luni, 16 iulie 2018

Felurile de mâncare cu vânat, majoritatea din Patagonia, își fac încet loc pe meniurile argentiniene. Înghețata argentiniană, cu originile în tradiţia italienească, este printre cele mai bune din lume

Privită din afara graniţelor ţării, bucătăria argentiniană pare să se bazeze doar pe carnea de vită. Când Charles Darwin a traversat pampasul în 1830, a remarcat că ghizii săi gaucho nu mâncau „altceva decât came de vită... Poate că regimului de carne i se datorează faptul că gauchos, asemenea animalelor carnivore, pot să reziste mult timp fără mâncare... Nişte soldaţi au urmărit voluntar un grup de indieni timp de trei zile fără să bea sau să mănânce”.
 
Un maté și o bombilla își așteaptă yerba
Realitatea este, desigur, mai complexă. Deşi puţini argentinieni pot refuza un asado (grătar) de came suculentă de vită câmpiile şi păşunile ţării dau produse alimentare din belşug care, combinate cu o tradiţie culinară diversificată şi inovatoare, au ceva de oferit pentru fiecare. Buenos Aires şi alte oraşe mari oferă o gamă largă de mâncăruri autohtone şi internaţionale, dar unele oraşe provinciale au propriile lor enclave: în nord-vestul andin, de exemplu, mâncarea orientală este foarte obişnuită. E uşor să fii vegetarian, cel puţin teoretic, dar tradiţia naţională de a oferi carne la masă îi poate face pe unii vegetarieni „începători” să revină la regimul iniţial. Vegetarienii dedicaţi trebuie să evite ambiguitatea din jurul cuvântului „came”, care în Argentina înseamnă came de vită nu carne în general, altfel se pot trezi cu came de pui sau şuncă în porţia de paste, să zicem.

În Argentina, masa necesită o atenţie specială. Orele la care se servesc micul dejun şi prânzul sunt cele obişnuite pentru străini, deşi masa de prânz durează mai mult decât în America de Nord. Cina, în schimb, este la fel de târzie ca în Italia sau în Spania. Cine se aşteaptă să cineze mai devreme de ora nouă poate avea parte de o privire nedumerită din partea chelnerilor şi a personalului din restaurante, iar mulţi dintre argentinieni iau cina chiar şi mai târziu.

„Carnea” şi carnea de pui
Felul clasic argentinian este parrillada, un grătar mixt care cuprinde atât achuras (măruntaie), cât şi cârnaţi chorizo (mai puţin picanţi decât cei din Mexic), vacio (fleică), costillas (costiţă) şi alte feluri de carne. De obicei se prepară cu chimichurri marinade pe bază de usturoi şi nu foarte picant – altfel de mâncăruri sunt rareori pe placul argentinienilor – şi poate include, de asemenea, carne de pui sau de porc şi ardei copţi. În Patagonia, punctul de atracţie al acestei mâncări este mielul suculent, de obicei fript la proțap. În unele zone se folosește chair capra. Majoritatea argentinienilor preferă carnea de vită bien cocido (bine făcută), dau unii comand a punto (gătită mediu) sau  jugoso (în sânge).
Anumite feluri de mâncare pot fi considerate „de răsfăț”. Vândut deseori la tarbe,  choripanul înconjoară cârnatul fript cu o crustă și este garnisit cu chimichuri sau muștar. Milanesa este un cotlet în foitaj, de obicei prăjit (și unsuros), dar câteodată este și copt. Felurile de mâncare cu vânat, cum ar fi venado (căprioară sau cerb), jabalí (mistreț), ñandú (ștruț), majoritatea din Patagonia, își fac încet loc pe meniurile argentiniene.
Peștele și fructele de mare
Opinia generală este că argentinienii nu sunt mari consumatori de fructe de mare, dar arheologul Daniel Schávelzon a descoperit dovezi cum că locuitorii vechi din Buenos aires consumau cantități substanțiale de pește. Tradițiile spaniole și basce se disting clar în feluri precum abadejo al arriero (caserolă de merlan), gambas al ajillo (creveți cu usturoi) sau rabas (inele de calamar). Merluza (merluciul) este cel mai bun peşte oceanic pe care îl poţi găsi, iar centolla (crabul regal) este crustaceul numărul unu.
Trucha (păstrăvul) argentinian se găseşte în meniuri din întreaga ţară, dar râurile din Mesopotamia sunt renumite pentru peşti precum boga, pocú (o rudă a piranha) şi surubí (somn de Paraná). În Buenos Aires şi alte câteva oraşe există numeroase restaurante de sushi care variază în funcţie de calitate.

Comida Criolla
Bucătăria argentiniană are multe feluri de mâncare, inclusiv regionale, gustări sau deserturi ce nu pot fi încadrate cu uşurinţă în nicio categorie, dar sunt caracteristice acestei ţări „Soul food” ar putea fi cel mai apropiat echivalent pentru cititorii vorbitori de limbă engleză.

