duminică, 12 iulie 2020

Spaniola: în ce țări se învață această limbă

Se estimează că în lume se vorbesc aproximativ 7.000 de limbi.

Dar majoritatea oamenilor folosesc doar un număr mic pentru a comunica, atât pentru că este limba lor maternă, fie pentru că o folosesc ca a doua limbă.
Pe lista celor mai răspândite limbi din lume, primul loc este pentru chineza mandarină cu 950 de milioane de vorbitori.
Iar locul al doilea este ocupat de spaniolă cu 577 de milioane de oameni, relatează Institutul Cervantes în studiul său „Spaniolă: o limbă vie” din 2018. Acest număr include vorbitorii de limbă spaniolă ca limbă maternă, cei cu competență limitată și studenții limbii străine.

Conform raportului, există 21 de țări care vorbesc spaniolă și peste 30 în care se vorbește spaniola, deși nu este considerată limba oficială.

Și există un grup de țări care au un procent din populație care studiază limba spaniolă ca limbă străină.

Cine sunt cei care aleg să învețe spaniola?
Limba engleză rămâne de departe cea mai studiată din lume.

Dar spaniola dispune cu franceza și chineza mandarină pentru locul doi în clasificarea limbilor cel mai studiate ca a doua limbă.

Potrivit Institutului Cervantes, care este instituția specializată în predarea limbii spaniole la nivel mondial, 21,8 milioane de persoane sunt studenți spanioli în 107 țări.
În ce tări din lume se studiază limba spaniolă? Țările cu cel mai mare număr de elevi

Pentru a ne face o idee, acest număr este aproximativ echivalent cu suma populației din Chile (18,3 milioane) cu cea a Uruguayului (3,4 milioane).

Deoarece datele nu sunt complete și dificil de calculat, institutul clarifică faptul că cererea reală de spaniolă ar fi cu cel puțin 25% mai mare decât cei 21 de milioane de oameni.

Iar interesul pentru a învăța limba spaniolă este deosebit de important în cele două țări principale de limbă engleză: Statele Unite și Regatul Unit.

În Statele Unite, spaniola este cea mai studiată limbă la toate nivelurile de învățământ, cu peste 8 milioane de studenți.

Brazilia este a doua cu 6,1 milioane, iar Franța, țara a treia cu 2,5 milioane de ucenici.

Este urmată de Italia, cu 687.000 de studenți, Coasta de Fildeș, cu 566.000, Germania, cu 554.000 și Regatul Unit, cu 519.000.

De ce aleg să studieze limba spaniolă?
Institutul Cervantes subliniază că, în ultimii ani, s-a înregistrat o creștere a numărului de studenți spanioli ca limbă străină.
Acest lucru se datorează în mare măsură creșterii comerțului dintre țările de limbă spaniolă și restul lumii.

Și mai ales pentru că este o comunitate în creștere continuă de vorbitori care devine o limbă și mai populară, mai ales în ultimii 30 de ani. În acele țări în care engleza este limba oficială, spaniola este considerată cea mai importantă limbă străină, arată studiul. Acesta este cazul Statelor Unite, care la toate nivelurile de învățământ, spaniola este cea mai studiată.

„În 2008, 88% din școlile primare cu programe de limbă predau spaniolă, comparativ cu 79% în 1997 și 68% în 1987", subliniază un raport al consiliilor americane pentru organizația de educație internațională.

Această perioadă coincide cu o scădere a predării limbii franceze și germane, adaugă el.

Și în cazul Regatului Unit, spaniola este, de asemenea, percepută drept „cea mai importantă limbă pentru viitor”, potrivit unui studiu publicat în 2017 de British Council.

Pentru a ajunge la această concluzie, raportul a luat în considerare nevoile lingvistice ale afacerilor, exporturile, prioritățile comerciale ale guvernului, piețele emergente cu creștere ridicată, prioritățile diplomatice și de securitate, interesul lingvistic al publicului, destinațiile turistice britanice de top, strategia în învățământul internațional în Regatul Unit, comanda limbii engleze în alte țări și greutatea diferitelor limbi pe Internet.

Prin urmare, nu este surprinzător faptul că vorbitorii nativi de limba engleză din aceste țări consideră cunoașterea spaniolei drept un avantaj economic, analizează Institutul Cervantes.

Limba puternică
O limbă poate fi, de asemenea, măsurată în termeni de putere în funcție de gradul său de influență în lume. Aceasta este tradusă studiind câte locuri este prezentă limba, greutatea sa economică, capacitatea de comunicare, utilizarea ca instrument de transmitere și utilizare a cunoștințelor în domeniul diplomatic.

Unind aceste caracteristici, spaniola ar fi a patra cea mai puternică limbă din lume, conform Power Language Index, pregătit în 2016 de economistul canadian Kai L. Chan. Se află ușor în spatele francezilor și chinezilor, și la o distanță mare de englezi, care este în față.

Care sunt cele mai puternice limbi? Index de putere legat de limbi.

Limba paniolă pe internet
Internetul are peste 4.386 de milioane de utilizatori în întreaga lume, potrivit datelor din aprilie 2019 din Internet World Stats.

Și spaniola este a treia limbă cea mai folosită pe net, cu aproximativ 344 de milioane de utilizatori.

Aceasta înseamnă că 7,9% dintre utilizatori utilizează spaniola pentru a comunica practic.

Provocați-vă: cât de multe știți despre limbile vorbite în lume?
Limba dominantă este engleza cu 25,2% (1,1 miliarde de utilizatori), urmată de chineză cu 19,3% (863 milioane de utilizatori).

Cele mai utilizate 10 limbi de pe internet. Număr de utilizatori de Internet după limbă

În timp ce pe rețelele de socializare Facebook și Twitter, spaniola este a doua limbă cea mai folosită, evidențiază raportul Institutului Cervantes, cu date de la InSites Consulting.

Va spori limba spaniolă în continuare?
Proiecțiile indică faptul că vorbitorii de limbă spaniolă vor continua să crească, iar până în 2050 se estimează că vor fi 756 milioane de oameni.
În 2060, se estimează că Statele Unite sunt a doua țară de limbă spaniolă din lume, după Mexic.

Biroul de recensământ al Statelor Unite prevede că pentru acel an, hispanicii vor fi de 119 milioane.

Aceasta va reprezenta că 28,6% din populația SUA, aproape unul din trei locuitori ai țării, va fi hispanică.


Sursa: Analía Llorente. Español: los países en que más se estudia nuestro idioma [online] [citat 16.06.2018]. Disponibil: bbc.com

luni, 15 iunie 2020

Povestea mea de Michelle Obama: biografia primei doamne ale Statelor Unite ale Americii

Am citit o știre precum că această biografie ar urma să fie ecranizată. Evident că nu m-am putut abține să citesc mai întâi cartea. Eu am împrumutat cartea de la bibliotecă. Cei care nu au citit biografia  – fie pot să o împrumute de la o bibliotecă, fie să o cumpere. Cartea a fost tradusă de editura Litera și a apărut la București, în anul 2018. 

Biografia include o prefață, Povestea mea, Povestea noastră, Povestea continuă, Epilog, Mulțumiri și Credite fotografice. Cartea are 620 de pagini. Nu vă speriați că e voluminoasă. E ușor scrisă, interesant și e captivantă. Am citit-o în două zile.

Michelle Obama, fosta primă doamnă a Statelor Unite ale Americii povestește copilăria ei, stereotipurile, studiile în Chicago, studiile universitare, cum la cunoscut pe soțul ei, Barak. Dar și campania la alegerile prezidențiale și traiul la Casa Albă.


Fragment din prefață
„Sunt multe lucruri pe care încă nu le știu despre America, despre viață, despre ce ar putea să aducă viitorul. Dar mă cunosc pe mine însămi. Tatăl meu, Fraser, m-a învățat să muncesc din greu, să zâmbesc des și să mă țin de cuvânt mereu. Mama mea, Marian, mi-a arătat cum să judec singură lucrurile și cum să-mi fac vocea auzită. Împreună, în apartamentul nostru înghesuit din sudul orașului Chicago, ei doi m-au învățat să descoper ceea ce e important în povestea noastră, în povestea mea, în marea poveste a țării noastre. Chair dacă este mai real decât ai vrea să fie. Povestea ta este tot ce ai, tot ce vei avea vreodată. Este ceva ce merită prețuit.”

sâmbătă, 30 mai 2020

Istoria mănăstirii Hâncu

La poalele falnicilor Codri, intr-un loc liniştit şi pitoresc, unde încep izvoarele râuleţului Cogâlnic, cu binecuvântarea Domnului, în sec. XVII a fost deschis un nou locaş sfânt - mănăstirea Hâncu cu hramul Sfânta Cuvioasa Parascheva, ocrotitoarea Moldovei.


