Eu şi stilul meu spaniol care nu există

Fiecare om, ori aproape fiecare om are o slăbiciune pentru o ţară anume. Respectiv este dornic să-i cunoască istoria, cultura, bucătăria naţională, limba şi tot aşa mai departe. Iată că mă includ şi eu în categoria asta de oameni care am o slăbiciune pentru... Spania. Am început să învăţ limba spaniolă, pentru că e o limbă

frumoasă. Poate de aici şi vine interesul meu pentru această ţară, nu ştiu deja exact.

Da, e adevărat că citesc mult la temă. Da, e adevărat că îmi doresc să cunosc cunosc real această ţară. Da, e adevărat că am o slăbiciune pentru această ţară. Da, e adevărat că îmi plac melodiile lui Julio Iglesias. Da, e adevărat că am fost în Barcelona. 

Dar haideţi acuma să facem o diferenţă între plăcere şi obsesie. Mie îmi place ţara asta, nu sunt obsedată, măi oameni buni.

Faptul că citesc la tema Spaniei nu înseamnă că sunt obsedată de ţara asta. În căutările mele se includ şi alte subiecte de ordin general, de cultură generală şi tot aşa mai departe. Faptul că îmi doresc să cunosc real această ţară, asta nu înseamnă că eu, lunar ori anual, trebuie să merg în această ţară, Spania, respectiv nu sunt obsedată de ţara asta. Căutam nişte informaţii despre un filosof grec, la care cineva îmi face reproş: „cum aşa cauţi despre filosoful ăsta? Tu în loc să cauţi ceva spanioli de ai tăi...”

În interesele mele de călătorie, sunt incluse şi alte destinaţii. Plus la asta, din punct de vedere financiar, chiar nu îţi permiţi să mergi lunar într-o ţară anume, oricare ar fi ea. Daţi-mi bani, şi poftim, plec în Spania măcar şi în fiecare lună, care e problema? De ce nu-mi daţi bani pentru a pleca în Spania dacă aşa tare vă faceţi griji pentru mine? De ce? Faptul că sunt fan Julio Iglesias şi am mai fost şi la un concert de-a lui, asta nu înseamnă că sunt obsedată de Julio Iglesias, ascultîndu-i melodiile non-stop. Chiar şi dacă vezi că ascult muzică, nu cred că e cazul să te bagi în seamnă aiurea comentînd: „Ce, asculţi Julio Iglesias?” Doamna, s-a arătat destul de revoltată cînd i-am răspuns cu un „nu”: „cum aşa nu asculţi Julio Iglesias? Ţie doar îţi place.” P...ţ!

Da, am fost şi în Barcelona acum 2 ani. Aşa şi? Ce-i cu asta? Ce e aici aşa deosebit că am fost în Barcelona? De ce trebuie să mă luaţi la mişto cu întrebarea „Cînd te duci în Barcelona?” Voi chiar nu aveţi ce mă întreba? Totul se rezumă în viaţă la... plecatul în Barcelona?

Picătura care a umplut paharul a fost recent cînd mi s-a zis... „tu cu stilul tău spaniol”. Aşa şi? Dar întrebarea e: care stil spaniol? Unde am eu stil spaniol în mine? Mă îmbrac normal ca tot restul oamenilor, gîndesc nu mai rău ca tine ori ca tine. Trăiesc în R. Moldova şi am stilul specific ţării, nu credeţi? Chiar şi dacă am plăcerea de a purta o haină anume, o port din plăcere că aşa vreau eu, nu că aş vrea să arăt mai presus decît altcineva. Mă îmbrac pentru mine, nu pentru cineva, pentru că ar fi o zi de naştere, nuntă, şedinţă sau mai ştiu eu ce.

Încetaţi, vă rog, să vă mai legaţi de mine cum mă îmbrac, ce vorbesc, ce plăceri şi ce interese am. Oricare ar fi stilul meu, nu e problema voastră. Şi cel mai important, să nu vă plîngeţi că sunt... agresivă. Este o limită la toate, iar eu nu sunt o persoană tocmai răbdătoare.

