Isabel Allende: „Există un război adevărat contra femeii”

Cea mai bine vândută autoare de limbă spaniolă justifică feminismul, bucuria de a trăi, dragostea la vârsta a treia și afrodisiacele, fapte care, după cum menționează ea însăși, a ajutat-o să depășească moartea fiicei ei, Paula. La moment, publică „Violeta”, un roman între pandemii.

 

Scriitoarea Isabel Allende, fotografiată la casa ei din Sausalito, în San Francisco, în decembrie 2021. LORI BARRA

A început să publice la 40 de ani, dar după primul său succes la nivel mondial, Casa spiritelor (în original: La casa de los espíritus), au urmat altele aproape 30 de cărți, dintre care s-au vândut în aproximativ 70 de milioane de exemplare în 42 de limbi. Anul ăsta va împlini 80 de ani – s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, Peru –, Isabel Allende trăiește semi-izolată în orașul San Francisco, fără a avea vreun regret în ceea ce privește restricțiile pandemice. Partea bună a acestei nostalgii este faptul că a avut inspirație pentru Violeta (Plaza & Janés), cel mai nou roman al său după romanul Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune (în spaniolă: Mujeres del alma mía). Noua sa lucrare începe în anii douăzeci, cu gripa spaniolă, și se încheie 100 de ani mai târziu, în mijlocul acestui scenariu. A fost un omagiu adus generației mamei sale. În paginile romanelor sale abordează aceleași teme: dominație, putere, aspirațiile femeilor de a cuceri spații interzise, ​​libertate, loialitate, dragoste... Crede că statul Chile merită oportunitatea pe care o are cu Gabriel Boric, este mândră că a devenit pasionată, vorbește deschis despre căsătoriile sale și relații, despre moartea fiicei sale Paula, despre faptul că fiul său Nicolás i-a interzis să o includă în memoriile sale, despre experiențele sale afrodisiace, despre teama de a-și complica viața din cauza dragostei pe care o vede în relația cu nepoții săi... „Trebuie să sufere; dacă nu, de unde vor ști ei ce este viața?”

 

Noul dvs roman, Violeta, începe cu gripa spaniolă și se termină în vremuri de covid. Ce instrument bun de literatură pentru a urmări elipsele istorice, nu credeți?

A fost o întâmplare să se întâmple așa. Ideea a apărut când a murit mama mea, cu un an înainte de pandemie. Dacă ar mai fi trăit un an, împlinea 100 de ani, un veac. S-a născut într-un an pandemic, deoarece gripa a ajuns în Chile în 1920, și avea să moară în alta. Când a murit, mulți mi-au zis să-i scriu povestea. Aveam o relație specială. Dar existența ei nu a fost pentru că a fost mereu supusă, mai întâi tatălui și apoi soțului ei. Nu există realizare personală pentru o femeie dacă nu știe să se întrețină singură. Dacă depinzi de cineva ca să îți plătească facturile, trebuie să cobori arcul. Și asta a fost soarta mamei mele, în ciuda faptului că era o femeie super creativă. Când scriu, fără să știu ce va deveni Violeta, cred că în adâncul sufletului e acea femeie care mi-aș fi dorit să fie mama.

Mama dvs era artistă, picta.

Picta și avea ochi buni pentru afaceri... Da, dacă tatăl ei și soțul ei ar fi ascultat-o, ar fi ajuns să fie bogați. Ea știa instinctiv unde să investească.

Ce diferențiază generația ta de cea a mamei tale? În scurt timp s-a creat un mare gol.

Generația mea a ieșit în stradă, mulți au mers la universitate, deși eu nu; au căutat de lucru, doar atât, și-au câștigat existența. Dar într-o anumită clasă socială. Cei mai smeriți și muncitori și-au susținut mereu familia, vorbesc de acea clasă în care fetele erau educate să fie soții și mame.

 

Dvs v-ați preocupat mereu să inventați femei care se remarcă prin caracterul său.

