Vacanța lui Rachel de Marian Keyes

Nu e o vacanță obișnuită. Este, de fapt, o „vacanță” la o clinică de dezintoxicare. Este vorba despre Rachel Walsh, care, la cei 27 de ani, e internată de părinți la o clinica de dezintoxicare Cloisters.

Este o mare fană a distracțiilor și... drogurilor. Deși este din Dublin, locuiește în New York, într-un apartament închiriat cu cea mai bună prietenă a ei, Brigit, irlandeză și ea.

consumul de droguri este un rău necesar pentru Rachel, de multe ori mințea și fura de la prieteni și colegi pentru a putea să-și cumpere droguri. Permanent, mințea și șeful, pretinzînd că e bolnavă, deși în realitate, nu era chiar așa. Asta pînă într-o zi cînd a luat mai multe pastile, somnifere, pentru că nu putea adormi. 

Și de aici începe povestea. Brigit, văzînd flaconul de pastile lîngă pat și că Rachel nu se trezește, a sunat la spital. Iar cînd i s-a zis că e dependentă de droguri, a deranjat-o, pentru că după cum afirmase și ea, „era o fată din pătura de mijloc a societății, fusese educată la mănăstire, iar droguri nu luam decît în scop recreativ. Și, cu siguranță, oamenii dependenți de droguri erau mult mai slabi.” Poate așa și este. Dar chiar și așa, nu iei droguri în... scop recreativ. :)
A fost internată la o clinică de dezintoxicare, unde, Rachel credea că e o „fermă de sănătate” cu jacuzi, masaje, vedete.  Citise o „grămadă despre Cloisters și părea un loc minunat. Mă și vedeam petrecînd ore întregi înfășurată într-un prosop din alea mari. Visam la camere pline de abur, la o saună, la masaje, la tratamente cu iarbă de mare, la alge și alte chestii din astea. Mi-am jurat că o să mănînc o mulțime de fructe. Și o să beau găleți de apă. Cel puțin opt pahare pe zi. Ca să se ducă totul din mine, să mă purific. Ar fi fost bine să trăiesc o lună și ceva fără să beau nimic fără droguri.”

Dar pînă la urmă s-a dovedit o dezamăgire pentru ea. Acolo fusese internați oameni simpli: unii dependenți de alcool, alții dependenți de mîncare, alții de droguri ca și ea. Și toți au acceptat să fie internați la clinică doar ca să le facă pe plac cuiva.
Prima ei reacție cînd i-a văzut pe ceilalți alcoolici și dependenți de diverse alte substanțe a fost „bieții nenorociți”.
Dar, a acceptat situația în care s-a aflat și a tratat-o ca atare. S-a obișnuit cu regimul de la clinică, a făcut parte dintr-o echipă în care trebuia să facă micul dejun la toți, participa la ședințele de terapie și... a reușit pînă la urmă să facă față cerințelor. Ședințele de grup la care participa și Rachel au speriat-o la început. Deși ele făceau parte din tratamentul de recuperare a dependenților de droguri și chiar alcool. Josephine, era terapeutul. Deși era dură în ceea ce privește clientul, totuși, reușea să-l aducă pe drumul cel bun.
Autoare, Marian Keyes, reușește de minune să trateze problema drogurilor. E o carte ce conține mult adevăr. E o carte ce merită a fi citită. O recomand. Chiar dacă are aproape 700 de pagini. Nu o să vă plictisiți de ea.

Sursa imaginii: www.elefant.ro

Supermenajera de Sophie Kinsella

Am citit pentru a nu știu cîta oară romanul Supermenajera din colecția de cărți a lui Sophie Kinsella.

Este o carte care oarecum ma impresionat. Deși face parte din categoria cărților de bulevard, colecția CHIC a editurii Polirom, eu o recomand cu plăcere. 

În această carte, veți face cunoștință cu Samantha Sweeting, o fată de 29 de ani, pe cale să devină asociat la o prestigioasă firmă londoneză de avocatură Carter Spink. În ziua în care urmează să i se comunice dacă va fi numită partener la această firmă,  făcîndu-și un pic de ordine în biroul ei, găsește un memo de la un coleg de serviciu, Arnold, în care urma să găsească atașat certificatul de emitere a titlului de credit pentru o companie, Glazerbrooks Ltd, să înregistreze un împrumut. E un memo pe care nu la văzut niciodată și nimeni nu i-a spus. Convinsă fiind că a făcut o greșeală impardonabilă, pleacă de la firmă. Merge pe străzile Londrei incapabilă de a mai gîndi, urcă într-un tren în care nu știe unde o ducă, coboară la o stație de care habar nu avea unde coboară și... se trezește la o familie care erau în căutarea unei menajere. 

