Cea mai bine vândută autoare de limbă spaniolă justifică feminismul, bucuria de a trăi, dragostea la vârsta a treia și afrodisiacele, fapte care, după cum menționează ea însăși, a ajutat-o să depășească moartea fiicei ei, Paula. La moment, publică „Violeta”, un roman între pandemii.
Scriitoarea Isabel Allende, fotografiată la casa ei din Sausalito, în San Francisco, în decembrie 2021. LORI BARRA
A început să
publice la 40 de ani, dar după primul său succes la nivel mondial, Casa
spiritelor (în original: La casa de los espíritus), au urmat altele aproape
30 de cărți, dintre care s-au vândut în aproximativ 70 de milioane de exemplare
în 42 de limbi. Anul ăsta va împlini 80 de ani – s-a născut pe 2 august 1942 la
Lima, Peru –, Isabel Allende trăiește semi-izolată în orașul San Francisco,
fără a avea vreun regret în ceea ce privește restricțiile pandemice. Partea
bună a acestei nostalgii este faptul că a avut inspirație pentru Violeta
(Plaza & Janés), cel mai nou roman al său după romanul Ce vrem noi,
femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune (în
spaniolă: Mujeres del alma mía). Noua sa lucrare începe în anii
douăzeci, cu gripa spaniolă, și se încheie 100 de ani mai târziu, în mijlocul
acestui scenariu. A fost un omagiu adus generației mamei sale. În paginile
romanelor sale abordează aceleași teme: dominație, putere, aspirațiile femeilor
de a cuceri spații interzise, libertate, loialitate, dragoste... Crede că statul
Chile merită oportunitatea pe care o are cu Gabriel Boric, este mândră că a
devenit pasionată, vorbește deschis despre căsătoriile sale și relații, despre
moartea fiicei sale Paula, despre faptul că fiul său Nicolás i-a interzis să o
includă în memoriile sale, despre experiențele sale afrodisiace, despre teama
de a-și complica viața din cauza dragostei pe care o vede în relația cu nepoții
săi... „Trebuie să sufere; dacă nu, de unde vor ști ei ce este viața?”
Noul dvs roman,
Violeta, începe cu gripa spaniolă și se termină în vremuri de covid. Ce
instrument bun de literatură pentru a urmări elipsele istorice, nu credeți?
A fost o întâmplare
să se întâmple așa. Ideea a apărut când a murit mama mea, cu un an înainte de
pandemie. Dacă ar mai fi trăit un an, împlinea 100 de ani, un veac. S-a născut
într-un an pandemic, deoarece gripa a ajuns în Chile în 1920, și avea să moară
în alta. Când a murit, mulți mi-au zis să-i scriu povestea. Aveam o relație
specială. Dar existența ei nu a fost pentru că a fost mereu supusă, mai întâi
tatălui și apoi soțului ei. Nu există realizare personală pentru o femeie dacă
nu știe să se întrețină singură. Dacă depinzi de cineva ca să îți plătească
facturile, trebuie să cobori arcul. Și asta a fost soarta mamei mele, în ciuda
faptului că era o femeie super creativă. Când scriu, fără să știu ce va deveni
Violeta, cred că în adâncul sufletului e acea femeie care mi-aș fi dorit să fie
mama.
Mama dvs era
artistă, picta.
Picta și avea ochi
buni pentru afaceri... Da, dacă tatăl ei și soțul ei ar fi ascultat-o, ar fi
ajuns să fie bogați. Ea știa instinctiv unde să investească.
Ce
diferențiază generația ta de cea a mamei tale? În scurt timp s-a creat un mare
gol.
Generația mea a
ieșit în stradă, mulți au mers la universitate, deși eu nu; au căutat de lucru,
doar atât, și-au câștigat existența. Dar într-o anumită clasă socială. Cei mai
smeriți și muncitori și-au susținut mereu familia, vorbesc de acea clasă în
care fetele erau educate să fie soții și mame.
