vineri, 22 iunie 2018

Salată de verdețuri şi salată crocantă de vară. Două rețete ușoare de vară: simple, rapide și pline de vitamine

În sezonul estival trebuie să profităm de bogățiile naturii și să mâncăm cît mai multe salate. Am selectat câteva rețete. Rețetele variază, porțiile fiind de la 4 la 6 persoane și timpul de preparare e de la 20 la 30 de minute.


Salată de verdețuri
Timpul de preparare e de 30 de minute și e pentru patru persoane

Ingrediente:
O salată verde, creaţă • o cicoare roşie • 1/2 de ridiche neagră • o legătură de ridichi roşii • două mere acrişoare • o lămâie • o legătură de ceapă verde • o lingură de seminţe de susan • 3 linguri de ulei de măsline • o lingură de oţet alb • sare grunjoasă • sare obişnuită • piper râşnit.
Salată de verdețuri

Mod de preparare:
Spălaţi, zvântaţi şi puneţi deoparte salatele. Spălaţi jumătatea de ridiche neagră, curăţaţi-o, apoi, cu un cuţit econom, tăiaţi-o în fâşii late şi foarte fine. Lâsaţi-le la marinat timp de 15 minute, în oţet alb, în care aţi pus şi un vârf de cuţit de sare grunjoasă.

Între timp, curăţaţi merele de coajă, tâiaţi-le în două şi scoateţi-le cotorul şi seminţele. Feliaţi-le subţire şi stropiţi-le cu puţin suc de lămâie. Curăţaţi ceapa, scurtaţi partea verde şi tăiaţi-o în două sau în patru, în funcţie de grosime. Spălaţi ridichile roşii, după ce le-aţi rupt frunzele, şi tâiaţi-le în rondele. Pe un şervet, puneţi la zvântat feliile de ridiche neagră.

Preparaţi sosul într-o salatierâ, amestecând sucul de la o jumătate de lămâie, uleiul de măsline, un praf de sare şi una sau două măsuri de piper râşnit. Omogenizaţi compoziţia.
Puneţi împreună, în salatieră, cele două salate puse deoparte, feliile de mere, ceapa şi feliuţele de ridiche neagră. Presăraţi cu ridichi roşii şi seminţe de susan. Amestecaţi înainte să serviţi.


Salată crocantă de vară
Timp de preparare: 20 de minute și e pentru 6 persoane.
Salată crocantă de vară

Ingrediente:
12 roşii mici, rotunde • o legătură de ceapă verde, proaspătă • 150 g de fasole fava decorticată (congelată) • o coadă de ţelină • 1 legătură de ridichi • un măr acrişor • două piepturi de pui, fierte • 1/2 de lămâie • 4 linguri de ulei de măsline fructat • o linguriţă de oţet balsamic • sare • piper râşnit.

Mod de preparare:
Spălaţi roşiile, rupeţi-le codiţele, tăiaţi-le în patru, sâraţi-le şi lâsaţi-le să-şi lase zeama, punându-le într-o strecurătoare, deasupra unui vas. între timp, curăţaţi şi tăiaţi subţire ceapa verde, după care puneţi-o într-o salatierâ. Spălaţi coada de ţelină şi tâiaţi-o, dar nu foarte mărunt. Curăţaţi şi feliaţi mărul subţire, după care stropiţi bucăţile cu sucul obţinut din jumătatea de lămâie, pentru a nu se înnegri. Spălaţi ridichile şi tăiaţi-le în rondele subţiri. Tot fin trebuie să tăiaţi şi pieptul de pui. Amestecaţi totul în salatierâ cu ceapa tăiată mărunt, adăugaţi roşiile scurse şi fasolea fava crudă. într-un castron, puneţi uleiul, oţetul, sarea şi piperul şi omogenizaţi, amestecând cu furculiţa. Turnaţi compoziţia în salatierâ, amestecaţi din nou şi serviţi totul cât este proaspăt.


Rețetele au fost selectate din cartea  Salate. 60 de rețete simple, pentru toate anotimpurile, editată în anul 2008, la București de editura House of Guides.

duminică, 17 iunie 2018

Risotto cu ciuperci şi pătrunjel

Este o reţetă de risotto superbă, nemaipomenită dacă sunteţi vegetarian. Prin prăjire, ciupercile capătă o aromă profundă, pusă în evidenţă foarte bine de savoarea intensă şi pură a frunzelor de pătrunjel. Are un gust puternic şi o să vă placă la nebunie! Rețeta este pentru 6 porţii și aparține bucătarului Jamie Oliver. Rețeta este din cartea bucătarului de renume mondial, Jamie Oliver, Cu Jamie în Italia, apărută în anul 2006 la editura Curtea Veche din București.
 
Risotto cu ciuperci şi pătrunjel
Ingrediente:
200 g ciuperci, curăţate şi rupte bucăţele ulei de măsline
sare marină şi piper negru proaspăt măcinat
căţeii de la o căpăţână de usturoi, curăţaţi şi tăiaţi pe din două
frunzele de la o legătură mică de cimbru proaspăt o lingură unt
o legătură mică de pătrunjel proaspăt, tocat foarte mărunt o lămâie
parmezan pentru ras
Mod de preparare:
Încingeţi cuptorul la 200°C. Începeţi să preparaţi risotto bianco. Când ajungeţi spre sfârşitul etapei a treia, trebuie să prăjiţi ciupercile, aşa că încălziţi o tigaie rezistentă la cuptor sau o tavă cu fundul gros şi adăugaţi puţin ulei. Prăjiţi ciupercile timp de un minut sau două, până încep să se coloreze, şi condimentaţi-le cu sare şi piper. Adăugaţi usturoiul, cimbrul şi untul, şi amestecaţi. Puneţi tigaia sau tava în cuptorul încins şi prăjiţi ciupercile circa 6 minute, până când sunt pătrunse şi au o aromă bogată.

În etapa a patra, când adăugaţi la risotto untul şi parmezanul, adăugaţi şi pătrunjelul, care-i va da o culoare verde fantastică şi o aromă intensă. Tocaţi mai mare jumătate din ciupercile prăjite cu usturoi şi adăugaţi-le la risotto, împreună cu nişte zeamă de lămâie, ca să echilibraţi aromele. Repartizaţi risotto în farfurii şi presă-raţi-1 cu restul de ciuperci. Serviţi cu parmezan ras.