Se angajează pe post de menajeră deși habar nu are să gătească, să coase, să calce haine. Bine, că le învață pe parcurs, fiind ajutată de... mama grădinarului familiei la care lucra. Bine, fără ca să știe stăpînii ce face ea, evident. Viața de menajeră se dovedește a fi tihnită, și nu lipsită de satisfacții. Avea program stabil, orele și week-end-uri libere doar pentru ea, în comparație cu viața pe care o ducea la Carter Spink. A descoperit o nouă viață, și... o iubire. 

Deși a lucrat vreo 7 ani la firma de avocatură, Carter Spink, totuși, află de la cineva cu un coleg, Arnold Saville, vrea să plece. Surprinsă de acest fapt, Samantha, caută informații pe internet, pune lucrurile cap la cap și își dă seama că nu a făcut nici o greșeală cu acel memo. Nu e vina ei.

Deși își rezolvă problema cu colegii ei de la Carter Spink și numele ei e reabilitat, acest fapt nu o împiedică să revină la meseria ei de menajeră, care, cică îi place.

O carte cu mult umor aș zice, este scrisă cu farmec și inteligență, specific autoarei, Sophie Kinsella. 

Sursa imaginii: www.elefant.ro

Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson

Prietenia dintre două femei e un subiect așa, mai delicat. Cîte din noi oare ar recunoaște că s-a certat cu „cea mai bună prietenă”, nu s-a așteptat la așa ceva, venind tocmai din partea „celei, mai bune prietenă” ori mai rău, s-au certat din cauza... unui bărbat. Dacă bărbații trec mai ușor peste anumite probleme, orice gen de problemă, păi o femeie iartă, dar nu uită. Poate că se împacă cele două, dar nu uită și evident că nu va mai fi prietenia aia care era odată.

Cam așa pare a fi și subiectul acestei cărți, Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson. Dacă e să fiu sinceră, am citit-o de vreo 4-5 ori. De ce? E carte cu un subiect delicat, dar de la care avem ce învăța. Deși ne simțim uneori trădate, totuși, fărîma aia de prietenie rămîne. După cum afirmă și cei de la Star Magazine, este „un roman ușor de citit, dar greu de uitat, care îți aduce lacrimi în ochi.”

Dorothy Koomson reflectă în romanul său probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moarte și iertarea, într-un mod emoționant și plin de umor cald, dar și despre dificultatea adopțiilor interrasile.

Cînd Kamryn Matika, o tînără de culoare, descoperă că logodnicul său a înșelat-o cu prietena ei cea mai bună, o blondă superbă Adele Brandon, ba mai urmează să aibă și un copil, decide să rupă orice legătură cu cei doi. În momentul în care Adele sau Del cum îi spunea Kamryn, îi scrie din spital că e bolnavă de leucemie și nu mai are mult de trăit, ceva se schimbă în Kamryn. Merge la spital, rămîne surprinsă dacă pot spune așa despre situația în care se află Adele și își revizuiește opțiunile. Să adopte un copil era ultimul lucru la care se gîndea.

Deși Adele urmase niște proceduri la spital, nu era numai ea implicată în povestea asta, trebuia să nu scape din vedere persoana cea mai importantă din viața ei, Tegan, fetița de 5 anișor. Așa că, făcuse pasul:

– După ce n-o să mai fiu... Del se opri, trase adînc aer în piept și continuă: Vreau să o adopți pe Tegan.

– Ce?

– Vreau... Nu, trebuie să o adopți pe Tegan după ce mor eu.

Simțeam cum mi se așterne o încruntătură pe frunte și cum mi se contorsionează fața într-o grimasă gen: „Ai înnebunit?” Se uita țintă la mine de parcă aștepta un răspun la ce se spusese mai devreme.

– Glumești, nu?