Puchero, de exemplu, este o tocană cu came de vită fiartă, şuncă sărată, cartofi şi alte legume. Carbonada are cam aceleaşi ingrediente, dar conţine în plus ştiuleţi de porumb, stafide şi alte „detalii regionale”. Într-o ţară în care mâncarea picantă este neobişnuită, locro întâlnit în nord-vestul Argentinei este o tocană cu mămăligă în care se pun o mulţime de cărnuri diferite, cârnaţi şi legume asezonate cu chimion, boia şi ardei iuţi. Originar tot din partea de nord-vest, humitas seamănă cu tamales mexican.
Pastel de papa este un fel de plăcintă din came tocată cu piure de cartofi. Empanada argentiniană, o plăcintă din aluat pufos cu diferite umpluturi, printre care carne de vită tocată, pui, şuncă şi brânză sau miel, cu legume, ouă, măsline, stafide şi mirodenii, este o gustare sau un aperitiv deosebit de gustos.
Paste şi pizza
Aproape orice fel de mâncare posibil al cărui nume se termină într-o vocală poate fi găsit pe listele de meniu argentiniene, mulţumită în mare parte imigraţiei italieneşti care a transformat ţara în secolul al XX-lea. Mâncărurile italo-argentiniene de calitate pot fi găsite chiar şi în cele mai îndepărtate hanuri din Gran Chaco.
Mâncărurile standard sunt lasagna, polenta, ravioli şi risotto. O specialitate anume are un statut aparte în cultura argentiniană: obiceiul este ca popularele şi ieftinele ñoquis (gnocchi de cartofi) să fie mâncate în a douăzeci şi noua zi din lună, atunci când familia rămâne fără bani. Ñoqui este şi un termen lunfardo (argotic) pentru funcţionarii publici care nu fee mai nimic, dar apar la sfârşitul lunii ca să îşi încaseze salariul.

Pizza argentiniană are de obicei crusta subţire a la piedra, cu mozzarella şi felii subţiri de şuncă sau pepperoni deasupra. Populare sunt şi fugazza fără sos, doar cu ceapă, şi ruda sa fugazzeta cu ceapă şi mozzarella. În ultimii ani, unele pizzerii au început să inventeze variante mai interesante, adăugând, de exemplu, legume la grătar.
Fructe şi deserturi
Argentina produce toate fructele tipice climei sale, cum ar fi mere, struguri, piersici, pere, prune, portocale şi altele. Acestea sunt ingredientele obişnuite din ensalada de frutas (salata de fructe, cunoscută şi sub numele de macedonia), o prezenţă obişnuită în meniurile din toată ţara.
Flan (cremă de ouă cu caramel sau frişcă pe deasupra) este şi el un desert des întâlnit. Argentinienii întind o cantitate considerabilă de dulce de leche – un fel de lapte condensat caramelizat – peste orice şi îl mănâncă chiar şi direct din borcan.
Având originile în tradiţia italienească, argentiniana helado (îngheţata) este printre cele mai bune din lume. Aromele de vanilie, cacao şi căpşune sunt cele mai obişnuite, dar se găsesc zeci de alte variante ale acestora –  ciocolată dulce-amăruie sau ciocolată (u alune, de exemplu - şi în plus specialităţi cum ar fi spumă de lămâie şi, desigur, dulce de leche. Cele mai bune heladerias sunt buticurile micuţe de cartier care produc cantităţi mici în fiecare zi.

Vin, bere şi băuturi spirtoase
Argentina este al cincilea producător de vin din lume, dar abia în ultimii doi ani a devenit un exportator de talie mondiali. În ultima vreme, în Buenos Aires şi, de asemenea, în multe oraşe din provincie au apărut baruri sofisticate pentru băutorii de vin.
Provincia Mendoza este producătorul dominant, cu sute de podgorii, inclusiv în jurul capitalei cu acelaşi nume, dar există importante regiuni viticole şi în provinciile San Juan şi Salta şi, de asemenea, în provincia Rio Negro din Patagonia. Producătorii cultivă toate soiurile cunoscute, dar soiurile de marcă ale ţării sunt „Malbec tinto” (roşu) şi secul, dar aromatul „Torrontes blanco”  (alb).
În Argentina se consumă multă bere, cea fabricată industrial cum este „Quilmes”, dar producătorii regionali fac şi bere artizanală în oraşe precum El Bolson, din nordul Patagoniei.
Majoritatea băuturilor spirtoase sunt importate. Ginebra Bols (băutură distilată din orz, grâu şi secară) şi caña (băutură din trestie de zahăr) sunt tipice pentru Argentina.

Socializează sorbind ceai în ritualul Maté
Argentinienii pot petrece după-amieze întregi la o cafea şi un croasant în confiterías din oraşe, dar acasă băutura preferată este maté. Această infuzie de frunze uscate şi tocate de llex paraguayensis, o rudă a laurului comun, este mai mult decât un tonic – „ceaiul paraguayan” este parte a modului de viaţă argentinian.

Crescută în nord-vestul subtropical, yerba maté, planta crudă, se găseşte şi în afara Argentinei. Mulţi turişti iau acasă ustensilele necesare: o tigvă sculptată (cunoscută şi sub numele de maté, câteodată cu decoraţiuni foarte complicate) pentru infuzie şi o bombilla (un tub metalic) pentru sorbit.
Este mult mai dificil de exportat ritualul preparării ceaiului. După ce un cebador (cel care serveşte) umple tigva cu yerbas uscate şi adaugă apă fierbinte, el sau ea aruncă de obicei prima tranşă fiindcă este prea amară sau prea fierbinte, apoi o umple iar şi o dă mai departe celor prezenţi. În această ceremonie, toată lumea soarbe din aceeaşi bombilla până când ultima persoană spune Gracias.