Risotto alb cu pesto conține patru ingrediente de bază. Rețeta propusă de bucătarul Jamie Oliver e de 6 porţii

Dacă vrei să încerci o rețetă nouă și mai ales dacă îți place orezul recomand  să încercați risotto cu sos pesto proaspăt – combinaţia de arome e fantastică. Sursa rețetei este din cartea bucătarului de renume mondial, Jamie Oliver, Cu Jamie în Italia, apărută în anul 2006 la editura Curtea Veche din București.

Ingrediente:
o mână de seminţe de pin
½ căţel de usturoi, curăţat şi tocat
o mână bună de parmezan proaspăt ras
frunzele tocate de la 3 mâini bune de busuioc proaspăt
ulei de măsline extravirgin
sare marină şi piper negru proaspăt   

Mod de preparare:
Mai întâi preparaţi sosul pesto. Puneţi seminţele de pin într-o tavă şi ţineţi-le sub grătarul de la cuptor circa 1 minut nu mai mult ca să se încălzească, dar fără a se rumeni. Astfel vor căpăta o aromă mai plăcută. Zdrobţi usturoiul cu puţină sare şi cu frunzele de busuioc, într-un mojar sau în robotul de bucătărie. Mai adăugaţi nişte usturoi, dacă doriţi, dar eu mă mulţumesc cu o jumătate de căţel. Puneţi piureul într-un bol, apoi zdrobiţi seminţele de pin şi adăugaţi-le la busuioc. Adăugaţi jumătate din parmezan, amestecaţi uşor şi turnaţi nişte ulei de măsline doar atât cât să lege sosul şi să-i dea o consistenţă cremoasă. Condimentaţi după gust, apoi adăugaţi cea mai mare parte din brânza rămasă. Mai turnaţi nişte ulei şi gustaţi din nou. Adăugaţi brânză sau ulei până când sunteţi mulţumit de gust şi consistenţă.

Preparaţi risotto bianco. La sfârşitul etapei a patra, repartizaţi-l în farfurii şi decoraţi-l cu câte o porţie de pesto. Arată foarte bine dacă îl presăraţi cu câteva seminţe de pin, parmezan ras şi frunzuliţe de busuioc.

sâmbătă, 16 iunie 2018

Scriitoarea chiliană Isabel Allende: „Viaţa, de asemenea, este ficţiune”. „Amantul japonez” e cel mai recent roman al ei. L-ați citit?

Revista sudamericană, Viva a discutat cu scriitoarea chiliană, Isabel Allende, care are în vânzare în librării ultimele, 23 de cărţi. Romanul Dincolo de iarnă (titlu original: Mas alla del invierno), conţine poveştile de amor târzii, o emigrantă prinsă într-o iarnă grea şi misterul unei morţi ce trebuie rezolvat.
Interviul a fost realizat de Natalia Díaz Zeledón şi publicat pe 23 iulie, 2017. Înainte de acest interviu, au apărut şi alte conversaţii de ale ei, unde, în mod inevitabil, apare dragostea ei pentru avocatul american, Roger Cukras.
 
Autoroarea chiliana are scrise 23 de cărţi. Dedicate lui Lori Barra
„Bietului Willie i-a murit doi copii din cauza drogurilor, iar la mine a murit Paula. Un cuplu nu rezistă mult la atâta durere” a declarat scriitoarea de origine chiliană pentru revista Viva din reşedinţa sa din California, Statele Unite. „Willie a fost deprimat si a incetat la orice efort pentru a mentine relatia de cuplu. Hai să zicem ca cel mai bine a fost să ne separăm. A fost o idee bună. Acum el are altă parteneră, o persoană ideală pentru el si eu, din intamplare, l-am cunoscut pe Roger şi nu mă aşteptam la nimic.”

Cel mai recent roman al scriitoare este Dincolo de iarnă, iar ficţiunea personajelor se intersectează cu viaţa ei. Romanul relatează istoria chilienei Lucía Maraz, o femeie matură care oferă şansa unei dragostei cu un profesor american, Richard Bowmaster. În timpul incertitudinii romantismului, cei doi o cunosc pe Evelyn Ortega, o migrantă din Guatemala care se refugiază împreună cu ei într-o iarnă aspră.

Ai scris despre dragoste pe tot parcursul carierei tale. Care a fost motivul că ai schimbat subiectul?
Subiectul iubirii, după mine, nu s-a schimbat, dar continuă. În cărţile mele sunt copii şi tineri care se îndrăgostesc, iar acum, persoanele în vârstă.
Eu cred că se îndrăgostesc în aceeaşi formă şi întotdeauna la fel. Etapele vieţii marchează forma în care se dezvoltă dragostea. Există o etapă în care cineva se căsătoreşte şi are copii, întemeind o familie. Sunt alte momente în care eşti ocupat să ai o carieră, de a merge mai departe, să plăteşti şcolile şi cu toate acestea, ai ce face. După asta, există un moment în viaţă, când te întrebi unde eşti: când o persoană nu are aceste responsabilităţi şi poate să trăiască dragostea într-o manieră diferită.

În ce sens în altă manieră?
Ca şi înainte, pasionat. Cu aceeaşi intensitate romantică şi sexuală, dar fără planuri. Eu când eram tânără, îmi făceam planuri ca să mă căsătoresc, sa am copii, voi face asta şi asta. Dar eu am 75 de ani, iar Roger - 74. Cât ne costă viata? Nu ştim. Cât de mult a rămas din viaţa conştientă, din viaţa sănătoasă, din viaţa cu energie, de proiecte si de scopuri? Am un vis de a trăi prezentul, fără planuri mari, pentru că nu ştim dacă se pot împlini.

Cunoscându-l pe Roger, s-a schimbat stilul de a scrie romane?
Nu-l ştiam când am început să scriu, a apărut când totul a fost aproape terminat. Dragostea nu schimbă atât de mult. Când m-am îndrăgostit de Willy aveam 45 de ani, iar cand m-am îndrăgostit de primul meu soţ aveam 15 sau 16 ani. A fost intotdeauna acelaşi sentiment de a-ţi pierde capul, din pasiune totală.

Cum apare viaţa ta personală în textele tale? Este scrisă într-o maniera complicată ori este doar clipi din ochi?
Aş fi vrut să fie aşa (zâmbeste). Nu sunt scrise cât ai clipi din ochi, ele nu pot fi explicate. Eu scriu despre ce mă interesează într-un moment determinat, întotdeauna este o motivaţie. Uneori cred că tema nu are nici o legătură cu mine, un exemplu fiind când am scris romanul Insula de sub mare (titlu original e La isla bajo el mar, 2009). Un roman unde mi-au trebuit patru ani de cercetare, e greu să scrii despre revolta sclavilor din Haiti, de acum 200 de ani. Ce are asta cu mine din punct de vedere cultural sau emotional? Romanul, odată terminat, mi-am dat seama de obsesia de a-l scrie, era despre tema care m-a obsedat dintotdeauna: puterea absolută de nepedepsirea unui infractor, datorită împrejurărilor legale.