REPERE ISTORICE
Mihalcea Hâncu – mare boier şi dregător al Ţării Moldovei şi ctitor de mănăstire. Mănăstirea Hâncu, întemeiată în anul 1677 de către marele boier Mihalcea Hâncu, este una dintre cele mai vechi mănăstiri de pe teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru, după Vărzăreşti fondată în anul 1420 şi Căpriana - în anul 1429. Prima menţiune a neamului Hânculeştilor în izvoarele medievale o găsim intr-un document din anul 1528, din timpul domniei lui Petru Rareş, iar prima menţiune despre marele boier Mihalcea Hâncu se află în cronica lui Miron Costin, în legătură cu luptele lui Vasile Lupu (1634-1653) purtate pentru domnie, domnul fiind sprijinit de către acesta'. Boierul este de origine din satul Secăreni, ţinutul Lăpuşna. A fost căsătorit de două ori, soţiile lui au purtat numele Marula şi Anastasia, a avut, potrivit unor opinii, patru copii, conform materialelor documentare a avut şase copii, dintre care doi erau vitregi. A deţinut rangurile de serdar de Orhei şi Lăpuşna, apărând ordinea şi hotarele ţării de invaziile tătarilor şi turcilor, de serdar, armaş al doilea, medelnicer, stolnic şi mare-stolnic. A stăpânit moşii întinse în mai multe ţinuturi ale Moldovei, care se întindeau de la Hânceşti, mănăstirea Hâncu, Nisporeni, Valea Străisteni, Isăicani, şi până sus, pe ambele maluri ale Prutului2, inclusiv moşiile Gheţeoani, pe Bâc, lângă Chişinău, moşia Secăreni, ţinutul Lăpuşna, satul Măneşti din ţinutul Trotuşului etc.
După înlăturarea de la tronul Moldovei a lui Vasile Lupu (1653), la domnie vine Gheorghe Ştefan. De frica acestuia, Mihalcea Hâncu fuge la turci, însă noul domn îl aduce în ţară cu ajutorul paşalei de Silistria, îl iartă pentru că l-a susţinut pe Vasile Lupu şi îl numeşte armaş al doilea.
În anii 1671-1672, Mihalcea Hâncu devine unul dintre cei mai cunoscuţi boieri în toată Ţara Moldovei şi în statele vecine. în aceşti ani a avut loc răscoala din ţinuturile Orhei, Lăpuşna şi Soroca împotriva domnului Gheorghe Duca, din cauza impozitelor mari impuse locuitorilor şi boierilor ţării3. Răscoala a fost condusă de Mihalcea Hâncu, serdarul de Orhei, Apostol Durac, fost mare-medelnicer, şi clucerul de Soroca, Constantin. Răsculaţii se îndreptară spre capitala ţării Iaşi şi îl alungară din ţară pe domnul Gheorghe Duca. Timp de două luni, decembrie 1671 - ianuarie 1672, capitala ţării s-a aflat în mâinile răsculaţilor. Unii dintre istorici susţin (fără dovezi convingătoare) că în aceste două luni Mihal-cea Hâncu a fost domn al Moldovei.
Răscoala a fost înfrântă de către oştile turceşti, Gheor-ghe Duca a fost restabilit la domnie, iar conducătorii răscoalei s-au refugiat în Polonia, unde au primit indigenatul polonez. Pentru participare la răscoală, domnul Gheorghe Duca a confiscat moşiile lui Mihalcea Hâncu şi l-a omorât pe fiul vitreg al acestuia - Doni. După mazilirea lui Gheorghe Duca, în anul 1672, Mihalcea Hâncu revine în ţară, însă cade într-o altă năpastă. Noul domn, Constantin Cantacuzino, pentru a evita o altă răscoală, i-a adus să ierneze în ţară pe tătarii din Bugeac, pentru a căror aprovizionare a impus locuitorilor ţării, inclusiv boierilor, mari impozite. Lui Mihalcea Hâncu nu i-au ajuns 1 000 de lei pentru a achita impozitul şi din această cauză a fost vândut în robie la turci. Este răscumpărat din captivitate de către fiul său Dumitraşcu. Numele lui Mihalcea Hâncu apare iarăşi în documentele istorice în anul 1698, când marele boier alcătuieşte testament în folosul fiului său Dumitraşcu. Participarea la răscoala din anii 1671-1672 şi alungarea domnului din ţară i-a înveşnicit numele în zicala care s-a păstrat până în zilele noastre: „Domnul da, iar Hâncu ba”. Fiind robust şi voinic, a dat naştere la încă o zicală: „Voinic de-al Hâncului”.
O altă faptă importantă săvârşită de către Mihalcea Hâncu a fost întemeierea, în anul 1677, a mănăstirii care astăzi îi poartă numele. Iniţial, locaşul monahal se numea Vladnic, după denumirea locului pe care a fost întemeiat. Potrivit unei legende, una dintre fiicele lui Mihalcea Hâncu, refuzând să se căsătorească cu persoana propusă de părinţi, a fugit de acasă în codru şi s-a rătăcit. La lacul Hânculeştilor a avut o viziune a Sfintei Cuvioasa Parascheva, care i-a arătat drumul spre o peşteră unde şi-a găsit adăpost. Primăvara a fost descoperită de nişte ciobani, care i-au anunţat pe părinţii copilei. La peşteră a venit însuşi tatăl ei, rugând-o să vină acasă, dar fiica i-a răspuns că va ieşi din peşteră numai când va auzi dangăt de clopot. Astfel, părintele i-a promis să întemeieze o mănăstire. Fiica s-a călugărit, şi-a luat numele Parascheva, drept mulţumire Sfintei Cuvioasa Parascheva care i-a arătat drumul spre peşteră, devenind prima călugăriţă şi stareţă a mănăstirii.
Potrivit altei legende, fiica lui Mihalcea Hâncu a fugit în pădure pentru a se salva de tătari şi, rătăcindu-se, a avut o viziune a Sfintei Cuvioasa Parascheva care i-a arătat drumul spre peşteră, unde s-a ascuns salvându-se şi drept mulţumire l-a rugat pe părintele său să fondeze o mănăstire, s-a călugărit, luându-şi numele Parascheva.
Mai există o opinie legată însă de evenimente istorice reale, emisă de cercetătorul A. Sava, potrivit căreia, Mihalcea Hâncu, nefiind în stare să achite impozitul impus de domnul Moldovei Constantin Cantacuzino, a fost vândut în robie la turci. Aflându-se în captivitate, Hâncu ar fi promis lui Dumnezeu să înalţe o mănăstire dacă îl va salva din robie. Fiind răscumpărat de către fiul său Dumitraşcu, Mihalcea Hâncu a îndeplinit promisiunea dată lui Dumnezeu şi a întemeiat mănăstirea drept mulţumire pentru salvarea din robie. A. Sava menţionează: „Faptul că s-a văzut scăpat din robia tătărească (turcească - n.n.), a avut desigur o puternică înrâurire asupra sufletului războinicului nostru. Aşa a zămislit ideea de a face o mănăstire”5. Vorbind de „robia tătărească”, A. Sava comite o greşeală, deoarece Mihalcea Hâncu a fost dus în captivitate la Roşiea, adică în Halici, care pe acele timpuri făcea parte din posesiunile otomane, mai fiind supranumită şi Rusia Roşie (v. Istoria Românilor, voi. V, Bucureşti, 2003, p. 285). A. Sava aminteşte de Roşiea ca de un sat pe care nu reuşeşte să-l identifice, întrebân-du-se dacă nu cumva este vorba despre o localitate din împrejurimile Benderului sau din Bugeac (A. Sava, op.cit., p. 142). De aici apare şi greşeala privind „robia tătărească”.


SCHITUL HÂNCU (VLADNIC) ÎN ANII 1677-1812
întemeind schitul, Mihalcea Hâncu l-a înzestrat cu 1040 desetine de pământ. La început schitul a fost de maici6, dar din cauza invaziilor repetate ale tătarilor, pe la mijlocul sec. XVIII, călugăriţele au părăsit schitul, informaţiile următoare despre situaţia şi activitatea schitului Vladnic apărând abia în anul 1722, când un oarecare Toader Cluce-rescu hotărniceşte părţile Hânculeştilor din moşia Pereni, în actul de hotărnicie fiind menţionat „capul Vladnicului” şi de trei ori „valea mănăstirii”7, ceea ce permite cercetătorului A. Sava să afirme că „este vorba de mănăstirea Hâncului”8 şi că, vom adăuga noi, schitul exista.
Potrivit opiniei lui A. Zaşciuk, urmaşii lui Mihalcea Hâncu l-au rugat pe ieromonahul de la mănăstirea Văr-zăreşti, care se află nu departe de schitul Vladnic (Hâncu), să vină şi să restabilească locaşul. Sosind la schit, ieromonahul cu câţiva călugări repară biserica din nuiele şi chiliile, împrejmuieşte schitul cu un gard de lemn şi astfel schitul de maici a fost transformat în schit de călugări.
La 4 iulie 1763 schitul exista, ceea ce se constată din cartea domnului Moldovei Grigore Ioan Calliinachi voievod, prin care întăreşte mănăstirii Hâncului dania făcută de Mihalcea Hâncu şi urmaşii lui10. Este necesar să subliniem că aceasta era prima confirmare oficială de către domnul Moldovei a proprietăţii mănăstirii, or ea a avut loc abia peste 85 de ani de la întemeierea locaşului, ceea ce era în defavoarea călugărilor şi va contribui la pierderea moşiei.
Anumite documente arată că între anii 1763-1772 schitul a fost ars încă o dată de către tătari. Faptul este confirmat de porunca dată de către boierii Ţării Moldovei lui Constantin Răşcan biv-vel-paharnic şi vel-serdar de Orhei ca să dea ajutor la reconstruirea schitului „fiindcă cel vechiu l-au ars nepriet(e)nii tătari”. în acest document datat cu 31 martie 1772, schitul este numit pentru prima dată „a Hâncului” şi nu Vladnic, cum era numit până la această dată. La 2 aprilie 1772, Divanul Moldovei a reconfirmat dreptul de proprietate a schitului asupra moşiei dăruite de către Mihalcea Hâncu, cartea fiind eliberată stareţului schitului Hâncu, Sofronie.
Situaţia locaşului monahal era precară, la schit aflându-se „numai trei-patru călugări”. Urmaşii lui Mihalcea Hâncu erau nevoiţi să acorde sprijin material comunităţii monahale potrivit posibilităţilor pe care le aveau, fapt confirmat de dania unui vad de moară a Hânculeştilor din 20 martie 1781M. Din acest document constatăm că schitul a primit ajutor de la Dumitraşcu, fiul lui Mihalcea Hâncu, apoi de la feciorii lui Dumitraşcu-Miron, Grigoraş şi Nicolae – şi, în sfârşit, copiii şi nepoţii lui Miron Hâncu, urmând exemplul strămoşilor, dăruiesc schitului un „vad de moară”, numit Grebence „fiind aproape de schitul Vladnicul ce este în fundul Cogâlnicului”, donatorii considerându-se „scăpătaţi”, adică sărăciţi, şi nu pot dărui schitului altceva decât vadul de moară rămas neîmpărţit.
Unul dintre feciorii lui Miron Hâncu, şi anume Lupu Hâncu, a fost nevoit să împrumute bani de la vel-vornicul Ilie Catargiu, amanetându-şi partea sa din moşia Pereni, dar, pentru că nu a fost în stare să restituie la timp datoria cu tot cu procente, a fost nevoit să dăruiască şi parţial să vândă marelui-vornic Ilie Catargiu partea sa din moşia Perenilor prin actul de dăruire-vânzare din 15 iunie 1784. Analiza acestui document arată clar că Lupu Hâncu a inclus în aşa-zisa „parte a sa” din moşia Pereni întreaga moşie a schitului Vladnic, împreună cu schitul şi vadul de moară de pe Cogâlnic, încălcând astfel toate daniile făcute de Mihalcea Hâncu şi urmaşii lui schitului Vladnic. Vornicul Ilie Catargiu a întărit actul de dăruire şi vânzare potrivit legilor şi obiceiurilor ţării. Iniţial însă comunitatea monahală nu a avut nicio supărare din partea lui Ilie Catargiu, continuând să stăpânească moşia.
În anul 1795 stareţ al schitului devine ieromonahul Ie-zechiil, moldovean de origine. El a reparat biserica de vară de lemn, care avea un iconostas aurit foarte frumos. Stareţul a apelat după ajutor la domnul Moldovei Alexandru Moruzi. Din cererea acestuia constatăm că schitul a fost reconstruit cu ajutorul credincioşilor, că în el se aflau doar câţiva călugări, iar din cauza sărăciei şi lipsei ajutorului, stareţul Iezechiil, împreună cu soborul, îl roagă pe domn să le permită să-şi aducă de peste hotarele ţării 3-4 posluşnici, care să fie eliberaţi de bir şi de alte dări, iar Alexandru Moruzi porunceşte serdarilor de Orhei să satisfacă rugămintea călugărilor17 care îi scutesc de plata impozitelor şi de toate dările.