Deoarece maté este o tradiţie ce ţine mai mult de cămin, mulţi vizitatori nu au ocazia să ia parte la ea, dar o conversaţie cu un nativ poate aduce cu sine şi o invitaţie. Dacă ţi se oferă ocazia, nu refuza – licoarea amară poate fi un gust cu care te înveţi mai greu, dar ritualul social îţi poate aduce multe amintiri frumoase.

joi, 12 iulie 2018

Biografia lui Julio Iglesias, Între Paradis și Infern

Biografia lui Julio Iglesias, Între Paradis și Infern a apărut la editura Rao din București în anul 2008. Iar dacă îți plac biografiile marilor personalități, această carte te așteaptă să o citești. Iar despre Julio Iglesias, artistul perfecționist, s-au scris atîtea lucruri. Între Paradis și Infern este autobiografia scrisă cu patos și sinceritate, în care, Iglesias își povestește cu o nebăuită forță literară viața rămasă până acum necunoscută multor cititori. 

Interpretul spaniol a vândut mai bine de 80 000 000 de discuri în 50 de țări. Cântă în limbile spaniolă, engleză, franceză, italiană. Vorbșete fluent cele 3 limbi. Este invitat la diferite emisiuni și are conerte în orice colț a lumii.
Julio Iglesias face referință la băiețelul care nu s-a putut numi Julio César, Tânărul care zîmbea, dar nu se ridica niciodată de pe scaun, De la copil la bărbat, Să vorbim de iubire, căci n-avem încotro; Benidorm, noaptea aceea de la Benidorm, Originele galiciente etc.

Permanent descopăr melodii care îmi plac. Iar tangourile interpretate de Julio Iglesias sunt cele care îmi plac cel mai mult. Tangoul Gozar la vida este cel care îmi place cel mai mult. În traducere înseamnă Bucură-te de viață
Cartea tradusă în limba română am luat-o de la o bibliotecă din Chișinău, dar din fericire am autobiografia în original.

miercuri, 4 iulie 2018

Asasin la feminin de Monica Ramirez

După multe referințe bune, iată că am reușit să citesc și eu romanul ăsta. Cu plcăere am descoeprit că toată seria a fost cumpărată de Biblioteca Hasdeu din Chișinău. N-am ezitat să încep lectura. Sincer, eram pe punctul de a renunța la carte. Prea multe explicații, prea multe detalii. Deși citisem aproape 200 de pagini. Dar, în final, subiectul romanului a început să mă captiveze și... am citit tot romanul. Trec deja la volumul 2.




Volumul 1 din seria Alina Marinescu, Asasin la feminin a fost publicat în anul 2017, la editura Librex Publishing din București. Cea de-a doua ediție a romanului a fost tradusă chiar de autoare.
Romanul are ca subiect agenții operatici implicați în operațiuni secrete ale războiului din urmbă. E vorba despre  recrutarea agenților la o agenție care are ca sediu undeva în Munții Carpați.
Alex Therein a fost recrutat de agenția SSO. Pentru că avea potențial.  Deși inițial a rămas surprins de  antrenamentele la care a fost supus, a reușit să se conformeze și să îndeplinească cerințele. A ajuns să fie un agent foarte bun. Ajungând la nivelul dorit de șefi, i se oferă misiunea de a coopta o tânără, pe nume Alina.

De la încredere la trădare nu e decât un singur pas
Alex trebuia să-i câștige încrederea Alinei. Să o aducă în agenția SSO, ca în final să o trădeze. Chiar dacă nu era mulțumit de ceea ce făcea. Și asta dintr-un motiv foarte simplu: se îndrăgostise de ea.
Plus la asta, misiunea lui era să-i fie mentor. În timpul proceselor de antrenament, trebuia să se confrunte cu responsabilitatea de a transforma o persoană inocentă într-o unealtă a morții. Dar, cei doi sunt atrași unul de celălalt și relația ură-iubiere devine complicată. De la antrenamente au mers direct pe teren. Au făcut echip bună, chair dacă au existat multe riscuri.

După cum zicea și Adina Chițu pentru Chinefille Bookeeper, seria Alina Marinescu poate reprezetna oricând un scenariu de film legitim competitiv cu Mission Imposbiil spre exermplu.
Sinceră să fiu, aștept cu nerăbdare ecranizarea cărții.

Fragment din roman


Argentina are una din cele mai mari comunităţi evreieşti din lume. Cardinalul argentinian Antonio Quarracino a fost apologet al dictaturii dintre anii 1976 şi 1983

Argentina indigenă
 Când spaniolii i-au întâlnit pentru prima oară pe amerindieni, au cunoscut măreţele civilizaţii cu populaţii extinse în Mexic, America Centrală şi înălţimile andine Au găsit mult mai puţini oameni la periferia latitudinilor de mijloc (America de Nord şi conul sudic) unde cele mai multe popoare precolumbiene erau formate din agricultori sau vânători-culegători.

