marți, 12 octombrie 2021

Nu ştiu cum reuşeşte de Allison Pearson

Romanul Nu ştiu cum reuşeşte de Allison Pearson a fost tradus de Ioana Miruna Voiculescu pentru editura Polirom din Iaşi. Romanul a apărut în anul 2006.

Titlu original: I Don't Know How She Does It 



Romanul Nu ştiu cum reuşeşte de Allison Pearson este o comedie despre eşec, o tragedie despre succes. 

Katty Redde este administratoare de fonduri în centrul financiar al Londrei şi mamă a  doi copii: Emily, de cinci ani şi Ben, de un an. Conflictul dintre aceste aceste două ipostaze determină întreaga tensiune a romanului. Via'a lui Kate este macată de lupta zilnică împoriva somnului, a efectelor decalajului de fus orar şi a altor neajunsuri, dar ironia sorţii este optimismul personajului principal care evită orice deviere spre melodramatic. Romanul e împărţit în patru părţi.


Cei de la Library Journal afirmă: „Încercaţi să vă închipuiţi cum ar arăta Jurnalul lui Bridget Jones combinat cu Supermenajera şi vă veţi face o idee despre romanul de debut al lui Allison Pearson, o autoare care ştie şi spune multe depsre provocările cărora trebuie să le facă faţă mamele de carieră.”


Subiectul romanului începe cu noaptea dinaintea serbării de Crăciun de la şcoală a fetiţei lui Katty, eroina principală. Ajunsă târziu acasă, dintr-o călătorie de afaceri, încerca să mimeze precum că ar coace nişte plăcinte. Deşi le cumpărare din market. Pentru că, după cum menţionează Katty, „nicăieri nu e ca acasă. Iar acasă este mama care pregăteşte ca la mama acas pentru copiii ei.”

La şcoală, profesorii „când scriu păinţi, se referă de fapt la mame. (A citit vreodată un tată care are o nevastă prin preajmă vreun mesaj de la şcoală? ”

Asta e situaţa unei femei de carieră de succes, care are o funţie de conducere la o firmă importantă şi 2 copii mici. Şi un soţ care se simte incmod că soţia lui are un salariu mai mare ca al lui. 

„Trecerea dintr-o viteză în alta, de la serviciu la familie, e uneorii atât de abruptă încât aş putea s jur că aud în creier scârţâitul schimbătourului de viteze care se blochează” afirmă Katty. Drumul casă-serviciu e dificil şi din cauza traficului londonez. Nici nu reuşeşte să ajungă bine în birou, că deja e informată că i s-a pus documentul de la Brengt Bergman pe birou.

După o absenţă de la serviciu, presupune şi trierea mail-urilor: care sunt spam şi care sunt importante cu adevărat. Iar când mai ai o prietenă apropiată - mailurile pot fi o bincuvântare adevărată.

După cum spuneam, să îmbini utilul cu plcăutul, presupune mult efort. Uneori asta rpesupune să fii nevoită să renunţi la serviciu. 

Motive să renunţi la serviciu:

1. Pentru că am dou vieţi şi nu am timp să mă bucur de nici una;

2. Pentru că 24 de ore nu îmi ajung;

3. Pentru că puii mei or fi mici doar pentru puţin timp;

4. Pentru că într-o zi l-am surprins pe soţul meu privindu-mă aşa cum îl rpivea mama şi tata;

5. Pentru că a deveni bărbat înseamnă ca să mă gândesc să iroseşti o femeie;

6. Pentru că sunt prea obosită ca să mă gândesc la alte „pentru că”.


Fragment din roman: capitolul 2






Sursa imaginii: polirom.ro



duminică, 10 octombrie 2021

Scriitorul Mario Vargas Llosa: „Mi-aș dori ca moartea să mă găsească scriind, ca într-un accident”

În biroul său, unde stă în fiecare zi, între orele 10.00 și 14.00, pentru a lucra, se află ultima ediție a Times Literary Supplement, un bust al lui Balzac, o copie a ultimului său articol de ziar și o carte despre Congo, țara din care are loc o bună parte din romanul său „Visul celticului”.

Casa cu două etaje în care trăiește scriitorul peruan Mario Vargas Llosa când este la Madrid este tăcută și înconjurată de verde.

Sub el trece un râu subteran care face ca temperatura din verile opresive ale Madridului să fie cu câteva grade mai mică decât în ​​mod normal. Pereții, desigur, sunt plini de biblioteci cu cărți: literatură, dar și mecanică cuantică, electrodinamică, Picasso, istoria Egiptului antic ...

Scuza pentru a fi aici - dacă aveți nevoie de unul pentru a vorbi cu el - este să vorbiți despre bătrânețe, despre un eveniment pe această temă organizat de Fundația Nobel la Madrid.



Este un subiect bun de conversație. La 83 de ani, Mario Vargas Llosa este ultimul Premiu Nobel în viață pentru literatură din America Latină. Și ultima rămase în picioare a unei generații prodigioase care - cumva - merge de la Borges, Carpentier și Onetti la el, trecând prin Octavio Paz, Juan Rulfo, Guillermo Cabrera Infante, Gabriel García Márquez sau Julio Cortázar.

O generație care a schimbat nu numai literatura latino-americană, ci și literatura mondială.

Sunteți unul dintre acele cazuri extraordinare ale unui scriitor care la 83 de ani continuă să scrie și să publice. Îmi vin în minte Tolstoi, Saul Bellow sau Wisława Szymborska ... Cum este posibil să menții această longevitate? Este o chestiune de disciplină, de gene ...?

