duminică, 27 septembrie 2026

Jane Green: despre „Tempting Fate”, personaje, scris și marile tentații

La jumătatea vârstei de douăzeci de ani, scriitoarea britanică Jane Green și-a publicat primul roman, Straight Talking, un bestseller plin de vervă, apărut în perioada de înflorire a genului „chick lit” de la sfârșitul anilor ’90. Romanul prezenta povestea unei tinere femei de carieră care încerca să se descurce printre capcanele vieții de femeie singură, într-un mod în care cititoarele se puteau regăsi cu ușurință.   


Optsprezece ani mai târziu, prolifica autoare a parcurs în cărțile sale o gamă largă de momente esențiale ale vieții: criza identității în Jemima J, căsătoria în The Other Woman, sarcina și experiența maternității în Babyville – toate construite prin personaje bine conturate, umor și multă sensibilitate.

În cel de-al cincisprezecelea roman al său, Green continuă să exploreze etapele vieții unei femei – de această dată, criza de la mijlocul vieții unei femei ajunse la patruzeci și ceva de ani. Tempting Fate spune povestea lui Gabby, o mamă a doi copii, căsătorită și aparent fericită, care începe să simtă că a devenit invizibilă în propria viață. Atenția pe care i-o acordă un bărbat mai tânăr și atrăgător îi provoacă o adevărată trezire interioară, iar Gabby trebuie să pășească cu mare grijă pentru a nu-și pierde familia.

Interviul a fost realizat de Regan Stephens pentru Goodreads și vorbește despre propriul parcurs al scriitoarei, despre transformarea mobilierului vechi în obiecte frumoase și despre cele mai mari tentații ale sale.

Goodreads: Povestește-ne despre sursa de inspirație pentru Tempting Fate și pentru eroina sa, Gabby. Ai trecut și tu printr-o criză a vârstei de mijloc?

Jane Green: Au existat câteva surse de inspirație. Unul dintre lucrurile pe care le fac întotdeauna când mă gândesc la o carte nouă este să privesc temele din propria mea viață, să mă uit la ceea ce se întâmplă în jurul meu și, adesea, există ceva despre care vorbește toată lumea sau care pare să se întâmple multor oameni.

Și mi-am dat seama că eram la jumătatea vârstei de patruzeci de ani, trăiam într-o suburbie și devenisem conștientă de mai multe femei de vârsta mea care, dintr-odată, anunțau că fuseseră nefericite ani întregi. Le cunosc pe aceste femei și le cunosc soții, iar soții lor sunt oameni extraordinari. Și totuși, ele spuneau: „Soțul meu este un diavol”, sau „Nu m-a înțeles”, „Am făcut o greșeală teribilă”, „Aceasta nu este viața pe care trebuia să o trăiesc” – și își distrugeau pur și simplu viețile.

Apropo, toate aceste femei au început brusc să arate fantastic. Au slăbit enorm și au început să arate foarte atrăgător și, invariabil, descopereai foarte curând că aveau o aventură. Iar justificarea pe care și-o găseau în mintea lor era întotdeauna: „Nu este doar o aventură. Este sufletul meu pereche. Acesta este, de fapt, bărbatul alături de care ar trebui să fiu.”

Desigur, în nouă cazuri din zece, după un an sau doi, ajungeau să-și dea seama că făcuseră o greșeală teribilă. Așa că m-a interesat foarte mult să explorez infidelitatea feminină.

Întotdeauna am presupus că, pentru ca o aventură să se întâmple, trebuie să existe o problemă fundamentală în căsnicie. Cu câțiva ani în urmă, am participat la un eveniment împreună cu un bărbat pe care îl cunoscusem și care era mult mai tânăr decât mine. Era foarte drăguț. După acel eveniment, a început să-mi trimită e-mailuri care erau cu siguranță cochete și, pentru prima dată, mi-am dat seama: „Aha, așa se întâmplă aceste lucruri.”

Pentru că nu este vorba despre cât de fericită ești în căsnicie. Nu are nimic de-a face cu căsnicia ta. Iei o femeie de o anumită vârstă și, după ce treci de 40 de ani, ceva se întâmplă cu femeile: începem să realizăm că devenim invizibile.

Și cred că, dacă apare cineva care ne acordă atenție – iar acest lucru nu trebuie să reflecte în niciun fel ceea ce simțim despre viața noastră – acea atenție este foarte seducătoare.

Mi-am dat seama cât de ușor se pot întâmpla aceste lucruri și așa am ajuns la personajul Gabby.



Goodreads: Cum reușești să faci ca Gabby – sau orice personaj care face alegeri inacceptabile din punct de vedere social – să fie simpatizat de cititori?

Jane Green: Nu cred că fac asta în mod deliberat. Cred că ceea ce încerc să surprind în toate personajele mele este condiția umană: faptul că suntem cu toții imperfecți, că facem greșeli și că dăm greș. Tot timpul.

Suntem cu toții vulnerabili și supuși greșelii. Recunoașterea acestei vulnerabilități în ceilalți este ceea ce ne apropie. Pentru asta suntem aici.

Ceea ce îmi doresc este să le arăt oamenilor o parte din natura umană într-un mod care să-i ajute să înțeleagă. Așa cum ai spus, Gabby face un lucru teribil și provoacă multă suferință, însă mi-ar plăcea să cred că putem înțelege cum a ajuns în acel punct și de ce a făcut ceea ce a făcut și că suntem capabili să o iertăm.

Iar prin acest lucru, poate reușim să privim omenirea puțin diferit.

Goodreads: La fel ca tine, Gabby vine din Londra, dar locuiește în Connecticut. În ce alte privințe te identifici cu protagonista?

Jane Green: Cred că principala mea legătură cu ea este dorul de casă, ceva ce nu mai experimentasem înainte. Locuiesc aici de 13 ani, îmi place foarte mult să trăiesc aici și foarte rar mă gândesc la „acasă”.

Dar observ că, pe măsură ce îmbătrânesc, îmi este tot mai dor de primul meu „acasă”. Sunt cetățean american, copiii mei sunt americani, soțul meu este american, dar cred că această nostalgie și-a găsit locul în carte.

Chiar și acum, când mă întorc și citesc anumite fragmente, sunt acelea în care mă gândesc: „Da, aceasta sunt eu cu adevărat.”

Goodreads: Ai în carte un pasaj minunat în care Gabby descrie toate lucrurile de care îi este dor de acasă – șoferii de taxi, cultura cafenelelor. De ce îți este cel mai dor din Londra?