Dvs v-ați
preocupat mereu să inventați femei care se remarcă prin caracterul său.
Sunt înconjurată
de ei! Femei extraordinare. De multe ori găsesc un model uman pe care să-l
dezvolt ca personaj, dar realitatea mă întrece pentru că realizează lucruri la
care nu mi-aș fi visat niciodată.
Știți,
realitatea în sine este adesea o exagerare... Ar trebui să o suprimăm cu
ficțiune?
Exact. Când am
scris romanul Planul infinit (în spaniolă: El plan infinito), sursa
inspirației fiind cel de-al doilea soț al meu, William Gordon, au existat
critici care spuneau că acest lucru nu i se poate întâmpla nimănui și a trebuit
să tăiem pentru a-l face credibil. Ficțiunea trebuie să fie credibilă, iar
viața, uneori, nu este.
Ai făcut
exercițiul de a te gândi care sunt obsesiile muncii tale? Ce întrebări sunt
încă valabile în el și ce răspunsuri nu găsesc?
Sunt mereu
aceleași: iubirea și moartea. Violența, nevoia de dreptate, loialitate și
curaj. Și un subiect care mă obsedează: puterea cu impunitate, atât în
familie, cât și în societate.
Feminismul a
fost lăsat în călimară. Spui că cheia acestei mișcări nu este ceea ce au
femeile între picioare, ci între urechi.
Desigur, asta mi-a
marcat viața! Trăim într-un patriarhat. Morala, legile, totul este făcut mai
ales de bărbați. Noi, femeile, trebuie să găsim lacune pentru a ne lăsa vocile
să fie auzite. Primim din ce în ce mai mult. Dar lipsește. Există un adevărat
război împotriva femeilor.
Problema în
Occident este că există o extremă dreaptă care susține că acest patriarhat este
în pericol și că acele lacune la care faceți aluzie sunt deja prea multe. Ce
facem?
Nu v-am spus că
trăim sub un patriarhat? În această logică, orice cucerire a celeilalte părți
nu este convenabilă. Dar femeile au câștigat situația încetul cu încetul. Și o
vor mai câștiga, dar eu nu voi fi în viață să văd. Chiar și așa, mă simt ca în
subterană în ceea ce privește energia tinerilor. Uite ce s-a întâmplat în
Chile.
Spre asta mă
îndreptam.
Un tânăr ca
Gabriel Boric, 35 de ani, a câștigat... Cine l-a votat? 63% dintre femei, trei
din patru tineri, de asemenea. Simt acea energie, de aceea sunt foarte
optimistă cu privire la viitor. Ei nu vor sta cu mâna în mâinile acestor
bătrâni care conduc lumea.
Ce credeți că
a cristalizat aceste alegeri?
Ceea ce se
întâmplă de mulți ani. Inegalitatea, nemulțumirea, corupția și impunitatea au
produs explozia socială din 2019. Ei nu știau prea bine ce susțin. Nu era doar
prețul metroului, deși asta a servit drept scuză: au fost privatizările, starea
educației, pensiile scandalos de mizerabile, corupția completă a întregului
sistem. Au cerut o nouă Constituție. Democratic, nu impus de sus cum s-a
întâmplat cu toți de la început, dar mai puțin decât oricare care a emanat
dintr-o dictatură. Pandemia i-a trimis pe toți acasă și asta părea înghețat,
dar vin alegerile și reapar, departe de asta, ceea ce nu fusese uitat.
Lucrurile se întâmplă acolo.
Desigur.
Dacă Boric reușește să facă jumătate din ceea ce își
propune, va fi deja progres. Discursul său de acceptare rezumă în 17 minute
marile aspirații pe care le am pentru Chile: incluziune, egalitate, femei,
diversitate, democrație, respect pentru natură. Dacă va reuși, va fi un pas
uriaș înainte... Dacă nu, CIA se implică, desigur.