– Arăt eu de parcă glumesc? replică ea exasperată. Dacă aș glumi, ar fi fost o poantă la sfîrșit și ne-am fi amuzat. Nu, Kamryn, nu glumesc. Vreau să-mi adopți fiica după ce mor.

– Bine, Adele, dacă vorbești serios, o să-ți dau un răspuns. Nu. În nici un caz.

– Nici măcar nu te-ai gîndit.

– Nu am la ce să mă gîndesc. Știi foarte bine că nu vreau copii. Ți-am zis de o groază de ori, n-o să fac niciodată copii.

– Nu-ți cer să faci copii, doar să ai grijă de al meu. Eu am dus tot greul, greața de dimineață, pierderea siluetei, douăzeci și patru de ore travaliu... Tu trebuie doar să ai grijă de ea. Să fii mama ei. Să o iubești. 

„Doar” să am grijă de ea. „Doar” să fiu mama ei. De parcă era floare la ureche. Și oricum... 

– Del, n-am mai vorbit de ani buni și acuma îmi ceri să adopt un copil? Chiar nu vezi scîrție ceva? Nu înțelegi de ce mi-e greu să înghit toată povestea asta? 

– Tegan nu-i „un copil”, mîrîi ea, înfuriindu-se la loc. 

Dintre toate lucrurile groaznice pe care i le spusesem de cînd am ajuns, tocmai ăsta a scos-o din sărite. Era fina ta. Ai iubit-o odată, refuz să cred că asta s-a schimbat.

Nu puteam s-o contrazic. O iubisem pe Tegan. Încă o iubeam. [1]

Asta cam așa fusese. Știind cît de mult ținea Kamryn la Tegan, Adele nu putea să manipuleze cu asta. Știa ea ce știa.

Adele și Kamryn se cunoscuse la facultate. Trebuia să facă un proiect. Merseseră la barul colegiului pentru a vorbi detalii legat de proiectul dat. Kamryn nu era tocmai genul de persoană sociabilă. Adele sesizase ce persoană era încît comentă:

– Nu ești prea prietenoasă, nu?

– Cred că nu, am încuviințat.

După patru pahare, îți dădea și ea seama că nu eram genul care se confensa. Prea mulți își deschideau inimile cît ai clipi din ochi, cel puțin așa vedeam eu lucrurile. 

[...]

– Cel puțin recunoști, spuse ea. [...] Și totuși îmi placi.

– Sunt onorată. 

– Nu, eu sunt. Sincer.

Se uita la mine cu o privire atît de prietenoasă și de deschisă, încît n-am avut cum să nu mușc din momeală.

– De ce? am întrebat-o.

– Ești adorabilă. Chiar părea sinceră. Nu prea am întîlnit oameni adorabili în viața mea. Așa că, atunci cînd mi se întîmplă, mă simt onorată. Cînd te-am văzut prima dată în clasă, m-a izbit pe loc cît de adorabilă ești. Faci tu pe ariciul, dar, dacă sapă omul doar puțin, ești minunată. [...] Am avut o prietenă ca tine la școală. Atîta au terorizat-o încît nu mai avea pic de încredere în ea și și-a îndepărtat toți prietenii pentru că nu credea că poate să aibă încredere în ei. De fapt, nu eram chiar prietene. Sincer, nu prea am prieteni. [2]  Și tot așa. A urmat o discuție, așa, ca între fete, ca în cele din urmă să descopere că au multe în comun. Și imediat au devenit cele mai bune prietene. Unicul lucru pe care le putea despărți era... un bărbat. Ceea ce se și întîmplă, de fapt. 

În fine. Adele moare, din păcate. Acest fapt lasă urme adînci în mintea lui Kamryn, deoarece lăsase lucruri nespuse și nerezolvate între ea și Adele. Adopția lui Tegan, dar și grija ce trebuia să i-o oferă, fuseseră două lucruri nu tocmai ușoare. Trebuia să facă față și multor altor cerințe: problema adopției, întîlnirea cu fostlu logodnic, iubitul actual, problemele de serviciu, banii.

După cum zice și Kamryn, „îmi doream să fi fost un om mai bun, în stare să facă față situației cu curaj, să fie stăpîn pe situație și pe viața lui. Să accepte fără ezitare ideea de a lua un copil sub aripă.” [3]

Responsabilitatea și curajul de care a dat dovadă Kamryn e ceva de admirat. Poate că nu știi ce te așteaptă, nu știi cum să faci față unor lucruri, dar uite că unii par să se descurce. Într-o situație în care prietenia dintre două fete „scrîție”, totuși, bunătatea își face loc.  Asta demonstrează că prietenia dintre femei există. Totuși.