Argentina se afla la una dintre aceste extremităţi, dar populaţia indigenă de aici s-a dovedit a fi foarte rezistentă. Tribul Querandi din pampas era restrâns, dar nord-vestul Argentinei s-a dovedit a fi un bastion al civilizaţiilor andine şi azi, după statisticile oficiale, cel puţin 70.500 de membri ai tribului Kolla cultivă cartofi pe versanţi terasaţi şi pasc lame pe platoul Pună. În provinciile din Mesopotamia şi în Gran Chaco trăiesc aproximativ 40.000 de membri Guaraní, 48.000 de membri Toba şi un număr mai mic de Wichi, Mocoví şi alţii.
Cei mai numeroşi indigeni argentinieni sunt cei din tribul Mapuche (aproximativ 114.000), care au reuşit să transforme frontiera Patagoniei într-o zonă periculoasă pentru spanioli şi argentinieni la sfârşitul secolului al XlX-lea. La fel ca indienii din America de Nord, tribul Mapuche s-a adaptat repede la viaţa călare, iar caii s-au înmulţit considerabil pe măsură ce hergheliile sălbatice ale spaniolilor s-au mărit Aceşti cai şi vitele sălbatice au făcut posibil stilul de viaţă al gauchoului. Mulţi dintre reprezentanţii Mapuche din zilele noastre reflectă originile gauchoului.

Religia argentinienilor
Din pună de vedere istoric, Argentina este o ţară romano-catolică, iar biserica acţionează, de obicei, ca o forţă conservatoare. Cardinalul Antonio Quarracino (1923-1998), de exemplu, a fost un apologet al dictaturii dintre anii 1976 şi 1983 care a condus „Războiul Murdar” şi un adversar îndârjit al homosexualilor. În 2005, episcopul militar Antonio Baseotto a spus despre ministrul Sănătăţii, Gines Gonzâles Garda, că ar trebui „aruncat în mare cu capul înainte şi cu o piatră de moară legată de gât” – asemenea multor victime ale Războiului Murdar – pentru că susţinea distribuirea gratuită de prezervative şi legalizarea avortului.

Re de altă parte, clerici binevoitori ca iezuitul Carios Mugica (1930-1974) au lucrat cu oamenii din zonele defavorizate şi au susţinut deschis drepturile omului, deseori punându-şi viaţa în pericol. Mugica a murit într-un asasinat terorist, probabil al miliţiei de extremă dreaptă cunoscută sub numele de Alianza Anticomunista Argentina (Alianţa Anticomunistă Argentiniană sau Alianţa Triplului A).

În ciuda istoriei sale remarcabile, Biserica începe să-şi piardă influenţa De la reforma constituţională din 1994, preşedintele nu mai este obligat să fie romano-catolic, iar guvernul fostului preşedinte Nestor Kirchner a provocat deschis Vaticanul atunti când l-a demis din funcţie pe episcopul Antonio Baseotto.

Biserica oficială nu a reuşit nici să gestioneze extinderea catolidsmului popular Instituţia nu îi recunoaşte pe „sfinţii” neoficiali ca gauchoul Antonio Gil din provincia Corrientes sau Difunta Correa (o femeie din secolul al XlX-lea) din provincia San Juan, dar mii de pelerini vizitează încă altarele lor fără a se preocupa de îngrijorarea bisericii.

În timp ce Biserica şi-a consumat energia cu astfel de mici erezii, ea a pierdut şi mai mult teren în favoarea protestantismului evanghelic, care s-a extins aid mai mult decât oriunde altundeva în America Latină. Există şi rituri protestante standard, cum ar fi cel anglican sau luteran, dar numărul lor este mai mic
Pe lângă creştinism, Argentina are una dintre cele mai mari comunităţi evreieşti din lume din afara Israelului, iar monumentele ei sunt deosebit de proeminente – de fapt atât de proeminente încât două dintre ele au fost distruse în atentate teroriste la începutul anilor ‘90. Deşi o jumătate de milion de argentinieni sunt originari din Orientul Mijlociu, capacitatea Centrului Islamic din capitală depăşeşte cu mult numărul musulmanilor practicanţi. De origine siriană, crescut în religia musulmană în provincia La Rioja, fostul preşedinte Carlos Menem s-a convertit la romano-catdicism în anii ‘60, devenind în acest fel eligibil, după litera fostei Constituţii, pentru a ajunge în cea mai înaltă funcţie din stat..

O analiză a instituţiilor religioase ale Lumii Vechi trece deseori cu vederea credinţe ca acelea ale popoarelor andine din nord-vestul Argentinei, Toba şi Wichi din Gran Chaco şi Mapuche din Patagonia. în plus, există culte ca acela numit Mesajul lui Silo, fondat de autoprodamatul guru „umanist” Mario Luis Rodriguez Cobos (1938-).

marți, 3 iulie 2018

Primarul orașului Orhei în perioada interbelică: Vasile Mahu

S-a născut în localitatea Scaieni, Soroca în anul 1898. A fost om de stat și politic, ilustru pedagog, primar de Orhei (anii 1938-1940). Sursa informației este cartea lui Andrei Calcea, Personalități orheiene, editată în anul 2003 la editura Pontos din Chișinău. 