Sursa imaginilor: Reiser med Albatros şi britannica.com

Flamenco este o fereastră deschisă spre sufletul Andaluziei. Citește care este istoria dansului spaniol flamenco

Geniul jazzului Miles Davis spunea: „Uneori cînd ascult flamenco, cad în genunchi”. Flamenco sensibilizează întreaga lume, însă complexitatea sa muzicală și adîncimea emoțională sunt rareori înțelese. Flamenco este o formă artistică sincretică înrădăcinat în folclorul din sudul Spaniei. Valurile de emigranți dinspre orașele sudice din ultimii 40 de ani și apariția masivă a școlilor de dans în întreaga Spanie și-au lăsat amprenta în toată sofisticarea sa, flamenco rămîne popular. 

Artiștii și simpatizanții săi provin de la periferiile  societății, unde experiențele vieții i-au învățat să fie extrem de independenți, mîndri, sceptici și împart un profund sentiment al suferinței. Versurile vizează direct emoțiile. Rădăcinile flamenco-ului pătrund pînă în trecutul îndepărtat. Hedoniștii tartessani (sec. IV-VI î. Hr.) despre care se crede că ar fi venit din Africa, erau renumiți pentru muzica și dansul lor primitiv, iar în timpul romanilor, dansatoarele din Cádiz și-au făcut un nume pentru virtuozitatea ritmică și senzualitatea îngemănată cu lascivitatea. Grecii i-au adăugat tiparul oriental al cîntecelor religioase bizantine.

Muzicanții profesioniști încă dinaintea venirii lor în Spania în secolul XV, țigani au fost catalizatori vitali în procesul de creare a flamenco-ului. Pe măsură că țiganii au învățat cîntecele populare din sud, au adăugat ritmuri complexe, sunete expresive și simțul acut al suferinței. În secolul XVIII, flamenco a prins rădăcini și în orașele de sus, de vreme ce persecuția țiganilor a devenit mai puțin acută. Din anii ’70, călătorii au început sp dea peste flamenco la  Cádiz, Xeres și Sevilla.

Cîntecul rămîne principala formă de expresie a flamenco-ului. Vocile sunt întunecate și plîngărețe, răgușite și profunde. Cîntăreții sau cantadores trec de la șoapte grave la strigăte muzicale intense și alunecă în cîteva secunde de la notele cele mai acute pînă la cele mai grave.

Două stiluri muzicale timpurii, avînd rădăcini țigănești rămîn astăzi fundamentale. Unul este seguiriya, cel mai tragic stil de cante jondo sau muzică profundă, care exprimă neliniștea în fața disperării. Tiparul său ritmic ilustrează complexitatea flamenco-ului: fiecare vers al strofelor formate din cîte 4 versuri are 7 silabe, exceptîndu-l pe al treilea, care are 11 și pe care este altoit un ritm de 12 note muzicale. Al doilea stil muzical ca vechme, larg practicat astăzi, soleá, a generat  mai multe variante decît oricare altul. Un al treilea grup de stiluri muzicale, tonas, este un exemplu de supraviețuire a vechiului cîntec flamingo dezgolit pînă la esența sa de vocile pure.

Dansul flamenco a apărut ca fuziune a unor forme mai timpurii, printre care dansurile populare și bolerourile de la curte. Dansul flamenco a filtrat cu alte forme, dînd naștere unor versiuni teatrale hibride.

Începînd cu anul 1950, flamenco a cunoscut un public mai larg prin intermediul acelor café cantantes cu mici scene improvizate. În aceste café cantantes s-a produs transformarea evoluțiilor de muzică și dans care a dus la forma actuală, în care fiecare artist iese în față pentru a evolua solo. Tot aici chitara și-a intrat în propriile drepturi. Din motiv că țiganii și cîntăreții populari andaluzieni au evoluat împreună în café cantantes, intersectarea stilurilor a dat naștere unor noi forme, care au rămas baza repertoriului de flamenco. Astfel paleta s-a lărgit, incluzînd fandango cu toate variantele sale malaguenas, granaiñas și cîntecele de minerit. 