Referințe critice:

„Încă de la primele pagini, rîdeam printre lacrimi: în Fetița prietenei mele, Dorothy Koomson scrie depsre probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moartea, trădarea și iertarea, într-un mod în același timp emoționant și plin de un umor cald.”

Adele Parks

„O carte cu scene pe cît de mișcătoare, pe atît de amuzante - o poveste impresionantă.”

 Closer

„Un roman ușor de citit, dar greu de uitat, care îți aduce lacrimi în ochi.”

Star Magazine

NOTE:

[1] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, pp. 25-27.

[2] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, pp. 35-38.

[3] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, p. 132.

Sursa imaginii: www.elefant.ro

Ce mai citesc moldovenii

Iată așa un articol în ziarul Adevărul Moldova, ce cărți au citit moldovenii noștri la început de vară.

Într-o țară în care lumea cică nu citește, e binevenit un astfel de articol. Totuși, nu mai este chiar așa gravă situația precum că moldovenii nu citesc. Conform clasamentului, cele mai vîndute cărți sunt „Sectanții. Mică trilogie a marginalilor” de Vasile Ernu, „Rusia la răspîntie” (carte digitală) de Oleg Serebrian, „Albinuța” de Grigore Vieru, „Frunze de dor” de Ion Druță etc. 

Se pare că autorii autohtoni rămîn o prioritate printre cumpărătorii/cititorii moldoveni ;). Ei, și cam cum să nu cumperi o operă a scriitorului Ion Druță dacă lucrările sale sunt studiate în școală, respectiv, elevii sun obligați să citească așa ceva. Nu că unii nu ar dori să-i citească opera așa, din plăcere. Deși lucrez la o bibliotecă municipală unde am acces liber la fondul de carte, îi citesc și eu operele. Dacă nu aș avea un astfel de serviciu, pînă cînd și eu aș cumpăra cărțile lui Druță.

Cartea „Rusia la răspîntie” a lui Oleg Serebian e pe suport digital. Modul cum se dezvoltă tehnologiile în prezent, mi se pare ceva firesc să dai prioritate cărților pe un astfel de suport. Ș-apoi, subiectul în sine mi se pare unul interesant și la moment. Asta în condițiile social-politice în care se află Rusia. 

E o strategie de marketing bună cred eu de a-ți promova librăria și editura, respectiv cărțile pe care le editezi. Ei bine, de fapt, și editura în sine e una bună și știe de a alege „cu cap” (vorba aia) autorii și subiectele. Promovarea unor astfel de articole cu cele mai cumpărate cărți sunt ok. Poate așa ne mai informăm și nou un pic. 

Recent, venise o prietenă de a mea în Chișinău. Vroia să cumpere o carte pentru copii. I-am recomandat o librărie a Editurii Litera. Deși i-am dat și un card de reducere, plătise bani buni pentru carte. Deși i-am zis că, virgulă, cărțile pentru copiii dintotdeauna au fost, sunt și vor fi scumpe, oricum a menționat faptul că „pentru o țară unde nu se citește, prețurile la cărți sunt mari”. 

Asta cam așa e. Dar chiar și așa, dacă o carte pentru maturi depășește cifra de 100 lei, ce să mai zici de cărțile pentru copii?! Mai ales că-s colorate. 

Tot la Cartier aduc cărți a diferitor edituri din România și pot găsi romane din colecția CHIC

de la Editura Polirom. Deși am citit toate cărțile din colecția respectivă, aflate în bibliotecă, am mai cumpărat cîteva cărți. Prețul cărților dacă e să fiu sincer, mi s-a părut cam exagerate. Chiar dacă mi-au plăcut cărțile cumpărate. Într-o postare anterioară, Eu și soacră-mea e o carte cumpărată, am scris niște impresii de lectură. E valabil și pentru cartea La cumpărături cu Minnie de Sophie Kinsella. O altă carte ar fi Fetița prietenei mele. Voi reveni cu niște impresii referitor la acest roman.