Sunt înconjurată de ei! Femei extraordinare. De multe ori găsesc un model uman pe care să-l dezvolt ca personaj, dar realitatea mă întrece pentru că realizează lucruri la care nu mi-aș fi visat niciodată.

Știți, realitatea în sine este adesea o exagerare... Ar trebui să o suprimăm cu ficțiune?

Exact. Când am scris romanul Planul infinit (în spaniolă: El plan infinito), sursa inspirației fiind cel de-al doilea soț al meu, William Gordon, au existat critici care spuneau că acest lucru nu i se poate întâmpla nimănui și a trebuit să tăiem pentru a-l face credibil. Ficțiunea trebuie să fie credibilă, iar viața, uneori, nu este.

 

Ai făcut exercițiul de a te gândi care sunt obsesiile muncii tale? Ce întrebări sunt încă valabile în el și ce răspunsuri nu găsesc?

Sunt mereu aceleași: iubirea și moartea. Violența, nevoia de dreptate, loialitate și curaj. Și un subiect care mă obsedează: puterea cu impunitate, atât în ​​familie, cât și în societate.

 

Feminismul a fost lăsat în călimară. Spui că cheia acestei mișcări nu este ceea ce au femeile între picioare, ci între urechi.

Desigur, asta mi-a marcat viața! Trăim într-un patriarhat. Morala, legile, totul este făcut mai ales de bărbați. Noi, femeile, trebuie să găsim lacune pentru a ne lăsa vocile să fie auzite. Primim din ce în ce mai mult. Dar lipsește. Există un adevărat război împotriva femeilor.

Problema în Occident este că există o extremă dreaptă care susține că acest patriarhat este în pericol și că acele lacune la care faceți aluzie sunt deja prea multe. Ce facem?

Nu v-am spus că trăim sub un patriarhat? În această logică, orice cucerire a celeilalte părți nu este convenabilă. Dar femeile au câștigat situația încetul cu încetul. Și o vor mai câștiga, dar eu nu voi fi în viață să văd. Chiar și așa, mă simt ca în subterană în ceea ce privește energia tinerilor. Uite ce s-a întâmplat în Chile.

 

Spre asta mă îndreptam.

Un tânăr ca Gabriel Boric, 35 de ani, a câștigat... Cine l-a votat? 63% dintre femei, trei din patru tineri, de asemenea. Simt acea energie, de aceea sunt foarte optimistă cu privire la viitor. Ei nu vor sta cu mâna în mâinile acestor bătrâni care conduc lumea.

 

Ce credeți că a cristalizat aceste alegeri?

Ceea ce se întâmplă de mulți ani. Inegalitatea, nemulțumirea, corupția și impunitatea au produs explozia socială din 2019. Ei nu știau prea bine ce susțin. Nu era doar prețul metroului, deși asta a servit drept scuză: au fost privatizările, starea educației, pensiile scandalos de mizerabile, corupția completă a întregului sistem. Au cerut o nouă Constituție. Democratic, nu impus de sus cum s-a întâmplat cu toți de la început, dar mai puțin decât oricare care a emanat dintr-o dictatură. Pandemia i-a trimis pe toți acasă și asta părea înghețat, dar vin alegerile și reapar, departe de asta, ceea ce nu fusese uitat. Lucrurile se întâmplă acolo.

 

Desigur.

Dacă Boric reușește să facă jumătate din ceea ce își propune, va fi deja progres. Discursul său de acceptare rezumă în 17 minute marile aspirații pe care le am pentru Chile: incluziune, egalitate, femei, diversitate, democrație, respect pentru natură. Dacă va reuși, va fi un pas uriaș înainte... Dacă nu, CIA se implică, desigur.

 

Vă văd foarte încântată de noul președinte chilian. Dar celor care susțin că Chile poate ajunge ca Venezuela, ce le-ați spune?