Cum am menţionat deja, schitul continua să-şi stăpânească moşia. Vel-vornicul Ilie Catargiu a plecat în Rusia, devenind general în armata rusă, iar administratori ai moşiei Pereni au devenit consecutiv Ştefan Catargiu, apoi spătarul Panaiot Catargiu, boier din Cristeşti, care a început să strâmtoreze schitul pentru a-1 deposeda de moşie. Prima judecată dintre schit şi Panaiot Catargiu a avut loc la Divan în anul 1808, în Postul Crăciunului, schitul reuşind să-şi apere atunci drepturile şi averea. Pierzând judecata, Panaiot Catargiu a început să devasteze schitul, incendiind moara, spărgând iazul şi ameninţând să incendieze şi schitul19. Chiar şi după aceste acţiuni devastatoare, Vasian, stareţul schitului, a încercat să aplaneze cu bunăvoinţă conflictul, invitându-1 pe spătar, la 12 aprilie 1809, să vină la schit. Panaiot Catargiu a rămas însă neînduplecat şi cu răutate împotriva călugărilor.
O nouă judecată a avut loc în luna decembrie 1809. Părţile aflate în litigiu şi-au prezentat actele de proprietate asupra moşiei. Examinând actele, Divanul constată că dania lui Mihalcea Hâncu „văzându-să neiscălită şi neîncredinţată de nime, judecata nici un temeiu n-au putut pune pe dânsa, socotindu o întocma ca o hârtie albă şi nescrisă, de vreme ce nu să vede pusă nici într-o lucrare (neconfirmată de către domn sau Divan - n.n.) în trecere de optezeci şi cinci ani”20. în acelaşi timp, Divanul a constatat că „schit a Hâncului, împreună cu moşia Perenii încă în anul 1784 a trecut sub danie şi cu vânzare de la Lupu Hâncul, în stăpânirea excelenţei sale, gheneralului (Ilie Catargiu - n.n.)”2'. Sentinţa Divanului a fost următoarea: „Drept aceea... Ilie Catargiu să stăpânească schitul Hâncu împreună cu moşia Perenii ce o are de la Hâncul (Lupu - n.n.) în pace şi nesupărat mai mult despre nacialnicul şi călugării de la schitul Vladnicul”22. Actele mănăstirii au fost oprite la Divan „ca nişte scrisori fără putere”23. în consecinţă mănăstirea a pierdut moşia.
Sentinţa Divanului totuşi nu a fost definitivă şi irevocabilă, lăsându-i-se schitului Hâncu posibilitatea de a apela în ultima instanţă judiciară către senatorii ruşi S. Kuşnikov şi V. I. Krasno-Milaşevici, care, consecutiv, în anii 1808-1810, 1810-1812, în toiul războiului ruso-turc din anii 1806— 1812, au deţinut postul de preşedinte al divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, cărora ţarul rus Aleksandru I le-a acordat prerogativa de instanţă judiciară supremă, având dreptul de a aproba sau respinge sentinţele divanurilor. Călugării au adresat o jalobă senatorului S. Kuşnikov, iar acesta le-a luat apărarea25, deoarece o trăsătură specifică şi distinctă a politicii promovate de către autorităţile ţariste în Principate era susţinerea pe toate căile a clerului ortodox, în care vedea un sprijin de nădejde în realizarea intereselor sale imperiale de cucerire de noi teritorii.
La cererea lui S. Kuşnikov, Divanul a fost nevoit să-şi anuleze propria sentinţă, adoptată la 14 decembrie 1809, în favoarea generalului Ilie Catargiu şi să stabilească data unei noi judecăţi „la Sfântul Dimitrie”, dar care, din cauze necunoscute, nu a avut loc. La 16/28 mai 1812, adică în luna când urma să aibă loc o nouă judecată între schit şi vechiul Panaiot Catargiu, a fost semnat Tratatul de pace de la Bucureşti, potrivit căruia teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru, pe care era situat şi schitul Hâncu, a fost anexat de către Rusia ţaristă. Divanul Moldovei fiind lipsit de dreptul de a administra acest teritoriu, numit de către guvernanţii de la Sankt Petersburg Basarabia, litigiul dintre schit şi Panaiot Catargiu rămâne a fi soluţionat ulterior de către autorităţile ţariste.


MĂNĂSTIREA HÂNCU SUB DOMINAŢIA ŢARISTĂ 1812-1918
La sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XIX, comunitatea monahală de la mănăstirea Hâncu ducea un mod de viaţă mixt, adică cea mai mare parte a călugărilor trăiau în comun, cu gospodărie comună, fără proprietate privată, lucrau împreună pentru întreţinerea mănăstirii şi a comunităţii monahale, participau împreună la slujbele religioase şi luau masa în comun la trapeza mănăstirii. O altă parte, mai mică, de călugări aveau chilii şi gospodării proprii, îşi dobândeau singuri mijloace de existenţă şi îndeplineau foarte puţine sau chiar nu îndeplineau nicio ascultare faţă de mănăstire, încălcau grav regulile vieţii monahale, însă luau masa la trapeza comună a mănăstirii. Acest fapt provoca mari conflicte în mănăstire. Dar datorită eforturilor depuse de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi de către succesorul acestuia, arhiepiscopul Dimitrie (Sulima), către sfârşitul celui de-al treilea deceniu al sec. XIX, toate mănăstirile de călugări din Basarabia au fost trecute la modul de viaţă în comun, prima dintre acestea fiind chiar mănăstirea Hâncu.
Până în anul 1816 acest locaş monahal avea rangul de schit, gospodăria fiind neînsemnată şi numărul fraţilor călugări mic. însă către mijlocul celui de al doilea deceniu al sec. XIX, numărul călugărilor a crescut considerabil. Potrivit condicii din anul 1817, în locaş se aflau 38 de călugări. Dar potrivit altor mărturii documentare, la sfârşitul anului 1814, în schitul Hâncu locuiau 55 de călugări, dintre care 40 aveau trai comun, iar 15 călugări aveau gospodărie proprie. Se întărise şi gospodăria schitului, care dispunea de un important număr de vite mari cornute, cai, ovine, de o stupină, moară de apă, unelte de muncă28, ceea ce a permis conducerii eparhiale să înalţe, în anul 1816, schitul Hâncu la rangul de mănăstire. Data exactă a transformării schitului în mănăstire nu se cunoaşte, dar, potrivit informaţiilor documentare, evenimentul s-ar fi produs între 13 februarie şi 12 august 1816.
În perioada de ocupaţie ţaristă 1812-1918, mănăstirea Hâncu, ca şi celelalte mănăstiri basarabene, era considerată, în cadrul Bisericii Ruse, în afara statelor, nu primea subvenţii de la stat, iar comunitatea monahală nu avea dreptul să-şi aleagă stareţul din rândurile călugărilor mănăstirii, acesta fiind numit de către conducerea eparhială rusă.
Pentru redobândirea moşiei pierdute a fost reluat procesul judiciar, care a durat încă 57 de ani, timp în care proprietari ai moşiei Pereni, prin schimb de moşii şi vânzări, au fost moşierul Iordache Tomuleţ, apoi iarăşi Panaiot Catargiu, generalul rus Iakov Ceremisinov, soţia acestui general, doamna Schnell, mic-burghezul Minkov şi copiii acestuia, Alexei şi Dimitrie. Au avut loc mai multe procese la Judecătoria ţinutului Orhei, la Judecătoria civilă regională a Basarabiei, la Consiliul Suprem al Basarabiei, însă de fiecare dată sentinţele judecătoreşti au fost în defavoarea mănăstirii.
Pierzându-şi moşia, locaşul monahal se afla mereu sub pericolul lichidării. Dar, în anul 1835, când proprietar al moşiei Pereni deveni generalul rus Iakov Ceremisinov, acesta, din intenţii de binefacere, dorind să salveze locaşul monahal de la lichidare şi pentru a pune capăt procesului judiciar, dăruieşte comunităţii monahale de la Hâncu 150 desetine de pământ, actul de dăruire fiind întărit la Judecătoria ţinutului Orhei30. însă la cererea Sfântului Sinod procesul judiciar a fost reluat şi a continuat până în anul 1866, când a avut loc ultima judecată la Senatul din Petersburg. Potrivit deciziei acestuia, mănăstirea a pierdut moşia, cu excepţia celor 150 desetine de pământ dăruite de generalul Ceremisinov, deoarece legile ruseşti prevedeau că „litigiul finalizat cu înţelegere de pace este considerat rezolvat pentru totdeauna şi deci părţile
Aflate în conflict care au acceptat înţelegerea de împăcare şi moştenitorii acestora nu mai pot să reia litigiul”, hotărârea fiind definitivă şi irevocabilă.

Astfel, datorită donaţiei generalului Iakov Ceremisinov, mănăstirea Hâncu a intrat în posesia celor 150 desetine de pământ, fiind înlăturat pericolul lichidării. Pe actul de hotărnicie a acestui teren din 28 aprilie 1837, care conţinea şi planul cadastral, citim următoarea inscripţie: „Planul pământului jertfit de către Domnul General de Artilerie Iakov Iakovlevici Ceremisinov mănăstirii Hâncu cu hramul Sfânta Parascheva, care cuprinde în întregime o sută cincizeci de desetine, două mii trei sute douăzeci şi patru de stânjeni pătraţi – pământ care este hotărnicit din componenţa moşiei Pereni, la 28 martie 1837. Categoriile de pământ: livada de lângă mănăstire -21 desetine 2140 stânjeni; pădure – 85 desetine 2132 stânjeni; poiene – 42 desetine; iazuri, râuleţul Cogâlnic şi pârâul Ternuşa – 1 desetină 452 stânjeni, iar în total general 150 desetine 2 324 stânjeni”.
Odată cu primirea pământului, locaşul monahal a intrat într-o perioadă de prosperitate. în urma unor noi donaţii şi cumpărări, moşia mănăstirii a crescut de la 150 până la 633 desetine (circa 690,5 ha) în anul 1918. S-a majorat şi suprafaţa terenului arabil. Principalele ramuri ale gospodăriei locaşului monahal erau fitotehnia (cultivarea plantelor de câmp, a pomilor şi a viţei-de-vie), creşterea animalelor şi albinelor, pomicultura, viticultura şi legumicultura. Erau cultivate plante cerealiere, leguminoase, legume, cânepă, zarzavaturi. Mănăstirea avea cinci livezi cu suprafaţa de 31,5 desetine, dintre care patru erau date anual în arendă, iar de a cincea se folosea comunitatea monahală.
O altă ramură importantă era viticultura. Mănăstirea dispunea de cinci loturi de vie cu o suprafaţă totală de 11,4 desetine (12,42 ha). Era produsă o mare cantitate de vin, din care aproximativ a treia parte era vândută, aducând locaşului importante venituri. Parţial vinul era utilizat şi în alimentaţia călugărilor şi zilierilor, la oficierea serviciului divin şi altor ierurgii creştine, la hram, când mănăstirea era vizitată de ctitori, donatori şi de un mare număr de credincioşi.
Agrotehnica aplicată în gospodăria mănăstirii prezenta un grad de eficienţă mai înalt decât în gospodăriile ţărăneşti. Locaşul era situat la izvoarele râului Cogâlnic, a avut între 4 şi 7 desetine de iazuri, existând condiţii prielnice pentru irigare. Terenul era terasat. Erau irigate livada din preajma mănăstirii, legumele şi zarzavaturile. Mănăstirea dispunea de vehicule şi unelte agricole caracteristice epocii.
Dezvoltată era şi zootehnia. Locaşul avea vaci, boi, buhai, cai, oi, capre, porci, asini şi o prisacă. Numărul vitelor mari cornute a variat între 54 şi 165 de capete, al cailor - între 8 şi 25 capete, numărul ovinelor în cei mai mulţi ani trecea peste o mie, iar numărul porcilor a variat între 11 şi 121 capete. O parte din produsele agricole şi un anumit număr de animale erau vândute, iar altă parte erau sacrificate pentru consumul intern. Pielicelele şi lâna obţinută de la oi erau utilizate pentru confecţionarea îmbrăcămintei şi încălţămintei fraţilor călugări. De la prisacă mănăstirea obţinea miere şi ceară. Iniţial, gospodăria mănăstirii era de tip natural. Aproape toate cele necesare pentru viaţa şi activitatea comunităţii monahale se produceau în propria gospodărie, cu excepţia unor obiecte de cult şi meşteşugăreşti, dar odată cu întărirea gospodăriei, o parte din producţia agricolă şi un anumit număr de vite erau comercializate.
Odată cu consolidarea economiei mănăstirii Hâncu în a doua jumătate a sec. XIX a început şi creşterea veniturilor şi cheltuielilor anuale. Media venitului anual s-a majorat de la 4 000 la 7 000, apoi la 11 000 de ruble, iar sumele depuse la bancă au crescut de la 1 000 până la 16 000 de ruble. Au crescut şi excedentele bugetare până la 15 200 de ruble33. Sursele principale de obţinere a veniturilor erau vinderea lemnului de pădure, a produselor agricole, îndeosebi a vinului, a vitelor, darea în arendă a bunurilor mănăstireşti (metocul din Chişinău şi cele patru livezi), vinderea lumânărilor, cana milei, chetele, dobânda obţinută de la capitalul depus în bancă, jertfele şi donaţiile făcute din partea persoanelor particulare. Cea mai mare parte a veniturilor era utilizată pentru întreţinerea comunităţii monahale, construirea, reparaţia şi împodobirea bisericilor, chiliilor şi altor construcţii gospodăreşti, pentru procurarea pământului, sădirea viilor şi livezilor, procurarea lumânărilor etc.
Autorităţile ruse au scutit clerul şi mănăstirile de plata impozitelor, de dări şi prestaţii. La cererea conducerii eparhiale, mănăstirea Hâncu plătea anual anumite sume pentru întreţinerea Casei Arhiereşti, a Seminarului Teologic din Chişinău, a şcolii eparhiale de fete, pentru redeschiderea tipografiei eparhiale, pentru răniţi, orfani, dar unele sume aveau destinaţie militară, în legătură cu înarmarea şi participarea Rusiei la Primul Război Mondial.