Jane Green: De toate cele menționate! De asemenea, îmi este foarte dor de Europa. Îmi lipsește posibilitatea de a lua trenul până la Paris pentru weekend sau de a merge în Italia, lucruri pe care le facem cu toții când creștem în Londra.

Goodreads: Criza vârstei de mijloc a lui Gabby este provocată, cel puțin în parte, de sentimentul că este marginalizată și invizibilă. Ce te-a determinat să scrii despre această temă?

Jane Green: Îmi amintesc foarte clar că eram îmbrăcată elegant pentru o seară în Manhattan și luasem trenul până la Grand Central. Mergeam pe Park Avenue, la ora de vârf, și în fața mea era o adevărată mare de bărbați în costume.

Erau bărbați de toate vârstele și mi-am dat seama că niciunul dintre ei nu se uita la mine. În stânga mea era o brunetă de 23 de ani, cu o fustă mini și cizme, iar în dreapta mea era o blondă de 24 de ani.

Și m-am gândit: „Doamne, am ajuns acolo. Am ajuns la vârsta la care singurii bărbați care mă privesc în ochi au 70 de ani.” Dar măcar ei se uitau la mine!

M-a impresionat foarte tare, pentru că niciunul dintre noi nu se simte cu adevărat de vârsta pe care o are. Ne considerăm tineri. Și, dintr-odată, mi-am dat seama că ajunsesem la vârsta mijlocie.

Înțeleg că orice fel de atenție este ca mana cerească. Cu toții avem nesiguranțele noastre, iar îmbătrânirea le accentuează, evident. Iar pentru a primi un anumit tip de validare, chiar dacă este superficială, atenția celuilalt devine foarte importantă.

Când te simți neglijentă, demodată sau neatrăgătoare, faptul că cineva îți acordă atenție poate fi extrem de reconfortant.

Goodreads: Creezi o imagine foarte clară pentru fiecare personaj, uneori în doar câteva propoziții. Personajele sunt inspirate din oameni pe care îi cunoști?

Jane Green: Fie sunt o combinație a mai multor persoane, fie sunt complet fictive.

Adesea folosesc o imagine vizuală drept punct de plecare. Pot lua ca reper pe cineva pe care l-am văzut sau pe cineva pe care îl cunosc vag și îl folosesc drept model vizual. De acolo, îi atribui diverse caracteristici, iar personajul începe să se dezvolte singur.

La începutul carierei mele, când abia începusem să scriu, aveam cu siguranță tendința de a mă inspira mai mult din viața reală. Dar mi-am dat seama că poți crede că îți bazezi personajul pe vecinul de alături și că acesta poate avea unele dintre caracteristicile fizice ale vecinului, însă după două-trei pagini personajul devine complet o altă persoană.

Goodreads: Romanele tale ar putea, în esență, să urmărească parcursul vieții unei femei: este singură și are întâlniri, se căsătorește, devine mamă, trece printr-o criză a vârstei de mijloc. Ai reveni vreodată la temele anterioare? Ți-ai putea imagina să scrii din nou despre o protagonistă de douăzeci și ceva de ani?

Jane Green: Am scris din perspectiva unei persoane mai tinere. În Another Piece of My Heart, publicat în 2012, o mare parte a cărții era prezentată din perspectiva unei fete de 17 ani. Într-un fel, am regresat.

Dar temele despre care am început să scriu – viața de femeie singură, viața în oraș – nu mai reprezintă locul în care mă aflu acum. Pur și simplu nu aș mai scrie astfel de lucruri.

În acest sens, cărțile mele au urmărit întotdeauna propriul meu parcurs și etapa vieții în care mă aflu, așa că nu mă văd întorcându-mă pentru a scrie din nou despre o femeie de douăzeci și ceva de ani.

Unul dintre lucrurile pe care mi-am dorit întotdeauna să le fac a fost să scriu o continuare la Jemima J. Și totuși, știu că oamenii care iubesc Jemima J sunt foarte pasionați de această carte.

Chiar dacă aș scrie o continuare, nu ar fi ca și cum ai lua ultima pagină și ai continua povestea în aceeași voce veselă și plină de energie. Vocea mea s-a schimbat, atât stilul meu de scriere, cât și felul în care scriu, așa că ar fi ceva foarte diferit. Acesta este motivul pentru care am fost atât de reticentă să fac acest lucru.

Goodreads: Da, mulți membri Goodreads iubesc Jemima J și au întrebat în mod special dacă vei scrie o continuare.

Jane Green: Încă s-ar putea să o fac! Dintre toate personajele mele, Jemima este cel mai puternic. Ea este personajul care îmi este mereu prezent în minte. Vom vedea. Mai sunt și alte povești pe care trebuie să le spun înainte de a mă întoarce la ea.

Goodreads: Nu-mi place să te întreb care a fost personajul tău preferat de scris, dar a existat vreun personaj de care ți-a fost mai greu să te desparți după ce ai terminat romanul?

Jane Green: Cele două cărți care au prins cu adevărat viață pentru mine au fost Bookends și The Beach House. În anumite privințe, sunt foarte asemănătoare: ambele sunt romane cu multe personaje, în care poveștile lor se împletesc.

În ambele cazuri, personajele mi s-au părut prieteni; erau incredibil de reale pentru mine.

În cazul Bookends – pe care am scris-o cu foarte mulți ani în urmă – îmi amintesc că am simțit un gol imens când am terminat de scris, pentru că nu aveam să mai întâlnesc acele personaje.

La fel s-a întâmplat și cu The Beach House. I-am iubit pe toți acei oameni.

După ce am mers într-o direcție puțin diferită, cred că acum cărțile mele sunt ceva mai serioase și puțin mai întunecate. Sunt pregătită să scriu din nou un roman cu mai multe personaje.

Goodreads: Vorbind despre The Beach House, un membru Goodreads întreabă: „Ai descris Nantucket atât de viu, încât pare aproape personajul principal al poveștii. Este un loc special pentru tine? Cum decizi unde se va desfășura fiecare poveste?”

Jane Green: Am petrecut destul de mult timp în Nantucket, dar, evident, Nantucket-ul pe care îl văd acum nu mai este Nantucket-ul despre care am scris în The Beach House.

Sunt foarte atașată de lucrurile vechi și urăsc să văd cum se schimbă locurile – chiar și orașul meu s-a schimbat de când locuiesc aici.