Deși a fost trecut cu vederea de industria muzicii, de topurile radiofonice și de politica culturală a guvernului, flamenco a dat dovadă de o remarcabilă flexibilitate și vitalitate. În anii ’20, cînd intelectuali ca Federico Garcia Lorca considerau că flamenco era o formă artistică aflată pe moarte, s-a dezvoltat mitul conform căruia doar flamenco are autentic. În realitate, încă din timpul primelor tîrguri de animale, artiștii plătiți i flamenco-ului au fost și inovatorii lui, de exemplu în noile forme de dans cum sunt seguiriya, martinete sau rondeña, inventate de dansatori individuali, cum este Antonio. O influență a venit din partea lui Carmen Amaya (1913-1963), al cărui joc din picioare a revoluționat atît dansul femeilor cît și al bărbaților. A fost imortalizată în filmul Los Tarantos (1962), versiune țigănească a filmului Romeo și Julieta.  Figurile de azi se împart în două grupuri: cei care s-au reîntors la flamenco, avînd o pregătire – Juaquín Cortés ori Antonio Canales – și alții Joaquín Grilo sau Eva a Yierbabuena încearcă să extindă grațiile.

Flamenco prezentat în zilele noastre a fost modelat nu doar de artiști, ci și de spațiile de desfășurare a spectacolelor. În sud, există festivaluri de vară în aer liber în piețele, arene și stadioanele orășenești andaluziene, iar bienalul de toamnă din Sevilla este privit ca o sărbătoare a flamenco-ului de cea mai bună calitate. În Andaluzia, încă mai există cîteva sute de peñas, în care poți intra ca musafir cu plată.
În Madrid, considerat a fi capitala acestei arte, poți întîlni flamenco întregul an. Este locul de naștere al flamenco-lui nuveo. Între timp, Barcelona a dat naștere unor artiști de flamenco, extrem de talentați.

Un dans flamenco dansat în Sevilla, vedeți aici.

Sursa: Flamenco. În: Spania: ghid enciclopedic. Oradea, Editura Aquila '93, 2012, pp. 101-105.
Sursa imaginii: www.amorflamenco.co.uk

Taurii, sau corrida de toros

În ciuda previziunilor privind dispariția luptelor cu taurii, pătimașii aficionados afirmă că ele vor exista atîta timp cît va exista și Spania.

Ziarele spaniole cataloghează corrida de toros drept spectacol; înflăcărații susținători ai coridei îi apără cu îndîrjire, iar luptele cu taurii a influențat pictura, sculptura, muzica, dansul și literatura.

Taurul de luptă spaniol este un animal violent și neîmblînzit, moștenirile de sînge și pedigree au fost conservate de-a lungul secolelor pentru a păstra puritatea și caracteristicile rasei, care sunt condiții fundamentale pentru a-i permite participarea într-o corrida de toros. Taurul de luptă nu este învățat să se supună; se naște cu instinctul de a ataca orice mișcă sau îi amenință supremația. Se cunoaște cazul unui taur care a atac un tren expres pentru că îi tăiase calea. Răsfățat, toro bravo se bucură o perioadă cuprinsă între 4 și 5 ani de o viață frumoasă înainte de a fi pus în fața probei finale, apariția sa în arenă. 

În timpul celei mai glorioase perioade din istoria Spaniei, lupta cu taurii a reprezentat o parte importantă a vieții publice. Timp de 600 de ani, aristocrația a fost responsabilă de creșterea taurilor, iar apoi de înfruntarea lor înaintea regelui și a curții. Primul om care a transformat această luptă într-o meserie a fost Francisco Romero, un dulgher din Ronda, însă cel care este cu adevărat părintele luptelor moderne cu taurii este nepotul său, Pedro Romero. Cu muleta (un băț avînd o lungime de două picioare, acoperit cu un material roșu ținînd în mîna stîngă și cu sabia în mîna dreaptă. Pedro Romero își manevra animalul pînă cînd acesta ajungea în poziția potrivită pentru introducerea sabiei. El a omorît între anii 1771 și 1799 peste 5600 de tauri fără a avea parte nici măcar de o zgîrîietură. De atunci, nici un matador nu a reușit să-i egaleze performanța în ceea ce privește integritatea fizică.