VECHILE ZIDIRI MONAHALE
Activitatea spirituală din orice mănăstire este indisolubil legată de biserică. Până în anul 1835, când a fost înălţată prima biserică de piatră, la mănăstirea Hâncu au fost construite cinci biserici de lemn, care fie că erau arse de tătari, fie că se deteriorau. Ultima biserică de lemn a fost construită în anul 1801, când în funcţia de stareţ al mănăstirii era ieromonahul Iezechiil. Biserica era de vară, avea un iconostas foarte frumos, aurit şi, cum va menţiona mai târziu stareţul Dosoftei (în schimă Dorotei - n.n.), „putea să reziste încă până la o sută de ani, datorită iscusinţei cu care a fost lucrat şi trăiniciei lui”, era înzestrată şi împodobită cu cărţile şi obiectele necesare oficierii serviciului divin şi săvârşirii altor ritualuri creştine, toate acestea fiind înscrise în condica mănăstirii Hâncu din anul 18 1 735.
Treptat, biserica de lemn înălţată în 1801 a început să se deterioreze şi, din această cauză, în anii 1833-1835, în timpul stăreţiei schimonahului Dorotei (Dosoftei), a fost construită o nouă biserică de vară din piatră, în care a fost strămutat iconostasul din biserica de lemn. Biserica nouă avea un singur pristol, consacrat Sfintei Cuvioasa Parascheva, şi a fost sfinţită de către arhiepiscopul Dimitrie (Sulima) la 12 octombrie 1835. Dar mănăstirea nu avea şi nici nu a avut biserică de iarnă. în timpul stăreţiei aceluiaşi stareţ Dosoftei, în anii 1839-1841 la mănăstire a fost construit un palat în stil clasic, cu faţadă în stil doric, cu trei frontoane, cornişe, medalioane, coloane şi pilaştri, arcade şi galerii. în acest palat se aflau: în centru – biserica de iarnă, cu un pristol cu hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trapeza comună, arhondaricul (hotelul) care cuprindea patru odăi, stăreţia, 13 chilii pentru călugări şi un depozit. Biserica de iarnă şi întregul palat au fost sfinţite de către arhiepiscopul Dimitrie (Sulima) la 25 august 1841. În preajma palatului se afla o fântână arteziană, construită în anul 1835.
Biserica de vară de piatră şi palatul s-au construit din contul veniturilor mănăstirii, dar mai ales cu ajutorul ofrandelor adunate cu condica de milostenie de la locuitorii satelor basarabene, care au donat mănăstirii zeci de mii de ruble, câteva mii de vite mari şi mici cornute, mari cantităţi de cereale, peste 500 m de pânză şi importante cantităţi de ceară.
În bisericile mănăstirii, de la fondarea lor şi până în anii păstoriei arhiepiscopului Pavel (Piotr Lebedev, 1871-1882), serviciul divin era oficiat în limba română. Numai odată cu promovarea de către ţarismul rus a unei politici de rusificare şi deznaţionalizare a locuitorilor Basarabiei, drept expresie a acestui curs politic fiind şi numirea menţionatului arhiereu în postul de întâistătător al Bisericii din Basarabia, serviciul divin în mănăstirea Hâncu, ca şi în celelalte mănăstiri din Basarabia, a început să fie oficiat în două limbi – română şi slavonă. Dar chiar şi în acele timpuri grele limba română a rămas dominantă în viaţa majorităţii locaşurilor monahale, inclusiv la mănăstirea Hâncu.
În anii 1884, 1902 şi 1905 mănăstirea avea următoarele acareturi: biserica de vară, palatul stăreţiei, în care se aflau biserica de iarnă, chiliile stareţului, patru chilii pentru călugări, bufetul şi trapeza, iar sub palat un beci mare pentru păstrarea vinului; 9 corpuri de casă secundare, construite din chirpici, acoperite cu şindrilă, în care se aflau 44 de chilii pentru călugări, bucătăria, brutăria, prescurăria, temporar şcoala mănăstirească şi apartamentul învăţătorului; un hambar din scânduri pentru păstrarea grăunţoaselor, grajduri, două sâsâiace pentru păstrarea ştiuleţilor de porumb, şase şoproane în care se aflau amplasate dogăria, rotăria, echipajele, carele, căruţele, săniile, două beciuri pentru păstrarea produselor alimentare, două mori de apă şi una de vânt, un metoc în oraşul Chişinău. în anii 1907 şi 1913 au fost construite două corpuri de casă cu 12 şi respectiv – 24 de chilii. Blocul de chilii, construit în anul 1913, s-a păstrat până astăzi, însă în urma reconstrucţiilor, a rămas numai cu 20 de chilii.


METOCUL MĂNĂSTIRII HÂNCU
Începând cu anul 1821, mănăstirea Hâncu devine proprietara unui metoc, dăruit de locuitoarea oraşului Chişinău Eufrosinia Sprâncenoaie. în anul 1836, în locul caselor de lemn învechite, mănăstirea a construit trei case de piatră. Metocul era dat anual în arendă, aducând locaşului monahal anumite venituri. în anul 1938 costul acestui metoc a fost evaluat la 200 000 lei şi era dat în arendă la preţul de 47 000 lei anual. Ultima menţiune a acestui metoc ca proprietate a mănăstirii Hâncu o găsim la 8 decembrie 1943. Odată cu ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în anul 1940, informaţiile despre acest metoc dispar, astfel mănăstirea Hâncu încetează să mai stăpânească metocul, care a fost luat de către autorităţile sovietice.

ŞCOALA MĂNĂSTIRII HÂNCU
Între anii 1876-1888, la mănăstirea Hâncu a funcţionat o şcoală pregătitoare pentru copiii orfani ai clericilor, nobililor şi ţăranilor din satele din împrejurimi, pentru care locaşul primea anual de la autorităţile eparhiale o subvenţie de 200 de ruble. Această şcoală, cu predarea tuturor obiectelor de studiu strict în limba rusă, a fost înfiinţată în cadrul procesului întemeierii şcolilor de pe lângă celelalte mănăstiri basarabene, iniţiator fiind arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului Pavel. Vârsta copiilor orfani era cuprinsă între 6 şi 10 ani, numărul elevilor de la mănăstirea Hâncu varia de la 6 până la 11, fiind cunoscut şi numele învăţătorului - Trifan40. Şcoala era întreţinută de către mănăstire şi era fără azil. Elevii studiau: religia, limba rusă, aritmetica, scrierea şi cântul bisericesc, fiind pregătiţi pentru a-şi continua studiile în şcolile duhovniceşti. Din cauza contingentului mic de copii şi a lipsei internatului, şcoala a fost închisă în anul 1888, la indicaţia arhiepiscopului Serghie.
Întemeierea şcolii de la mănăstirea Hâncu, ca şi a celorlalte şcoli mănăstireşti, nu poate fi apreciată în mod univoc, cum au procedat ideologii ţarişti ortodocşi, care au evidenţiat numai aspectele pozitive, considerându-le o mare binefacere pentru locuitorii din satele din jurul mănăstirilor şi subliniind „grija” arhiepiscopului Pavel „de luminarea spiritual-religioasă a poporului”. într-adevăr, aceste şcoli aveau un rol benefic, deoarece ofereau copiilor orfani azil (nu toate şcolile), întreţinere, creându-le perspectiva continuării studiilor în şcolile duhovniceşti, la Seminarul Teologic din Chişinău şi la diverse universităţi din Imperiul Rus. Astfel, şcolile contribuiau la răspândirea ştiinţei de carte în rândurile locuitorilor autohtoni din Basarabia, copiii fiind educaţi în spirit creştin ortodox.
Dar este necesar să evidenţiem şi aspectele negative şi scopurile urmărite de către autorităţile ţariste în legătură cu înfiinţarea acestor şcoli, în care toate obiectele de studiu erau predate numai în limba rusă, limba română fiind exclusă cu desăvârşire din procesul de învăţământ. Astfel, aceste şcoli se transformau din instituţii de învăţământ într-un instrument de rusificare a copiilor.