Cred că aceasta este latura mea englezească: sunt mereu atrasă de lucrurile vechi.

Locurile despre care scriu tind să devină personaje în cărțile mele, în special casele.

Nu știu unde va fi plasată următoarea poveste; bănuiesc că nu în Connecticut. Tempting Fate se petrece, evident, în Westport, unde locuiesc. Data viitoare trebuie să fac ceva puțin diferit.

Goodreads: Gabby recondiționează mobilier vechi, transformând obiectele uitate în piese frumoase și noi. Ne poți spune care a fost inspirația pentru acest hobby?

Jane Green: Este ceva ce obișnuiam să fac foarte mult.

Biroul la care lucrez arată ca un birou suedez superb, în stil Gustavian, foarte elegant și scump. De fapt, este o piesă de mobilier fără mare valoare, cumpărată de la un magazin de obiecte second-hand.

L-am adus acasă într-o zi și am decis că îl voi curăța, recondiționa și vopsi.

Unul dintre lucrurile cu care încă nu m-am obișnuit, deși trăiesc de atâta timp în această țară, este să plătesc alte persoane ca să facă lucruri pentru mine.

Nu merg niciodată la coafor, nu mi-ar trece prin minte să merg la masaj și nu merg la tratamente cosmetice.

Goodreads: Nu mergi la coafor?

Jane Green: Poate de două ori pe an. Sunt foarte puțin pretențioasă în această privință.

Nu mi-ar trece prin minte să apelez la alte persoane pentru a face lucruri în locul meu. Dacă văd o piesă de mobilier, nu doar că pot să-mi imaginez cum va arăta, dar vreau să o transform eu însămi.

Goodreads: Un membru Goodreads întreabă: „Îmi place cărțile tale traversează ambele maluri ale Atlanticului. În ce măsură faptul că ești originară din Marea Britanie și apoi ai locuit în Statele Unite influențează viețile personajelor tale?”

Jane Green: Multă vreme mi-a fost prea teamă să scriu cărți care să fie în întregime americane, pentru că sensibilitatea mea este încă profund britanică.

The Beach House a fost prima carte pe care am scris-o având exclusiv personaje americane, dar cred că nu mă pot îndepărta niciodată prea mult de rădăcinile mele.

Ce îmi place la Tempting Fate este faptul că are o protagonistă englezoaică. Și, de fapt, în următoarea mea carte, pe care tocmai am terminat-o, Saving Grace, am din nou o protagonistă englezoaică.

Cred că pentru mine devine din ce în ce mai important să existe ceva englezesc în fiecare dintre cărțile mele. Eroina mea nu trebuie neapărat să fie englezoaică, dar trebuie să existe ceva englezesc, pentru că aceasta este identitatea mea.

Goodreads: În carte descrii feluri de mâncare pe care Gabby le pregătește pentru familia ei și care evocă ideea de confort și căldură. Ai un fel de mâncare preferat pe care îl gătești pentru familia ta?

Jane Green: Mâncarea mea preferată, pe care o pregătim de obicei săptămânal, este shepherd's pie – plăcinta ciobănească.

O fac incredibil de bună. De fapt, în Anglia îi spunem cottage pie.

Goodreads: Un membru Goodreads întreabă: „Care este cea mai mare tentație căreia i-ai cedat?”

Jane Green: Tentația cu care mă lupt cel mai mult este zahărul.

Am o adevărată dependență și am renunțat la el. Odată ce încep, nu mă mai pot opri.

Am un contor pe telefon. Lasă-mă să-ți spun de câte zile au trecut: 98 de zile fără zahăr, absolut deloc.

Dacă îmi dai o cutie de bomboane de ciocolată de Ziua Îndrăgostiților, aș putea să mănânc întreaga cutie, pentru că apoi, în dimineața următoare, îmi voi spune: „De mâine încep din nou.”

Goodreads: Ne poți descrie procesul tău de scriere? Ai un anumit ritual pe care îl urmezi?

Jane Green: După ce copiii mei pleacă la școală, îmi iau laptopul și merg într-o mică încăpere în care scriu.

De obicei am căștile pe urechi și ascult muzică și pur și simplu mă retrag timp de trei ore.

Trebuie să mă deconectez de la internet, pentru că mă pot distra îngrozitor de ușor.

Acum, că am contract pentru a scrie două cărți pe an, îmi organizez singură mici retrageri dedicate scrisului.

De câteva ori pe an merg la un mic han undeva și mă izolez timp de cinci zile, fără Wi-Fi, făcând absolut nimic altceva decât să scriu.

Mă cufund complet în lumea cărții mele.

Goodreads: Ai menționat următoarea ta carte. Ai terminat-o sau încă lucrezi la ea?

Jane Green: Tocmai am trimis a treia rundă de corecturi și modificări, așa că, Doamne, sper să fi terminat, pentru că m-am săturat complet de această carte! [râde]

Practic, este gata. Sunt pregătită să încep următoarea carte.

Goodreads: Am citit că, la începutul carierei tale, ai fost inspirată să surprinzi perspectiva unei femei singure de treizeci și ceva de ani după ce ai citit High Fidelity de Nick Hornby. Ce alți autori te-au influențat?

Jane Green: Cred că seria Tales of the City de Armistead Maupin sunt cărți care au rămas în inima mea și pe care le port cu mine.

El scrie foarte mult despre ceea ce eu numesc „familia pe care o alegem” – despre felul în care ne construim propria familie – și acesta este un lucru despre care încerc și eu să scriu.

În rest, citesc enorm, dar cred că am ajuns într-o etapă a carierei mele în care nu sunt sigură că mai pot vorbi despre influențe.

Există cărți pe care le iubesc și autori pe care îi iubesc.

Goodreads: Ai citit în ultima vreme ceva ce ți-a plăcut foarte mult?

Jane Green: Ce cărți am citit recent și mi-au plăcut?

Am citit The Goldfinch, care mi-a plăcut foarte mult.

Life After Life de Kate Atkinson este foarte bună.

Tocmai am citit The Signature of All Things de Elizabeth Gilbert, care mi-a plăcut enorm.

​Sisterland de Curtis Sittenfeld a fost, de asemenea, o carte excelentă.