Chile nu este Venezuela. Nici măcar Boric nu este Nicolás Maduro. Trebuie să încerci, nu? Cel mai important lucru este să lupți contra corupției, care devorează totul. Oamenii strigau în stradă: „Nu impunității!” Au strigat pentru demnitate, nu numai a rănilor dictaturii, ci a celor care fură țara.

Cum a fost primită tânăra care a fost nevoită să plece în exil în aceste luni de campanie?

Nimic, a trecut mult timp. Trăim într-o altă țară, într-o altă lume. Observ o neînsemnată sclipire din ochi a lui Boric către Allende. Dar nu mă mai gândesc niciodată la fata aceea.

Este cineva care a lăsat ceva cu siguranță în urmă?

Da, în adâncul sufletului, când merg în Chile, mă simt ca o străină. Dictatura a schimbat-o complet. Este o altă țară. Mă simt chiliană dacă vorbesc cu oamenii, dar dacă merg acolo, mă simt la fel de străină ca în Statele Unite, unde locuiesc.

Se definește, așadar, ca străin și deloc nostalgic?

Sunt nostalgică pentru acea perioadă în care simțeam că aparțin undeva. Dar este o nostalgie sentimentală, romantică și foarte nerealistă.

O nostalgie, în schimb, bună pentru munca dvs?

Da, pentru că rădăcinile mele mă hrănesc acolo. Această ultimă carte, de exemplu, deși nu o pomenesc niciodată, nu aș fi putut s-o scriu dacă nu aș fi venit din Chile. O port aici, în inima mea.

Violeta își poartă și ea lucrurile în inimă. De exemplu, atunci când se face formula „soție plus mama este egal cu plictiseala”, este matematică. Nu este aceeași ecuație pe care mărturisești că ai experimentat-o ​​în prima căsătorie?

Da, cu siguranță se bazează din experiențele personale. La fel ca primul soț al Violetei, la fel a fost și primul meu soț, Miguel Frías. Oameni respectabili și buni. Apoi a venit acea pasiune smulsă pe care am trăit-o în Venezuela cu un argentinian. M-a făcut să părăsesc acel prim soț și copiii mei, dar nu a durat mult, m-a deziluzionat. Când simt că afecțiunea, respectul și admirația s-au terminat, asta este. Ajunge atunci! Pa!

Totuși, s-a recăsătorit.

Da, cu un bărbat fascinant, aventuros, care la început nu știi dacă este criminal sau nu, ăla a fost Willie Gordon. Dar și asta s-a încheiat când am observat că afecțiunea din partea lui s-a încheiat. Aș fi putut continua, dar abia am observat și eu: „La revedere!” Am divorțat când aveam 74 de ani și oamenii mi-au spus: „Dar cum? Vei fi singură”. Ei bine, cred că este nevoie de mai mult curaj pentru a rămâne într-o relație care nu funcționează decât pentru a pleca.

 

Și apoi Roger apare în viața dvs. Al treilea partener.

Roger îmi oferă ceea ce am nevoie: multă dragoste. Restul pot obține și singură. Dacă asta nu îmi pot permite, decât dacă mi se oferă. Și mi-o oferă!

În acest mod împlinește aspirația de a deveni ceea ce căutați: o bătrână pasionată?

Toată viața m-am antrenat pentru asta. Să nu crezi că ajungi la bătrânețe cu mai multă pasiune, trebuie să te antrenezi.

Cum?

Asumarea riscurilor. Să te arunci într-o aventură, să participi la viață cu curiozitate pentru ceilalți și pentru lume, fără a te așeza acolo unde te simți bine. Văd tineri de vârsta nepoților mei care au relații precaute, care nu vor să sufere. Ce ai de gând să faci cu viața ta dacă nu vrei să suferi?

Sunt adesea supraprotejati de părinți. Asta e un lucru bun sau nerealist? Nu ar fi mai bine dacă ar suferi un pic mai mult?