Cred că este o chestiune de disciplină. Lucrez într-un mod destul de metodic, sunt foarte ordonat pentru munca mea, nu pentru restul.

Lucrez șapte zile pe săptămână, 12 luni pe an. Și nu am senzația că este o slujbă. Scrisul este cu adevărat o plăcere pentru mine, chiar dacă mă costă și am perioade foarte dificile.

Cred că viața mea este organizată în funcție de munca mea, care nu este caracterizată de excese. Am renunțat la fumat în urmă cu mulți ani, nu am băut niciodată, am vin doar la mese și din când în când.

Marea mea plăcere este cititul și propria mea lucrare. Poate că asta a însemnat că viața mea nu a fost petrecută așa cum se întâmplă în cazul multor alți oameni.

Deși nu sunt obsedat să am grijă de mine când vine vorba să mănânc sau să dorm. Fac o oră de mișcare în fiecare zi înainte de a începe să lucrez.

Poate acea disciplină, acea organizație care s-a bazat întotdeauna pe munca mea, pentru că m-a făcut să trăiesc până acum.


O altă caracteristică a sa este că nu este doar un intelectual, ci o persoană de acțiune, așa cum se arată, de exemplu, în ancheta sa asupra asasinatului jurnaliștilor din Ayacucho în 1983, campania sa pentru președinția Peru în 1990 sau călătorie în Irak din care a ieșit o carte de reportaje ... Crezi că asta te-a beneficiat?

În cazul meu, munca mea se hrănește cu viața însăși. Nu am fost niciodată o persoană pasivă, am fost mereu interesat de ceea ce se întâmpla în jurul meu.

De foarte tânăr am crezut că a fi scriitor înseamnă și o responsabilitate socială și politică.

Cred că participarea la ceea ce este viața orașului, a țării, a timpului în care trăiești, este, de asemenea, o obligație morală.

Vargas Llosa a fost candidat la președinția Peru în 1990.
A pierdut în turul doi în fața lui Alberto Fujimori


Dacă cineva crede că cărțile și ideile contează, că politica ar trebui să fie guvernată nu de pasiuni, ci fundamental de idei, atunci participarea este o obligație.

Am participat la lucrurile din vremea mea, la viața politică, fără a da preferință literaturii, care pentru mine este prima mea activitate, dar participarea activă face parte din sarcinile nu numai ale unui scriitor, ci și ale unui cetățean.

Nu m-a lăsat niciodată sedus de ideea scriitorului pensionar, care trăiește închis într-o cameră de plută ca Proust. Asta ar fi absolut de neconceput pentru mine.


Dar ești probabil ultimul reprezentant în America Latină al scriitorului ca mare figură intelectuală publică, ceea ce a fost Octavio Paz, Gabriel García Márquez, Carlos Fuentes, Ernesto Sábato ... În viața ta acum lungă, ai văzut că figura dispare .

Și cred că este păcat pentru că înseamnă că în timpul nostru ideile sunt mai puțin importante decât imaginile.

De aceea figurile cu care un politician profesionist ar dori să se înfățișeze nu sunt scriitori, sunt fotbaliști, artiști, actori. Și asta mi se pare o sărăcire.

Imaginile sunt mai perisabile decât ideile, mai puțin importante pe termen lung și mediu.

Și este unul dintre motivele pentru care cultura, în general, a fost banalizată și frivolizată.

Cred că există un fapt foarte important în vremea noastră: o participare mult mai mare (prin intermediul rețelelor sociale), înainte de a fi mai mică și mai puțin democratică, dar cei care au participat atunci cred că au fost mai motivați de convingeri ferme decât astăzi, când mulți uneori este realizat într-un mod foarte superficial.


Revenind la tema bătrâneții, un lucru este disciplina de fier de a scrie, dar altul este creativitatea. A o menține atât de vie la vârsta ei nu ar trebui să fie doar o chestiune de disciplină.


Ei bine, uite, de la primele lucruri pe care le-am scris când eram încă foarte tânăr, aproape un copil, imaginația mea a fost întotdeauna hrănită de memorie, adică de anumite experiențe trăite, de anumite amintiri (nu știu de ce unele și nu toate ) au acea capacitate.


Dar nu cred niciodată că am conceput o poveste din nimic, printr-o simplă mișcare a imaginației.

Punctul de plecare este o experiență trăită care mă lasă cu imagini care mai târziu devin ceva obsesiv și dintr-o dată îmi dau seama că am început să lucrez la o mică poveste din anumite amintiri care de multe ori, deja în procesul de scriere, dispar sau devin secundare.

Când vorbești despre munca ta de scriitor, accentuezi întotdeauna disciplina, dar în toți acești ani, obiceiurile tale de scris s-au schimbat?

Nu, în aceea sunt încă la fel ca atunci când am început să scriu.


Există scriitori foarte spontani. Îmi amintesc, de exemplu, în anii 60, care a fost o perioadă în care am văzut multe cu Julio Cortázar, el scria Hopscotch, care este un roman cam simbolic al vremii.

Și am fost foarte impresionat că mi-a spus „uite, de multe ori stau la mașină de scris și nu știu despre ce am să scriu”.


Și l-am întrebat: dar nu aveți un plan?

Și mi-a spus „nu, deloc. Dacă am unul, trebuie să fie subconștient”. Nimeni nu ar spune asta citind Hopscotch, care este un roman care pare atât de armat, atât de complex, precum și de construcție ...