Interviul în limba engleză a fost publicat pe goodreads.com.

miercuri, 23 septembrie 2026

Teri Hatcher se va alătura musicalului „Diavolul se îmbracă de la Prada” în rolul Mirandei Priestly

Teri Hatcher – actriță premiată, cunoscută drept „Bond Girl”, „Nevastă disperată” și vedetă de televiziune – preia rolul legendarului redactor-șef „Miranda Priestly” în adaptarea muzicală a spectacolului *The Devil Wears Prada* (Diavolul se îmbracă de la Prada), începând de marți, 20 octombrie 2026, aducând astfel următoarea ediție a revistei *Runway* pe scena din West End. Această schimbare survine după ultima reprezentație a Vanessei Williams, din 19 septembrie, și după perioada în care Debbie Kurup a pășit în pantofii impecabili de designer ai Mirandei Priestly, interpretând rolul din momentul plecării Vanessei și până la 17 octombrie.

Cunoscută publicului din întreaga lume pentru rolurile sale emblematice din serialele *Neveste disperate* (Desperate Housewives) și *Lois & Clark: Noile aventuri ale lui Superman*, Teri Hatcher a debutat în teatrul muzical interpretând-o pe Sally Bowles în aclamatul turneu național al noii versiuni revoluționare a spectacolului *Cabaret*, regizat de Sam Mendes; mai recent, a fost apreciată pentru interpretarea rolului Morticia Addams în musicalul *Familia Addams* (The Addams Family).


„Am avut norocul să interpretez femei remarcabile de-a lungul carierei mele, dar foarte puține se pot compara cu *acea* Miranda Priestly. Sunt absolut încântată să mă alătur distribuției spectacolului *The Devil Wears Prada* în West End. Miranda este inteligentă, impunătoare și are un mod genial de a te pune la punct, fiind în același timp amuzantă. Replica ei este memorabilă, iar încrederea sa, contagioasă. Acestea sunt genul de roluri pe care iubești să le interpretezi. Abia aștept să adopt spiritul tăios, ambiția acerbă și stilul iconic ale Mirandei și să-i împărtășesc povestea pe scenă, în fața unui public nou, în fiecare seară.”


Ultima reprezentație a lui Teri Hatcher este programată, în prezent, pentru data de 6 februarie 2027.

Îmbinând moda de lux cu flerul teatral, *The Devil Wears Prada* continuă să redefinească așteptările publicului față de un spectacol muzical grandios. În centrul universului *Runway* se află designerul de costume Gregg Barnes, laureat al premiului Tony. După ce a creat unele dintre cele mai emblematice costume de pe Broadway pentru producții precum *Aladdin*, *Kinky Boots* și *Legally Blonde*, Barnes și-a pus amprenta stilistică și talentul narativ în lumea spectacolului *The Devil Wears Prada*, transformând costumele într-o declarație de stil în sine.


Producția include piese de la case de modă emblematice precum Dior, Vivienne Westwood, Alexander McQueen și Balmain, alături de articole vintage și second-hand atent selecționate. Renumitul brand britanic de încălțăminte Terry de Havilland a furnizat peste 80 de perechi de pantofi pentru spectacol, designerul fiind cunoscut pentru crearea încălțămintei purtate de Elton John. Doar personajele Miranda Priestly și Andy Sachs au parte de un număr impresionant de 11 schimbări de costum pe parcursul reprezentației, contribuind astfel la transpunerea vie și autentică a universului modei din poveste. În momentul salutului final, la fiecare reprezentație se folosesc 680 de grame de confetti – însumând 5,4 kilograme pe săptămână – iar asistentul regizorului tehnic transmite, în medie, o comandă de execuție la fiecare șase secunde.


Lansat în West End în decembrie 2024, musicalul *The Devil Wears Prada* a devenit spectacolul cu cea mai rapidă vânzare de bilete din istoria Dominion Theatre, înregistrând până în prezent peste 1,3 milioane de bilete vândute. De asemenea, spectacolul va marca un moment important pe 23 septembrie, când va ajunge la cea de-a 800-a reprezentație.


Acest musical inovator continuă să cucerească West End-ul, după ce anul trecut a lansat și prima înregistrare a distribuției originale; aceasta include două demo-uri inedite compuse de Elton John și a ocupat primul loc în topul noilor lansări din categoria compilațiilor.


*The Devil Wears Prada* beneficiază de o echipă creativă premiată, condusă de Elton John (*Billy Elliot: The Musical*, *The Lion King*), cu o nouă regie și coregrafie semnate de Jerry Mitchell (*Kinky Boots*, *Legally Blonde*, *Pretty Woman*, *Hairspray*), versuri de cantautoarea Shaina Taub (*Suffs*) și Mark Sonnenblick (*Theatre Camp*), scenariu de Kate Wetherhead (*Ever After*, *Submissions Only*), scenografie de Tim Hatley (*Life of Pi*, *Back to the Future*), costume de Gregg Barnes (*Some Like It Hot*, *Legally Blonde*), design de lumini de Bruno Poet (*The Tina Turner Musical*, *Frankenstein*), design de sunet de Gareth Owen (*Come From Away*, *& Juliet*) și casting realizat de Jill Green CDG.

Producția a avut premiera la Theatre Royal Plymouth înainte de a ajunge în West End vara trecută, fiind prezentată în perioada 6 iulie – 17 august 2024.

Proaspătă absolventă de facultate, Andy, o jurnalistă aspirantă, obține un post la prestigioasa revistă *Runway*, unde lucrează pentru cea mai puternică și temută figură din lumea modei: redactorul-șef Miranda Priestly. Sacrificându-și viața personală pentru a face față cerințelor imposibile ale Mirandei, Andy se lasă sedusă de lumea plină de strălucire pe care odinioară o disprețuia. Cât de departe va merge pentru a reuși… și va merita oare să-și vândă sufletul pentru a obține ceea ce și-a dorit dintotdeauna?

Musicalul se bazează pe romanul de succes al lui Lauren Weisberger din 2003 și pe filmul-blockbuster din 2006 produs de Twentieth Century Studios, care a generat încasări de 326 de milioane de dolari la nivel mondial și a primit două nominalizări la Premiile Oscar. Continuarea, *The Devil Wears Prada 2*, a fost lansată pe 1 mai 2026, reunind distribuția principală originală – Meryl Streep, Anne Hathaway, Emily Blunt și Stanley Tucci – reluându-și rolurile.

Extrem de distractiv și fabulos de stilat, *The Devil Wears Prada* spune o poveste inspirațională despre descoperirea persoanei care îți dorești cu adevărat să fii. Alege-ți ținuta cu grijă și pregătește-te pentru un musical incendiar!