Sursa imaginii: ww.olx.ro

La cumpărături cu Minnie de Sophie Kinsella

În ultima apariție din La cumpărături..., Rebecca Brandon, născută Bloomwood, atacă din nou, împreună cu fiica ei, Minnie, în vîrstă de doi ani, care deja a preluat din obiceiurile mamei: determinarea precoce și dependența de produsele cu etichetă de marcă. Mai rău, Minnie pare să fie însăși întruchiparea vocii din capul lui Becky, care n-o lasă să spună nu, cînd vine vorba de hainele de designer, cu cele mai drăguțe accesorii. Criza financiară lovește și familiei Rebeccăi, astfel, încît Luke, capul familiei, își pune soția la punct (în materie de cumpărături, evident). Însă cînd se apropie ziua de naștere a lui Luke, Rebecca, sau Becky, încearcă să organizeze o petrecere surpriză, cu un buget limitat. Situația scapă de sub control, dar pînă la urmă finalul e fericit. 

E o carte interesantă, cu momente hazlii și amuzante. Dacă treceți printr-o perioadă mai stresantă vă recomand să citiți această carte. Cu siguranță vă veți descărca emoțiile negative și veți avea o altă dispoziție. 

Eu și soacră-mea de Jane Green

Nu prea fac eu schimb de cărți din colecția mea personală și mai ales, nu s-a întîmplat să am un schimb de păreri vis-a-vis de subiectul cărții care să stîrnească discuții mai mult sau mai puțin contradictorii cu cealaltă cititoare a cății. E vorba de cartea Eu și soacră-mea de Jane Green, apărută în anul 2008 la Editura Polirom din Iași. Face parte din colecția CHIC.

Și e printre puținele cărți care m-a făcut să plîng pe ici-colea.

Deși Jane Green n-a fost o studentă strălucită, după cum ea însăși mărturisește, reușește, totuși, să îmbine utilul cu plăcutul. Această carte, Eu și soacră-mea, este scrisă ușor și lejer. O citești dintr-o răsuflare. Sincer, eu am intrat atît de bine în pielea eroinei principale, Ellie, încît am impresia că sunt eu în mijlocul acțiunilor.

Dacă e să mă refer la subiectul cărții, păi iată rezumatul: Ellie, protagonista romanului Eu și soacră-mea, și-a găsit în sfîrșit jumătatea ideală. Însă, ghinion pe capul ei că această jumătate ideală are o mamă cică de groază în concepția Ellei, care o sună de trei ori pe zi, își idolatrizează fiul cel mai mare, Dan și își rezervă dreptul să fie ea pe primul loc în continuare. Preia controlul în toate aspectele noii familii a lui Dan: nuntă, nepotul care se naște, viața de familie etc. Asta pînă într-un moment în care, Ellei îi sare țandra și... familia ei se destramă. Dan pleacă de acasă și ea rămîne... cu copilul. Noroc de prietenele ei, Lisa, femeia fatală și Trish, familista, care o ajută.

Am împrumutat cartea colegei de cameră. Văzuse la mine teancul de cărți și... recomandă-mi o carte din cele citite îmi spune ea. Și să fie interesnată, mă avertiză tot ea. Ei bine, a început ea să o citească, punîndu-mi tot felul de întrebări referitor la personajele și subiectul cărții, pînă cînd... a zis că ea nu o înțelege pe Ellie de ce reacționează așa atunci cînd soacră-sa, Linda îi ajută, oferindu-se să cumpere haine viitorului copil sau alte chestii de genul ăsta.

Deși nu vreau să par insensibilă ori ceva de genul ăsta, dar eu o înțeleg pe Ellie (și asta fără care reproșuri cuiva J). Ellie, de pe la 13-14 ani a crescut fără mamă și deși pînă atunci nu avusese o relație prea bună cu maică-sa... probabil că vroia să-ți asume ea rolul de mamă pentru copilul ei, încă nenăscut. În multitudinea de momente de ceartă, de regrete, de opinii etc. subiectul acestei cărți te emoționează, totuși.
Făcuse cunoştinţă cu Dan Cooper într-un bar de la Calden. După cu mafirmă însăşi Ella „şi privindu-i chipul deschis şi prietenos, mi-am adus brusc aminte de el şi iată ce anume mi-am amintit: că atunci cînd zîmbea, zîmbea cu ochii. Că era foarte înalt. Genul de om înalt care te face să te simţi mereu ocrotităşi în siguranţă. Că era o persoană care se simţea bine în propria piele şi în lume.”
Deşi s-au reîntîlnit după aproape 5 ani, discuţia lor a fost un pic stîngace, dar după cum afirmase Ella - n-o să ştii niciodată, dacă nu încerci.