Nu este deloc cazul meu.


Înainte de a începe să scriu o poveste, fac o mulțime de diagrame, deși mai târziu nu le respect, dar am mare nevoie de ele ca punct de plecare. Aveți câteva fișiere despre personaje ... Mai ales organizarea timpului, știți unde va începe povestea și unde se va termina.

Acesta este motivul pentru care disciplina este atât de importantă. De aceea și eu încerc să lucrez în fiecare zi. Dacă nu, aș simți că istoria se destramă, se dispersează.

Trebuie să lucrez chiar și atunci când călătoresc - călătoresc mult - și încerc să mențin acel ritm zilnic.

Ați scris abundent - și foarte critic - despre utopiile sociale. Acum cred că se poate vorbi despre o utopie individuală: să trăiești mai mult și mai bine. Există investiții mari în Silicon Valley - multe dintre ele secrete - nu numai pentru a combate bătrânețea, ci, aparent, moartea însăși ... Ce părere aveți despre asta?

Moartea nu mă deranjează. Omule, viața are acel lucru minunat: dacă am trăi veșnic ar fi extrem de plictisitor, mecanic. Dacă am fi veșnici, ar fi un lucru îngrozitor.

Cred că viața este atât de minunată tocmai pentru că are un sfârșit.

Ceea ce mi se pare foarte important este să încerc să profite de acea viață, nu să risipesc oportunități. Cred că este foarte important să ai o vocație și să o poți materializa, deși, desigur, mulți oameni nu pot.

Viața a continuat mult timp, desigur. Și asta are multe valori, dar și multe probleme: că tot mai puțini oameni vor trebui să sprijine și să hrănească mai mulți oameni. Înseamnă că va trebui să ascuțim imaginația pentru a face acest lucru posibil.

Nimic din toate acestea nu este ușor. Vechile utopii au dispărut, trăim într-o lume mult mai realistă și, cu toate acestea, nu am reușit să rezolvăm această problemă, decât în ​​foarte puține țări din lume.


La pregătirea acestui interviu, el se gândea la marile sale personaje care erau în vârstă. Poate „Războiul de la sfârșitul lumii? Urania din„ La fiesta del chivo"? Don Rigoberto? Și desigur că există Juan Peineta în cel mai recent roman al său„ Cele cinci colțuri ". Dar are vreun personaj scris gândindu-te așa?

Nu mă gândesc la asta în sensul de a crea personaje mai pozitive decât negative.

Ceea ce am clar este că personajele care mă seduc cel mai mult sunt nonconformiștii. Personaje care ar dori să schimbe, dacă nu lumea, cel puțin mediul lor, pentru că nu rezistă așa cum este.

Și atunci unii sunt mai utopici, au o viziune mai mesianică asupra lucrurilor și alții se mișcă în lumi mai limitate, dar cred că conformistul, sau nu apare, sau apare cu tonuri foarte negative în poveștile mele.

Personajele care se remarcă cel mai mult sunt cele care nu se conformează lumii așa cum este pentru a o face mai locuibilă.

Ați spus întotdeauna că scriitorul, de la bun început, are un mare dezacord cu realitatea...

Așa cred. Dacă inventezi povești, este pentru că cel pe care îl trăiești nu îți este suficient sau nu îți place, iar scrisul este o modalitate de a schimba lumea, de a oferi alte lumi alternative. Cred că acestea sunt ficțiunile.

Generația dvs. din America Latină s-a remarcat prin „romanul total”, nu?

Sigur, romanele foarte ambițioase, care vor să provoace lumea la fel de egal ...

Când Carlos Fuentes avea 76 de ani, l-am întrebat dacă se simte dispus să scrie ceva pe termen lung ca „Terra Nostra” și mi-a spus că nu. Te simți cu forța și creativitatea de a întreprinde un alt astfel de roman?

Ei bine, uite, cred că cineva ar trebui să rămână în viață, că idealul este că moartea este un accident, că vine să întrerupă ca ceva întâmplător o viață care este în plină efervescență. Acesta ar fi idealul meu.

Încă scriu manual, cu cerneală, în caiete, așa cum am început. Și aș vrea ca moartea să mă găsească scriind, ca un accident ...

A trăit viața până la capăt și mai ales a nu fi murit în viață, ceea ce este cea mai tristă priveliște pentru o ființă umană.

Deci, ne mai putem aștepta la o „petrecere” sau la „sfârșitul războiului mondial”?

Ei bine, sperăm (râde). Ei bine, tocmai am terminat un roman, încă corectez puțin, dar practic este terminat acum. Și sper să nu fie ultimul (râde).

Cred că în America Latină nu s-a scris prea multă ficțiune despre bătrânețe. Poate că punctul culminant este „Dragostea în vremurile holerei”, care - cred că nu întâmplător - este cea mai populară lucrare a lui García Márquez în lumea anglo-saxonă, chiar deasupra „O sută de ani de singurătate”...

Ai dreptate, încerc să-mi amintesc romanele dedicate bătrâneții. Nu sunt mulți ... Există bătrâni în romane, dar tind să fie personaje mai degrabă secundare, puțin în treacăt.

Dar un roman concentrat în întregime pe bătrânețe ... Îmi amintesc un roman al unui scriitor venezuelean, Adriano González León, care se numea „Viejo” (1994). Este dedicat bătrâneții și într-un mod foarte emoționant, a scris-o puțin când era deja în declin fizic, nu mental, pentru că romanul este foarte bine scris.