Absolvește Facultatea Matematici a Universității din Iurecsk, Estonia. din august 1909 își leagă destinul de Orhei. Este director al gimnaziului de băieți din Orhei. Este unul din fondatorii Astrei Basarabiei - secția științifică. La I.IX.1983 devine primar al orașului Orhei. Din salariul său a constituit burse studențești pentru copii dotați din rândurile țăranilor. A construit un cămin pentru studenții săraci. Primul director al Liceului de băieți Vasile Lupu din Orhei, care s-a proslăvit prin șoimii săi - membri ai organizației ilegale antisovietice Majadahonda a tineretului studios din jud.  Orhei A fost arestat de către organele NKVD la 3 iulie 1940 și a decedat în închisoare.
A fost decorat cu Ordinul Stanislav, gradul III, medalia românească Pentru sârguință în școală, înmânată persoanla de minstrul de Interne al României Anghelescu, două medalii ale României.

Salată de vară de legume cu olive. Rețeta are cinci ingrediente de bază

Salata de legume cu olive este o salată care poate fi făcută în orice sezon al anului și se prepară ușor și rapid. Plus, are multe vitamine.

Ingrediente:
-       roşii - 3 buc.
- ardei gras - 1 buc.
- ceapă - 1 buc.
- usturoi - 2 căţei
- busuioc - 7-8 frunze
- pătrunjel - legătură
- ulei de olive - 3 ling.
- oţet de vin - 1 ling.
- sucul unui lime
- olive
- sare, piper - după gust

Mod de preparare:
Mai întâi facem un dressing pentru salata noastră. Se amestecă uleiul şi oţetul. Strângeţi usturoiul în el, tăiaţi mărunt frunzele de busuioc şi adăugaţi în ulei. Amestecaţi totul bine şi lăsaţi deoparte la macerat. Tăiaţi tomatele şi ardeiul dulce în cuburi, tocaţi fin ceapa şi pătrunjelul. Adăugaţi la roşii. Condimentaţi. Adăugaţi uleiul. Amestecaţi bine. Înainte de servire, tăiaţi măslinele, adăugaţi-le în salată, apoi stropiţi cu puţin suc de lime.



luni, 2 iulie 2018

Gyros grecesc cu pui

Dacă ești fanul bucătăriei grecești, trebuie neapărat să faci gyros grecesc cu pui. Timpul  de preparare a rețetei este de 30 de minute în timp ce timpul de gătire de doar 10 minute. Reţeta este pentru 6-8 porţii și este preluată din revista Moldoveanca, nr. 3 (90) iunie 2018.

Ingrediente
• 900 g piept de pui
• 65 ml ulei de măsline
• 60 ml zeamă de lămâie
• 3 linguri iaurt grecesc
• 1 lingură oţet din vin roşu
• 2 cepe roşii tăiate mărunt
• 2 căţei de usturoi
• oregano, cimbru şi coriandru
• sare şi piper

Pentru servit
• 6-8 lipii
• sos tzatziki
• 2 roşii tăiate cubuleţe
• castraveţi tăiaţi mărunt
• frunze de salată
• 1 ceapă roşie mică tăiată mărunt
• brânză feta
• pătrunjel
• măsline

Mod de preparare
Într-un bol mediu se amestecă uleiul de măsli­ne, zeama de lămâie, iaurtul, oţetul de vin, ceapa roşie, condimentele (după gust).

Într-o pungă care se poate închide etanş se toarnă amestecul rezultat şi se bagă puiul la marinat. Se lasă la marinat 2-3 ore.
Puiul îl poţi prepara cum doreşti: în tigaie, pe gră­tar sau în cuptor.

Când este gata, transferă-1 pe o farfurie, unge-1 un pic cu ulei de măsline şi lasă-la acoperit 10 minute. Taie-1 fâşii.

Acum se fac porţiile, pe rând. În mijlocul lipiei se pune un strat de pui, salată, roşii, castraveţi, măs­line, ceapă roşie, feta, pătrunjel şi sos tzatziki.
Împachetează bine să nu se împrăştie conţinutul. Se serveşte cald, imediat.



Tartă cu portocale și ciocolată. Rețeta are șase ingrediente de bază

Timpul de gătire a rețetei este de 30 de minute. Rețeta este preluată din revista Moldoveanca, nr. 3 (90) iunie 2018.


Ingrediente 
•           1 pachet aluat foitaj
•           3 linguri cremă de ciocolată
•           1 pahar mare smântână
•           3 gălbenuşuri
•           2 portocale
•           50 g ciocolată rasă sau 2 linguri fulgi de ciocolată MOD DE PREPARARE

Mod de preparare
Tartă cu portocale şi ciocolată foarte simplă, gata în 30 de minute. Trebuie să încerci această reţetă.
1.         Într-o tavă de tartă se aşază aluatul de foitaj şi ce trece peste margini se decupează. Se înţeapă fundul tartei cu furculiţa.
2.         Se unge fundul tartei cu crema de ciocolată moale ca să poată fi întinsă cu ajutorul unui cuţit cu lamă lată trecut prin apă rece.
3.         Smântână se amestecă cu gălbenuşurile şi se toarnă peste crema de ciocolată, scuturând uşor tava pentru a se aşeza.

4.         Se pun deasupra felii de portocale foarte bine curăţate şi se presară cu ciocolată rasă sau fulgi de ciocolată. Se dă la cuptorul preîncălzit pentru 30 de minute.

sâmbătă, 30 iunie 2018

Amantul japonez de Isabel Allende

Chilienii se mândresc foarte mult cu scriitoarea Isabel Allende. Dacă o să le zici că ai citit vreun roman de-al ei, cu siguranță se vor bucura. Romanul Amantul japonez a fost tradus în limba română în anul 2016 la editura Humanitas din București. Titlul original este El amante japonés și a fost scris în anul 2015. Isabel Allende este nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani și lucrează ca ziaristă. Primul eu roman a fost Casa spiritelor. A fost publicat în anul 1982 și a avut un succes pe plan internațional fiind un bestseller. 