Asta spun, să sufere puțin. Neglijarea blândă funcționează bine cu copiii. Așa i-am educat pe Paula și Nicolás. Cu trei slujbe simultane ca și când i-am crescut, nu am avut timp să fiu cu ochii pe ceea ce făceau. Presupun că au riscat foarte multe și au făcut prostii, dar s-au format și fără ca eu să monitorizez totul.

Cele mai fericite momente din viața lui, spune el, au fost când v-a ținut pentru prima dată, iar cele mai triste, când a ținut pe Paula, aceasta fiind pe moarte. Ai reușit să transformi acea tristețe în ceva pozitiv?

Da, în acțiune. Scrierea cărții despre fiica mea, Paula, m-a ajutat să pun faptele în cuvinte, să înțeleg ce s-a întâmplat. Îndelungata lui agonie de un an a fost o noapte întunecată. Totul era o durere și angoasă. Când am rezolvat-o, pe baza lucrurilor pe care le-am scris mamei mele și a notelor pe care le-am luat, mi-am dat seama că singura cale de ieșire a fiicei mele era moartea. A trebuit să o accept, să o înțeleg, să încerc să mă eliberez de furia pe care o acumulasem din cauza acelei neglijențe care a provocat leziuni grave ale creierului. Nimeni nu a încercat să o rănească intenționat, au fost o serie de circumstanțe. Am primit mii de scrisori, nu exista internet. Și răspunzând la toate, am dezvoltat un proces de comunicare cu oamenii. Toată lumea a suferit pierderi și dureri. Asta a fost extraordinar. O simt pe Paula peste tot, nu voi spune că văd fantome, dar e foarte puternică. Și încasările din acea carte au mers către o fundație care este dedicată să facă ceea ce ar face dacă ar fi în viață, apărând drepturile fundamentale ale femeilor și copiilor.

Ce este mai dureros și mai festiv? Să scrii despre părinții cuiva sau despre copii?

Nu știu... Scriu despre toți: părinți, bunici, copii, veri... Când am publicat romanul Suma zilelor (în spaniolă: La suma de los días), fiul meu Nicolás mi-a spus: „Te rog, mamă, să nu mai scrii niciodată despre mine. Am o viață privată și nu vreau să-mi expun familia”. Și nu am mai făcut-o. Au trecut 15 ani de la acea amintire și nimic mai mult.

De ce? Există posibilitatea să scrieți despre mai multe lucruri din memorie, așa cum ați făcut în romanul Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune (în spaniolă: Mujeres del alma mía).

El se plânge că i-a afectat viața privată. Am publicat în acea amintire tratamentul de fertilitate pe care el și soția lui l-au urmat pentru a avea copii. Mulți oameni i-au oprit pe stradă, s-au simțit expuși. Apoi divorțul fiului meu a fost foarte ciudat. S-a căsătorit cu o fată din Venezuela, au avut trei copii în cinci ani și ea s-a îndrăgostit de iubita fiului meu vitreg.

Bun…

Cele două fete au plecat, iar cei doi băieți au rămas agățați de perie cu trei copii în scutece între ele. A fost subiect de roman! Ce avea să pierd?

Evident! Ce pericol aveți în casă!

Păi, însemna să îmi expun familia. Dar subiectul a fost prea bun.

Después de Paula, usted entona en Afrodita un canto a los afrodisiacos. ¿Le sirvió?

Y tuve la suerte de que se publicara ese libro cuatro meses antes de que apareciera el Viagra. Si no, no se habría vendido ni un ejemplar.

După romanul Paula, ați intonat în romanul Afrodita un cântec pentru afrodisiaci. A fost de succes?

Și am avut noroc că acea carte a fost publicată cu patru luni înainte de apariția Viagrei. Dacă nu, nici măcar o copie nu ar fi fost vândută.

Bunătate!

După ce am publicat romanul Paula, am primit o lovitură de bâtă. Nu am putut scrie nimic. Totul a ieșit plat, gri, plictisitor, imposibil. Mi-am amintit că eram jurnalist și am căutat un subiect care să fie cel mai îndepărtat de doliu: dragostea, lăcomia, sexul. Iar puntea dintre acestea este afrodisiace, deci cercetând și încercând rețetele cu prietenii...