Este unul dintre puținele pe care mi le amintesc.

Când aveau 80 de ani, două dintre cele mai lucide minți ale secolului XX din America Latină, Octavio Paz și Carlos Fuentes - pe care le cunoști foarte bine - au spus că sunt nedumeriți de lumea din jurul lor ... Nu au înțeles-o. Și asta a fost înainte ca Donald Trump să ajungă la putere și ascensiunea naționalismului și populismului de extremă dreaptă... Crezii că lumea de astăzi este nedumerită?

Omule, să spunem că cineva poate fi foarte surprins, dar... Are acel instrument minunat care este rațiunea, nu? Asta ne permite să înțelegem ce se află în spatele surprinzătorului, excepționalului, misteriosului.

Istoria umanității tocmai a dezvăluit toate aceste mistere încetul cu încetul, ajungând în profunzimile realității, ale experienței umane.

Nu cred că timpul nostru este unul dintre cele mai rele din istorie, nici pe departe.

Îmi amintesc ultima conferință pe care Karl Popper a ținut-o la Universitatea Menéndez y Pelayo, din Spania, cu câteva luni înainte de a muri.

Am fost acolo pentru că îl admir foarte mult și, într-o conferință de presă în care jurnaliștii i-au vorbit despre ororile vremii noastre, a spus: „Da, în timpul nostru se întâmplă lucruri groaznice, dar când gândul acela ne atacă, gândește-te la în același timp că nu am fost niciodată mai buni. Niciodată, în lunga istorie a umanității, nu am avut atât de multe oportunități. Progresele în medicină și cunoaștere sunt atât de extraordinare încât ne-au permis să avansăm, să învingem boala, să învingem foamea , învinge ceea ce erau marile imperii în care ființele umane erau obiecte...”


Cred că este adevărat. Astăzi suntem mult mai buni și cel puțin cu instrumente mult mai valoroase pentru a face față provocărilor pe care le avem.

Acum, că se întâmplă multe ... De exemplu, ceva care se întâmplă în timpul nostru, care este o adevărată surpriză pentru mine, este reapariția naționalismelor. Mai ales în Europa de Vest, care este probabil o regiune care a suferit mai mult decât oricare alta de la ravagiile naționalismului.


Războaiele mondiale au fost provocate de ei! Și totuși încolțesc din nou, ceea ce înseamnă că, cel puțin în acest domeniu, experiența acumulată este inutilă, că facem aceleași greșeli, în ciuda faptului că naționalismele sunt o sursă atât de înspăimântătoare de violență.


Și uneori în cele mai civilizate țări, unde par să fi fost vaccinate împotriva acestei recăderi în erorile foarte vechi.

Aceasta este o realitate a timpului nostru, dar istoria este plină de astfel de cazuri. Ceea ce înseamnă că nu trebuie să ne dormim niciodată pe lauri, că problemele vor continua să apară și adesea aceleași probleme la care, cu experiență acumulată, ar trebui să răspundem într-un mod mai imediat și mai energic.

Ultima sa carte de eseuri, „Chemarea tribului”, este un fel de echilibru intelectual al celei de-a doua etape a vieții sale, când a devenit liberal în sens clasic, și este un tribut adus șapte autori care l-au influențat (precum Adam Smith, Isaiah Berlin, Karl Popper sau Ortega y Gasset)

Exact. Este o carte într-un anumit fel autobiografică, pentru că am învățat prin acei gânditori (și alții, dar aceștia sunt cei mai importanți pentru mine), care este tipul de lume care este cel mai apărat împotriva nedreptății, precarității, abuzului, violenței .

Și cred că este democrația în acea formă extremă și radicală pe care o reprezintă ideile liberale. Există mulți gânditori care au contribuit la asta, dar cei care m-au marcat cel mai mult sunt cei care apar în acea carte.

S-au criticat foarte puternic liberalismul pentru rolul său în criza actuală. În Anglia, de exemplu, există filosoful John Gray care a fost extrem de dur ...

... După ce a fost un mare liberal, pentru că a fost un discipol al lui Isaiah Berlin, despre care a scris o carte foarte interesantă. Dar nu cred că sunt adevărate (criticile).

Liberalismul este asociat cu ideea de libertate și cred că apărarea libertăților este absolut esențială ... Omule, există liberali care au devenit sectari, ei bine, da, se întâmplă.

Sunt cei care cred că piața rezolvă totul, nu cred că, departe de ea, nici nu cred că este esența liberalismului.

Liberalismul acordă o mare importanță vieții economice, dar în niciun caz nu crede că este esențială. Pentru liberalism esențialul este ideile, valorile și în ele ideea de libertate este absolut esențială. O idee care nu poate fi disociată, divizată sau fragmentată.


Potrivit liberilor, libertatea este una și trebuie să existe simultan în domeniile economic, politic, social și individual. Și că tot ceea ce înseamnă o mai mare libertate este bun pentru întreaga societate.

Acestea fiind spuse, divergențele din cadrul gândirii liberale sunt foarte mari. Este suficient să participați la orice congres sau reuniune liberală pentru a ști că punctele de vedere nu ar putea fi mai divergente.


Dar ceea ce este interesant în cazul specific al „tatălui liberalismului”, așa cum se numește Adam Smith, este că el a fost un om pragmatic, în niciun caz nu a acționat cu o viziune inflexibilă a ideilor. Ceea ce avea el era un fel de motivație, lupta împotriva nedreptății era absolut fundamentală.