Vă văd foarte
încântată de noul președinte chilian. Dar celor care susțin că Chile poate
ajunge ca Venezuela, ce le-ați spune?
Chile nu este
Venezuela. Nici măcar Boric nu este Nicolás Maduro. Trebuie să încerci, nu? Cel
mai important lucru este să lupți contra corupției, care devorează totul.
Oamenii strigau în stradă: „Nu impunității!” Au strigat pentru demnitate, nu
numai a rănilor dictaturii, ci a celor care fură țara.
Cum a fost
primită tânăra care a fost nevoită să plece în exil în aceste luni de campanie?
Nimic, a trecut
mult timp. Trăim într-o altă țară, într-o altă lume. Observ o neînsemnată
sclipire din ochi a lui Boric către Allende. Dar nu mă mai gândesc niciodată la
fata aceea.
Este cineva
care a lăsat ceva cu siguranță în urmă?
Da, în adâncul
sufletului, când merg în Chile, mă simt ca o străină. Dictatura a schimbat-o
complet. Este o altă țară. Mă simt chiliană dacă vorbesc cu oamenii, dar dacă
merg acolo, mă simt la fel de străină ca în Statele Unite, unde locuiesc.
Se definește,
așadar, ca străin și deloc nostalgic?
Sunt nostalgică
pentru acea perioadă în care simțeam că aparțin undeva. Dar este o nostalgie
sentimentală, romantică și foarte nerealistă.
O nostalgie,
în schimb, bună pentru munca dvs?
Da, pentru că
rădăcinile mele mă hrănesc acolo. Această ultimă carte, de exemplu, deși nu o
pomenesc niciodată, nu aș fi putut s-o scriu dacă nu aș fi venit din Chile. O
port aici, în inima mea.
Violeta își
poartă și ea lucrurile în inimă. De exemplu, atunci când se face formula „soție
plus mama este egal cu plictiseala”, este matematică. Nu este aceeași ecuație
pe care mărturisești că ai experimentat-o în prima căsătorie?
Da, cu siguranță
se bazează din experiențele personale. La fel ca primul soț al Violetei, la fel
a fost și primul meu soț, Miguel Frías. Oameni respectabili și buni. Apoi a
venit acea pasiune smulsă pe care am trăit-o în Venezuela cu un argentinian.
M-a făcut să părăsesc acel prim soț și copiii mei, dar nu a durat mult, m-a
deziluzionat. Când simt că afecțiunea, respectul și admirația s-au terminat,
asta este. Ajunge atunci! Pa!
Totuși, s-a
recăsătorit.
Da, cu un bărbat
fascinant, aventuros, care la început nu știi dacă este criminal sau nu, ăla a
fost Willie Gordon. Dar și asta s-a încheiat când am observat că afecțiunea din
partea lui s-a încheiat. Aș fi putut continua, dar abia am observat și eu: „La
revedere!” Am divorțat când aveam 74 de ani și oamenii mi-au spus: „Dar cum?
Vei fi singură”. Ei bine, cred că este nevoie de mai mult curaj pentru a rămâne
într-o relație care nu funcționează decât pentru a pleca.
Și apoi Roger
apare în viața dvs. Al treilea partener.
Roger îmi oferă
ceea ce am nevoie: multă dragoste. Restul pot obține și singură. Dacă asta nu
îmi pot permite, decât dacă mi se oferă. Și mi-o oferă!
În acest mod
împlinește aspirația de a deveni ceea ce căutați: o bătrână pasionată?
Toată viața m-am
antrenat pentru asta. Să nu crezi că ajungi la bătrânețe cu mai multă pasiune,
trebuie să te antrenezi.
Cum?
Asumarea
riscurilor. Să te arunci într-o aventură, să participi la viață cu curiozitate
pentru ceilalți și pentru lume, fără a te așeza acolo unde te simți bine. Văd
tineri de vârsta nepoților mei care au relații precaute, care nu vor să sufere.