MĂNĂSTIREA HÂNCU ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
După anul 1918, bunăstarea mănăstirii Hâncu a fost influenţată negativ de reforma agrară din Basarabia şi de introducerea plăţii unor impozite către stat, judeţ şi comună. Reforma agrară a reprezentat un eveniment progresist şi avea o mare importanţă socială pentru ţărănimea basarabeană. în scopul satisfacerii necesităţilor stringente ale ţăranilor, au fost expropriate pământurile mănăstireşti, fiecărei mănăstiri fiindu-i lăsate doar câte 50 ha teren arabil, vii şi livezi, iar ulterior şi iazurile. Astfel, din moşia mănăstirii Hâncu au fost expropriate 589 ha de teren arabil şi pădure, locaşului monahal rămânându-i
doar 101 ha de pământ42. Exproprierea era înfăptuită cu plată din partea statului român, preţul unui hectar de teren arabil fiind apreciat la 727 de lei, iar a unui hectar de pădure - 950 de lei şi era realizată în titluri de rentă amortizabilă în decurs de 40 de ani, cu o dobândă anuală de 5%. Aşadar, pentru pământul expropriat mănăstirea Hâncu a primit peste o jumătate de milion de lei, la care trebuie adăugată dobânda anuală de circa 25 000 lei.
Declinul economic al mănăstirii a fost de scurtă durată. Datorită muncii depuse de comunitatea monahală, sumei mari primite de la stat pentru pământul expropriat, sumelor anuale primite de la bancă sub formă de dobândă, acordării de către stat a unui mare lot de pădure în uzufruct, sumelor încasate anual de la arendaşii metocului din Chişinău, vânzării unor mari cantităţi de fructe şi vin, donaţiilor din partea unor persoane particulare, banilor adunaţi cu condica de ofrande şi micşorării impozitelor plătite către stat, judeţ şi comună, situaţia economică a locaşului monahal s-a îmbunătăţit destul de repede, iar spre mijlocul perioadei interbelice a devenit cu adevărat prosperă.
Suprafaţa terenului stăpânit de mănăstire s-a dublat, majorându-se de la 101 până la 221 ha, inclusiv pădure proprie şi în uzufruct, vie, livadă, fânărie, arie, grădină de zarzavaturi şi un parc pitoresc cu suprafaţa de 15 ha. Mănăstirea avea cinci maşini agricole (tractoare, cositoare, adunătoare), trei mori - două de apă şi una cu abur, cumpărată în anul 1919 la preţul de 30 000 de ruble43, un teasc de metal, trei maşini de stropit via, o maşină de zdrobit strugurii, 10 pluguri, patru care pentru boi cu osii de fier, maşini de cusut îmbrăcăminte şi încălţăminte, un mare număr de vite mari şi mici cornute, cai, porci, prisacă, ateliere meşteşugăreşti (butnărie, rotărie, tâmplărie), sâsâiace, şapte grajduri. Toţi călugării locuiau în chilii construite din piatră şi cărămidă.
Au crescut veniturile, dar şi cheltuielile. Anii bugetari erau încheiaţi cu excedente bugetare. Anumite sume erau depuse la bancă. Impozitele către stat, judeţ şi comună s-au micşorat de trei ori, s-au micşorat şi sumele plătite pentru întreţinerea conducerii eparhiale. Mănăstirea avea şi un fond de binefaceri, contribuind la întreţinerea ospiciului de bătrâni, a şcolii eparhiale, a şcolii de cântăreţi, a episcopului de Ismail, a Societăţii Bisericeşti de Istorie şi Arheologie din Chişinău etc.44 Spre sfârşitul perioadei interbelice mănăstirea Hâncu se afla într-o stare de prosperitate.

La începutul perioadei interbelice, stareţii mănăstirilor basarabene, inclusiv cel de la mănăstirea Hâncu, au participat la elaborarea Statutului Organic al Bisericii Române, în legătură cu reorganizarea generală a întregii biserici. în zilele de 7-13 martie 1921 şi-a desfăşurat lucrările Congresul Extraordinar al Bisericii din Basarabia, iar la 1 martie 1924, la mănăstirea Căpriana a avut loc adunarea generală a stareţilor mănăstirilor, la care a participat şi stareţul mănăstirii Hâncu, arhimandritul Domeţian (Hodorogea), conducând corul în timpul oficierii Sfintei Liturghii45. La ambele întruniri a fost luat în dezbatere compartimentul din Statutul Organic consacrat mănăstirilor, în care au fost operate modificări.
Potrivit Statutului Organic, mănăstirile basarabene şi-au recăpătat dreptul de a-şi alege stareţii şi stareţele din rândurile călugărilor şi călugăriţelor în conformitate cu vechile legi şi tradiţii monahale46. Acum mănăstirile nu mai erau supravegheate de protopopii numiţi de către conducerea eparhială alogenă, ci de un exarh ales la adunarea stareţilor mănăstirilor. în unele cazuri mănăstirile erau subvenţionate de către stat, îndeosebi pentru efectuarea reparaţiilor.
Locaşul monahal a fost grav afectat după ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940. S-au păstrat foarte puţine informaţii despre starea locaşului monahal în perioada de ocupaţie sovietică 28 iunie 1940— 22 iunie 1941. Dar avem destule mărturii documentare care arată că după retragerea armatei sovietice din Basarabia mănăstirea Hâncu a rămas devastată. Au fost luate de către bolşevici toate vitele mănăstirii: 16 boi, 7 cai şi 230 de ovine47. A fost devastată moara. Mănăstirea a pierdut titluri de rentă de împroprietărire depuse la bancă în sumă de 404 900 de lei4S. Totul trebuia reluat. Restabilirea gospodăriei mănăstirii Hâncu, ca şi a gospodăriilor celorlalte mănăstiri, era imposibilă fără ajutor din partea statului român, care în condiţiile de război a acordat locaşurilor monahale o subvenţie în sumă totală de 1 400000 de lei, mănăstirii Hâncu reve-nindu-i 70000 de lei49. Acest locaş monahal a mai primit ajutor de la statul român în sumă de 160 000 de lei pentru repararea palatului stăreţiei, deteriorat de cutremurul din anul 194050. Reparaţia a fost de un înalt nivel calitativ, deoarece acest palat se află şi astăzi într-o stare bună, rezistând tuturor calamităţilor naturale care au avut loc după cutremurul respectiv.
Treptat, mănăstirea a început iarăşi să-şi restabilească gospodăria. A reintrat în posesia pământului stăpânit până la război. Erau produse importante cantităţi de cereale, leguminoase, legume, fructe, vin. Anii bugetari erau încheiaţi cu excedente bugetare tot mai mari, inclusiv cu fonduri de deschidere de credite şi de rezervă, pentru ajutoare medicale, culturale şi de binefacere. Funcţionau moara cu abur, oloiniţa. în gospodărie era o batoză, un trior, 9 pluguri, care, căruţe, ateliere meşteşugăreşti, magazii, grajduri, vite mari cornute, cai şi porci, s-a dublat numărul ovinelor şi stupilor: de la 40 la 80. în anul 1942 a avut loc verificarea şi evaluarea întregii averi mobile şi imobile a locaşului monahal, a căror valoare era estimată la 15 000 000 de lei.
Comunitatea monahală plătea impozite către stat, judeţ şi comună, însă ele erau mici, variind între 3,5-4,5% din veniturile anuale, inclusiv pentru întreţinerea Consiliului eparhial, iar din fondul cultural şi de binefacere se transferau sume pentru întreţinerea orfelinatelor, subvenţionarea revistei Luminătorul şi susţinerea Căminului cultural din Vărzăreşti. Astfel, prin munca depusă de frăţia monahală, dar şi cu ajutorul primit din partea statului român, mănăstirea Hâncu în anii de război 1941-1944 şi-a restabilit gospodăria, dispunea de resursele necesare pentru întreţinerea comunităţii monahale şi achitarea impozitelor către stat, judeţ şi comună şi a plăţilor către conducerea eparhială, realizând şi anumite acţiuni de binefacere.
Dar tăvălugul războiului s-a rostogolit iarăşi asupra locaşului monahal. în lunile ianuarie-martie 1944, în Codrii din centrul Basarabiei, unde este situată şi mănăstirea Hâncu, au început să apară tot mai mulţi paraşu-tişti şi partizani sovietici. Odată cu venirea lor, stareţul mănăstirii Hâncu protosinghelul Iachint, împreună cu câţiva călugări şi fraţi de ascultare s-au refugiat în România, evacuând cu ei şi o mică parte din averea mănăstirii: veşminte preoţeşti, vase şi alte obiecte de cult din argintărie53, dar toate aceste obiecte au fost transmise de către autorităţile române autorităţilor sovietice în conformitate cu stipulaţiile armistiţiului sovieto-român54. Cu regret, obiectele restituite nu au mai ajuns la mănăstire. Astfel, toate afirmaţiile autorilor sovietici despre prădarea mănăstirilor basarabene, inclusiv a mănăstirii Hâncu, de către români sunt false şi nefondate.

MĂNĂSTIREA HÂNCU ÎN PERIOADA SOVIETICĂ (1944-1990)
Începând cu anul 1945, mănăstirea Hâncu, ca şi celelalte mănăstiri, a fost impusă să plătească statului impozite băneşti şi în natură, impozite pe venit de la toate ramurile gospodăreşti: teren arabil, vii, livezi, fânaţuri, vitărit, să achite asigurarea edificiilor mănăstireşti, să predea statului în natură: pâine, fioarea-soarelui, carne, lapte, ouă, lână etc. Chiar de la început au izbucnit conflicte între mănăstire şi autorităţile sovietice locale, care au trecut la deposedarea locaşului monahal de terenuri agricole, vite. Sovieticii au luat toată roada din livadă, deşi legislaţia în vigoare interzicea acapararea averilor mănăstireşti. Suprafaţa terenului stăpânit de mănăstirea Hâncu s-a micşorat de la 168,5 ha, în anul 1945, până la 33,6 ha, în anul 1947, iar suprafaţa terenului cultivat s-a micşorat, respectiv, de la 32,7 până la 14,9 ha.
În anii 1948-1949 a început colectivizarea gospodăriei săteşti şi autorităţile sovietice au purces la lichidarea locaşurilor monahale. A început subminarea intenţionată şi bine organizată a mănăstirilor, cărora nu li se eliberau materiale de construcţie pentru repararea edificiilor mănăstireşti, aceste materiale lipsind în reţeaua comercială. Terenurile agricole ale mănăstirilor, care erau înconjurate de terenuri ce aparţineau colhozurilor, erau schimbate cu terenuri de calitate inferioară. A fost interzisă primirea în mănăstiri a minorilor. Tinerii erau scoşi din mănăstiri şi mobilizaţi în armată, trimişi la diferite şcoli, la fabrici şi uzine. Contingentul monahal se micşora, comunităţile monahale nu erau completate cu alţi călugări, o parte dintre vieţuitorii mănăstirilor îmbătrâneau, devenind inapţi de muncă sau bolnavi, nu ajungeau braţe de muncă pentru lucrarea pământului, o parte a terenului rămânând astfel nelucrat, din care cauză mănăstirile erau nevoite să-l cedeze colhozurilor în mod voluntar.
Totodată, aceleaşi autorităţi sovietice, pentru a îndreptăţi lichidarea locaşurilor monahale, le învinuiau că nu repară şi nu utilizează în întregime clădirile mănăstireşti, că nu lucrează pământul sau îl lucrează rău, că mănăstirile prezintă focare de boli infecţioase, iar călugării degradează şi duc un mod de viaţă amoral, toate aceste învinuiri fiind scornite în mod intenţionat.
În anii de foamete 1946-1947, comunitatea monahală de la Hâncu a înfruntat mari greutăţi, au avut loc decese de foame ale călugărilor, iar solicitările de acordare a ajutorului au fost respinse. Totuşi, în pofida tuturor greutăţilor, în anii 1947-1949 mănăstirea Hâncu a început iarăşi să-şi restabilească gospodăria. în aceşti ani de foamete a crescut numărul călugărilor, care varia între 38-41 de fraţi, majoritatea absolută fiind apţi de muncă. Era lucrat întreg pământul arabil, via şi livada, erau obţinute recolte mari, a crescut numărul de vite mari şi mici cornute, al cailor, porcilor, păsărilor şi stupilor. Mănăstirea dispunea de vite de muncă şi inventar agricol necesar, având chiar şi o batoză.
Pentru a stopa procesul restabilirii gospodăriei mănăstireşti, autorităţile sovietice au recurs la o şi mai mare impozitare. în anii 1949-1950 impozitul bănesc impus mănăstirii Hâncu alcătuia 54% din venitul anual60, însă în afara acestui impozit, mănăstirea mai trebuia să predea statului mari cantităţi de cereale, fioarea-soarelui, carne, lapte, ouă, lână etc., ceea ce însemna o împovărare peste măsură. Mănăstirea avea restanţe la achitarea impozitului din anul 1949. Spre mijlocul verii anului 1950 situaţia a devenit catastrofală. Banii în casieria mănăstirii lipseau, impozitele nu puteau fi achitate în termenele stabilite, iar organele financiare puteau sechestra în orice moment averea mănăstirii în contul achitării impozitului.
În asemenea circumstanţe, comunitatea monahală de la mănăstirea Hâncu a solicitat episcopului eparhial Nektarie să închidă mănăstirea, iar fraţii călugări să fie transferaţi la mănăstirea Hârbovăţ. Cererea a fost aprobată de către episcop şi susţinută tot atunci de autorităţile sovietice, în luna august 1950 a fost efectuată inventarierea averii mănăstirii, iar după adunarea recoltei călugării au fost transferaţi la mănăstirea Hârbovăţ. Astfel, în anul 1950 mănăstirea Hâncu a fost lichidată63. Deci putem concluziona că anume supraîmpovărarea cu impozite de către autorităţile sovietice a constituit singura cauză ce a dus la lichidarea mănăstirii Hâncu.
Edificiile mănăstirii au fost transmise Consiliului Central Unional al Sindicatelor din Uniunea Sovietică şi în sediul mănăstirii a fost deschisă Casa de odihnă nr. 14 din satul Ciuciuleni, raionul Străşeni. în anul 1956 această casă de odihnă a fost trecută în subordinea Ministerului Ocrotirii Sănătăţii din RSS Moldovenească şi transformată în bază de odihnă pentru studenţii şi angajaţii Institutului de Medicină din Chişinău. Iniţial biserica de vară cu hramul Sfânta Cuvioasa Parascheva a fost transformată în depozit, iar apoi în club. în 1978, complexul monastic a fost transmis în mod gratuit Institutului de Medicină, aici fiind creat un centru de producţie pentru Facultatea de Farmaceutică, o bază instructivă şi un câmp experimental de plante medicinale pentru practica de producţie.