Potrivit acestuia, cel mai bun mod de a realiza aceste reforme a fost prin adaptarea la posibilitățile reale, în așa fel încât fiecare țară să nu poată adopta aceeași rețetă în același mod dacă ar dori să reducă violența.


Cred că este o caracteristică a liberalismului care a fost mai fructuoasă în democrațiile care l-au aplicat.

Dacă cineva crede în libertate, dacă crede în instituțiile democratice, în drepturile omului, dacă este sensibil la mizerie, nedreptate, egalitate de șanse, cred că este liberal. Indiferent dacă știți sau nu.


Chiar acum, la 83 de ani, câștigător al Premiului Nobel pentru literatură, unul dintre marii scriitori latino-americani din toate timpurile ... ești îngrijorat de posteritate, nemurire, ești îngrijorat de modul în care vei fi amintit?

Nu-mi pasă atât de mult. Am făcut multe lucruri în viață ...

Omule, dacă aș putea alege, aș vrea să fiu amintit fundamental ca scriitor, deși nu se știe în ce fel va fi amintit, dacă va fi amintit.

Nici nu este o preocupare centrală. Nu lucrez pentru moarte, lucrez pentru viață.


Acest interviu a fost realizat cu ocazia „Dialogului cu Premiul Nobel”, care a avut loc la Madrid pe 22 mai.

marți, 7 septembrie 2021

Cumpărați o mulțime de cărți și nu aveți timp să le citiți pe toate? Acesta are un nume în japoneză

Câte cărți acumulate aveți acasă? Sunteți unul dintre oamenii care vin la o librărie și doresc să citească aproape tot ce vedeți?



În cele din urmă, toți cei care iubim plăcerea de a citi suntem așa, cumpărăm și păstrăm multe mai multe cărți decât avem cu adevărat timp să citim. Nu ne dă viață pentru atâta lectură și atât de interesant! Avem nevoie continuă de tot mai multe cărți pentru a ne satisface pofta de citire continuă.

Asta are un nume și japonezii au fost primii care au spus-o în cuvinte: numesc pe cineva care cumpără cărți „Tsundoku” și, din lipsă de timp, pentru că le place să le aibă sau pur și simplu din cauza amânării, le îngrămădesc și se acumulează.

Deci de unde vine cuvântul „tsundoku”? Să vedem originea cuvântului.

De unde vine acest nume? „Doku” poate fi folosit ca verb care înseamnă „a citi”. Iar „Tsun” vine de la „Tsumu”, care este „stivă”. O etimologie mai bună imposibilă.

Dacă tu și cu mine suntem tsundokus, atunci să trăiască tsundokus pentru că cu siguranță vom continua să fim așa pe viață.


Articol preluat de pe elplacerdelalectura.com

miercuri, 1 septembrie 2021

Interviul descoperit de Keanu Reeves arată că a fost cel mai dur critic al său la 22 de ani

Sunt mulți actori iubiți la Hollywood, dar puțini sunt la fel de iconici și interesanți ca Keanu Reeves. Vedeta marilor francize de film precum The Matrix, Reeves a fost un element de bază în industria de divertisment de zeci de ani și nu dă semne că nu va merge nicăieri. 

Spre deosebire de majoritatea vedetelor, Reeves a ezitat să îmbrățișeze capcanele statutului său de superstar și preferă să ducă o viață foarte modestă, departe de lumina reflectoarelor ori de câte ori este posibil. Totuși, fanii nu se pot sătura de Reeves și, într-un interviu dezvăluit, Reeves afișează acele tendințe umile pentru care a devenit atât de faimos.

Câți ani avea Keanu Reeves când a început să joace?

Keanu Reeves | VALERIE MACON/AFP via Getty Images


Reeves s-a născut în Beirut, Liban, în 1964. Când Reeves avea doar doi ani, mama și tatăl său au divorțat, mama sa mutându-se la Sydney, Australia și mai târziu, la New York, unde s-a recăsătorit în cele din urmă. Reeves s-a mutat frecvent și, până la vârsta de 10 ani, trăise într-o multitudine de locuri diferite.

Cu toate acestea, o constantă în viața lui Reeves a fost actoria - și când avea nouă ani, începuse să cânte în mici producții scenice. În adolescență, Reeves a fost activ și a arătat promisiuni timpurii ca jucător de hochei pe gheață. Cu toate acestea, actoria i-a ținut cu adevărat inima și, când avea 17 ani, a renunțat la liceu pentru a urma o carieră de actor.


La începutul anilor '80, Reeves s-a luptat să câștige un punct de sprijin în industria de divertisment, obținând roluri mici în producțiile de televiziune și teatru. A apărut în primul său film în 1986 și abia în 1989, în filmul Bill & Ted’s Excellent Adventure, a avut un impact cu spectatorii și criticii, care au apreciat stilul său de actorie relaxat.

În timpul aventurii excelente a lui Bill & Ted, Reeves a deschis la TheWrap despre abilitățile sale de actor. „Ei bine ... nu știu dacă acționez acum”, a recunoscut Reeves reporterului la întrebarea de cât timp acționează. „Sunt destul de rău”, a susținut el înainte de a clarifica că este „OK, dar urăsc să acționez de cele mai multe ori că o fac... Am alte interese, dar nici unul atât de consumator ca această slujbă păcătoasă”.