*The Devil Wears Prada* este produs de Kevin McCollum – câștigător a patru premii Tony (*Mrs. Doubtfire*, *In the Heights*, *Avenue Q* și *Rent*), David Furnish (*Billy Elliot: The Musical*) și Jamie Wilson (*Into The Woods*, *Mrs. Doubtfire*, *Two Strangers*), în coproducție cu Theatre Royal Plymouth și prezentat printr-un acord special cu Buena Vista Theatrical.


Teri Hatcher Will Join THE DEVIL WEARS PRADA Musical as „Miranda Priestly” [online] [citat 23.09.2026]. Disponibil: www.broadwayworld.com

joi, 18 iunie 2026

Dacii liberi - Moto Fest ajunge la a cincea ediție

Știm că v-a plăcut la noi și mai știm că așteptați cu nerăbdare cea de-a IV-a ediție a Festivalului Dacii Liberi, așa că am decis să tragem tare și, după pauza de un an, să vă strângem iarăși grămăjoară la Mileștii Mici 
🍷 – gazda noastră și locul unde sperăm că v-ați simțit bine până acum.


În aceste două zile de vară veți avea parte de tradiționala deja călătorie cu motoarele prin beciurile vinăriei, concursuri distractive în compania colegilor de pasiune 🤘, foc de tabără 🔥 și toate acestea savurând vinurile și bucatele noastre tradiționale.
Vom încerca să vă răsfățăm ca și până acum, aducându-vă pe scenă trupe recunoscute, atât pe plan național, cât și internațional.
🟡 Programul zilnic
🗓️ Vineri (26 iunie 2026):

➖ Începând cu ora 11:00 deschidem oficial porțile evenimentului și întâmpinăm oaspeții.
Cine e pe “cal”, îl parchează și se înregistrează la masa Dacilor Liberi. Cine nu, își ia brățara de acces, se campează, după care program de voie la umbra salciilor. Cunoștințe noi și vechi, grătar, bere și, bineînțeles, vinurile noastre renumite reci!

➖ La ora 18:30, când se mai ascunde un pic soarele, vom da startul “gălăgiei”!)
Alături de noi vineri vor fi :

🤘 Focul Viu, 18:30
🤘 Civic Rebels, 20:30
🤘 Phoenix, 22:30
➖ Deoarece suntem toți de pe drum, obosiți și deoarece sâmbătă se anunță o zi încărcată, pe la 24:00 vom încerca să facem liniște și să dăm stingerea.

🗓️Sâmbătă (27 iunie 2026):
➖ Încet și la voie deșteptarea.

Ca să ne revenim mai ușor vom avea dis-de-dimineață zeamă proaspătă moldovenească (pe lângă ceai, cafea...).

➖ la 12:00, cei ce și-au revenit, încălecăm "armăsarii", formăm coloana așa cum se cuvine la Daci, și pornim ușor călare prin galeriile Vinăriei “Mileștii Mici”!!!

❗️Itinerarul este pe alocuri întunecat, așa că fiți siguri că păstrați distanța între voi, viteza coloanei și aveți farurile funcționale!! Totodată vă anunțăm că în galeriile subterane e mai rece așa că să aveți ceva mai cald pe voi decât tricoul)).

➖ Ieșim la lumina zilei, ne încălzim încet până în parcarea vinăriei, parcăm caii și așteptăm în voie concursurile, savurând bucatele și băuturile reci.
➖ 15:00 - dăm startul concursurilor.
➖ 19:00 - repornim "gălăgia" cu:
🤘 Haiducu, 19:00
🤘 Harmăsar, 20:30
🤘o mică, dar și plăcută pauză (pentru câștigători))) la o tombolă
🤘 Kempes, 22:30
➖ 24:00 stingem luminile scenei șI mergem la rugul dacic, unde vă așteaptă o surpriză din partea Dacilor Liberi, sub sunete de chitară, poate și vioară sau dobă)), după care liniște până la răsăritul soarelui.
🗓️Duminica (28 iunie 2026):
➖ Deșteptarea în voie cu cafea, ceai, zeamă...
➖ Ne luăm rămas bun de la cei care se grăbesc, însă pentru cei care mai au timp și vor să viziteze orașul Chișinău, pot să dea o tură, e doar la cca 15 km de festival!!!

📍 Detalii pe pagina evenimentului și pe 🔗 https://daciiliberi.md
Instagram 🔗 https://www.instagram.com/daciiliberi.mcc/
TikTok 🔗 https://www.tiktok.com/@daciiliberi.mcc
Vezi mai puţine

sâmbătă, 30 mai 2026

Căsuța Liniștii din Vatici, Orhei – Povestea unei investiții de suflet aduse acasă din Germania

Într-o perioadă în care tot mai mulți moldoveni aleg să investească peste hotare, Dorina Possmayer și Andreas Possmayer au decis să facă drumul invers. După peste 20 de ani petrecuți în Germania, cei doi au ales să revină la rădăcini și să dezvolte un proiect turistic de suflet în Republica Moldova, chiar în satul natal al Dorinei – Vatici, raionul Orhei.

Dorina și Andreas Possmayer


Așa a luat naștere „Căsuța Liniștii”, o pensiune cochetă amplasată într-un cadru natural deosebit, unde tradițiile moldovenești, ospitalitatea autentică și confortul modern se îmbină armonios. Proiectul reprezintă nu doar o investiție în turismul rural din Moldova, ci și o dovadă că dragostea pentru locurile natale poate deveni o afacere de succes.



În acest interviu, am discutat cu Dorina și Andreas Possmayer despre provocările și satisfacțiile dezvoltării unei pensiuni turistice în mediul rural, despre experiența acumulată în Germania și despre motivele care i-au determinat să transforme acest colț liniștit din Orhei într-o destinație apreciată de turiștii din țară și de peste hotare.

Daniela Gorincioi: Pentru început, cine sunt Dorina și Andreas Possmayer, care au construit „Căsuța Liniștii” într-un sat din raionul Orhei, deși locuiesc în prezent în Germania?

DP: Dorina Possmayer și Andreas Possmayer sunt un cuplu care trăiesc de peste  20 de ani  în Germania. Ei au ales să dezvolte un proiect acasă, în Republica Moldova, în raionul Orhei , în satul natal Vatici.



DG: Cum a apărut ideea Căsuței Liniștii? A fost un moment concret în care ați spus: „Gata, facem asta”?