Spune-mi care dintre ele funcționează cu adevărat.

Niciuna, singurul lucru care funcționează este imaginația.

Fara pansamente?

Dacă îl poți condimenta, cu atât mai bine, dar totul este în creier, nu în organele genitale.

 

Isabel Allende, în grădina casei ei. LORI BARRA

La fel la bărbați ca și la femei?

Mai ales la femei, care romantizează totul, devenim sentimentale, inventăm povești pentru că asta ni se pare mult mai stimulant decât orice altceva. Bărbații sunt foarte vizuali. Nu știu dacă Playboy există încă. Au încercat să facă aceste reviste pentru femei și nu funcționează. Homosexualii le cumpără. Nu suntem încântați să vedem un bărbat pe jumătate gol, suntem încântați să ne sufle ceva la ureche. Punctul G este la ureche, nu trebuie să-l cauți în altă parte.

Sfat înțelept la aproape 80 de ani!

Aproape că le am! Și bine ai venit.

Și când scrieți? Planificați mult timp cărțile?

Nuuu! Cu excepția cazului în care se ocupă de episoade istorice. Deja am învățat după 40 de ani de scris să mă relaxez, să nu încerc să forțez nici povestea, nici personajele cu ceea ce credeam anterior că ar trebui să fie. Dacă mă las purtată de instinct și plăcere, descoperind treptat ce se întâmplă, în general funcționează mult mai bine. Există o parte foarte intuitivă a scrisului.

 

Cât de dor îți este de agenta ta, Carmen Balcells?

Foarte mult! Nu numai ca agent, a fost și o prietenă foarte bună. Dacă aveam o problemă, o sunam. Nu a oferit doar o soluție practică, ci și magică și sentimentală. Am avut un astrolog italian; când i-am trimis un manuscris, mi-a spus: „Stai, vorbesc cu astrologul!”

Nu ți-a spus niciodată ce i-a răspuns odată lui García Márquez? Într-o zi a sunat-o și a întrebat-o: „Mă iubești, Carmen?” Ea mi-a răspuns: „Uite, Gabriel, nu pot să răspund la acea întrebare pentru că tu reprezintă 36% din facturarea mea...”.

Nu, deși mi-a spus: „Ține minte, eu sunt agentul tău, nu prietenul tău”. Era aproape să accepte acea implicare personală, dar într-o zi mi-a mărturisit că singurătatea îl cântărește, da, că simțea plăcere să mănânce și să facă afaceri, dar că suferea de singurătate, nu și-a acceptat partea sentimentală.

Mulți te consideră una dintre puținele voci feminine ale boom-ului din America Latină, acel fenomen foarte masculin.

Ei bine, asta au spus când a apărut Casa Spiritelor, că eram singura femeie din acea mișcare. Dar m-au șters repede, nu știu de ce, și m-au etichetat post-Boom. Și știi ce? Nimănui nu-i place să fie luat în considerare după nimic.

 

Interviu realizat de Jesús Ruiz Mantilla și publicat pe data de 15 ianuarie 2022 pe site-ul elpais.com

Sursa: el pais https://elpais.com/eps/2022-01-15/isabel-allende-existe-una-verdadera-guerra-contra-la-mujer.html?utm_source=Facebook&Echobox=1642755694-1&fbclid=IwAR1YO1fZSYheN1TdUsbD0SwAopzmYxjzDeQ79opcbHW9UFnBVSbqsW4cH_8#Tracking%20Code=FB_EPS_CM

Amantul japonez de Isabel Allende

Chilienii se mândresc foarte mult cu scriitoarea Isabel Allende. Dacă o să le zici că ai citit vreun roman de-al ei, cu siguranță se vor bucura. Romanul Amantul japonez a fost tradus în limba română în anul 2016 la editura Humanitas din București. Titlul original este El amante japonés și a fost scris în anul 2015. Isabel Allende este nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani și lucrează ca ziaristă. Primul eu roman a fost Casa spiritelor. A fost publicat în anul 1982 și a avut un succes pe plan internațional fiind un bestseller. 

