Bridget Jones însărcinată

Bridget Jones lua întreaga lume pe nepregătite în 2001, când reuşea, cu umorul fără perdea şi

imposibil de complicata ei viaţă, să strângă încasări de 11 ori mai mari decât bugetul. Una dintre cele mai iubite comedii romantice ale mileniului, Jurnalul lui Bridget Jones a avut parte de un sequel nu foarte iubit în 2004 şi iată că vineri o reîntâlnim pe neîndemânatica eroină în Bridget Jones însărcinată/Bridget Jones's Baby. Chiar dacă nu-i lipsesc sughiţurile şi se împiedică pe ici, pe colo, noul film cu Bridget merită din plin o vizită la cinema.

Bridget (Renée Zellweger) are acum 43 de ani şi, deşi în filmul anterior destinul părea să-i netezească drumul alături de Mark Darcy (Colin Firth), în prezent o întâlnim înfruntând viaţa tot de una singură. Problemele de la serviciu (noii şefi vor să tabloidizeze ştirile televiziunii) sunt dublate de singurătate: au trecut vreo cinci ani de când Bridget l-a părăsit pe Mark şi de atunci nu a mai avut nicio relaţie. Totul se schimbă când Bridget ajunge la un festival de muzică, unde dă, printre noroaie şi corturi, de Jack (Patrick Dempsey). O partidă de sex fără prezervativ şi încă una, complet neaşteptată, cu Mark o săptămână mai târziu duc la întrebarea: cine naiba e tatăl copilului lui Bridget Jones?
Aşa că... filmul e foarte interesant. Dacă nu l-ai văzut - neapărat trebuie să-l vezi. Deşi, eu dacă aş fi fost regizoarea filmului, aş fi ales altă actriţă în rolul lui Bridget Jones. Eroina din carte nu corespunde cu eroina filmului. Dar asta e. Din păcate, în Bridget Jones însărcinată nu joacă Hugh Grant, dar am văzut că alţii se bucură că joacă actorul Patrick Dempsey. 
Pe scurt - o comedie romantică. O comedie care vă v-a ridica dispoziţie. O comedie ce trebuie văzută. Asta dacă aţi citit cartea mai întîi.

Trailer-ul în puteți vedea aici.

Sursa imaginii: cinemagia.ro

„Concertul” – filmul pe care l-am revăzut de 5 ori și care încă mă emoționează

Am văzut acest film acum 5-6 ani la cinematograful Odeon în cadrul Festivalului de Film Francez. M-a impresionat foarte mult acest film, fapt care m-a făcut să-l privesc de vreo 4-5 ori. 

Concertul (Le concert) este un film de Radu Mihăileanu lansat în 2009. Andrei Filipov, dirijorul celei mai mari orchestre din Rusia, Orchestra Bolșoi, apreciat în Occident, este concediat în timpul erei comuniste: refuzase să renunțe la interpreții săi din orchestră care erau evrei. Andrei s-a afundat în băutură și depresie. Acum are 50 de ani și încă lucrează la Bolșoi. Ca om de serviciu.

O poveste despre muzică, nedreptate și o a doua șansă

Filmul îl are în centrul poveștii pe Andrei Filipov, fostul dirijor al prestigioasei Orchestre Bolșoi. În perioada comunistă, cariera sa este distrusă după ce refuză să renunțe la muzicienii evrei din orchestra sa.

Ani mai târziu, Andrei nu mai este dirijorul celebru de odinioară. Lucrează ca om de serviciu la Bolșoi și pare că și-a pierdut aproape totul: cariera, prestigiul și sensul vieții.

Apoi apare o șansă neașteptată.

Andrei găsește un fax prin care Orchestra Bolșoi este invitată să susțină un concert la Paris. În loc să lase această oportunitate să treacă, el pune la cale un plan aproape nebunesc: își adună foștii colegi, muzicieni care între timp au ajuns să lucreze ca taximetriști, comercianți sau în alte meserii, și încearcă să-i ducă la Paris pentru a cânta din nou împreună.

Problema este că acești oameni nu mai formează de mult o orchestră.

Dar formează o echipă.

Umor, nostalgie și multă emoție

Unul dintre lucrurile care fac „Concertul” atât de special este combinația dintre comedie și dramă. Filmul are scene pline de umor, inclusiv umor negru, personaje excentrice și situații aproape absurde.

În același timp, în spatele râsului există o poveste dureroasă despre oameni cărora li s-a luat șansa de a-și continua pasiunea.

Andrei Filipov nu încearcă doar să organizeze un concert. Într-un fel, încearcă să-și recupereze viața pe care a pierdut-o cu zeci de ani în urmă.

Iar foștii săi muzicieni au și ei nevoie de această revenire.