Când i s-a cerut să descrie personajul lui Ted, Reeves a declarat: „Mă joc ca un copil al universului. Un prunc în pădure. Un tânăr insouciant.” Reeves, în mod clar, nu a vrut să se măgulească - dar nu după mult timp după lansarea filmului Aventura excelentă a lui Bill & Ted, el a tras în stratosferă, punând capăt anonimatului său relativ și asigurându-se că va fi mult mai greu să evite reflectoarele.

La mijlocul anilor 90, Reeves era una dintre cele mai mari vedete de la Hollywood, grație succesului unor filme precum Speed și The Devil’s Advocate. În timp ce unii critici nu au apreciat întotdeauna stilul de vorbă rece al lui Reeves și atitudinea generală relaxată, majoritatea fanilor i-au plăcut absolut manierele sale unice și atitudinea rece - și de-a lungul anilor care au urmat, a rămas o stea imensă.


În prezent, Reeves este încă o celebritate imensă, deși, pe baza atitudinii sale umile din interviuri - o atitudine care a rămas consecventă toată viața - probabil că și-ar descrie talentele la fel ca în 1987.

Articol scris de Christina Nunn și publicat pe 6 iunie 2021 pe siteul cheatsheet.com.

duminică, 4 iulie 2021

Autor Interviu: Jodi Picoult, scriitoare din Statele Unite ale Americii

Renumita autoare americană Jodi Picoult a vândut peste 14 milioane de cărți în toată lumea, inclusiv bestsellerurile sale, My Sister’s Keeper și Nineteen Minutes. Ultimul ei roman, O scânteie de lumină (Hodder & Stoughton) a fost lansat anul trecut și este disponibil acum la Exclusive Books. Jodi ne-a povestit într-un un interviu despre procesul ei de scriere, despre programul de zi cu zi și despre ceea ce îi inspiră scrierea...



Într-o zi normală, merg mai întâi la o plimbare de 8 km sau la alergare. Apoi merg în duș și mă duc jos unde soțul meu a preparat cafea și mă așteaptă. După micul dejun, mă îndrept spre biroul meu pentru a cerceta sau a scrie.

Dar rutina mea variază. Dacă cercetez o carte, aș putea fi oriunde în lume să ascund pe cineva - un doctor, un avocat, un fermier. Când scriu, totuși, sunt în biroul meu de la 8.30 până la 16.00. Aproape opt ore pe zi.

Ce mă inspiră sunt întrebări la care nu am răspunsuri. Scrierea este modul meu de a-mi da seama.

Cum scriu într-adevăr depinde de poveste, variază. Adesea, îmi scriu doar un scurt plan, dar pentru romanul A Spark of Light, care are o cronologie complexă, am avut un contur de 48 de pagini.

Pentru majoritatea romanelor, am nevoie de aproximativ nouă luni pentru a scrie prima schiță. Dar este mult mai mult să fii autor - inclusiv tururi de carte în mai multe țări sau cercetări pentru proiecte viitoare - motiv pentru care este posibil să nu vezi o carte nouă de câțiva ani!

Vă gândiți să vă scrieți propria carte, dar nu știți de unde să începeți? Consultați aceste excelente sfaturi de scriere de top despre cum să vă configurați, să veniți cu personaje, să complotați, să alegeți decorul și să discutați de la autori bestseller internaționali precum Marian Keyes și Kit de Waal pentru a vă ajuta să începeți.


Sursa articolului este site-ul womanandhomemagazine.co.za și a fost publicat pe data de 7 februarie 2019.

duminică, 13 iunie 2021

Autor Interviu: scriitoarea britanică Sophie Kinsella

Sophie, în vârstă de 49 de ani, locuiește la Londra cu soțul ei Henry și cei cinci copii ai lor. De asemenea, a scris mai multe romane sub numele ei real, Madeleine Wickham. Romanul I Owe You One a fost lansată în februarie 2019.

Autoarea a fost de acord să dea un interviu despre viața de familie, inspirația și procesul ei de scriere ...



Cum l-ai cunoscut pe soțul tău, Henry?

Henry și cu mine ne-am întâlnit în prima noapte la universitate. M-am dus la un concert unde cânta Randy Newman’s Short People și, când l-am auzit, m-am îndrăgostit de el, deși a dedicat piesa unei alte femei din public. Îmi place la un bărbat o voce drăguță! Ne-am căsătorit la un an după ce am părăsit universitatea, unde studiasem economia. Aveam 21 de ani și îmi doream o nuntă mare și grozavă, cu o rochie uriașă puffy, cu margele, dantelă și tren. Punctul meu de referință al stilului ar fi fost cartea Cenușăreasa Ladybird!

Cum ați început să scrieți romane?

Am devenit jurnalist financiar, dar mi-am dat seama că vreau să scriu o carte. M-am inspirat din scriitori precum Joanna Trollope și Mary Wesley, dar habar n-am cum să fac asta. Pe atunci, am scris sub numele meu real de Madeleine Wickham. Am luat un roman al lui Jilly Cooper și am scris capitol cu capitol, observând ce s-a întâmplat în fiecare, pentru a vedea cum a făcut-o. Apoi am început să scriu în timpul liber. Veneam acasă de la serviciu și scriam toată noaptea și tot weekendul. A durat doar câteva luni să scriu primul meu roman, The Tennis Party.

Care a fost unul dintre cele mai mari momente din cariera ta de autor?