Atunci acesta reprezenta toreo în forma sa rudiemetnare; scopul spectacolului era uciderea taurului. Astăzi au fost create o serie de mișcări complicate și astisitic realizate cu multera, iar cel ce se luptă cu taurul nu mai este un simplu matador; el este un torero, care își arată talentul artistic prin arta provocării și a dominării unei fiare sălbatice.

Moatea unei după-amieze

Corrida începe cu procesiunea numită paseillo sau parada intrării, în care alguacilillos, polițiști călări îmbrăcați în costume din secolul XVI, conduc marșul luptătorilor cu tauri în arenă, în ritmul pasodoble-ului. Alguacilillos sunt urmați în arenă sau ruedo de trei matadori, care precedă trei șiruri de cuadrillas, reprezentînd echipele fiecăruia dintre ei. Fiecare matador are în serviciul său trei banderilleros, sulițe care au o lungime de 60 cm și sunt decorate cu hîrtie creponată. Acești banderillos au fost matadori în devenire, deși prea puțini au progresat trecînd de la stadiul de novice la cel de alternativa. Aceasta este ceremonia în care un matador veteran cedează în mod simbolic instrumentele meseriei - muleta și sabia - neofitului, împuternicindu-l cu dreptul de a ucide taurii adulți și de a purta rîvnitul titlu de Matador de Toros.
Cele trei rînduri de banderilleros sunt urmate de picadori călare. Fiecare matador va avea cîte doi în

subordinea sa, unul pentru fiecare din cei doi tauri pe care îi va ucide. Odată ce fiecare este la psotul său, președintele corridei va ridica batista albă pentru a da semnalul intrării în ring a primului taur. Aceasta marchează începerea primei tercio (treimi) a acestei drame. Taurul va intra în arenă nervos prin poarta toril, care comunică direct cu chiqueros, țarcurile inviduale în care în fiecare taur a fost închis de la sorteo-ul de dimineață. Vafi salutat de un banderillero avînd în mînă un capote (capă) roșu auriu sau de un matador nerăbdător.
Urmează o adevărată luptă cu acești tauri și în orice oraș, indiferent cît este de mic, își celebrează fiestele locale în numele patronului său local sau spiritual. Madridul îl celebrează pe San Isidor Fermierul, la 15 mai. Alte ferias importante sunt încîntătoarele fallas din Valencia în martie, Bîlciul din Sevilla de o incomparabilă veselie și coloristică în aprilie, sărbătorile Corpus Christi ale Granadei în iunie etc.

Sursa: Taurii. În: Spania: ghid complet. Oradea, Editura Aquila ’93, 2012, pp. 78-83.
Sursa imaginii: www.globe-trotter.ro

Spania: o istorie (II)

Pămîntul pe care se întinde astăzi Spania și Portugalia constituie o părticică din fostul continent Hercinic, care s-a frînt în două pe linia Strîmtorii Gibraltar, cu puțin timp înaintea ultimei glaciațiuni. Dintre țările occidentale, Spania este depășită ca întindere doar de Franța, și este după Elveția cea mai muntoasă țară europeană: altitudinea medie a peninsulei este de aproximativ 600 de metri.
Spaniolii întotdeauna au avut tendința de a vorbi despre Europa ca și cum aceasta s-ar afla în altă parte.
Peninsula a fost numită Iberia – Țara Rîurilor – de triburile care au traversat-o mergînd dinspre nord spre Africa. Daor rîurile Ebro și Guadalquivir au un volum suficient de apă pentru a putea fi întrebuințate în navigație și irigații.
Peste 4000 de cuvinte de origine arabă sunt folosite în spaniola modernă. mîncărurile introduse de mauri sunt – azúcar (zahăr), berenjena (vinete), naranjas (portocale) și sandias (pepeni verzi) – alcătuiesc meniul multor spanioli. Cuvinte din administrație, irigație, matematică, arhitectură și medicină îți au etimologia în arabă. În Evul Mediu, Córdoba fusese capitala științifică a Europei. Introducerea numerelor arabe în Spania a determinat realizarea unor progrese în matematică. Fabrica de covoare era renumită, iar țesătorii de mătăsuri din Córdoba au dus faima mai departe. Au fost construite fabrici de sticlă și ceramică, iar vechile vase grele au fost înlocuite cu sticlă sau ceramică smălțuită.
Maurii au influențat Spania prin arhitectura lor. Bisericile romanești din primele secole au fost întrecute de construcțiile maurere, care erau mai simple, mai aerisite și mai luminoase. Cupola, arcadele în formă de potcoavă și cele mai suple  coloane au fost aduse de mauri și pot fi apreciate vizitînd Moscheea din Córdoba (sau Mezquita).