Parisul devine scena unei revanșe

Planul lor este nebunesc. Timpul este foarte scurt, orchestra este departe de a fi una profesionistă, iar trecutul îi urmărește pe fiecare dintre ei.

Totuși, ajung la Paris.

Iar ceea ce urmează transformă întreaga poveste.

Concertul final este, pentru mine, unul dintre cele mai puternice momente ale filmului. Muzica devine mai mult decât muzică. Devine memorie, libertate, vindecare și revanșă.

Este momentul în care oamenii care au fost marginalizați, umiliți și despărțiți de pasiunea lor reușesc, în sfârșit, să cânte din nou împreună.

De ce m-a făcut să revăd filmul de atâtea ori?

Cred că tocmai aici se află frumusețea filmului „Concertul”.

Nu este doar despre o orchestră care încearcă să ajungă la Paris. Este despre a doua șansă.

Despre oamenii care, chiar și după ce au pierdut aproape totul, mai pot găsi în ei puterea de a începe din nou.

Este despre prietenie, talent, nedreptate, trecut și speranță. Și, mai ales, despre puterea artei de a aduce oamenii împreună.

De fiecare dată când revăd filmul, descopăr alte nuanțe. Uneori râd la aceleași scene, alteori mă emoționează aceleași momente, iar finalul are aceeași forță.

„Concertul” este unul dintre acele filme pe care nu le recomand doar pentru poveste, ci pentru emoția pe care o lasă după genericul de final.

Dacă vă plac filmele europene, poveștile despre muzică, personajele memorabile și filmele care reușesc să combine umorul cu emoția, „Le Concert” merită cu siguranță văzut.

Poate că, asemenea mie, veți simți nevoia să-l revedeți.

Trailer-ul filmul îl puteți vedea aici. 

Concercul orchestrei Bolshoi îl puteți vede aici. Nu că e frumos film?

Sursa imaginii: www.okhumanities.org

Pui gătit în stil italian

Ingrediente:
2 pulpe de pui,
o ceapă,
2 ardei graşi roşii
2 căţei de usturoi
o conservă mare roşii în bulion
300 g ciuperci proaspete
200 ml vin alb
60 ml ulei
1/2 crenguţă rozmarin
sare
piper

Mod de preparare:

se rumeneşte puiul într-o tigaie cu jumătatea de ulei, se potriveşte de sare şi piper şi se scoate. Se adaugă restul de ulei şi se călesc ceapa şi ciupercile tăiate mărunt. Se pune sare şi piper, apoi ardeii tăiaţi fîşii, usturoiul şi se lasă un minut să se călească. Se toarnă vinul, se amestecă pentru a îngloba toate sucurile şi apoi se pun roşiile. Într-un vas de cuptor se pun puiul şi sosul de roşii, se lasă să ajungă la punctul de fierbere şi apoi se transferă vasul în cuptor, adăugînd rozmarinul. Se lasă 45 de minute. 

Sursa: Pui gătit în stil italian. În: Moldova Suverană, 2015, 13 sept., p. 4.

Gesturile care îi trădează pe politicieni de Joseph Messinger

Tuturor mincinoșilor le crește nasul, cu excepția politicienilor.

Am văzut întîmplător cartea asta pe raftul bibliotecii și am decis să o citesc. Se citește ușor. E vorba de cartea Gesturile care îi trădează pe politicieni scrisă de psihologul francez Joseph Messinger. 

informații utile. Fapt pentru care vă recomand cartea

Interesul pentru comunicarea gestuală, cel puțin din partea publicului larg, și aceasta este o carte care se leagă în special de gesturile care trădează, cele care „spun altceva” decît spun cuvintele. Astfel, Joseph Messinger, în lcurarea de față, Gesturile care îi trădează pe politicieni, analizează relația dintre gesturile care „îi trădează”, în particular, pe fostul și pe actualul președinte al Franței, Nicolas Sarkozy și François Hollande, și profilul temperamental-psihologic al acestora. DAcă vreți să știți ce gîndesc oamenii politici și mai ales cînd spun minciuni, studiați-le gesturile și posturile, cu precădere trei din ele: cum își încrucișează degetele, cum își încrucișează degetele, la ce ureche țin telefonul atunci cînd vorbesc. Aflați care sunt profilurile gestuale – Cartezian, Challenger, Creativ, Idealist, Narcisist, Relațional, Senzitiv și Tribal – și învățați să vă recunoașteți propriul profil!

În contextul alegerilor prezidențiale din 30 octombrie 2016 din Republica Moldova, cartea aceasta ne va ajuta să-i „citim” pe concurenții electoriali înscriși în cursa electorală. :) Așa că... spor la citit. Și învățat semne gestuale. 