Alte romane scrise de Isabel Allende sunt : Afrodita (1997), Fiica norocului (1999), Portret în sepia (2000), memoriile Țara mea inventată (2003), Zorro (2005), Inés a sufletului meu (2007), volumul autobiografic Suma zilelor (2009), Insula de sub mare (2011), Caietul Mayei (2011), Dragoste (2012), Jocul Ripper (2014). 


Alma Belasco este eroina romanului Amantul japonez. În anul 1939, când Polonia este amenințată de nazism, Alma este trimisă de părinți să trăiască la San Francisco, alături de unchii ei. Fiind într-un mediu nou și incapabilă să se integreze, Alma are o legătură profundă și amoroasă cu fiul grădinarului famileii la care stă. Numele băiatului este Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărțiți, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu familia sa. Mai târziu, Alma este una dintre bătrânele excentrice care trăiește într-un axil de lux Lark House din orașul San Francisco. 


La azil, tocmai se angajase Irina Bazili, o tânără îngrijitoare din Republica Moldova cu o istorie tristă în biografia sa, dar care ajunge să descopere dragostea dintre Alma și Ichimei. 

Acțiunea romanului se începe odată cu angajeaza Irinei Bazili la Lark House, care se afla în Berkeley, în anul 2010. Avea 23 de ani împliniți. Iar Lark House a fost înființat la jumătatea lui 1900 pentru a oferi bătrânilor cu venituri mici o locuință decentă. Însă, cu timpul, destule aspecte s-au schimbat, însă așezământul continua să perceapă taxe pe potriva veniturilor fiecărui rezident. 
La interviul de angajare la azil, directorul Hans Voigt i-a spus Irinei că „era prea tânără pentru un post care presupunea atâtea responsabilități, dar cum era nevoie să se ocupe urgent un post vacant la Departamentul de adminsitrație și asistență, putea lucra acolo până aveau să găsească persoana potrivită.”

Fragmente din roman:













Referințe critice:



„Romanul Amantul japonez este animat de același spirit efervescent care a făcut-o cunoscută pe Isabel Allende în întreaga lume. Un roman pe care e o plăcere să-l recomanzi”.


The Washington Post

Cum faci pizzete? Are doar 6 ingrediente de bază

Pizzetele pot fi o mâncare rapidă și delicioasă, mai ales pentru copii. Rețeta este preluată din cărticia revistei „Femeia de azi”.

Ingrediente:
400 g aluat foitaj
100 g şuncă
50 g măsline
100 g mozzarella

Pentru sos:
5 roşii mari
2 căţei de usturoi
½  linguriţă de sare
busuioc proaspăt
1 lingură de ulei de măsline
½ ardei iute

Mod de prerparare:
Pentru sos, decojeşte roşiile şi taie-le cuburi. Pune-le la blender, împreună cu usturoiul, uleiul, un sfert de ardei iute curățat de semințe și câteva frunze de busuioc. Mixează de câteva ori, până obții un sos gros omogen.

Taie mărunt șunca, rade mozzarella, scoate sâmburii măslinelor. Întinde cu sucitorul aluatul dezghețat și decupează cercuri cu gura unui pahar. Așază-le într-o tavă tapetată cu hîrtie de copt și înțeapă-le cu furculița. Dă tava la cuptorul încins pentru 5-7 minute. Unge blaturuile cu sos de roșii, presară mozzarella, șuncă, măsline, după inspirație, gust și timp. Bagă tava din nou la cuptor pentru 10 minute.

Servește pizzetele calde, cu bere rece. 
Poftă bună!

Vinete în sos de roşii. Rețeta are șase ingrediente de bază

Rețeta vinetelor în sos de roșii este de sezon, ușor de preparat, iar amatorii de vinete cu siguranță se vor bucura de o astfel de mâncare. Dacă va fi pregătită, evident. Rețeta e preluată din cărticica revistei „Femeia de azi”.

Ingrediente:
1-2 vinete lunguieţe

2 linguri de ulei de măsline

1 ceapă albă

½ ardei gras galben

2 căţei de usturoi

10 roşii coapte (decojite)

6 felii de mozzarella

1 linguriţă de sos Worcester

1 linguriţă de zahăr brun

½ linguriţă de oregano uscat

sare, piper, cimbru

Mod de preparare:
Taie vinetele în rondele potrivite, astfel încât să obţii 12. Dă-le cu un praf de sare şi lasă-le 20 de minute într-o sită. Aşază-le într-o tavă tapetată cu hârtie de copt, stropeşte-le cu foarte puţin ulei şi coace-le 10-12 minute sau până capătă o culoare aurie.
Pentru sos, încinge uleiul, căleşte ceapa şi ardeiul. Sărează şi piperează, pune usturoiul feliat. Taie şase felii de roşie şi pune-le deoparte. Roşiile rămase taie-le cubuleţe şi adaugă-le în sos, împreună cu sosul Worcester, zahărul brun şi oregano. Amestecă şi lasă să dea în câteva clocote. Pune deasupra unei rondele de vânătă una de roşie, o jumătate dintr-una de mozzarella, din nou una de vânătă şi cealaltă jumătate de felie de mozzarella. Repetă pentru celelalte vinete rămase. Pune sosul de roşii într-o tavă potrivită, aşază din loc în loc câte un turnuleţ din vinete, stropeşte-le cu puţin sos, decorează cu cimbru şi dă-le la cuptor cât să se topească puţin brânza.