DP: Ideea Căsuței Liniștii a pornit, în primul rând, dintr-o nevoie personală. Fiind stabiliți în Germania, ne doream un loc al nostru în Moldova, unde să putem sta de fiecare dată când revenim acasă. Momentul decisiv a venit însă atunci când am văzut cât de mult le-a plăcut copiilor noștri acest loc și cât de bine se simțeau acolo.

DG: Cum reușiți să gestionați viața între Germania și Moldova, având afacerea la distanță?

DP: Nu este întotdeauna ușor, dar reușim prin organizare și implicare constantă. Ținem legătura zilnic cu tot ce ține de Căsuța Liniștii și ne ocupăm de coordonare de la distanță, iar la fața locului ne bazăm pe oameni de încredere. De fiecare dată când revenim în Moldova, ne implicăm direct și ne asigurăm că totul merge așa cum ne dorim.

DG: Ce v-a surprins cel mai mult în procesul de construire și dezvoltare a pensiunii în Moldova?

DP: Cel mai mult ne-a surprins cât de multe lucruri apar pe parcurs, pe care nu le poți anticipa de la început. De la detalii tehnice până la organizare, fiecare etapă vine cu provocările ei.

DG: Denumirea pensiunii are un cuvânt special – „liniște”. Ce înseamnă pentru voi „liniștea” astăzi, în contextul vieții voastre dintre două țări?

DP: Denumirea a venit chiar de la oaspeți — ei au fost cei care au remarcat și au apreciat cel mai mult liniștea acestui loc. De aici a apărut și numele „Căsuța Liniștii”. Pentru noi, liniștea înseamnă acea stare în care te poți opri din ritmul zilnic și te poți bucura de lucrurile simple: natura, timpul petrecut cu familia și momentele trăite fără grabă. În același timp, denumirea nu are o legătură religioasă — spațiul este potrivit și pentru petreceri și evenimente, unde buna dispoziție și relaxarea merg mână în mână cu atmosfera liniștită a locului.

DG: Care au fost cele mai mari provocări în construirea și organizarea Căsuței Liniștii, mai ales fiind la distanță? V-ați gândit vreodată să renunțați?

DP: Cea mai mare provocare a fost distanța, dar și problemele apărute pe parcurs — în special birocrația complicată și colaborarea cu unii constructori neserioși, care au dus inclusiv la pierderi materiale. În același timp, acest proiect are o valoare personală aparte, deoarece terenul pe care a fost construită căsuța a fost donat de mama.Au fost momente dificile, dar nu ne-am gândit să renunțăm. Am mers mai departe, învățând din fiecare provocare .

DG: Ce v-a motivat să mergeți mai departe, chiar și în momentele dificile?

DP: Sincer, dorința de a duce lucrurile până la capăt. Odată ce am început, nu ne-am văzut renunțând, chiar dacă au fost momente în care ne-a fost greu.Ne-a motivat și faptul că știam pentru ce facem asta – pentru noi, pentru copii și pentru acel loc unde ne simțim bine de fiecare dată când venim acasă. Și, cumva, fiecare pas înainte ne-a dat și mai multă încredere că merită.

DG: Ce face Căsuța Liniștii diferită față de alte pensiuni din Moldova?

DP: În primul rând, faptul că nu a fost gândită ca o pensiune, ci ca o căsuță de vacanță pentru noi – de aici și atmosfera mai personală și relaxată. Este un loc unde te simți liber, fie că vii pentru liniște sau pentru o petrecere cu prietenii. În același timp, este foarte bine dotată, cu toată tehnica necesară, astfel încât să nu-ți lipsească nimic.

DG: Cum arată o zi perfectă pentru un oaspete la Căsuța Liniștii?

DP: Oaspeții ajung în jurul orei 14:00, se cazează în liniște și încep să se bucure de spațiu. După-amiaza o petrec pe terasă, în curte sau ies la o plimbare în împrejurimi. Spre seară, de obicei, pregătesc ceva la grătar, stau la masă cu prietenii sau familia, iar dacă au chef de distracție, pot asculta muzică, dansa și petrece timpul exact așa cum își doresc, fără grabă. Iar a doua zi începe simplu, cu cafea și câteva momente de respiro, înainte de plecare.

DG: Ce tip de turiști vă vizitează cel mai des și ce caută ei atunci când vin la voi?

DP: Avem oaspeți foarte diferiți – de la familii și cupluri, până la grupuri de prieteni.Ceea ce au în comun este dorința de a avea un spațiu privat, unde să se relaxeze sau să petreacă în voie.

DG: Ce ați învățat din acest proiect și din colaborarea cu oamenii din sat?

DP: Am învățat că nu totul iese cum îți imaginezi și că trebuie să te adaptezi din mers.Cu oamenii din sat, lucrurile merg bine când există respect și înțelegere. Dacă ești corect și direct, și ei sunt la fel.Și, poate cel mai important, am învățat că fără oameni de încredere lângă tine, nu poți face prea multe, mai ales când nu ești mereu acolo. Nu a fost mereu ușor, mai ales fiind la distanță, dar fiecare provocare ne-a făcut mai puternici și mai siguri pe ceea ce construim.

DG: Există un moment sau o întâmplare din acest parcurs care v-a rămas în suflet?

DP: Un moment care ne-a rămas în suflet a fost sfințirea casei. Atunci au venit primii oaspeți, au văzut locul și reacțiile lor au fost foarte sincere. Când ne-au spus că e frumos și că se simte bine acolo, am înțeles că tot efortul și toată munca au meritat. A fost momentul în care parcă s-au legat toate.

DG: Ce le-ați spune celor care visează să înceapă un proiect în Moldova, dar locuiesc peste hotare?

DP: Să nu aștepte momentul perfect, pentru că nu vine niciodată. Dacă ai o idee și simți că merită, începe – dar să fii pregătit pentru provocări și lucruri care nu merg mereu cum vrei. Important e să ai răbdare, să te implici și să nu renunți ușor. În final, satisfacția e mare când vezi că lucrurile prind viață.

DG: În ce mod v-a ajutat experiența din Germania în dezvoltarea Căsuței Liniștii?

DP: Experiența din Germania ne-a ajutat mult la organizare și la modul în care privim lucrurile. Am învățat să fim mai atenți la detalii, mai serioși în planificare și să punem accent pe confort și calitate. Cumva, am încercat să aducem și aici standardele cu care ne-am obișnuit acolo.

DG: Aveți în plan să vă mutați definitiv în Moldova sau să continuați acest stil de viață între două țări?