Sursa imaginii: elefant.ro

Arsă de vie de Suad

„Eu sunt o fată și o fată trebuie să meargă repede, cu capul aplecat, privind în pămînt, ca și cum și-ar

număra pașii. Privirea ei nu trebuie să se ridice, nici să rătăcească de-a dreapta sau de-a stînga drumului, pentru că dacă ochiul ei l-ar întîlni pe cel al unui bărbat, tot satul ar considera-o sharmuta.

Dacă o vecină, deja căsătorită, o femeie bătrînă sau orcine altcineva ar vedea-o singură pe uliță, neînsoțită de mamă sau de o soră mai mare fără oi, fără snopi de fîn sau saci cu smochine, tot shartuma ar numi-o.

O fată trebuie să fie măritată pentru a privi drept în fața ei, pentru a merge la prăvălia negustorului, pentru a se putea epila și pentru a purta bijuterii.

Atunci cînd o fată nu este căsătorită pînă la vîrsta de paisprezece ani, așa cum s-a întîmplat cu mama mea, satul începe să rîdă de ea. Dar, pentru a se putea căsători, o fată trebuie să aștepte să-i vină rîndul, în familie. Cea mai mare mai întîi, apoi – celelalte.

Sunt prea multe fete în casa tatălui meu. Patru, toate la vîrsta măritișului. Mai sunt și două surori vitrege făcute de cea de-a doua soție a tatălui nostru. Ele sunt încă mici. Unicul bărbat, fiul adorat de toți, fratele nostru Assad, s-a născut glorios printre toate fetele astea, pe locul al patrulea. Eu sunt a treia.”

Iată așa începe o carte-document. O carte scrisă de o tînără din Cisiordania, Suad. 

În aceste țări să fie o nenorocire oare faptul că te-ai născut femeie? Pentru ea, cu siguranţă. Suad are 17 ani şi e îndrăgostită. În satul său din Cisiordania, la fel ca în multe altele, dragostea nu există decît după căsătorie; dacă nu respecţi această lege, atunci iubirea înseamnă  moarte. Fiindcă îşi dezonorează familia, parinţii îl pun pe cumnatul ei s-o ucidă. În ochii tuturor, acest om este un erou, căci fapta lui se numeşte crimă în numele onoarei. Desfigurată în urma arsurilor şi salvată printr-un miracol, Suad se hotărăşte să vorbească... O carte-document care şochează şi care ne zguduie din temelii existenţa. 

Suad, după ce a fost arsă de cumnatul său, în numele onoarei, fuge. A avut, totuși, noroc de cîteva femei care mergeau pe stradă. Internată înr-un spital, a avut și mai mare noroc de o tipă Jacqulinne, de la o organizație Terres des Hommes care a făcut un efort supraomenesc să o ducă la un spital din Europa pentru a primi îngrijiri medicale și de a-i proteja și copilul. Apropo: Suad era însărcinată. În spitalul din Cisiordania dăduse naștere unui băiat, Maruan. Născuse la doar șapte luni, dar din fericire băiatul s-a născut bine și a crescut la fel de bine, fără careva complicații și probleme de sănătate. După ce s-a însănătoșit, Suad s-a angajat la o fabrică, s-a căsători, a mai dat naștere a doi copii, două fetițe, care au reacționat la ceea ce s-a întimplat cu mama lor. Soțul, în schimb, a fost foarte răbdător și permanent își încuraja soția. Deși Suad avea oroare cu toate chestiile ce presupuneau focul, totuși era conștientă că face rău familiei, fetelor sale în mod special. Din fericire pentru ea, familia era întotdeauna răbdătoare cu ea.

Sursa imaginii: librarieonline.ro

Jennie Gerhardt de Teodore Dreiser

Am citit pentru a nu știu a cîta oară romanul Jennie Gerhardt de scriitorul american, Teodore Dreiser.

Deși unii consideră că ar fi inutil să recitești o carte în contextul în care apar cărți noi și noi, iată că eu nu sunt adepta unei astfel de teorii. Așa că, după cum spusesem, am recitit romanul Hennie Gerhardt. Am citit romanul în vreo 2 zile. Cu aceleași emoții ca mai înainte.

Este poveste unei familii germane numeroase Gerhardt, stabilită cu traiul undeva în Statele Unite ale Americii, în Columbus, Ohio – părinții și cu cei 5-6 copii ai lor. Jennie este eroina cărții. De aici și pornește romanul nostru. Fiind o familie numeroasă și săracă, abia de își duc zilele de pe azi pe mîine, părinții abia de știu cum să o scoată în capăt. Astfel, Jennie se angajează la un hotel împreună cu mama sa. Pe lîngă serviciile de bază au mai laut ceva de spălat de un senator, George Brander. 