RENAŞTEREA MĂNĂSTIRII HÂNCU
În anul 1990, la cererea credincioşilor din împrejurimi, mănăstirea Hâncu a fost reactivată ca locaş de călugări. Guvernul Republicii Moldova a adoptat un şir de hotărâri prin care obliga Ministerul Ocrotirii Sănătăţii să transmită ansamblul monastic de la Hâncu Eparhiei Chişinăului şi a Moldovei. Astfel, a reînceput activitatea locaşului. Dar despre activitatea acestor călugări nu se cunoaşte aproape nimic. În lunile iulie-august 1992, comunitatea de călugări a fost desfiinţată.
Cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului Vladimir, Mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove, ieromonahul Petru (Valeriu Ion Musteaţă) a fost numit duhovnic al mănăstirii Hâncu. Ulterior părintele Petru a fost înălţat la ranguri de arhimandrit, apoi de episcop de Hâncu şi vicar al Mitropoliei Moldovei, cu reşedinţa la mănăstirea Hâncu. Tot la această mănăstire a venit şi Zinaida Cazacu, în calitate de soră de ascultare, apoi au mai venit şi alte călugăriţe şi surori de ascultare. în luna iulie 1993 a fost constituită oficial comunitatea de maici de la mănăstirea Hâncu. Ascultătoarea Zinaida Cazacu a fost aleasă stareţă interimară, iar în august 1993 - călugărită cu numele Parascheva şi la 27 octombrie 1993 confirmată în funcţia de stareţă de către Mitropolitul Vladimir şi înălţată la rangul de egumenă.
Treptat, comunitatea monahală a început să crească şi să lucreze cele 54 ha de pământ primit de la stat. Au fost reparate şi restaurate bisericile de vară şi de iarnă. Interiorul bisericii de vară a fost pictat de către renumitul pictor de la Poceaev (Ucraina) Nicolae Panciuk. La 27 octombrie 1995 a avut loc sfinţirea bisericii de vară. Repararea, împodobirea şi sfinţirea bisericilor de iarnă şi de vară a încununat munca asiduă a duhovnicului Petru şi a stareţei, egumena Parascheva, care a fost decorată cu Cruce cu diamante – cea mai înaltă decoraţie destinată stareţilor. în biserica de vară se păstrează racla cu o părticică a moaştelor Sfintei Cuvioasa Parascheva şi racla Sfinţilor Cuvioşi de la Lavra Pecerska din Kiev (Ucraina), precum şi a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon.
A fost construit un corp de casă cu 60 de chilii pentru monahii şi un palat în care se află stăreţia. în proces de finalizare se află construcţia catedralei cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, cu două niveluri şi mai multe pristoluri. Actualmente în mănăstire slujesc peste 100 de persoane. Contingentul preoţesc este alcătuit din 17 persoane în frunte cu duhovnicul mănăstirii, Petru, iar din contingentul de maici fac parte 85 de slujitoare în frunte cu stareţa, egumena Parascheva.
Mănăstirea are în posesie 56 ha de pământ, livezi, vii, vaci, cai, oi, asini, porci, iepuri, păsări domestice, stupi de albine, mijloace de transport, autovehicule, tractoare, o macara, un excavator. Sunt cultivate cereale, legume etc. în ateliere maicile ţes covoare, prosoape, coasă veşminte şi haine preoţeşti şi călugăreşti, plăpumi din lână de oi, brodează, croşetează. Monahiile şi surorile îşi duc ascultarea la bucătărie, prescurărie, brutărie, trapeză, la fabrica de îmbuteliere a apei gazoase, distribuie hrană gratuită pentru săracii care vin în zilele de sărbătoare, îi ajută pe bătrânii din satele apropiate, sădesc şi îngrijesc fiori transformând mănăstirea intr-un paradis floral.
În fiecare zi la mănăstire se oficiază Sfânta Liturghie, precedată de rugăciunile dimineţii, Miezonoptică, Ceasurile 3 şi 6, Acatistul zilei, iar seara, la ora 17, se slujeşte Vecernia, Utrenia şi Ceasul 1. Neîntrerupt se citeşte Psaltirea. Masa se serveşte de trei ori pe zi, cu excepţia Postului Mare. Nu se consumă carne. în prima şi ultima săptămână a Postului Mare se ţine post negru (se ia numai apă şi anaforă), iar în celelalte zile ale Postului Mare masa se serveşte de două ori pe zi, miercurea şi vinerea fără ulei. La mănăstire se fac botezuri, cununii, înmormântări şi alte ierurgii pentru toţi creştinii. în preajma mănăstirii sunt trei izvoare: al lui Mihalcea Hâncu, al Sfântului Avraam şi al Sfântului Gheorghe.
În 1995, pe lângă mănăstirea Hâncu a fost deschis, prin străduinţa arhimandritului Petru, un orfelinat cu 60 de copii orfani şi semiorfani intre vârsta de 2 şi 14 ani „Preafericitul losif”, situat în oraşul Chişinău, pe strada Onisifor Ghibu, nr. 4/2. O contribuţie deosebită la fondarea acestui orfelinat au adus primul preşedinte al Republicii Moldova Mircea Snegur, ex-primarul municipiului Chişinău Nicolae Costin ş. a.

STAREŢII MĂNĂSTIRII HÂNCU (1677-2012)
Prosperitatea sau decăderea unui locaş monahal depind în mare măsură de persoanele care se află la conducerea acestuia. în literatura de specialitate aceste persoane poartă diverse denumiri: superiori, şefi, stareţi, egumeni. Primul, din rangurile inferioare este superiorul, în limba rusă „nacealinic”, care în majoritatea cazurilor conduce un schit şi nu are rang monahal mai înalt de ieromonah. Urmează stareţul, pe care îl întâlnim cel mai frecvent în fruntea unei mănăstiri sau a unui schit şi care poate avea rang monahal de ieromonah, egumen, arhimandrit. Mai este utilizat şi termenul de egumen, însă trebuie să concretizăm că în cadrul Bisericii Ruse egumen înseamnă, în primul rând, un rang monahal acordat pentru anumite merite şi nu o funcţie. Stareţul poate să-şi îndeplinească funcţiile tară a avea rang de egumen. Cel mai potrivit este considerat cazul când stareţul care conduce un locaş monahal are rang de egumen sau arhimandrit.
Pe parcursul secolelor, mănăstirea Hâncu a avut superiori, stareţi, egumeni şi arhimandriţi, unii dintre care au contribuit substanţial la prosperarea locaşului monahal. Stabilirea numelor şi a faptelor săvârşite de aceştia este un lucru anevoios, deoarece nu s-au păstrat decât foarte puţine informaţii, îndeosebi din perioada de la fondare (1677) şi până la începutul sec. XIX.
Primele informaţii despre stareţii mănăstirii Hâncu le găsim într-un memoriu de la 18 decembrie 1841, al stareţului acestei mănăstiri Dosoftei (în schimă - Doro-tei)64.0 listă cu mult mai amplă şi mai completă a stareţilor mănăstirii Hâncu de la întemeiere şi până în anul 1905 a fost alcătuită de arhimandritul Visarion Puiu care în perioada interbelică a îndeplinit funcţia de exarh al mănăstirilor Basarabiei. După corectările, precizările şi completările de rigoare, am coroborat informaţiile din aceste două surse cu materialele documentare inedite şi astfel am alcătuit lista stareţilor mănăstirii Hâncu pe care o prezentăm pe pagina următoare.
Considerăm necesar să evidenţiem stareţii care au contribuit în mod deosebit la prosperarea mănăstirii Hâncu.
Ieromonahul Iezechiil a stăreţit în anii 1795-1807. La schit a construit ultima biserică de vară de lemn cu un iconostas aurit foarte frumos.
Vasian, ieromonah, a stăreţit între anii 1808-1816. în aceşti ani s-a întărit economia schitului, a crescut numărul călugărilor, schitul fiind pregătit pentru a fi înălţat la rangul de mănăstire.
Dosoftei, de neam bulgar, provenea dintr-o familie de negustori, cunoştea bine limba română, în care oficia serviciul divin şi purta corespondenţa cu dicasteria, apoi cu consistoriul. Chiar şi documentele scrise în limba rusă le semna româneşte. La 5 iunie 1832 este numit stareţ al mănăstirii Hâncu. La 13 iulie 1833 este înălţat la rangul de egumen. în anul 1837 a îmbrăţişat schima, schimbându-şi numele în Dorotei. în anii de stăreţie a acestui egumen la mănăstirea Hâncu s-au desfăşurat mari lucrări de construcţie. în anii 1833-1835 a fost înălţată biserica de vară de piatră în locul celei de lemn, iar în anii 1839-1841 – un palat de piatră în centrul căruia se află biserica de vară. Aceste minunate edificii s-au păstrat până în zilele noastre. Au mai fost procurate o vie şi o livadă din moşia Iurceni, cu suprafaţa totală de 6 desetine 1288 stânjeni pătraţi. Stareţul Dosoftei este şi autorul unui memoriu, scris la 18 decembrie 1841, care conţine informaţii importante privitor la istoria mănăstirii Hâncu. A stăreţit până în anul 1843.
Ilarion (Turcanu), moldovean de origine, a stăreţit la numit în funcţia de stareţ, la 13 august 1862. în anul 1865 este înălţat la rangul de egumen. A fost decorat cu paliţă şi două medalii de bronz pentru îngrijirea şi amenajarea locaşului încredinţat. A doua oară a stăreţit de la 23 ianuarie 1876 până în 1879, deja fiind în rang de arhimandrit. La 15 aprilie 1878 a fost decorat cu ordinul Sfânta Ana, clasa III. A treia oară a stăreţit de la 23 decembrie 1886 până în anul 1893. A fost stareţ şi la mănăstirea Curclii.