Fiind acceptată de un agent, atunci vânzarea cărții mele către un editor într-o licitație a fost momentul în care viața mea s-a transformat. Aveam 24 de ani și eram într-un nor de extaz. Am căutat agenți în Writers’ & Artists’ Yearbook, un ghid pentru scriitori despre cum să fie publicat și l-am trimis. Când unul m-a luat de fapt, am fost uluită.

Cum îți planifici romanele?

Îmi place să complotez un roman și mi-am schimbat metodele de-a lungul anilor. Acum folosesc carduri de fișiere. Notez întorsăturile complotului pe fiecare, apoi le agit pe o masă sau o tablă. Tastez, de asemenea, un plan de capitol, apoi îl scriu pe fișierele de fișiere și mă uit la el pentru a obține o imagine de ansamblu - apoi o fac din nou mai detaliat. Așa că am o mulțime de sisteme.

De ce ai un nick-name?

Mi-am schimbat numele în Sophie Kinsella (Sophie este prenumele meu și Kinsella este prenumele mamei mele), deoarece romanele erau atât de diferite de cărțile mele Madeleine Wickham, care au teme și personaje mai întunecate. Am găsit o nouă voce și un mod de a scrie și mi s-a părut captivant. Sophie este mai rapidă și amuzantă, cu un sentiment al ridicolului pe care nu l-am mai avut până acum.

Unde scrii?

Când copiii mei cei mai mari erau mici, scriam în sanctuarul dormitorului meu. Ascult mereu muzică tare, care este un fel de barieră. Asta înseamnă că sunt în bula mea de sunet pe care nimeni nu o poate pătrunde. Acum, lucrul cu cinci copii apropiați este o provocare, așa că am un birou în apropiere. Aș putea rămâne târziu dacă încerc să respect un termen limită sau aș putea pleca la prânz când îmi voi termina cuvintele.

Care este cea mai mare indulgență a ta?

De mult timp, cea mai mare îngăduință a mea a fost mai degrabă timpul decât lucrurile. Când văd o pagină goală în jurnalul meu, este o delectare. Apoi, îmi place să plec cu familia în undeva la o terasă și să mă bucur de experiență. Dacă am doar o oră liberă, atunci este un pahar de vin și o baie fierbinte.

Cine sunt cei mai mari susținători ai tăi?

Am câteva prietene cu adevărat grozave. Aș include și cele două surori ale mele mai mici. Partenerii sunt geniali, dar nu există nimic asemănător cu prietenii tăi. Am sărbătorit împreună, ne-am susținut reciproc, am fost la cumpărături și am probat haine împreună. Mă simt parte din povestea lor și ei fac parte din a mea.



Interviul a fost publicat pe site-ul womanandhomemagazine.co.za pe data de 4 martie 2019.

luni, 31 mai 2021

Este adevărat că scăldatul cu apă rece îți transformă corpul și mintea?

 Vrei să faci ceva care, în doar un minut, îți va lupta împotriva stresului, te va ține alert și va avea un impact asupra sistemului imunitar?



Este nevoie de curaj, dar dacă ești hotărât, stai pe marginea unui lac, a unui râu sau a mării când este frig.

Dacă nu aveți norocul să vă aflați în apropierea oricăruia dintre cele de mai sus, o piscină, dușul dvs. sau chiar un furtun vor funcționa.

Respirați adânc, invocați voința voastră și ... predați-vă!

De ce să suferi atât de mult când apa fierbinte este atât de reconfortantă?


Ei bine, înotul în apă rece câștigă popularitate cu pretențiile că vă poate transforma corpul și mintea.

Așadar, oamenii de știință au cercetat fiziologia imersiunii în apă rece și se pare că poate avea o serie surprinzătoare de beneficii.

Este un domeniu interesant de cercetare cu potențialul de a oferi noi tratamente pentru o varietate de afecțiuni, de la hipertensiune arterială și diabet de tip 2 până la depresie și inflamație cronică.

Înotul de iarnă este o tradiție în mai multe țări europene, cum ar fi Suedia, unde această fată este pe cale să intre în lac. În țările nordice, precum și în Europa de Est, face parte, de asemenea, din sărbătorile religioase.


Sunteţi curioşi?

Dacă da, să începem! Să ne aprofundăm cunoştinţele în știința apei reci pentru a afla de ce se crede că vă îmbunătățește starea de spirit și beneficiază creierul, sistemul imunitar și inima.


Apa rece stresează corpul

De-a lungul evoluției, corpul tău a dezvoltat un răspuns la stres care începe automat atunci când este amenințat pentru a-ți menține corpul în viață.

Este un design cu adevărat îngrijit și eficient - totul începe în același timp, afectând întregul corp, de la creier până la degetele de la picioare.

Și se dovedește că corpul tău consideră că apa rece este o mare amenințare, așa că activează răspunsul principal la stres.

Acest lucru vă face să vă hiperventilați, ritmul cardiac să crească și să vă umpleți de adrenalină.

Vasele de sânge încep să facă tot felul de trucuri pentru a schimba forma, de la scăderea rapidă și dramatică în câteva secunde în unele părți ale corpului, până la dublarea dimensiunii în altele.

Este o întreagă orchestră de răspunsuri care vă pregătește corpul pentru a supraviețui.


Dar aşteaptă!

Am fost învățați că stresul este un lucru rău, așa că de ce v-ați dori ca corpul dvs. să intre în acea stare de supraviețuire, când s-ar putea bucura de efectele plăcute de relaxare ale unei cești de ceai și de o dimineață liniștită?

Deși stresul cronic nu este cu siguranță bun, există dovezi că o explozie scurtă de stres, doza potrivită, poate fi benefică.