„Un om cu o fire aparte, se caracterizează senatorul George Sylvester Brander junior. În el se îmbinau, într-o măsură remarcabilă, înțelepciunea oportunistului și firea plină de înțelegere a adevărului reprezentant al poporului. Născut în sudul statului Ohio, fusese crescut și educat acolo, dacă se poate face abstracție de cei doi ani care studiase dreptul la Universitatea Columbia. Cunoștea dreptul civil și penal la fel de bine ca orice cetățean di nstatul său, dar nu le practicase niciodată cu acea asiduitate care asigură un succes strălucit la bară. Căștigase bani și avusese prilejuri minunate de a căștiga mult mai mult dacă ar fi vrut să-și înăbușe conștiința, lucru pe care nu fusese niciodată în stare să-l facă. Și, totuși, integritatea lui nu fusese întotdeauna de neclintit în fața cererilor adresate de prieteni.”

Din vorbă în vorbă, între Jennie și senator s-a înfiripat o relație, fapt care dus la aceea că rămăsese însărcinată, iar George Brander – murise răpus de o boală. Jennie fusese alungată de acasă pentru că tatăl său considerase că ar fi făcut de rîs familia Gerhardt. Era cică un om cu frică în Dumnezeu și toate lucrurile trebuiau să fie la locul lor. Ea dă naștere unei fetițe, Vesta, care îi semăna foarte mult tatălui său, George Brander.

Între timp, familia Gerhardt se mută în Cleveland, Jennie se angajează ca menajeră la o doamnă dintr-o familie prosperă și are norocul sau nenorocul de a-l cunoaște pe Lester Kane, tânărul și frumosul fiu al unui producător prosper. Se îndrăgostește, speră iar promisiuni de căsătorie, dar acum este lipsită de voință pentru că iubește cu adevărat, iar el, știind că va fi dezmoștenit de familie pentru legătura lui cu o simplă menajeră, ascunde relația.

„Lester Kane întruchipa produsul firesc al acestor condiții la care te adaptezi greu. Era prin firea sa, un spirit înclinat spre observarea lumii. Spirit rebelaisian prin vigoare și tendințe, se simțea însă tulburat de multiplicitatea lucrurilor, de vastitatea panoramei pe care o oferă viața, strălucirea detaliilor, natura imaterială a formelor, incerta lor motivare. Născut catolic, nu mai credea în inspirația divină a catoicismului. Membru al celei mai înalte clase sociale, încetase de a mai accepta ideea fetișă care spune că există indivizi superiori prin naștere și rang social; deși fusese crescut în calitate de moștenitor al unei averi care-l punea la adăpost de griji și se presupunea că se va căsători cu o femeie de același rang cu el, nu era deloc sigur că va accepta căsătoria cu orice preț.”

În timpul unei călătorii în Europa cu Jennie, Lester se întîlni cu veche prietenă și fostă iubită, Letty. Letty încă mai spera la o posibilă căsătorie cu Lester și auzise cîte ceva despre situația lui Lester, relația cu Jennie, testamentul lăsat de capul familiei Kane și condițiile acestuia, dar oricum, undeva spera să se căsătorească cu Lester. Deși o admira pe Jennie, totuși iată ce confesiune îi făcu Lester: 

– Jennie e o femeie cu un temperament curios. Ascunde în ea o lume de sentimente și emoții. Nu e cultivată în înțelesul pe care îl dăm noi acestui cuvînt, dar posedă un rafinament și un tact înnăscut. E o bună gospodină. E o mamă ideală. E cea mai iubitoare ființă din căte există sub soare. Devotamentul de care dă dovadă fața de mama și tatăl ei e dincolo de tot ce se poate spune. Dragostea pentru fiica ei – a ei, nu a mea – e desăvîrșită. Nu posedă farmecele femeilor rafinate din lumea mondenă. Nu dă prompt replica. Nu e capabilă să participe la o conservație cu tir rapid. Gîndește cam încet. Așa cred. Unele dintre gîndurile ei cele mai profunde ajung la suprafață, dar îți dai seama că simte și gîndește.

În fine. Pînă la urmă Jennie și Lester se despart. De asemenea, ca și în cazul primei ei iubiri, senatorul Brender, Jennie nu avusese parte de o relație normală, căsătorie și tot restul. Lester se îmbolnăvise și el și murise, practic, în fața ei. Din păcate, și fiica ei Vesta decedase. 

Din păcate Jennie avusese o soartă nedreaptă părerea mea. Nu a avut parte de ceea ce a iubit. Iubirile vieții ei au plecat prea devreme din viața ei. Fiica, Vesta, la fel. Frații ei se îndepărtase cumva de ea și deși adoptase doi copii... undeva în sufletul ei nu era împlinită oricum. 

În fine. Cei ce nu au citit cartea – v-o recomand cu încredere.

Sursa imaginii: okazii.ro