Egumenul Gherasim, moldovean de origine, fecior de preot, a absolvit în anul 1855 Seminarul Teologic din Chişinău, înălţat la rangul de egumen, a fost stareţ şi la mănăstirea Saharna, blagocin al mănăstirilor, stareţ interimar la mănăstirea Hârjauca, decorat cu bederni-ţă, cu Cruce de bronz cu panglica Sfântul Vladimir, cu medalia de bronz cu panglica Sfântul Andrei, medalia de aur şi cu ordinul Sfânta Anna, clasa III. La 27 februarie 1879 este numit stareţ la mănăstirea Hâncu69. în anii săi de stăreţie mănăstirea s-a aflat în stare de prosperitate, acumulând în 1885-1886 cele mai mari venituri anuale din istoria sa. în anul 1884 proprietarul unor părţi din moşia Pereni, A. Russo, donează sfântului locaş 45 desetine de pământ, iar mănăstirea procură în anii 1885-1886 de la acelaşi proprietar încă 245 desetine de pământ la un preţ convenabil pentru locaşul monahal. Egumenul Gherasim a stăreţit până în anul 1886.
Ioachim (Ionaşcu), moldovean, din rândurile răzeşilor. A devenit stareţ la 6 aprilie 19057'. A avut rangurile de egumen şi arhimandrit. în anii de stăreţie a lui loachim, la mănăstire au fost construite două corpuri de casă, unul pentru 12, iar celălalt pentru 24 de chilii, a mai fost construită clădirea unei mori şi procurată o moară cu abur la preţul de 30 000 de ruble ruseşti. Arhimandritul loachim a stăreţit până în anul 1919.
Arhimandritul Domeţian (Hodorogea) a stăreţit de la 1 martie 1920 până în anul 1939. Moldovean, cu studii primare, hirotonisit ierodiacon, apoi ieromonah, ridicat la rangul de protosinghel în decembrie 1918, numit stareţ la mănăstirea Hâncu la 1 martie 1920, ridicat la rangul de arhimandrit, numit exarh al mănăstirilor din eparhia Chişinăului, decorat cu medalia de aur „Pentru osârdie”, în anii lui de stăreţie, mănăstirea Hâncu s-a aflat într-o stare de prosperitate.
Protosinghelul Iachint, moldovean de origine, cu şcoală primară, în lume purta numele Ion Ciobanu. La 10 mai 1939 este numit stareţ la mănăstirea Hâncu74. în ajunul ocupării Basarabiei de către Uniunea Sovietică, la 20 iunie 1940, protosinghelul Iachint a plecat în România.
Revine la mănăstire la sfârşitul lunii iulie 1941 şi a stăreţit până la 25 martie 1944. în ultimii ani de stăreţie a depus mari eforturi pentru a aduce în ordine mănăstirea devastată în timpul ocupaţiei sovietice. La 25 martie 1944 se evacuează în România cu o parte foarte mică a odoarelor mănăstireşti, iar la 29 noiembrie 1944 raportează Consiliului eparhial şi prezintă Tabelul-in-ventar al averii mănăstirii Hâncu evacuate în România şi restituite Uniunii Sovietice în conformitate cu clauzele armistiţiului sovieto-român.

BIBLIOTECA Şl MUZEUL MĂNĂSTIRII HÂNCU
Un rol important în viaţa spirituală a unui locaş monahal îl are biblioteca şi înzestrarea bisericilor cu cărţi liturgice. Potrivit condicilor din anii 1817 şi 1821, mănăstirea dispunea, respectiv, de 69 şi 86 de cărţi religioase, dintre care în primul an în limba rusă erau 6 exemplare şi respectiv 15 volume, adică majoritatea cărţilor erau în limba română. în sec. XVII-XVIII cărţile religioase erau puţine şi foarte scumpe, iar necesităţile erau mari şi din această cauză apare şi Ia mănăstirea Hâncu posluşania (ascultarea) de copist al cărţilor religioase. Nestor Vornicescu oferă informaţii extrem de interesante şi despre manuscrisele de la Hâncu: „Unul din preţioasele manuscrise care au fost păstrate este o antologie monahală anterioară anului 1809 şi care cuprinde texte din Pateric: Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Vasile cel Mare şi altele. «Această carte este a mănăstirii şi e scrisă de părintele Domenţian (copistul manuscrisului) cărturar». În catagrafie se precizează că asta era ascultarea lui principală. Manuscrisul acesta la mijlocul secolului trecut se găsea la mănăstirea Bisericani pe Valea Bistriţei, iar astăzi se găseşte la Biblioteca Academiei din Bucureşti. O parte din celelalte au fost studiate de dna V. Pelin, căci s-au găsit la mănăstirea Noul Neamţ şi astăzi sunt, probabil, la Chişinău.
Următorul manuscris, înainte de 1813, cuprinde Cuvinte duhovniceşti ale Sfântului Isac Şirul. Şi ele sunt făcute tot de copiştii mănăstirii. Au fost pe urmă tipărite la Neamţ la 1819, dar până la tipărire circulau copiate de eroschimonahul Casian, şi el prezent în catagrafie cu titlul de cărturar. Plus că acest manuscris a fost legat de un dascăl de la Nisporeni şi pe urmă folosit în viaţa mănăstirii, până când în 1944 a ajuns la Noul Neamţ şi de acolo mai departe. Cuvintele Sfântului Isac Şirul despre sfintele nevoinţe se ocupă în mod insistent de cele patru teme capitale, legate de altele numite subteme: de exemplu, importanţa nevoinţelor şi a greutăţilor pentru desăvârşirea omului, importanţa smereniei, rolul cunoscător al simţirii; se face descrierea stării de linişte legată cu cea a rugăciunii.
Un alt manuscris cuprinde Minunile Maicii Domnului, în vechime această carte, atât de influenţă răsăriteană, cât şi occidentală, circula foarte mult în mănăstirile noastre. Sunt descrise 66 de minuni şi a fost copiată la mănăstirea Hâncu de un posluşnic, Pavel Uzun. Nu ştim dacă are vreo legătură cu satul Uzun din apropiere, dar s-a copiat la mănăstire şi s-a tipărit apoi, pentru marea cerinţă care era atât în mănăstiri, cât şi în sate din partea credincioşilor.
Un alt manuscris, tot de la Hâncu, este Proschimidarion, despre închinarea la cetatea Ierusalim şi a toată Palestina. Un alt Proschinitar mai era pentru Muntele Athos. Şi acesta este făcut tot la Hâncu de posluşnicul Carp Stahie, la 1861. Se tipărise şi acesta la Bucureşti, la 1852. Mai exista la Hâncu, menţionat de Ştefan Ciobanu, un Pateric, probabil cel copiat de Manasie, monahul-cântăreţ de la Chişinău, la 1816. O lucrare foarte importantă, şi anume Istoria lui Carol al XlI-lea de Voltaire, era citită şi la Hâncu într-o copie manuscrisă de 122 de foi.
Din aceste câteva date sumare se oglindeşte bogata viaţă spirituală care a existat şi în această frumoasă, vestită şi importantă mănăstire - mănăstirea lui Mihalcea Hâncu cu hramul Sfintei Parascheva din Codrii Lăpuşnei, de la obârşia Cogâlnicului”.
Potrivit condicii mănăstirii Hâncu din 1942, în acel an biblioteca şi bisericile mănăstirii dispuneau de 128 de volume. Majoritatea absolută a cărţilor erau în limba română, editate în centrele religioase din România şi la Tipografia din Chişinău, înfiinţată de către mitropolitul şi exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni.
Dintre cărţile vechi tipărite până în anul 1812 menţionăm: două Evanghelii, ferecate cu bronz şi aurite (1753), două exemplare de Compoziţiile Arhiepiscopului Simeon de Tesalonic (Râmnic, 1763), învăţăturile lui Teodor Studitul (Râmnic, 1763), Sinopsis a lui Anastasie cel Mare (Râmnic, 1783), un Apostol (Râmnic, 1794), un Triodion (Bucureşti, 1798), două exemplare de învăţăturile pentru duhovnic (Bucureşti, 1800).
Odată cu închiderea mănăstirii Hâncu, în anul 1950, cărţile din bisericile şi biblioteca locaşului monahal au fost duse la mănăstirea Hârbovăţ, unde au fost transferaţi şi cei 27 de călugări, iar după lichidarea în anul 1959 şi a mănăstirii Hârbovăţ, nu se cunoaşte care a fost soarta acestor cărţi religioase. Astfel, a dispărut această mare avere duhovnicească, care a alimentat şi luminat spiritual viaţa frăţiei monahale de la mănăstirea Hâncu pe parcursul secolelor.

După reactivarea mănăstirii Hâncu, în anii 1990-1993, a început şi crearea unei biblioteci noi. în prezent biblioteca are peste 2 200 de volume, dintre care cele mai multe ţin de slujba bisericească şi de lectura monahal-duhovnicească. Astfel, bisericile şi comunitatea monahală dispun de literatura necesară. Marea majoritate a cărţilor aflate în colecţia bibliotecii sunt intrate prin donaţie, de la diferite persoane particulare, dar şi procurate de către duhovnicul mănăstirii, episcopul de Hâncu, Petru. Cea mai mare parte a acestor cărţi sunt tipărite în sec. XIX, în diferite centre religioase din România, la Tipografia Eparhială din Chişinău şi în centre tipografice din Rusia. Printre aceste cărţi întâlnim şi rarităţi bibliografice: o Biblie tipărită în 1641, un Triod din 1653, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei din 1673, un Penticostar (Râmnic, 1793), un Minei pentru luna ianuarie (Moscova, 1759), Mineie, editate la Iaşi, în anii 1811, 1812, Biblia, Petersburg, 1819 etc. De o valoare deosebită este Evanghelia pentru clasele primare, editată de Teodor Codrescu şi Dimitrie Guşti, Bucureşti, Tipografia Buciumului Român, 1862, cu însemnarea: „Această carte Evanghelie şi prohodul Domnului este a Sfintei mănăstiri Hâncu rămasă după moartea ieromonahului Ghenadie, care a decedat la 10 mai 1943 de tifos”82. Astfel, această Evanghelie este unica ce atestă cu certitudine că a aparţinut bibliotecii mănăstirii Hâncu, la anul 1943. Biblioteca are o mare importanţă pentru locaşul monahal, deoarece, în orele libere, măicuţele vin la bibliotecă pentru a-şi alege cărţi pe care le citesc în chilii, îmbogăţindu-se şi înălţându-se sufleteşte.
Mănăstirea Hâncu dispune şi de un mic muzeu, în care sunt păstrate obiecte preţioase vechi şi mai noi, inclusiv: icoane, candele, discuri, agheasmatare, cununi, potire, cruci, linguri aurite folosite la Sfânta împărtăşanie şi un tezaur de cărţi vechi, vestimentaţie preoţească, o colecţie de monede comemorative de argint în valoare de 50 de lei pe care sunt imprimate efigiile a 20 de mănăstiri din Republica Moldova, inclusiv efigia mănăstirii Hâncu, monedele fiind emise cu prilejul împlinirii a 2000 de ani de la naşterea lui Iisus Hristos. într-un compartiment separat sunt păstrate covoare ţesute de măicuţe, iar într-o altă cameră se află animale şi păsări sălbatice împăiate, care vieţuiesc în codrii din împrejurimile mănăstirii.