Deci, orice roman are o relatie directa cu mine. E ceva ce mă interesează mult, ceva ce mi s-a întâmplat, o experienţă personală, o memorie obsesivă, ceva ce nu pot să renunţ ori ceva ce mi s-a întâmplat pentru moment. În acest moment, Fundaţia mea lucrează cu refugiaţi. Cazul lui Evelyn îl am la îndemână. Trăiesc o etapă a vieţii mele de maturitate, când am început să scriu romanul, îmi imaginam că puteam iubi cum iubea Lucía Maraz, dar nu mi se putea întâmpla să iubesc aşa. Poate că îmi doream, dar nu mi se întâmplă mie (zâmbeşte).

Este evident ca în opera Dvs, sunteţi preocupată de experienţa migraţiilor, relaţia lor cu ţara adoptată. Cum aţi reuşit să dezvăluiţi aceste aspecte conjuncturale în romanele Dvs?
Când scriu ceva, încep să fac o investigaţie amănunţită a locului şi a timpului. Dacă este necesar, merg la faţa locului şi trăiesc circumstanţele. Dacă voi scrie despre Brooklyn, voi merge în Brooklyn în timpul iernii pentru a vedea cum este timpul în acest sezon. Dacă voi scrie despre Amazonas, voi merge în Amazonas. Odată ce am teatrul meu, unde personajele mele se vor mişca, fiind bine delimitate şi bine cercetate, am deja jumătate din carte. Am materialul de bază care îl face pe cititor credibil. Partea fictivă este acceptată mai uşor.

Din toată cariera dvs, ce semnificaţie are romanul Dincolo de iarnă? Ce are aceasta carte în mod special?
Nimic. Este o altă carte ca şi cele pe care le-am mai scris. Fiecare roman este o creaţie, este o ofertă pe care cineva o pune acolo pentru ca cititorii să o primească ori să o respingă. Eu niciodata nu privesc în urmă ca să văd ce am scris şi cand mi se zice că am scris 23 de cărţi, adevarul e că pot spune că sunt multe. Am fost în Madrid pentru lansarea cărţii, era o cortină enormă, unde erau cele 23 de coperţi ale cărţilor. Eu le priveam şi nu îmi venea să cred ochilor: erau toate diferite şi nu-mi aminteam de aproape niciuna (râde). Când sunt întrebată de importantanţa pe care o pot avea, nu răspund în nici un fel.

Ce text te-ai bucurat cel mai mult? Investigarea ori scrierea textului, care sunt procese foarte diferite.
Un text care mi-a placut mult, la momentul respectiv, pentru că mi-a trezit spiritul dupa moartea fiicei mele Paula, a fost Afrodita (1996). Când faci cercetări despre sex, mâncare, afrodisiace, povestiri erotice... Toate acestea mi-au ridicat foarte mult spiritele. Deci, a fost distractiv să o fac, mai ales în acel moment care a fost atât de prost în viaţa mea. Într-adevăr, cea mai mare cădere pe care am avut-o.
Dar, aproape toate temele de investigaţie mă pasionează, ca şi în cazul sclaviei. Este un subiect înfricoşător. Ororile pe care oamenii le pot face contra oamenilor cand au impunitate şi putere, sunt terifiante. Dar cercetarea mă îmbogăţeşte, mă ajută să ştiu lucruri pe care nu le bănuisem. Când am cercetat tema aurului din California pentru a scrie romanul Fiica norocului (titlu original: Hija de la fortuna, 1999), am descoperit multe lucruri pe care nici nu le cautam. Am descoperit prezenţa peruanilor şi a chilienilor, cu mult inainte ca americanii să vină pe continent. Am ajuns prin Pacific şi am ajuns mult mai devreme.

Toate aceste lucruri sunt cunoştinte importante. Partea proastă ca eu am memorie proastă. Îmi amintesc tot ce am de gând să scriu pentru această carte şi, odată publicat romanul, încep să investighez pentru următoarea carte şi uit ce am scris mai devreme.

V-aţi aventurat să scrieţi genuri diferite şi a-ţi avut oportunitatea de a scrie pentru public foarte diferit. Cum funcţionează aceste schimbări?
Nu mi-am pus scopul sa scriu lucruri diferite in mod special. Adevarul e că fiecare carte are  stilul ei de a fi povestit şi fiecare roman este o provocare care trebuie luat fără să te gândeşti la ceea ce ai facut mai inainte, pentru că formulele nu pot fi repetate. Fiecare roman e o provocare, cere o documentare diferită, un ton distins şi o manieră distinctă de a o povesti. Sunt teme care se repeta şi eu sunt conştientă de asta. Uneori sunt la mijlocul unui roman şi spun, asta eu deja am mai spus, asta eu am mai relatat înainte. Dar aceste teme sunt recurent, nu doar cu mine. Eu am temele mele referitor la subiecte ce ţine de moarte, dragoste, violenţă, nedreptate, exil, marginalitate. Se repetă întotdeauna. Personajele mele sunt femei puternice care se descurcă singure, părinţi dispăruţi. Sunt teme. 

De unde vin aceste femei? Ori sunt reflecţiile dumneavoastră?
Nu (zâmbeşte). Nu sunt reflecţii de ale mele. Se zice că în fiecare autor sau autoare este într-un personaj, inclusiv răufăcători. De ce alegi să scrii despre aceste personaje, iar despre alţii nu? De ce trebuie să zici asta, dar despre asta nu? Pentru că asta e important pentru tine şi este reflecţia autorului. Iar când descriu ori vreau să creez un personaj, aproape întotdeauna am un model din viaţa reală. Dacă nu-l am, caut. 
În cazul romanului Dincolo de iarnă, personajul lui Evelyn Ortega, fata din Guatemala... La fundaţia mea lucram cu refugiaţii, aşa ca sunt la curent cu situaţii ca ale ei. Nu am avut nevoie să inventez personajul. Lucia Maraz are multe părţi din mine, dar are şi de la prietenele mele, jurnaliste chiliene, care au suferit din cauza exilului, şi-au ucis tatal, le-a dispărut un frate ori un soţ. Deci, nu trebuia să inventez nici asta. E o chestiune de a-mi aminti de prietenele mele şi de a vorbi cu ele. 