Sau discursul tatălui ei de nuntă. Deși după moartea mamei sale relația dintre ea și taică-su în loc să se îmbunătățească se distanțează, totuși, se pare că pînă la urmă lucrurile evoluează bine, pentru că, în ziua nunții, s-a apropiat de ea, i-a luat mîna și a ținut-o strîns, zicînd:

„Îmi pare atît de rău că nu am fost alături de tine.

Mai tîrziu, după ce s-au ținut discursurile, toată lumea a amuțit la vederea unui bărbat între două vîrste, aproape chel, într-un costum care se vedea că prinsese și zile mai bune, care a luat un microfon și a bătut nervos în el.

Știu că nu se mai aștepta nimeni la încă un discurt, spuse tata, iar eu m-am făcut mică, știind că era un gest spontan, și jenată la culme la gîndul a ceea ce avea să se întîmple. Dar Ellie e fiica mea și am vrut să spun cîteva cuvinte. La ora 3.27, în ziua de 2 septembrie a anului 1970, venea pe lume Eleanor Sarah. Soția mea fusese în travaliu timp de douăspreze ore și paisprezece minute, iar eu mă plimbasem în sus și-n jos pe coridor. În zilele acelea, noi, bărbații eram foarte curajoși și stăteam în siguranță, afară.  A ieșit o soră medicală și mi-a dat un ghemotoc. Privind în jos, am zărit o creatură micuță care urla, dar care s-a oprit și m-a privit în ochi. În clipa ceea, am înțeles ce voiau cu toții să spună cînd ziceau că nu iubești nimic pe lume cum îți iubești copilul. Nu i-am fost cel mai bun tată din lume lui Ellie, spuse el, iar eu am simțit un nod în gît și o lacrimă rostogolindu-mi-se pe obrazul stîng. Mama ei a murit cînd era mică. Astăzi, îmi amintesc de propria mea nuntă cu mama ei. Ellie, n-o să-ți aduci aminte, dar acum îi semeni leit. Ai aceeași frumusețe, energie și dragoste de viață.

Făcu o pauză, iar lumea aplaudă, fără să realizeze cineva ce impact aveau aceste cuvinte asupra mea.

Nu am știut cum să mă port cu o copilă de treisprezece ani, recunoscu el cu tristețe. O iubeam enorm, dar nu știam cum s-o ajut. Însă ce nu știam atunci, știu acum, Ellie. Vreau ca tu și Dan să învățați aceste lecții, toate lucrurile pe care le-am aflat prea tîrziu. Știu că dragostea nu e de-ajuns, că trebuie să-i prețuiești pe cei care îi iubești, că a spune „te iubesc” nu e suficient, că trebuie să-ți arăți dragostea în fiecare zi, chiar cînd greutățile vieții aproape că te împiedică să faci asta. Dacă îmi este permis să citez din cineva cu un mare dar al vorbirii, „cea mai însemnătate slăbiciune a oamenilor este ezitarea lor de a spune celorlalți cît de mult îi iubesc cît timp aceștia sunt în viață”. Ellie, te iubesc. Poate că nu ți-am spus-o destul de des, dar e adevărat. Iar voi doi, Ellie și Dan, să vă iubiți și să vă arătați dragostea în fiecare zi.”[1]

Un discurs emoționant zic eu. Dacă e să citez din carte, o lacrimă mi s-a rostogolit și mie pe obrazul stîng... ori poate drept... Și asta s-a întîmplat de cele trei ori cît am citit cartea. Deși scrisem undeva pe facebook despre asta, imediat apăruseră reacții: ce carte și ce moment anume ma făcut să... plîng.

Ei, lucrurile au evoluat după nuntă. Cu suișuri și coborîșuri. Cert e că m-am simțit în pielea personajului cînd citeam această carte. Sincer, deși nu am statutul lui Ellie, această eroină a cărții, o înțeleg. Am impresia că aș fi și eu deranjată de multe lucruri care mi s-ar întîmpla. Sau poate nu.