DP: Deocamdată, continuăm așa, între două țări. Ne place să avem legătura cu Moldova, dar și viața din Germania ne oferă stabilitate. În plus, avem copiii, care sunt născuți și deja obișnuiți cu viața de acolo. Încercăm să le îmbinăm pe ambele și să ne bucurăm de ce oferă fiecare.

 Mulțumesc pentru interviu și cât mai mulți turiști!

Accesați pagina de Facebook a pensiunii „Căsuța Liniștii” sau Instagram și vedeți poze și videouri.

marți, 26 mai 2026

La formación de Rumanía explicada para viajeros e historiadores curiosos. La caída de la URSS y el nacimiento de la Moldavia moderna

Como en muchos otros países europeos, en 1848 tuvo lugar en Moldavia, Valaquia y Transilvania un renacimiento cultural conocido como el «Renacimiento Nacional de Rumania». Los objetivos de los revolucionarios - la independencia total para los dos primeros principados y la emancipación nacional para el tercero - quedaron sin cumplirse, pero sentaron las bases para el desarrollo posterior. Asimismo, la labor educativa de los revolucionarios («despertadores de la nación», como se les llamaba entonces) ayudó a las poblaciones de los tres principados a reconocer su unidad lingüística y a defender sus intereses.

Organización de los territorios rumanos en 1711


Los delegados de las Asambleas ad hoc convocadas en octubre de 1857 solicitaron, entre otras cosas, la unificación de los principados en un solo estado, con el nombre de Rumania. En enero de 1859, aprovechando el apoyo de Napoleón III y la fragilidad del poder otomano, así como la ambigüedad del texto de la Convención de París de 1858, Alexandru Ioan Cuza fue elegido príncipe de Valaquia y Moldavia, unificando posteriormente políticamente ambos principados. El reinado de Cuza, según lo acordado en 1858, duró siete años, y en 1866 los políticos reunidos en la llamada «Coalición Monstruosa» le impidieron mantenerse en el poder. Ese mismo año, el príncipe alemán Carol de Hohenzollern-Sigmaringen fue proclamado príncipe para asegurar el apoyo alemán a la independencia rumana. En 1877, Carol lideró las fuerzas armadas rumanas en una exitosa guerra de independencia, siendo coronado rey de Rumania en 1881.

Principados rumanos en 1405


La participación de Rumania en la guerra de 1877-1878 y la conquista de la independencia estatal significaron la igualdad jurídica con todos los estados soberanos, con una profunda trascendencia moral, ya que elevaron la conciencia de la nación rumana libre y permitieron la realización, en el futuro, cuando la historia lo permitiera, de la Gran Unión de 1918. No menos importante fue la liberación de otras poblaciones balcánicas del dominio otomano, contribuyendo decisivamente a su evolución como estados modernos en una era de afirmación del espíritu nacional.


Economía y sociedad

En la década posterior a la Revolución de 1848, la población de los Principados aumentó, alcanzando más de 4 millones de habitantes en 1860. Al mismo tiempo, se incrementó el número de asentamientos rurales y urbanos. Varias localidades a orillas del Danubio y sus alrededores (Alejandría, Turnu Severin, Turnu Măgurele, etc.) se convirtieron en importantes centros urbanos. Durante este periodo, la agricultura siguió siendo el principal motor de la economía. Las áreas sembradas de trigo y centeno aumentaron considerablemente. Las familias terratenientes, propietarias de la mayor parte de las tierras agrícolas, eran las principales proveedoras de productos agrícolas, pero su productividad era baja: el rendimiento medio por hectárea era, por ejemplo, la mitad que en Francia. El aumento de la producción se explica por el incremento de las obligaciones laborales de los campesinos de Clăcași. El trabajo asalariado aún se practicaba en pequeña proporción.


El nuevo estado, situado en la confluencia de los imperios otomano, austrohúngaro y ruso, con vecinos eslavos por tres lados, aspiraba a Occidente, principalmente a Francia y Alemania, por sus modelos culturales, educativos y administrativos. En 1916, Rumania entró en la Primera Guerra Mundial, del lado de la Entente. A pesar de los rotundos fracasos de Rumania en 1916, que llevaron primero a la ocupación del sur del país por el ejército alemán y luego, en la primavera de 1918, a la firma de una paz por separado con las Potencias Centrales, al final de la guerra, los imperios austrohúngaro y ruso desaparecieron; los órganos representativos creados en Transilvania, Besarabia y Bucovina optaron por unirse a Rumania, dando lugar a la Gran Rumania.


La mayoría de los gobiernos rumanos anteriores a la Segunda Guerra Mundial conservaron la forma, pero no la esencia, de una monarquía constitucional liberal. Al mismo tiempo, la clase política, percibida como profundamente corrupta y (al menos en el Antiguo Reino) responsable del fiasco de la participación en la Primera Guerra Mundial, se enfrentó a una serie de movimientos antisistema de diversas orientaciones, que se oponían no solo a ella, sino también entre sí. Si bien los activistas de extrema izquierda vinculados a la Comintern solo podían operar clandestinamente, un grupo que se cristalizó en torno al rey Carol II, especialmente en la década de 1930, buscaba sanear la vida política con una participación más activa de la Casa Real. Por otro lado, el movimiento nacionalista casi místico Guardia de Hierro también se convirtió en un importante factor político al explotar el miedo al comunismo y el resentimiento por la supuesta dominación extranjera, y en particular judía, sobre la economía, manifestándose a través de actos de violencia y asesinatos políticos (como el asesinato del primer ministro Ion Gheorghe Duca en Sinaia en 1933). En el contexto de los problemas económicos causados ​​por la Gran Depresión, estos movimientos antisistema experimentaron un fuerte auge en Rumania, al igual que en otros países europeos.


Tras renunciar a la sucesión en 1925 y regresar al trono en 1930, Carol II colocó a su nueva esposa, Elena Lupescu, en el centro de la vida política, marginando a su primera esposa, la reina Elena, y a su hijo Miguel, el príncipe heredero. La influencia de Elena Lupescu creció enormemente a partir de entonces, convirtiéndose en el principal factor que influía en las decisiones del rey. Este influyente grupo, formado en torno a Elena Lupescu y Carol II y conocido peyorativamente como la camarilla real, también se vio desacreditado por escándalos de corrupción, a pesar de contar con personalidades respetadas como el historiador Nicolae Iorga y el general Alexandru Averescu. En 1938, para impedir la formación de un gobierno que hubiera incluido a miembros de la Guardia de Hierro, Carol II disolvió el gobierno e instauró una efímera dictadura real. Sin embargo, se vio obligado a abdicar el 6 de septiembre de 1940 como consecuencia de las pérdidas territoriales sufridas por Rumania ese mismo año. En su lugar, Carol dejó al mariscal Ion Antonescu como jefe de Estado y a su hijo, Mihai, en el trono, quien, apenas superado su minoría de edad, carecía de poder real.