Un personaj precum Richar, este o combinaţie de două ori trei persoane pe care le cunosc. Unul din ei este fratele meu, Juan. Altul este un prieten adorabil, de la el am toate frazele pesimiste. Acest pesimism brutal este de la el. Cand am scris Jocul Ripper (2014) aveam nevoie de un soldat american şi nu cunoşteam niciunul. Am mers să-l caut şi graţie unei persoane care era vară cu el, am reuşit să vobesc cu unul din soldaţii care l-au ucis pe Osama Bin Laden. Acesta a fost modelul meu pentru personaj şi nu l-aş fi putut inventa niciodată. 

Cat de subţire este linia dintre realitate şi ficţiune?
Nu ştiu care este linia, deoarece în viaţa mea proprie nu ştiu care e reală şi care e inventată. După spusele fiului meu, Nicolás, eu inventez totul. După mine, totul e adevărat. Şi mi se întâmplă lucruri stranii. Şi atunci, mi se pare ca totul este posibil: că viaţa e misterioasă şi chiar viaţa este ficţiune. Viaţa este amintire, viaţa este memorie. Unul îşi aminteşte lucruri diferite de modul în care s-au întâmplat sau cum îi amintesc alţii. Dacă eu şi fiul meu vedem un accident de maşina, eu pot povesti asta în 20 de minute: este sânge, poliţie, câini care ling sânge, totul. Nicolás spune: „S-au lovit două maşini.” Gata. 

În viitor, ce veţi vinde?
Presupun că voi scrie altă carte. La moment sunt îndrăgostită şi nu cred că am prea mult timp (râde). Când există un barbat în viaţa mea, nu am timp. Dar voi continua să scriu. Ce voi scrie acum? Habar n-am. Nu contează, voi cauta. Partea buna a acestei meserii pe care o am, este ca nu poţi îmbătrâni şi poţi continua să scrii liniştit, în timp ce nu înnebuneşti. 

Interviul a fost tradus.
Sursa: Entrevista con Isabel Allende: „La vida tambien es ficcion”   [online] [citat 16.06.2018]. Disponibil: https://www.nacion.com/viva/cultura/entrevista-con-isabel-allende-la-vida-tambien-es-ficcion/VPG4GDRB2JCDJLYZASD47OSANE/story/ 


luni, 4 iunie 2018

Stil și etichetă în Japonia. Ce trebuie să știm despre japonezi dacă vrei să faci afaceri cu ei?

Japonia este o țară frumosă, cu tradiții și cu o economie puternică. Dar sunt nște reguli specifice japonezilor pe care ar trebui să le ști înainte de a iniția afaceri cu ei. Sursa informației este Noul cod al bunelor maniere. Ghid actualziat pentru un comportament adecvat de Silke Schneider-Flaig. Cartea a apărut în anul 2011 în București, la editura ALL.

Japonezii pun cel mai mare preţ pe comportamentul manierat, nu numai în activitatea profesională, ci şi în viaţa personală, chiar în activitatea sportivă sau la servirea ceaiului. Vestimentaţia este întotdeauna formală: costume închise la culoare pentru bărbaţi sau haine business pentru femei, unde bluzele trebuie să fie încheiate până la gât. De altfel, controlul de sine reprezintă o caracteristică importantă. Faţa nu trebuie pierdută din vedere. De aceea japonezii par foarte formali. Cine îşi pierde controlul, pierde un partener de afaceri. Să presupunem că cineva se ceartă cu partenerul de afaceri japonez şi „explodează”  de furie, punându-l pe acesta într-o situaţie dificilă. Iscusinţa diplomatică ne face să ne arătăm adevărata faţă permiţând o rezolvare a situaţiei dificile. În acest fel rămâne, cel puţin, şansa ca negocierea contractului să nu fie anulată. Indiferent de situaţie, negocierile trebuie făcute cu mult tact.

Formule de salut
Îin Japonia, salutul este un indiciu important al bunelor maniere. Aici se salută printr-o aplecare. Cu cât este mai înalt în rang cel pe care îl salutăm, cu atât trebuie să ne aplecăm mai mult. Mâinile nu sunt împreunate ca pentru rugăciune, ci lăsate lejer pe lângă coapse. Însă, în mediul de afaceri este acceptată şi strângerea de mână. În strânsă legătură cu salutul se află şi schimbul de cărţi de vizită, în măsura în care persoanele nu se cunosc încă. Acestea se oferă cu ambele mâini şi se iau în acelaşi fel. Cine nu acordă atenţie acestor detaii va face o greşeală penibilă! Cei care a oferit cartea de vizită se va simţi imediat ofensat. Persoanele care desfăşoară constant o activitate comercială în Japonia, trebuie să se asigure că pe spatele cărţilor de vizită personale informaţiile sunt scrise şi în limba japoneză. în mod normal se scrie mai întâi numele şi apoi prenumele.

Negocierea afacerilor
Cei care desfăşoară o activitate comercială în Japonia nu trebuie să se grăbească; contactele se stabilesc după un anumit timp.
Japonezilor nu le place să facă afaceri cu străinii. Cinele de afaceri sau delegaţiile comerciale oferă un bun prilej pentru stabilirea unor noi contacte de afaceri.
Odată încheiat contactul, relaţia cu partenerii şi clienţii trebuie menţinută în continuare. Micile cadouri, care trebuie să fie împachetate frumos, obligatoriu, menţin relaţiile. Japonezii se bucură de orice obiect tipic adus din ţara de provenienţă (coniacul francez de la francezi, saboţi de lemn de la partenerul de afaceri din Olanda etc.). Nu se dăruiesc niciodată flori albe. De altfel, trebuie acordată atenţie cadourilor care au ceva în comun cu cifra patru. Aduce ghinion.