El Dorado
Talentul ibericilor în prelucrarea metalelor a atras atenția popoarelor comerciante din întregul bazin estic al Mediteranei. Se crede că vechea prelucrare a metalelor în Spania a deschis ochii întregii lumi asupra adevăratei valori a aurului. În anul 1100  î.Hr., comercianții fenicieni au descoperit resursele minerale ale Spaniei și au întemeiat porturi de-a lungul țărmului, mai ales la Gadir (Cádiz), care a devenit în scurt timp cel mai cunoscut oraș prosper. Tot fenicienii au adus cu ei în Spania din Tir arta murării peștelui în sare, alfabetului punic și muzica specifică.
Grecii au fost alt popor dornici de a face comerț, în momentul în care un vas grecesc a fost mînat spre Tartessos, un oraș aflat în apropierea Málagăi. Ei au început colonizarea Iberiei în secolul VII î. Hr. la Empúries (Girona) și Mainake în sud. Contribuția grecilor la cultura spaniolă include măslinele, vinul, pasiunea pentru tauri, precum și influența asupra artei.

Romanii și vizigoții
Spania devine cea mai dezvoltată dintre provinciile Imperiului Roman. După 300 de ani de dominație vizigotă ca națiune creștină, aceasta este cucerită de mauri. Cartagina a invadat Spania sub conducerea lui Hamilcar Barca. Cu o armată superioară numeric, Hamilcar a preluat conducerea Andaluziei. A pornit spre nord, de-a lungul coastei Valenciei, nimicind așezările iberice care au i-au stat în cale. Hamilcar a început fortificarea așezărilor cartagineze de pe țărmul peninsulei: Barcelona și-a luat numele de la Hamilcar Barca. Carthago Novo a devenit al doilea oraș cartaginez, Cartagina de azi.
După moartea lui Hamiclar, fiul său Hannibal și-a scos armata formată din 60000 de soldați din Carthago novo și s-a îndepărtat spre nord către Pirinei. În drumul său spre nord, el a încheiat alianțe cu grupuri de celți și de iberici, care au contribuit cu bani și s-au înrolat în armata sa. Cu grupul său de elefanți de război de-acum celebri, Hannibal a trecut în Franța, și s-a năpustit asupra Romei dinspre nord. În anul 216 î. hr., la Cannae, el a înfruntat și a pus pe fugă o armată romană mult mai numeroasă. Victoria decisivă însă avea să-l ocolească pe Hannibal; pentru următorii 13 ani, trupele sale aveau să străbată Italia în sus și în jos, fără a putea să-i învingă pe romani în mod definitiv. În această perioadă, roma a trebuit să țină piept și bazei cartagineze din Peninsula Iberică. În 218 î. Hr., Publius Scipio s-a așezat la Empúries cu o forță gata de luptă. De-a lungul timpului s-a luptat cu cartaginezii, iar în 209 î.Hr., cucerește Carthago Novo. Au urmat mai multe bătălii sîngeroase înainte ca armata lui Scipio să invadeze Gadirul (Cádiz) în 206 î.Hr., învingînd Cartagina definitiv.

Victoria romană
Romanilor le-a trebuit șapte ani pentru a supune Galia, dar cucerirea Hispaniei (Spania s-a prelungit de-a lungul a aproape două secole. Războaiele cu Spania au sărăcit tezaurul roman și au forțat armata să recurgă la recrutări, deoarece nimeni nu dorea să lupte în Spania.Sursa imaginii: www.ricardocosta.com