Serveşte-le calde sau reci. Poftă bună!

vineri, 29 iunie 2018

„Vreți să păstrați liniștea?”: Importanța de a te bucura de 2 ore de liniște pe zi

Nici cea mai frumoasă melodie din lume nu egalează puterea liniştii, care are beneficii asupra inimii şi a creierului.


La un kilometru de bulevardul Quinta din New York se află taverna Burp Castle, cu un semn: „Vorbitul interzis. Doar şoapte”. Nivelul de conversaţii din local nu depăşeşte 39 de decibeli (ca un condiţioner). De cealaltă parte a lumii, un expert în ceremonia ceaiului de la Şcoala Urasenke, în Tokio (Japonia), utilizează ritualul liniştii totale: „Nimeni nu vorbeşte, nimeni nu domină”. În mijlocul unei păduri finlandeze, jurnalista spaniolă Marta Caparrós, a mers pentru a scrie a doua sa nuvelă; se presupune că va face ceva nemaiauzit pînă atunci în ceea ce priveşte viaţa ei din Madrid; să merge la o plimbare fără a include căştile.

Liniştea poate părea un capriciu ce nu poate fi atins. Într-o societate de canale de televiziuni stridente, unde concurează pentru a umple  casele de televizoare, şi timiditatea se asociază în mod greşit caracterelor slabe, iar reducerea volumului nu este la modă. Şi plătim pentru ea o factură foarte mare. „Poluarea fonică este legată cu surzenia, probleme de somn, boli cardiovasculare şi tulburări digestive. De asemenea, se ştie că tinerii ce trăiesc într-un mediu zgomotos ăşi schimbă capacitatea de memorie şi  învăţare”, afirmă Pablo Irimia, specialist în neurologie şi acustă de la Societatea Spaniolă de Neurologie (SSN).

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a publicat un raport în anul 2011 care a semnalat în acest an 3 000 de decese în Europa occidentală, care s-au datorat din cauza bolilor cardiace, au fost relaţionate cu excesul de gălăgie. În spania, 22% din populaţie este într-o situaţie de risc cauzată de decibeli (mai mult de 65 se consideră periculos), afirmă aceeaşi organizaţie. Deja în anul 1859, asistenta medicală Florence Nightingale, de origine britanică,  într-un articol a păstrat istoricul Hillel Schwartz a scris următoarele: From Babel to the Bing: Zgomotul inutil esta cea mai grea grijă care poate fi aplicată unei persoane. Zgomotul neaşteptat este inclus ca o cauză a morţii la copii.”

Dar, liniştea oferă vre-un efect pozitiv asupra organismului? Mai ales, garantează lipsa de perforatoare şi motoare. Medicul şi cercetătorul Luciano Bernardi a fost printre primii care a declarat afirmativ la această întrebare, într-un studiu publicat în revista Heart. „Investigăm efectele diferitor tipuri de muzică asupra sistemelor cardiovasculare și respiratoriii si facem o pauză de două minute între melodii. Atunci, vedem că indicii relaxării umane dispar în timpul acesto episoade, cu atît mai mult că orice stil de muzică ori în în timpul liniștii, experimentul este pus în mișcare în prealabil”. Efectul pozitiv al liniștii, funcționează în contrast.

Zgomot zgomotos, liniște bună?
Conform cercetătorului și cercetătorului Michael Wehr, de la Universitatea Oregon, neuronii noștri luminează în timpul liniștii, creierul recunoaște că „nu trăiește ca și o lipsă a mijloacelor de producție”. În aceeași ordine de idei, cardiologul și neurologul Imke Kirste în lucrarea sa Este liniștea de aur? (titlu original: Is silence golden?) publicat în anul 2013 în revista Brain Structure and Function. Cercetarea, realizată doar pe șoareci, a arătat că liniștea, la un nivel mai înalt decât orice melodie, a provocat neurogenesis (nașterea de noi neuroni). Scăderea în hipocampus duce la Alzheimer, așa cum spun mulți experți, tăcerea și retragerea ar putea fi o modalitate de a trata boala.
Neurologul Pablo Irimia recomandă, totuși, multă prudență în această privință („începând cu adolescența, neurogeneza este atât de limitată încât nu are valoare”), dar indică două dovezi absolute: tăcerea facilitează controlul tensiunii arteriale (reduce riscul cardiovascular, prevenind, prin urmare, afecțiuni cardiace și accident vascular cerebral) și predispune la beneficiile unei vieți reflexive.

„Gândirea profundă și meditaţia generează noi conexiuni între neuroni. Adică, o viață intelectuală activă, care necesită concentrare și, prin urmare, tăcere, joacă un rol protector în afecțiunile neuronale. De exemplu, stim deja ca un nivel ridicat de educaţie este legat de un risc mai mic de a suferi de boala Alzheimer”, explica neurologul, care recomandă o rutină mai puţin zgomotoasă, dar cu momente de linişte.