CADOUL Şl AMBALAJUL
În Japonia, ambalajele se află la rang de artă. Ambalajul trebuie să fie realizat cu atenţie şi cu imaginaţie. Cadourile se oferă şi se primesc întotdeauna cu ambele mâini. Despachetarea se face însă mult mai târziu.
Evenimente after-work
În Japonia se obişnuieşte să se servească masa şi să se bea cu prietenii şi partenerii de afaceri. Discuţiile sunt nonformale. Fiecare îi povesteşte celuilalt ce ar vrea să audă cu plăcere. Aici se poate menţiona, de exemplu, admiraţia pentru meditaţia zen şi pentru filosofia zen. De altfel, diferenţa dintre slujbă şi viaţa privată, respectiv afaceri şi after-work este foarte bine delimitată la japonezi. În timp ce ziua se desfăşoară într-un mod foarte formal, seara se încheie deseori într-o atmosferă zgomotoasă şi prietenoasă cu vin din orez (sake) şi karaoke. Aici se vorbeşte foarte mult. Ca măsură de precauţie, este bine ca paharul să nu se bea până la fund, pentru a nu fi reumplut imediat. În afară de aceasta, cel care face cinste cu sake are un avantaj decisiv: este cel care serveşte băutura. Prin urmare, nu trebuie să îşi umple paharul. Acest lucru nu este obligatoriu.
Mersul la karaoke presupune ca toţi invitaţii şi clienţii să participe din proprie iniţiativă. Nu trebuie să existe teama în faţa momentelor penibile, deoarece în ziua următoare nimeni nu va discuta despre asta. Va fi valabil din nou „business as usual”. Toţi se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Japonezii şi ceaiul
Ceaiul nu este o băutură în Japonia, ci o ceremonie. Cel care bea ceaiul doar pentru a-şi potoli setea nu va fi bine văzut de gazdă. Ar fi mult mai dezamăgitor acest fapt pentru un japonez decât este îndulcirea şampaniei cu zahăr cubic şi consumarea acesteia pentru a potoli setea, pentru un francez.
Casele de ceaiuri sunt locuri destinate relaxării. Preţ de câteva clipe este înlăturată agitaţia din timpul zilei, regăsindu-se liniştea şi relaxarea. Ritualul ceaiului are ca scop tonifierea mentală. Multe case de ceaiuri dispun de tatami. Tatami este o saltea folosită de japonezi ca pardoseală. În camere se află un bol din fier cu apă.
Ritualul specific necesită multă atenţie. Gazda ia în mână o mică legătură din bambus cu care pisează praful de ceai până când se transformă într-o spumă verde. Amestecul se bea, de cele mai multe ori, din ceşti ce ceai, din câteva înghiţituri (trei). Deoarece ceaiul este amar, în mod normal, gazda oferă mici dulciuri (de cele mai multe ori aluat din orez). Oaspetele care se află în Japonia trebuie să cunoască ceremonia ceaiului.

BUDISMUL ŞI BUDISMUL ZEN
Budismul zen se bucură de mult respect în Japonia. Zen înseamnă meditaţie. Acest lucru se observă din poziţia de meditaţie. în secolul al V-lea î. H. s-a născut Siddhar-tha Gautama, fiul unui rege. Mai târziu şi-a luat numele de Buddha (care înseamnă „a trezi”). Acesta a căutat o cale de a depăşi caracterul efemer al lumii. La vârsta de 35 de ani a atins iluminarea. De aici înainte s-a dedicat scopului de a depăşi caracterul trecător al existenţei pământeşti, eliminând suferinţa. Această învăţătură este caracterizată prin toleranţă şi milă. Budismul se numără printre religiile lumii. Adepţii sunt estimaţi la circa 500 de milioane. Budismul zen a fost promovat de un călugăr din india, Bodhi-dharma. în secolele al XII-lea şi al XII-lea această religie s-a răspândit în Japonia, prin intermediul călugărilor Esai şi Dogen. Budismul este definitoriu pentu Japonia. Predica budismului zen recomandă mersul desculţ pentru a pune mai bine în legătură pământul şi anotimpurile.
Unii adepţi merg desculţi întregul an, inclusiv iarna. Zen influenţează ceremonia tradiţională a ceaiului, tehnica de aranjare a florilor (ikebana) şi multe altele.

STRESUL ŞI REPUTAŢIA
Liniştea care domină ceremonia ceaiului trebuie să ajute şi la combaterea stresului. Cine este stresat şi nu se poate controla îşi pierde repede reputaţia în rândul japonezilor, care resimt agresiunea ca pe o lipsă de respect.

Japonezii şi mâncarea
În Japonia este foarte răspândit obiceiul de a duce la gură bolul cu orez sau cu supă. Bărbaţilor le este permisă sorbirea cu zgomot a supei de tăiţei (femeile trebuie să mănânce supa într-un mod mai elegant). La restaurant gazda este cea care comandă.

Simţul japonezilor pentru calm
Japonezii dau mare importanţă calmului, chiar şi atunci când se confruntă cu agitaţia creată de persoanele din mijloacele de transport în comun. Acolo nu domneşte agresivitatea specifică orelor de vârf din metropolele occidentale. Calmul se bazează pe vechi principii. Şi acestea îşi au originea în budism. Modestia, calmul, decenţa şi capacitatea de a lua o pauză sunt foarte importante. Este posibilă deconectarea de la agitaţia de zi cu zi a unei metropole? în Tokio atrag atenţia templele aflate în mijlocul agitaţiei, între străzile cu magazine şi complexele de birouri. Mulţi îşi rezervă timp, în ciuda stresului, pentru a aprinde acolo un beţişor parfumat şi pentru a se relaxa, preţ de câteva minute. Arta calmului, aici numărându-se şi ascultarea celorlalţi cu răbdare şi neîntreru-perea constantă, este subordonată bunelor maniere.
INTERESUL PENTRU TEATRUL NOH
Japonezii pun mare preţ pe estetică şi pe ascultarea celorlalţi. Un exemplu în acest sens este şi preocuparea pentru teatrul Noh. Acesta este o reprezentare artistică, ce se caracterizează prin gesturi simbolice, replici puţine şi muzică de flaut şi tambur. Actorii sunt toţi de sex masculin. Mişcările sunt nemaipomenit de lente şi îndeamnă către meditaţie.

Fără un „nu” răspicat
Japonezii îndrăgesc armonia. Le este dificil să răspundă concret la întrebări directe dacă prin aceasta este compromisă armonia. Să presupunem că un client pune o întrebare directă legată de un proiect (de exemplu, dacă doresc sau nu să încheie un contract). Va fi formulat un răspuns vag chiar şi atunci când directorul firmei japoneze ştie cu certitudine că va încheia contractul cu un alt partener. Răspunsuri vagi precum: „poate fi problematic” sau „ne vom da silinţa în aşa fel încât să fie modificat contractul în avantajul ambelor părţi” inspiră neîncredere. În Japonia armonia este mai importantă decât clarificarea.