Animación que muestra la evolución territorial de los países rumanos hasta 1859 y los cambios en las fronteras de Rumania (1859-2010): Azul claro: territorio comparativo de la Gran Rumania (1918-1940); Azul verdoso claro: formaciones políticas con población rumana certificada ("valaca"); Verde azulado oscuro: formaciones políticas con liderazgo rumano certificado.


Rumania en la Segunda Guerra Mundial

Finalmente, en 1940, Rumania perdió territorios tanto en el este como en el oeste: en junio de 1940, como resultado del tratado germano-soviético (Ribbentrop-Molotov), ​​tras presentar a Rumania un ultimátum, la Unión Soviética anexó Besarabia, el norte de Bucovina y la región de Herța. Dos tercios de Besarabia se unieron a Transnistria (una pequeña parte de la URSS) para formar la República Socialista Soviética de Moldavia. El norte de Bucovina, la región de Herța y el sur de Besarabia fueron ofrecidos a la República Socialista Soviética de Ucrania.


Entre 1941 y 1944, el mariscal Ion Antonescu gobernó el país como dictador militar (jefe de Estado).

Mediante el Dictado de Viena, Rumania se vio obligada en agosto de 1940 a ceder la parte norte de Transilvania a Hungría a cambio de garantías de seguridad germano-italianas. Asimismo, mediante el Tratado de Craiova, del 7 de septiembre de 1940, dos condados del sur de Dobrogea, Durostor y Caliacra (el Cuadrilátero), fueron cedidos a Bulgaria, por insistencia de Hitler, con el apoyo de la diplomacia búlgara. Rumania entró en la Segunda Guerra Mundial junto con el Pacto Tripartito en junio de 1941, con el objetivo de recuperar los territorios perdidos ante la URSS, lo cual inicialmente debía lograrse entre julio de 1941 y agosto de 1944.

Como consecuencia de la situación en el frente, en otoño de 1943 el mariscal Antonescu inició negociaciones secretas con representantes de los Aliados en Lisboa. Estos enfrentamientos se desarrollarían posteriormente en El Cairo y Estocolmo, hasta el 22 de agosto de 1944. Sin embargo, Antonescu no tenía intención de abandonar la guerra, actuando en base a la palabra dada por su oficial a Hitler, y se negó incluso en el último momento a renunciar a la lucha contra los Aliados.

Rumania de entreguerras o Gran Rumania (condados y regiones históricas)


El 23 de agosto de 1944, el rey Miguel, con el apoyo de los partidos de la oposición y algunos representantes del ejército, puso fin a la dictadura de Antonescu y transfirió al ejército rumano al bando aliado, sin firmar un acuerdo previo con ellos. Este hecho fue aprovechado por el ejército soviético, que inmediatamente comenzó a tomar represalias y a masacrar a los soldados rumanos que habían participado en las batallas del Frente Oriental.


Rumania combatió contra los alemanes en Transilvania, Hungría, Austria y Checoslovaquia, ocupando el cuarto lugar en cuanto al número de fuerzas armadas desplegadas, la contribución concreta a los Aliados y los resultados obtenidos para la victoria sobre los estados del Eje. Al finalizar la guerra, el rey Miguel I fue condecorado por el presidente estadounidense Harry S. Truman con la Legión del Mérito en el grado más alto (Comandante en Jefe) y por Iósif Stalin con la Orden Soviética de la Victoria con Diamantes, en reconocimiento a su especial contribución personal a la victoria aliada. Al término de la Segunda Guerra Mundial, el norte de Transilvania regresó a Rumania, pero el norte de Bucovina, Besarabia, la Tierra de Herța y el sur de Dobruja (el Cuadrilátero) permanecieron cedidos a la URSS y Bulgaria. Parte de estos territorios, junto con parte del territorio de la antigua URSS, conformaron la República Socialista Soviética de Moldavia, un estado que se independizó en 1991 con el nombre de República de Moldavia.


Rumania comunista

El 30 de diciembre de 1947 se proclamó la República Popular Rumana, después de que, en el contexto de la ocupación de Rumania por el ejército soviético, el rey Miguel I se viera obligado a abdicar y se estableciera en Versoix, Suiza.

El 23 de mayo de 1948 tuvo lugar la última cesión territorial a favor de la Unión Soviética: Ana Pauker firmó un protocolo secreto, según el cual la Isla de las Serpientes fue cedida al estado vecino del Este.


República de Moldavia

La independencia de la República de Moldavia fue proclamada el 27 de agosto de 1991, mediante el voto de 278 diputados en el Parlamento, lo que marcó la separación oficial de la Unión Soviética. Este acto histórico fue la base para la formación del nuevo estado soberano y democrático. Información clave: Fecha de adopción: 27 de agosto de 1991 (celebrado anualmente como Día Nacional). Primer estado en reconocer: Rumania fue el primer país en reconocer la independencia del nuevo estado, ese mismo día. Reconocimiento internacional: El 2 de marzo de 1992, la República de Moldavia se unió a las Naciones Unidas (ONU). 

Contexto histórico

La proclamación fue precedida por el movimiento de emancipación nacional y la adopción del idioma rumano y el alfabeto latino como idioma estatal (31 de agosto de 1989). Detalles sobre la Declaración de Independencia: El documento original fue firmado por 278 parlamentarios, pero fue quemado durante las violentas protestas de abril de 2009. Un acto idéntico fue restaurado posteriormente, en 2010. Puede consultar el texto completo de la Declaración de Independencia de la República de Moldavia, publicado en el sitio web oficial del Tribunal Constitucional, para explorar las premisas históricas y los principios que fundamentan políticamente el estado. En los Archivos Gubernamentales también se pueden consultar documentos de archivo y exposiciones temáticas.

Fuente de información y fotografías: wikipedia.org.


Jane Green: despre „Tempting Fate”, personaje, scris și marile tentații

La jumătatea vârstei de douăzeci de ani, scriitoarea britanică Jane Green și-a publicat primul roman, Straight Talking , un bestseller plin ...