Ce ai de gând să faci cu viața ta dacă nu vrei să suferi?
Sunt adesea
supraprotejati de părinți. Asta e un lucru bun sau nerealist? Nu ar fi mai bine
dacă ar suferi un pic mai mult?
Asta spun, să
sufere puțin. Neglijarea blândă funcționează bine cu copiii. Așa i-am educat pe
Paula și Nicolás. Cu trei slujbe simultane ca și când i-am crescut, nu am avut
timp să fiu cu ochii pe ceea ce făceau. Presupun că au riscat foarte multe și
au făcut prostii, dar s-au format și fără ca eu să monitorizez totul.
Cele mai
fericite momente din viața lui, spune el, au fost când v-a ținut pentru prima
dată, iar cele mai triste, când a ținut pe Paula, aceasta fiind pe moarte. Ai
reușit să transformi acea tristețe în ceva pozitiv?
Da, în acțiune.
Scrierea cărții despre fiica mea, Paula, m-a ajutat să pun faptele în cuvinte,
să înțeleg ce s-a întâmplat. Îndelungata lui agonie de un an a fost o noapte
întunecată. Totul era o durere și angoasă. Când am rezolvat-o, pe baza
lucrurilor pe care le-am scris mamei mele și a notelor pe care le-am luat,
mi-am dat seama că singura cale de ieșire a fiicei mele era moartea. A trebuit
să o accept, să o înțeleg, să încerc să mă eliberez de furia pe care o
acumulasem din cauza acelei neglijențe care a provocat leziuni grave ale
creierului. Nimeni nu a încercat să o rănească intenționat, au fost o serie de
circumstanțe. Am primit mii de scrisori, nu exista internet. Și răspunzând la
toate, am dezvoltat un proces de comunicare cu oamenii. Toată lumea a suferit
pierderi și dureri. Asta a fost extraordinar. O simt pe Paula peste tot, nu voi
spune că văd fantome, dar e foarte puternică. Și încasările din acea carte au
mers către o fundație care este dedicată să facă ceea ce ar face dacă ar fi în
viață, apărând drepturile fundamentale ale femeilor și copiilor.
Ce este mai
dureros și mai festiv? Să scrii despre părinții cuiva sau despre copii?
Nu știu... Scriu
despre toți: părinți, bunici, copii, veri... Când am publicat romanul Suma
zilelor (în spaniolă: La suma de los días), fiul meu Nicolás mi-a spus: „Te
rog, mamă, să nu mai scrii niciodată despre mine. Am o viață privată și nu
vreau să-mi expun familia”. Și nu am mai făcut-o. Au trecut 15 ani de la acea
amintire și nimic mai mult.
De ce? Există posibilitatea să scrieți despre mai
multe lucruri din memorie, așa cum ați făcut în romanul Ce vrem noi,
femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune (în
spaniolă: Mujeres del alma mía).
El se plânge că
i-a afectat viața privată. Am publicat în acea amintire tratamentul de
fertilitate pe care el și soția lui l-au urmat pentru a avea copii. Mulți
oameni i-au oprit pe stradă, s-au simțit expuși. Apoi divorțul fiului meu a
fost foarte ciudat. S-a căsătorit cu o fată din Venezuela, au avut trei copii
în cinci ani și ea s-a îndrăgostit de iubita fiului meu vitreg.
Bun…
Cele două fete au
plecat, iar cei doi băieți au rămas agățați de perie cu trei copii în scutece
între ele. A fost subiect de roman! Ce avea să pierd?
Evident! Ce
pericol aveți în casă!
Păi, însemna să
îmi expun familia. Dar subiectul a fost prea bun.
Después de Paula,
usted entona en Afrodita un canto a los afrodisiacos. ¿Le sirvió?
Y tuve la suerte
de que se publicara ese libro cuatro meses antes de que apareciera el Viagra.
Si no, no se habría vendido ni un ejemplar.