Reguli stricte de comportament în sport
Chiar şi în sport sunt valabile reguli de bună conduită deosebit de stricte. Japonia este ţara artelor marţiale. Printre acestea se numără, de exemplu, aikido. Cu greu există o altă ramură sportivă care să respecte eticheta aşa cum se întâmplă în cazul artelor marţiale. Încă de la intrarea în sala de antrenament (dojo) trebuie să se facă plecăciunea dojo. De asemenea, se salută la intrarea sau la ieşirea de pe saltea, şi la ieşirea din sală. Societatea internaţională a Kuma Ryu Aiki Bu-Jutsu impune literalmente ca înainte de intrarea pe saltea mâinile şi picioarele să fie spălate. în plus, unghiile de la mâini şi de la picioare trebuie tăiate scurt (pentru a evita pericolul unor răniri accidentale). Bijuteriile trebuie scoase înainte de începerea antrenamentului (din acelaşi motiv amintit mai sus) şi vezica urinară nu trebuie să creeze probleme în timpul antrenamentului. Antrenorului te adresezi cu„Senpai” şi maestrului cu „Sensei”, folosindu-se numele plus „San”. Indicaţiile antrenorului se respectă imediat ce au fost rostite. Îîn timpul antrenamentului, profesorul sau maestrul poate fi întrerupt doar în cazuri excepţionale după ce elevul a sugerat dorinţa de a se adresa printr-o plecăciune. Plecăciunea se repetă şi după primirea răspunsului. în principiu, atât Sensei, cât şi Senpai sunt salutaţi printr-o plecăciune. în plus, cei cu grad superior sunt respectaţi întotdeauna, sfaturile lor sunt acceptate fără critică. Invitaţia la exerciţiu sau la luptă o face întotdeauna cel superior în grad şi nu invers. în dojo sunt interzise discuţiile zgomotoase şi comportamentul necorespunzător. Partenerii dojo sunt parteneri importanţi în drumul vieţii („do” însemnând drum, principiu, învăţătură). Relaţia trebuie să fie amicală. Centura reprezintă semnul distinctiv al performanţei obţinute. În acelaşi timp, sugerează cunoştinţele partenerului. Centura trebuie să motiveze şi nu să ducă la aroganţă şi orgoliu. La părăsirea sălii se poartă zori (sandale tradiţionale ale samurailor), în sală se intră fie desculţ, fie cu aşa-numiţii tabi (şosetele tradiţionale ale samurailor). Există însă şi reguli stricte ale echipamentului. La antrenament se poartă un gi alb (echipamentul de judo) şi hakama albă (fustă-pantalon a călăreţilor, vestimentaţia tradiţională a samurailor). Dacă un elev întârzie, trebuie să recupereze întreaga etichetă (reigisaho) şi exerciţiile de încălzire (taisho). În plus, fiecare exerciţiu trebuie să înceapă şi să se încheie cu o plecăciune.,,Onegai shimasu” („Adresez o rugăminte”) reprezintă formula folosită înainte de executarea unei tehnici. După executarea unei tehnici se spune „arigato gozia mashita” prin care se exprimă recunoştinţa.

Transferarea principiilor din sport în viaţa personală
Codul de onoare din astfel de sporturi este respectat şi în viaţa personală. Spre exemplu, societatea internaţională Kuma Ryu Aiki Bu-Jutsu stipulează foarte clar regulile astfel încât codul să fie respectat întotdeauna în mod corect şi în afara sălii dojo. Vorbăria şi spectacolul sunt interzise. Atitudinea rezervată şi modestia sunt mai curând un indiciu, un semn al suveranității și al puterii decât al demosntrării tehnicilor învățate.

Alte aspecte
De altfel, partenerilor de afaceri japonezi ar trebui să ne adresăm folosind numele de familie şi „san”. În cadrul afacerilor, cei care sunt însoţiţi de mai mulţi colegi fac o impresie mai bună. Acest lucru exprimă importanţa deosebită şi respectul acordat întâlnirii. La prezentări, japonezii pun mare accent pe design. Filmele de prezentare, cataloagele sau prezentările în Power Point ar trebui să fie cât mai atractive (poze, schiţe, tabele). Atât japonezele, cât şi japonezii se bucură de felicitările primite, în special cele de Anul Nou. Cei care doresc să-şi menţină şi să-şi îmbunătăţească relaţiile de afaceri ar trebui să ţină cont de acest lucru şi să transmită salutări şi urări de bine din ţara natală. Este de la sine înţeles că felicitarea trebuie să fie atractivă din punctul de vedere al calităţii şi al graficii pentru ca destinatarul să vadă câtă stimă îi poartă expeditorul. Din acest motiv se folosesc, indiscutabil, timbrele speciale.
La o invitaţie privată haina şi pantofii trebuie scoase de la intrare. Pantofii ar trebui să stea cu vârful spre ieşire. Gazdele bune pun la dispoziţie papuci. În camerele în care se intră doar în ciorapi, există papuci speciali pentru toaletă. Suflarea zgomotoasă a nasului, tusea sau strănutul sunt nedorite.

DE REŢINUT!

•           Partenerilor de afaceri japonezi ar trebui să ne adresăm folosind numele de familie şi „san”.
•           La întâlnirile de afaceri este de preferat să nu ne prezentăm singuri, ci, pe cât posibil, cu alţi colegi. Acest lucru inspiră importanţă şi respect.
•           Prezentările trebuie să fie cât mai atractive (design, imagini, schiţe).
•           Lucrul în echipă.
•           Punctualitatea.
•           întâlnirile de seară cu partenerii, colegii sau clienţii.
•           Karaoke cu partenerii de afaceri.
•           Suvenire din ţara natală.
•           Intrarea într-o casă fără a purta papuci.
•           Interesul pentru teatrul Noh.
•           Interesul pentru artele marţiale japoneze (aikido).

•           Oferirea cadourilor cu ambele mâini.

duminică, 3 iunie 2018

Ce trebuie să știm dacă vrem să călătorim în țările Americii de Sud? Stil și etichetă

În continuare, citiți ce trebuie să știți dacă vreți să călătoriți în Ecuador, Paraguay, Peru, Bolivia,Uruguay și Columbia. Sursa informației este cartea Noul cod al bunelor maniere. Ghid actualizat pentru un comportament adecvat de Silke Schneider-Flaig, apărut în anul 2011 la editura ALL din București.