CTITORI Şl DONATORI
Potrivit dreptului de ctitorie, Mihalcea Hâncu - fondatorul locaşului monahal - este considerat marele ctitor, cel de-al doilea ctitor fiind considerat generalul rus Iakov Ceremisinov, care a dăruit mănăstirii 150 dese-tine de pământ şi a salvat-o de la lichidare, iar cel de-al treilea - Mircea Snegur, primul preşedinte al Republicii Moldova, care a contribuit substanţial la redeschiderea şi renaşterea mănăstirii Hâncu. Prin contribuţia sponsorilor găsiţi de Mircea Snegur a fost reparat şi restaurat ansamblul monastic, s-a construit un nou corp de casă, modern, pentru 60 de chilii, un palat în stil clasicist, în care se află stăreţia. Cu mijloace băneşti proprii Mircea Snegur a procurat aur placat şi a aurit iconostasul bisericii de vară. Au fost date dispoziţii la nivel de stat cu privire la asfaltarea şoselei care leagă mănăstirea cu şoseaua republicană, au fost găsiţi sponsori în Belgia prin concursul cărora a fost deschisă o mică fabrică de îmbuteliere a apei carbogazoase. în calitate de donatori şi înzestrători de pe urmă figurează fiul, nepoţii şi strănepoţii lui Mihalcea Hâncu, Alexandru Russo, care a dăruit mănăstirii 67,5 desetine de pământ, Eufrosinia Sprâncenoaie, care a dăruit locaşului un metoc în oraşul Chişinău, şi un şir de alţi binefăcători şi donatori contemporani83. Dintre personalităţile marcante care au activat la această mănăstire sunt menţionaţi ieromonahul Sava, care tămăduia suferinţele oamenilor cu ajutorul rugăciunii, şi Mina (Mihail) Dobzeu, unul dintre cei mai cunoscuţi teologi români contemporani, actualmente consilier cultural al Episcopiei Huşilor, în mănăstirea Sfinţilor Apostoli din Huşi (România). La mănăstire au fost înmormântaţi marele ctitor Mihalcea Hâncu, moşierul Ioan Cheşcu şi Ioan, fratele generalului rus Iakov Ceremisinov. Cimitirul a fost distrus în procesul reame-najării vetrei mănăstirii în anii de ocupaţie sovietică, al reconstrucţiilor şi reparaţiilor ulterioare. Osemintele decedaţilor care au fost descoperite pe teritoriul mănăstirii au fost înhumate într-un mormânt frăţesc, comun, ce se află sub îngrijirea maicilor.

HRAMUL MĂNĂSTIRII HÂNCU
Întemeind mănăstirea Hâncu în anul 1677, marele boier şi dregător al Ţării Moldovei Mihalcea Hâncu, i-a stabilit hramul Sfintei Cuvioasa Parascheva, care este considerată ocrotitoarea Moldovei, datorită cărui fapt hramul mănăstirii Hâncu este serbat anual la 27 octombrie, când creştinii de stil vechi o sărbătoresc pe Sfânta Cuvioasa Parascheva. Este necesar să menţionăm că Sfânta Cuvioasa Parascheva nu trebuie confundată cu Sfânta Muceniţă Parascheva, care, potrivit calendarului ortodox, este sărbătorită la 26 iulie. Această sfântă muceniţă este cunoscută în popor cu numele Sfânta Vineri, în timp ce Cuvioasa Maică Parascheva a fost numită, în Moldova mai cu osebire, Vinerea MareM. Fiind născută într-o zi de vineri, părinţii ei, având o deosebită pioşenie faţă de această zi în care a fost răstignit Iisus Hristos, i-au pus numele Parascheva, ceea ce în limba greacă înseamnă vineri.
Sfânta Cuvioasa Parascheva s-a născut şi a trăit în prima jumătate a sec. XI, în satul Epivat (azi Boiados), din Tracia, pe ţărmul Mării Marmara, nu departe de Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin. A fost crescută de părinţii ei în teamă de Dumnezeu şi în deprinderea faptelor bune creştineşti, dar mai cu seamă în deprinderea rugăciunii, a postului şi a milosteniei. Averea moştenită de la părinţi a împărţit-o săracilor. O parte a vieţii şi-a petrecut-o într-o mănăstire din deşertul Iordaniei. După deces, moaştele ei au fost aşezate în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivat. în condiţiile cuceririlor otomane, moaştele au fost strămutate în oraşul 'Iărnovo din Bulgaria, apoi la Belgrad în Serbia, iar de acolo – la Constantinopol.
Domnul Moldovei Vasile Lupu a plătit în anul 1641 datoriile Patriarhiei ecumenice în sumă de 260 de pungi (130 000 de galbeni), iar patriarhul de atunci Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului, a hotărât să-i ofere lui Vasile Lupu, drept recunoştinţă, moaştele Sfintei Cuvioasa Parascheva „pentru sfinţirea şi binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei (Ţara Moldovei – n. n.)”, după cum se menţionează în scrisoarea sinodicească. Mai plătind sultanului încă 300 de pungi (150000 de galbeni) pentru a obţine permisiunea de a lua acele moaşte, Vasile Lupu le-a aşezat în biserica mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi. Astăzi, cinstitele moaşte se află în Catedrala Mitropolitană din Iaşi.
O părticică din moaştele Sfintei Cuvioasa Parascheva se păstrează la mănăstirea Hâncu. Mitropolitul Daniel de la Iaşi (astăzi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române) a dăruit o părticică din sfintele moaşte episcopului în ajunul hramului, icoana şi racla cu părticica din moaştele Sfintei Cuvioasa Parascheva sunt aşezate în faţa altarului din catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, fiind împodobite cu fiori. în seara zilei de 26 octombrie, episcopul de Hâncu, Preasfinţitul Petru, oficiază Vecernia, Litia şi Utreniapraznicală. în dimineaţa zilei de 27 octombrie, între orele 7 şi 8, după citirea Ceasurilor, episcopul de Hâncu, Petru, oficiază Acatistul Sfintei Cuvioasa Parascheva. La ora 9 începe oficierea Sfintei Liturghii, în decursul căreia arhiereul rosteşte şi un cuvânt de învăţătură din viaţa şi faptele Sfintei Cuvioasa Parascheva. La sfârşitul Liturghiei festive are loc o procesiune de înconjurare a bisericii Sfânta Cuvioasa Parascheva. Racla însoţită de soborul de preoţi, de soborul şi corul mănăstirii, de întreg poporul, în sunetul clopotelor şi al cântărilor evlavioase, este purtată în jurul bisericii. După oficierea serviciului divin, fiecare credincios venit la hram are posibilitatea să participe la masa festivă, plecând mai apoi acasă cu o mare bucurie şi lumină în suflet.
În cele peste trei secole de existenţă, mănăstirea Hâncu a trecut prin perioade de criză şi decădere, de dispariţie şi reactivare, dar a avut şi perioade de prosperitate spirituală şi economică. Astăzi, mănăstirea Hâncu, renăscută ca pasărea Phoenix din scrum şi restaurată, se află în plin proces de dezvoltare, educă copii orfani, seamănă lumina divină în sufletele membrilor comunităţii monahale şi ale tuturor vizitatorilor şi pelerinilor veniţi aici de pe toate meridianele globului pământesc – o lumină dătătoare de viaţă şi speranţă.
Sfânta Cuvioasa Parascheva s-a născut şi a trăit în prima jumătate a sec. XI, în satul Epivat (azi Boiados), din Tracia, pe ţărmul Mării Marmara, nu departe de Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin. A fost crescută de părinţii ei în teamă de Dumnezeu şi în deprinderea faptelor bune creştineşti, dar mai cu seamă în deprinderea rugăciunii, a postului şi a milosteniei. Averea moştenită de la părinţi a împărţit-o săracilor. O parte a vieţii şi-a petrecut-o într-o mănăstire din deşertul Iordaniei. După deces, moaştele ei au fost aşezate în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivat. în condiţiile cuceririlor otomane, moaştele au fost strămutate în oraşul Târnovo din Bulgaria, apoi la Belgrad în Serbia, iar de acolo – la Constantinopol.
Domnul Moldovei Vasile Lupu a plătit în anul 1641 datoriile Patriarhiei ecumenice în sumă de 260 de pungi (130000 de galbeni), iar patriarhul de atunci Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului, a hotărât să-i ofere lui Vasile Lupu, drept recunoştinţă, moaştele Sfintei Cuvioasa Parascheva „pentru sfinţirea şi binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei (Ţara Moldovei -n.n.)'\ după cum se menţionează în scrisoarea sinodicească. Mai plătind sultanului încă 300 de pungi (150000 de galbeni) pentru a obţine permisiunea de a lua acele moaşte, Vasile Lupu le-a aşezat în biserica mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi. Astăzi, cinstitele moaşte se află în Catedrala Mitropolitană din Iaşi.
O părticică din moaştele Sfintei Cuvioasa Parascheva se păstrează la mănăstirea Hâncu. Mitropolitul Daniel de la Iaşi (astăzi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române) a dăruit o părticică din sfintele moaşte episcopului în ajunul hramului, icoana şi racla cu părticica din moaştele Sfintei Cuvioasa Parascheva sunt aşezate în faţa altarului din catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, fiind împodobite cu flori. în seara zilei de 26 octombrie, episcopul de Hâncu, Preasfinţitul Petru, oficiază Vecernia, Litia şi Utreniapraznicală. în dimineaţa zilei de 27 octombrie, între orele 7 şi 8, după citirea Ceasurilor, episcopul de Hâncu, Petru, oficiază Acatistul Sfintei Cuvioasa Parascheva. La ora 9 începe oficierea Sfintei Liturghii, în decursul căreia arhiereul rosteşte şi un cuvânt de învăţătură din viaţa şi faptele Sfintei Cuvioasa Parascheva. La sfârşitul Liturghiei festive are loc o procesiune de înconjurare a bisericii Sfânta Cuvioasa Parascheva. Racla însoţită de soborul de preoţi, de soborul şi corul mănăstirii, de întreg poporul, în sunetul clopotelor şi al cântărilor evlavioase, este purtată în jurul bisericii. După oficierea serviciului divin, fiecare credincios venit la hram are posibilitatea să participe la masa festivă, plecând mai apoi acasă cu o mare bucurie şi lumină în suflet.
În cele peste trei secole de existenţă, mănăstirea Hâncu a trecut prin perioade de criză şi decădere, de dispariţie şi reactivare, dar a avut şi perioade de prosperitate spirituală şi economică. Astăzi, mănăstirea Hâncu, renăscută ca pasărea Phoenix din scrum şi restaurată, se află în plin proces de dezvoltare, educă copii orfani, seamănă lumina divină în sufletele membrilor comunităţii monahale şi ale tuturor vizitatorilor şi pelerinilor veniţi aici de pe toate meridianele globului pământesc – o lumină dătătoare de viaţă şi speranţă.


Sursa informației este enciclopedia Mănăstiri și schituri din Republica Moldova, apărută în anul 2013 la Chișinău. Cartea a fost editată de Institutul de Studii Enciclopedice a Academiei de Științe a Moldovei.