„Nu este necesar să te izolezi complet. Este suficient să trăiți o viață normală, acordând o atenție deosebită calmului. De fapt, nici un creier uman nu suportă tăcerea totală. Există camere surde care reproduc, în domeniul medical, cel mai apropiat lucru cu tăcerea absolută și nimeni nu poate ține în mai mult de 40 de minute, deoarece creierul caută mereu stimuli și dacă nu-i găsește în afară, mărește zgomotul inimii, intestinelor... ”, susţine cercetătorul.

Călătoreşte în țara unde nimeni nu strigă
Tăcerea este să citeşti, să gândeşti de multe ori, fără să te laşi dus de val, oprindu-te dacă este necesar şi să te opreşti dacă este necesar. Dar tăcerea este şi să asculţi (când este necesar să înveţi) și să poţi reflecta pașnic. „Despre asta este Zen. Pentru a simți această calmitate în tot corpul și să experimentezi în fiecare zi” este de părere călugărul Roshi Gensho Hozumi de la templul Tekishinjuku (Japonia), în documentarul In pursuit of silence (Patrick Shen, 2015).
Bipul constant al unui grup WhatsApp nu este zgomot? Depinde. „Sunetul este un fenomen fizic care ajunge la ureche. Aceasta îl trimite creierului și o identifică. Când se întoarce sunetul?  Când se face simţit în ceea ce încerc să fac și i-a forma unui sunet nedorit” răspunde doctoriţa Arline Bronzaft, psiholog de mediu, în documentarul american. Acum, fii sincer: telefonul tău emit zgomote ori sunete?

Puterea tăcerii este în funcţie de deciziile noastre zilnice.  Şi asta presupune acţiuni fără zgomot, iar închiderea telefoanelor ori alegerea locului de vacanță poate fi crucială. Ţări precum Finlanda își revendică dreptul la această sarcină. În 2010, un grup de experți în domeniul marketingului s-au întâlnit la un restaurant din Helsinki să conceapă cum să facă vizitatorul atractiv pentru o țară mijlocie și îndepărtată, umbrită de avangarda vecinilor precum Suedia ori de măreția istorică a Rusiei. Și au găsit un element care până atunci nimeni nu îndrăznea să vândă ca o resursă naturală: tăcerea.

Nici luxul pădurilor sale, întunericul hipnotic al lacurilor sale, saunele mici care atrag pantele sale (deschise publicului... fără haine, bineînțeles), designul funcțional al casei sale calde sau mirosul de pește proaspăt de la Piata Pietei din Helsinki poate concura cu atracţia unei ţări liniştite, timide, meditativ, care nu este ostil, ci mai degraba opusul. Noora Vikman, etnomusicolog de la Universitatea din Finlanda, care a sfătuit Institutul de Turism în campania sa de tăcere, spune prin e-mail dintr-o retragere tăcută în regiunea Lapland, declarare despre un refugiu tăcut în regiunea Laponiei: „Venind în Finlanda este ca şi cum a-ţi descoperi de gânduri și sentimente care nu sunt auzite într-o viață aglomerată. Dacă vrei să te cunoşti pe tine însuţi, trebuie să fii cu tine însuţi, să discuţi cu tine, să fii capabil să vorbeşti cu tine”.

Deşi arhipeleagurile lor sunt aproape depopulate (numărul de locuitori este similar cu cel al Comunității din Madrid, dar este dispersat într-o zonă de 42 de ori mai mare), cu biciclete sprijinite de ușă și câteva bare (sau nici una), Finlanda îmbrățișează liniștea chiar în centrul capitalei, o enclavă plină de magazine, cu o scenă pentru muzică live, unde trupe de rock nu reușesc să treacă cu chitara în clădirile din apropiere, Capela Tăcerii, un templu non-religios, izolat fonic, în care să plătească tributul lipsei cuvintelor. Puteţi merge să ascultaţi acordurile celor de la Iron Maiden, deoarece două ore de tăcere pe zi sunt recomandările profesorului Michael Wehr pentru un hipocamp satisfăcut.

Alte locuri cu un nivel mic de zgomote, conform ghidului de călătorie Lonely Planet, sunt mănăstirea din Kartause Ittingen (Elveţia), insula Iona (Scoția) sau Kielder Foster (Regatul Unit). Dar amintiți-vă că, probabil, pentru prima dată, oamenii de știință și misticii sunt de acord: tăcerea este, mai mult, o atitudine. Pentru că este convenabil să-l exersați cu inteligență. După cum a scris poetul și activistul american Paul Goodman, nu toate formele sale se adaugă. „Dacă există tăcere fertilă a conștiinței, a celui care aude și înțelege vorbitorul sau cel de conștiință alertă, există și un nebun și apatic, dar și altul plin de reproșuri și resentimente care strigă fără cuvinte și nu îndrăznesc să deschidă gura”. Îndepărtaţi-vă de ei.

Sursa: „¿Te quieres callar?”: la importancia de gozar de 2 horas de silencio al día de Ana G. Moreno, ziarul spaniol El pais [online] [citat 29.04.2016]. Disponibil : http://elpais.com/elpais/2016/09/07/buenavida/1473259838_168902.html