Ecuador
În Ecuador nu numai clima diferă de cea din Chile, ci şi obiceiurile locale. Locuitorii de la ţărm sunt deschişi, cei din regiunea muntoasă, distanţi.Denumirea de indian din America de Sud este percepută ca o jignire, chiar dacă nu aceasta a fost intenţia. În Ecuador, ca şi în alte ţări latinoamericane este necesară răbdarea în dezbateri.

Formule de salut
În principiu, sunt valabile aceleaşi reguli ca în Chile, punându-se şi aici valoare pe folosirea corectă a titlului.

Vestimentaţia
Pe ţărmul Pacificului este permisă o vestimentaţie mai lejeră, dar în regiunea de deal se recomandă purtarea unui costum închis la culoare cu cravată. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că nu doar negrul este admis, ci şi albul, care este şi semn al doliului.

Mâncarea şi cinele de afaceri
La invitaţiile de afaceri se recomandă o „apariţie întârziată” de 30 minute, iar la evenimentele private, de 30 până la 60 de minute. Şi aici, cadourile pentru gazdă sau florile sunt foarte apreciate, fiind preferate mărfurile de calitate superioară şi cadourile de o foarte bună calitate. La cinele de afaceri se trece direct la subiect, însă abia după desert.

FEMEILE ÎN ECUADOR
În Ecuador nu este firesc, aşa cum se întâmplă în SUA sau în Europa, ca femeile să ocupe funcţii de conducere. Din acest motiv, femeile de afaceri ar trebui să adopte un anumit comportament, mai rezervat, să aibă o prezenţă sigură pe sine şi să nu se lase intimidate.

Generalităţi
Întârzierile la dezbaterile de afaceri sunt de nedorit, în special în rândul străinilor. Sfertul acade-
mic poate fi valorificat. Critica directă nu este apreciată în Ecuador. Din acest motiv, trebuie să aveţi o abordare diplomatică, aşa cum se procedează şi în Brazilia. Ca în orice ţară, locuitorii se bucură când străinii pronunţă câteva cuvinte în limba lor maternă, în acest caz în spaniolă (vezi Spania/Argentina). Relaţia Ecuadorului cu Peru este foarte tensionată. Mai mereu apar opinii divergente în ceea ce priveşte delimitarea graniţei.

DE REŢINUT!
Punctualitatea.
Reacţia mai curând rezervată.
Suvenire sau flori.
Cunoaşterea câtorva cuvinte în spaniolă.

DE EVITAT!

Discuţiile pe tema graniţei cu Peru.
Critica directă sau criticarea unei persoane care nu este de faţă.

Paraguay
Pregătirea întâlnirilor în Paraguay necesită mult timp, nu se ajunge niciodată la tema propriu-zisă imediat, iar punctualitatea este un concept mai curând abstract. Din acest motiv, dezbaterile nu numai că necesită multă răbdare, dar rezultatele trebuie fixate neapărat şi în scris.

Formule de salut
Străinii se salută printr-o strângere de mână, altminteri sunt obişnuite îmbrăţişările, atingerea umărului şi sărutul obrazului. Şi în această ţară menţionarea titlului este apreciată.

Vestimentaţia
În Paraguay, este permisă vestimenţia lejeră; la o primă discuţie cu un partener de afaceri se recomandă însă purtarea unui costum cu cravată. Acelaşi lucru este valabil şi pentru invitaţiile la evenimentele festive sau la vizitele de seară. Cu toate acestea, seara vestimentaţia permisă poate fi sport, însă pantalonii scurţi trebuie evitaţi.

Mâncarea şi cinele de afaceri
La invitaţiile private nu este recomandată o apariţie extrem de punctuală. însă, la cinele de afaceri trebuie să fim punctuali, chiar şi atunci când există riscul de a ajunge mai devreme. Şi aici cadourile pentru gazdă sunt apreciate.

FEMEILE ÎN PARAGUAY
În Paraguay puţine femei ocupă funcţii de conducere. Din acest motiv, femeile de afaceri trebuie să fie rezervate, dar conştiente de sine.

Generalităţi
Critica făţişă nu este bine privită nici în Paraguay. Din acest motiv se recomandă o abordare diplomatică. Ca şi în alte ţări, locuitorii se bucură când străinii rostesc câteva cuvinte în limba lor, dar nu toţi vorbesc spaniola (vezi Spania/Argentina), ci guarani. Guarani este cea de-a doua limbă naţională. Spre deosebire de celelalte ţări sud-americane, legăturile economice cu Europa nu sunt foarte bine consolidate.
O caracteristică a activităţii economice este că fiecare vrea să iasă învingător. într-adevăr, această dorinţă este specifică multor ţări, dar în Paraguay acest statut are o mare legătură cu onoarea. Aceasta înseamnă că o ofertă de contract nu va fi acceptată imediat. Cel mai bine este să se ceară un timp de gândire, să se pună multe întrebări şi să se aducă contraargu-mente. Chiar şi atunci când oferta este foarte atractivă, un răspuns spontan îi va da impresia celuilalt că discută cu un om prost, pentru că a acceptat o ofertă prea slabă. Din respect pentru aspiraţia spre armonie a locuitorilor, vizitatorii nu trebuie să refuze ceva în mod direct.

DE REŢINUŢI
Fără critică făţişă.
Suvenire sau flori.
Acceptarea unui contract se face doar cu ezitare.

DE EVITAT!
Pantalonii scurţi.
Critica directă sau criticarea persoanei care nu este de faţă.
Acceptarea unei oferte pe loc.
Refuzarea unei oferte în mod direct.


Peru

În Peru, patria incaşilor, mentalitatea peruvienilor ce locuiesc în Munţii Anzi, care sunt mai curând rezervaţi şi timizi, este diferită faţă de cea a locuitorilor din centrul ţării.

Formule de salut
Străinii sunt salutaţi printr-o strângere de mână. îmbrăţişările şi sărutul pe obraz sunt acceptate după o îndelungată perioadă de cunoaştere a celuilalt. Titlul şi menţionarea corectă a acestuia sunt importante şi în Peru.

FEMEILE ÎN PERU

Şi în Peru femeile care ocupă o poziţie de conducere reprezintă o excepţie. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, peruvienii nu au nicio problemă cu femeile manager care vin din străinătate, dacă acestea se conformează obiceiurilor ţării. Trebuie conştientizată mica neîncredere pe care o au peruvienii în femeile care ocupă un astfel de post.

Vestimentaţia

În Peru, în materie de vestimentaţie se preferă culorile închise. Cu toate acestea, nimeni nu se prezintă seara într-o ţinută sport, ţinând cont, mai ales, de indicaţiile date de gazdă.