Un aspect foarte important e și „momentele de dragoste, de grijă și tandrețe, cînd știam exact de ce ne-am căsătorit și motivele pentru care plănuiam să fim împreună pînă cînd moartea ne va despărți, par atît de rare zilele astea[2].” Mda. Interesant aspect al vieții de familie.

„Nu m-am așteptat ca primele luni după nașterea copilului să fie atît de dificile și în nici un caz ca el să devină barieră între noi, în loc de o punte care să ne unească și mai mult.”[3] Oare chiar așa să fie?

„Presupun că dacă m-ar fi prevenit cineva, dacă mi-ar fi spus că urmează epuizarea, singurătatea și pierderea identității, m-aș fi gîndit fie că minte, fie aș fi presupus că li s-a întimplat altor femei, altor cupluri, dar că nouă nu ni se va întîmpla niciodată.”[4] Epuizare – sunt de acord. Singurătate – care e problema? În așa mod îți mai rezervi timp pentru tine – privești televizorul, citești cărți ori croșetezi (atît de mult îmi doresc o pauză...).

După un timp de rutină, cică e o surpriză să fii întrebat de o vacanță. Ce-aș zice de-o vacanță? Ce întrebare! Mi-ar plăcea la nebunie, merci de întrebare.” Oare cine din noi nu-și dorește o vacanță?

Mi-a plăcut afirmația următoare „sînt de părere că poți spune foarte multe despre oameni după cărțile pe care le au în bibliotecă”[5] zisă de un oarecare Charlie Durton, prieten cu Ellie. Așa că...

În fine, totul se termină cu bine. Mi-a plăcut cartea. E interesantă, cu umor, dar și cu momente așa, mai emotive.

 

---

[1] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – pp. 137-139.

[2] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[3] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[4] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[5] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 394.

Sursa imaginii: www.dol.ro

Orașul Londra în cărţi

Fiecare din noi are un oraș pe care ar vrea să-l viziteze și asta din cauza recomandărilor prietenilor ori din informațiile pe care le-a citit. Ei, uite că am ajuns să îndrăgesc acest oraș, Londra în urma unor cărți citite recent, a unor filme, dar și din unele emisiuni televizate. De exemplu, am aflat că platourile de filmare a seriei Harry Potter au devenit obiectiv turistic. Deci, de ce nu aș include și asta în lista mea de dorințe pe care aș vrea să le văd. Ca să nu mai zic că un actor ce a jucat în această serie, a devenit unul dintre actorii mei preferați. E vorba de Allan Rickman.

Dacă tot suntem la capitolul cinematografie, l-aș include aici și pe actorul Hugh Grant, care mi-a devenit foarte simpatic și am văzut multe filme cu el.

Un alt film care face referință la acest oraș este Ce vrea o fată (titlu original – What a girl want). Pe fundal se vede multe obiective turistice care sunt recomandate turiștilor. Una e să citești și să vezi poza de ansamblu și cu totul altceva e să mai vezi filmat toate acestea. Așa că...

După cum spuneam, o motivație în plus ar fi și unele cărți citite. E vorba de unele cărți din colecția CHIC a editurii Polirom, unde autoarele au reușit de minune să descrie aceste obiective turistice ale Londrei destul de reușit.  E vorba de Turnul Londrei, Podul Power Bridge, Palatul Buckingam, Turnul și Ceasul Big Ben, etc. (deși în filmul Ce vrea o fată putem vedea cei doi protagoniști principali cum se plimbă pe acest Pod Power Bridge).

Chiar azi am terminat de citit cartea Fata fantomă de Sophie Kinsella. Sunt secvențe în care o londoneză sadea întreba un american venit în oraș dacă a vizitat unele obiective ce merită a fi văzute. A fost deranjată de dezinteresul americanului față de orașul ei.

Un argument din roman în favoarea vizitării Londrei:

-          „Ce-ar fi să te duci să vizitezi un pic orașul? Te-ai putea duce să vizitezi clădirea Gerkin [1] sau la Harrods...” [2]

Sau dialogul cu americanul:

-          Și de cît timp ești aici?

-          De cinci luni.

-          Și cum ți se pare Londra?