După romanul
Paula, ați intonat în romanul Afrodita un cântec pentru afrodisiaci. A fost de succes?
Și am avut noroc
că acea carte a fost publicată cu patru luni înainte de apariția Viagrei. Dacă
nu, nici măcar o copie nu ar fi fost vândută.
Bunătate!
După ce am
publicat romanul Paula, am primit o lovitură de bâtă. Nu am putut scrie
nimic. Totul a ieșit plat, gri, plictisitor, imposibil. Mi-am amintit că eram
jurnalist și am căutat un subiect care să fie cel mai îndepărtat de doliu:
dragostea, lăcomia, sexul. Iar puntea dintre acestea este afrodisiace, deci
cercetând și încercând rețetele cu prietenii...
Spune-mi care
dintre ele funcționează cu adevărat.
Niciuna, singurul
lucru care funcționează este imaginația.
Fara
pansamente?
Dacă îl poți
condimenta, cu atât mai bine, dar totul este în creier, nu în organele genitale.
Isabel Allende, în grădina casei ei. LORI BARRA
La fel la
bărbați ca și la femei?
Mai ales la femei,
care romantizează totul, devenim sentimentale, inventăm povești pentru că asta
ni se pare mult mai stimulant decât orice altceva. Bărbații sunt foarte
vizuali. Nu știu dacă Playboy există încă. Au încercat să facă aceste reviste
pentru femei și nu funcționează. Homosexualii le cumpără. Nu suntem încântați
să vedem un bărbat pe jumătate gol, suntem încântați să ne sufle ceva la
ureche. Punctul G este la ureche, nu trebuie să-l cauți în altă parte.
Sfat înțelept
la aproape 80 de ani!
Aproape că le am!
Și bine ai venit.
Și când
scrieți? Planificați mult timp cărțile?
Nuuu! Cu excepția
cazului în care se ocupă de episoade istorice. Deja am învățat după 40 de ani
de scris să mă relaxez, să nu încerc să forțez nici povestea, nici personajele
cu ceea ce credeam anterior că ar trebui să fie. Dacă mă las purtată de
instinct și plăcere, descoperind treptat ce se întâmplă, în general
funcționează mult mai bine. Există o parte foarte intuitivă a scrisului.
Cât de dor
îți este de agenta ta, Carmen Balcells?
Foarte mult! Nu
numai ca agent, a fost și o prietenă foarte bună. Dacă aveam o problemă, o
sunam. Nu a oferit doar o soluție practică, ci și magică și sentimentală. Am
avut un astrolog italian; când i-am trimis un manuscris, mi-a spus: „Stai,
vorbesc cu astrologul!”
Nu ți-a spus
niciodată ce i-a răspuns odată lui García Márquez? Într-o zi a sunat-o și a
întrebat-o: „Mă iubești, Carmen?” Ea mi-a răspuns: „Uite, Gabriel, nu pot să
răspund la acea întrebare pentru că tu reprezintă 36% din facturarea mea...”.
Nu, deși mi-a
spus: „Ține minte, eu sunt agentul tău, nu prietenul tău”. Era aproape să
accepte acea implicare personală, dar într-o zi mi-a mărturisit că singurătatea
îl cântărește, da, că simțea plăcere să mănânce și să facă afaceri, dar că
suferea de singurătate, nu și-a acceptat partea sentimentală.
Mulți te
consideră una dintre puținele voci feminine ale boom-ului din America Latină,
acel fenomen foarte masculin.
Ei bine, asta au
spus când a apărut Casa Spiritelor, că eram singura femeie din acea mișcare.
Dar m-au șters repede, nu știu de ce, și m-au etichetat post-Boom. Și știi ce?
Nimănui nu-i place să fie luat în considerare după nimic.
Interviu realizat
de Jesús Ruiz Mantilla și publicat pe data de 15 ianuarie 2022 pe site-ul
elpais.com