DE REŢINUT!
Fără critică directă.
Suvenire sau flori.
Acceptarea unui contract doar cu ezitare, pentru a da impresia partenerului de afaceri că a înregistrat un mare succes.
Acordarea unui termen de plată prelungit (nu imediat, ci la sfârşitul conversaţiei).

DE EVITAT!
Exprimarea criticii aduse politicii conducătoare.
Critica directă sau criticarea unei persoane care nu este de faţă.

Mâncarea şi cinele de afaceri
La invitaţiile private bucuria cadoului este dată de obiectele tipice aduse din Europa. Şi florile sunt apreciate.

Generalităţi
Ca în multe alte ţări sud-ame-ricane critica nu se face în mod direct şi în văzul tuturor.
Aceasta trebuie exprimată întotdeauna în mod diplomatic. Şi peruvienii se bucură când străinii pot pronunţa câteva cuvinte în
limba lor, dar nici aici nu se vorbeşte doar spaniola (vezi Spania/ Argentina), câţiva dintre locuitori vorbind limba tradiţională numită „quechua”.

Oferta unui contract nu trebuie acceptată pe loc nici în Peru, ci trebuie solicitat un timp de gândire. Ofertantul este astfel pus în-tr-o lumină mai bună. în plus, denotă calitate. în loc să se scadă preţul pot fi menţionate alte modalităţi de plată (plata în rate, prelungirea termenului etc.).

Abordarea dă impresia că nu se doreşte reducerea preţului pentru a păstra reputaţia şi performanţele produsului, dar acest lucru se poate obţine în alt fel.

Astfel, succesul este garantat. Suportul tehnic pentru rezolvarea eventualelor probleme este foarte apreciat. Prin urmare, este bine să existe o ofertă şi în acest sens.
Bolivia

În Bolivia locuiesc şi mulţi emigranţi germani. Aceştia participă activ la viaţa economică, aducând contribuţii (de exemplu, există o companie aeriană înfiinţată de nemţi). Prin urmare, aceştia sunt trataţi ca parteneri de afaceri.

Formule de salut

Străinii sunt salutaţi prin strângerea de mână. îmbrăţişările şi sărutul pe obraz sunt acceptate între apropiaţi. Şi în Bolivia menţionarea titlului este foarte apreciată. Adresarea se face menţionând numele de familie sau funcţia academică plus numele de familie.

Vestimentaţia
În Bolivia, oamenii de afaceri se îmbracă formal. în spaţiul privat este acceptată o apariţie mai lejeră şi mai sportivă. Chiar şi pantalonii scurţi pot fi purtaţi fără probleme în sfera privată. în schimb, sandalele dau o impresie neserioasă şi contrară bunelor obiceiuri.

FEMEILE ÎN BOLIVIA
Legătura fără probleme dintre bolivieni şi nemţi se aplică şi în relaţia cu turistele sau femeile de afaceri din străinătate.

Mâncarea şi cinele de afaceri
La invitaţiile private gazda se bucură de suvenire. Şi florile reprezintă o bună alegere. Bolivienii sunt punctuali, conform obiceiului.

Generalităţi
Şi aici locuitorii se bucură be cuvintele pronunţate de străini m limba lor maternă (vezi Spania Argentina).

DE REŢINUT!
Suvenire sau flori.
Nu trebuie uitat faptul că oaspeţii apar la timp (din respect şi politeţe).

DE EVITAT!
întrebări legate de politică.
Discuţii pe teme religioase.
Critica directă sau criticarea unei persoane care nu este de faţă.


Uruguay

Punctualitatea nu este punctul lor forte, iar la evenimentele private sunt aşteptate mici cadouri.

Columbia

Sărutul pe obraz vine după o perioadă mai lungă de cunoaştere a celuilalt, iar purtarea pantalonilor scurţi trebuie evitată cel puţin în oraşe.

Venezuela
În Venezuela se pune accentul pe punctualitate, titlu, vestimentaţia conservatoare, apartenenţa la cluburi importante şi su-.enire generoase. Îmbrăţişările şi sărutul pe obraz se practică după un timp, pentru nceput obişnuindu-se strângerea de mână. Whisky-ul scump este foarte apreciat şi se află în multe meniuri. La cumpărarea unui cadou oentru gazdă trebuie să se ţină cont de aceste informaţii.

Şi în Venezuela locuitorii se bucură la auzul unor cuvinte în spaniolă.

New York: pasiuni ascunse, impresii de lectură. Romanul unde inima îți spune da, iar minte - nu

În momentul în care am văzut în grupurile de lectură romanul New York: pasiuni ascunse, mi-am zis că trebuie neapărat să citesc această carte. Și asta se datorează, probabil, că îmi doresc foarte mult să... vizitez orașul New-York. Acțiunea romanului are loc în cartierul Manhattan din New York.


Iată că am reușit să citesc romanul. Doream să-l finalizez cît mai curînd, dar în același timp să nu se mai termine. Așa bine scris, cu personaje și subiect interesant.

Este vorba despre fata din cartierul săract, care se îndrăgosteşte de bărbatul imperfect de perfect. Alyssa Martinez este fata simplă care ajunge să lucreze pentru Alexander Chase, fondatorul publicației de succes, The Chase. Obție postul de asistent personal al lui Alexande Chase, un bărbat bine după care toate femeile suspină. A fost selectată după CV-ul bun pe care îl are. Și asta grație eforturilor de a obține ceva bun de la viață, luînd în considerare situația familial. Tatăl asasinat din cauza secretelor din domeniul vaccinelor, mama internată la un spital de boli mintale,  fratele dispăruse, dar care o urmărea de la distanță, iar sora...

Viața lui Alexander Chase nu a fost mai ușoară. A pornit totul de la zero și știe că totul în viață se obține prin multă muncă, și folosind toate mijloacele necesare pentru a obține ceea ce dorești. Iar la începuturi, a fost ajutat de nimeni altul, tatăl Alussiei.

Protagoniștii s-au întîlnit face to face la petrecerea organizată de fotomodelul italian, Carlo Di Angeli. Deși Alyssa era mascată, Alexander  nu a putut să rămînă indiferent de frumusețea fetei cu mască. Și-a dat seama cine e, de fapt. Cum a evoluat toată povestea lor, aflați citind carte. Chiar dacă sunt multe mistere și suspans.

De abia aștept să citesc volumele 2 și 3.

Fragmente