Doar puţin

În ultimii ani, multe cercetări au arătat că o perioadă scurtă de stres poate fi un lucru bun.

Acest lucru este valabil pentru o gamă largă de situații pe care oamenii de știință le-au analizat, de la vorbirea în public până la încercarea de a face aritmetica mentală sub presiune.

Deoarece apa rece este una dintre cele mai eficiente modalități de a crea stres pe termen scurt în tot corpul, răspunsul pe care cercetarea îl arată declanșează beneficiile.

În acest moment, oamenii de știință se uită la modul în care apa rece poate afecta totul, de la răspunsurile imune și hormonii de stres până la depozitele grase care înfundă arterele.

Este un domeniu de cercetare relativ nou, dar până acum rezultatele au fost promițătoare.


Cât timp trebuie să rezistați?

Există dovezi din ce în ce mai mari că înotătorii de iarnă sunt mai rezistenți la anumite boli și infecții, cum ar fi cele ale căilor respiratorii superioare; există indicii că le experimentează mai rar și într-un mod mai blând.

Și oamenii de știință cred că ar putea fi apa rece, nu înotul, care oferă beneficiul.

Un studiu randomizat controlat efectuat în Olanda în lunile de iarnă a arătat că voluntarii cărora li s-a cerut să facă dușuri reci de 30 de secunde în fiecare dimineață timp de 60 de zile s-au îmbolnăvit cu 30% mai puține zile decât grupul de control, căruia i-a plăcut să facă baie fără să înghețe.

La Universitatea din Porsmouth, Anglia, Mike Tipton, profesor de fiziologie umană și aplicată în Laboratorul de mediu extrem al Colegiului Sportului, Sănătății și Științelor Exercițiului, a investigat exact ce se întâmplă cu corpul atunci când este scufundat în apă. Rece și de ce ar putea avea un impact pozitiv asupra corpului și creierului, cu efecte de lungă durată.


„Munca pe care am făcut-o indică faptul că persoanele care se scaldă în apă rece au o funcție imunitară îmbunătățită și că îmbunătățirea nu se limitează la cei care înoată în aer liber.


"Mai mult, măsurătorile markerilor funcției imune par să indice că beneficiul rezultă dintr-o scufundare mai scurtă decât una lungă.


Vești bune pentru cei care nu se bucură de experiență.

„Totul indică faptul că efectele benefice pot fi rezultatul răcirii pielii, dar dacă stai suficient de mult pentru ca țesuturile mai adânci să se răcească, ar putea duce la hipotermie, care este dăunătoare”, avertizează expertul.

Să clarificăm: dacă sunteți unul dintre cei care suferă în fiecare secundă că rămâneți în apă rece, atunci când Tipton vorbește despre o perioadă scurtă se referă la 120 din acele secunde.

„Desigur, variază de la o persoană la alta, dar sfatul general pe care îl dăm atunci când încercăm să protejăm oamenii de apa rece este să stăm liniștiți un minut până la 90 de secunde până când își pot controla respirația”.


Pentru a ridica starea de spirit

În urma scufundărilor cu apă rece, au fost raportate creșteri ale nivelului de dopamină, serotonină și b-endorfină, în concordanță cu „post-înotul ridicat” raportat de mulți entuziaști ai apei reci.

Au existat, de asemenea, studii de caz în care s-a demonstrat că înotul în apă rece ajută la reducerea utilizării antidepresivelor.

Și un domeniu deosebit de interesant de cercetare se referă la modul în care obișnuința la rece scade răspunsurile inflamatorii în timp.

Acest lucru este esențial, deoarece „inflamația este ceva care se crede că stă la baza multor afecțiuni moderne, cum ar fi depresia, Alzheimer, diabetul de tip 2 etc. etc.”.


Cât durează efectele?

În ceea ce privește cercetarea în acest domeniu, există încă o cale de parcurs, totuși se pare că tratarea apei reci ar putea fi surprinzător de puternică și de durată. Un studiu a constatat că doar șase imersiuni în apă rece au produs un efect fiziologic care a putut fi văzut încă mai mult de un an mai târziu.

„Știința din spatele acestui lucru este la început.

„Cu toate acestea, este o perspectivă foarte interesantă, deoarece am studiat efectele dăunătoare ale frigului de ani de zile, dar de cealaltă parte a acestei sabii cu două tăișuri sunt potențialele beneficii.”

Aveți grijă, avertizează Tipton, trebuie să vă asigurați că minimizați prima și maximizați-o pe cea din urmă.

"Rețineți că suntem animale tropicale care doresc să trăiască la temperaturi de 28 °, astfel încât să aveți apă care abia atinge 9 sau 10 ° cade asupra dumneavoastră este deosebit de stresant.”

Dacă doriți să o încercați, trebuie să mergeți pas cu pas ... sau mai bine zis, picătură cu picătură.

„Este un pic ca și cum ai decide să începi să faci jogging: nu sari imediat în kilometri. Mai întâi te încălzești și mergi încetul cu încetul, într-un mod controlat și incremental."


Destul de sigur, nimeni nu ți-ar recomanda să faci o baie într-un râu înghețat, decât dacă te-ai adaptat corect, dar o explozie rapidă de apă rece timp de aproximativ 30-40 de secunde la sfârșitul unei înoturi de dimineață este ușor de gestionat.


Articolul a fost scris de Dr. Michael Mosley pentru Serie „Just One Thing” BBC şi publicat pe 30 mai 2021.