-          Cum, dar trebuie neapărat! Nu mă pot abține, iar entuziasmul meu înnăscut preia comanda. Ar trebui să te duci la Ochiul Londrei [3], la Convent Garden, și pe urmă ar trebui să te duci cu barca în Greenwich...

-          Poate. Sînt destul de prins cu serviciul.

E cel mai deprimant lucru pe care l-am auzit vreodată. Cum să te muți într-un oraș și să nu faci un efort de a-l cunoaște? [4]. Cît de îngust la minte trebuie să fii ca să faci asta? Ce fel de om e ăla care nu e interesat să viziteze unul din cele mai mari orașe ale lumii? [se întreabă Lara, eroina principală a cărții, mai ales ea londoneză get-beget a luat acest fapt destul de personal și chiar ș-a simțit ofensată de răspunsul americanului]. Nu merită să locuiască aici [5]. După cum afirmă Lara, un alt motiv pentru a vizita acest oraș este că Londra unul dintre cele mai fascinante, istorice și incredibile orașe din lume [6].

În acest context pot spune că acestea ar fi cîteva motive suficiente de a vizita acest oraș, mai ales că autoarea cărții, Sophie Kinsella, e o londoneză și... știe cum să scrie și cum să motiveze cititorul. A scris destul de frumos despre Turnul Londrei, unul dintre cele mai importante și vechi monumente ale Londrei, Bijuteriile Coroanei, turul Străjerilor și Palatul Medieval.

Se face referință și la City of London, un cartier numit simplu City care este entitatea administrativă a orașului Londra situată în centrul, sud-vestul Regatului Unit, la marginea vechii cetăți medievale a Londrei. Panorama regiunii City of London. La moment, City-ul este principalul centru financiar al Regatului Unit și cel mai mare centru financiar al lumii, alături de New York City. Printre atracțiile turistice se numără Banca Angliei, monumentul dedicat Incendiului din 1666 și 30 St Mary Axe.
În acest context ar mai fi și o altă afirmație de genul n-aș schimba o Londră însorită pe nici un alt loc de pe pămînt. Las altora sudul Franței, Insulele Caraibe și escapadele în Mallorca. Priors Hill scăldat de razele soarelui e locul pe care îl ador. 

1. Clădire de birouri de o sută optzeci de metri înălțime, considerată o capodoperă arhitectonică și construită de arhitectul Norman Foster în cartierul financiar al Londrei, inaugurată în 2004.
2. Kinsella, Sophie. Fata fantomă / S. Kinsella; trad. din limba engleză și note de Vali Florescu. – Iași: Polirom, 2009. – P.  156
3. London Eye, cunoscută și ca „Roata Mileniului” și inaugurată în 1999, este a doua roată Ferris ca înălțime din lume (o sută treizeci și cinci de metri) și a devenit cea mai populară atracție turistică a Londrei, cu peste trei milioane de vizitatori pe an.
4. Kinsella, Sophie. Fata fantomă / S. Kinsella; trad. din limba engleză și note de Vali Florescu. – Iași: Polirom, 2009. – Pp. 193-194.
5. Kinsella, Sophie. Fata fantomă / S. Kinsella; trad. din limba engleză și note de Vali Florescu. – Iași: Polirom, 2009. – P.  200.
6. Kinsella, Sophie. Fata fantomă / S. Kinsella; trad. din limba engleză și note de Vali Florescu. – Iași: Polirom, 2009. – P.  314.
7. Green, Jane. Eu și soacră-mea / J. Green; trad.. de Alina Popescu. – Iași: Polirom, 2008. – Pp.  404-405.

Alte cărţi despre Londra sunt:

• Doamna Dalloway de Virgina Woolf;
• David Copperfield de Charles Dickens;
• London Fields, al lui Martin Amis;
• Anglia, Anglia de Julian Barnes;
• Sâmbătă de Ian McEwa;
• Hawksmoor de Peter Ackroyd;
• Cartea lui Dave de Will Self;
• Crash al lui J. G. Ballard;
• Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze, semnata Belle de Jour;
• Sex, shopping si un roman de Alain de Botton;
• Colecţionara de parfumuri interzise de Kathleen Tessaro.

Tony Parsons şi Zadie Smith sunt alţi doi autori care scriu despre oraşul Londra.
Sursa imaginilor:
1. www.infotour.ro

2. www.trbls.com

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/City_of_London