Alte romane scrise de Isabel Allende sunt : Afrodita (1997), Fiica norocului (1999), Portret în sepia (2000), memoriile Țara mea inventată (2003), Zorro (2005), Inés a sufletului meu (2007), volumul autobiografic Suma zilelor (2009), Insula de sub mare (2011), Caietul Mayei (2011), Dragoste (2012), Jocul Ripper (2014). 

Alma Belasco este eroina romanului Amantul japonez. În anul 1939, când Polonia este amenințată de nazism, Alma este trimisă de părinți să trăiască la San Francisco, alături de unchii ei. Fiind într-un mediu nou și incapabilă să se integreze, Alma are o legătură profundă și amoroasă cu fiul grădinarului famileii la care stă. Numele băiatului este Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărțiți, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu familia sa. Mai târziu, Alma este una dintre bătrânele excentrice care trăiește într-un axil de lux Lark House din orașul San Francisco. 

La azil, tocmai se angajase Irina Bazili, o tânără îngrijitoare din Republica Moldova cu o istorie tristă în biografia sa, dar care ajunge să descopere dragostea dintre Alma și Ichimei. 
Acțiunea romanului se începe odată cu angajeaza Irinei Bazili la Lark House, care se afla în Berkeley, în anul 2010. Avea 23 de ani împliniți. Iar Lark House a fost înființat la jumătatea lui 1900 pentru a oferi bătrânilor cu venituri mici o locuință decentă. Însă, cu timpul, destule aspecte s-au schimbat, însă așezământul continua să perceapă taxe pe potriva veniturilor fiecărui rezident. 
La interviul de angajare la azil, directorul Hans Voigt i-a spus Irinei că „era prea tânără pentru un post care presupunea atâtea responsabilități, dar cum era nevoie să se ocupe urgent un post vacant la Departamentul de adminsitrație și asistență, putea lucra acolo până aveau să găsească persoana potrivită.”

Fragmente din roman:

Referințe critice:

„Romanul Amantul japonez este animat de același spirit efervescent care a făcut-o cunoscută pe Isabel Allende în întreaga lume. Un roman pe care e o plăcere să-l recomanzi”.

The Washington Post

Scriitoarea chiliană Isabel Allende: „Viaţa, de asemenea, este ficţiune”. „Amantul japonez” e cel mai recent roman al ei. L-ați citit?

Revista sudamericană, Viva a discutat cu scriitoarea chiliană, Isabel Allende, care are în vânzare în librării ultimele, 23 de cărţi. Romanul Dincolo de iarnă (titlu original: Mas alla del invierno), conţine poveştile de amor târzii, o emigrantă prinsă într-o iarnă grea şi misterul unei morţi ce trebuie rezolvat.

Interviul a fost realizat de Natalia Díaz Zeledón şi publicat pe 23 iulie, 2017. Înainte de acest interviu, au apărut şi alte conversaţii de ale ei, unde, în mod inevitabil, apare dragostea ei pentru avocatul american, Roger Cukras.

 

Autoroarea chiliana are scrise 23 de cărţi. Dedicate lui Lori Barra

„Bietului Willie i-a murit doi copii din cauza drogurilor, iar la mine a murit Paula. Un cuplu nu rezistă mult la atâta durere” a declarat scriitoarea de origine chiliană pentru revista Viva din reşedinţa sa din California, Statele Unite. „Willie a fost deprimat si a incetat la orice efort pentru a mentine relatia de cuplu. Hai să zicem ca cel mai bine a fost să ne separăm. A fost o idee bună. Acum el are altă parteneră, o persoană ideală pentru el si eu, din intamplare, l-am cunoscut pe Roger şi nu mă aşteptam la nimic.”

Cel mai recent roman al scriitoare este Dincolo de iarnă, iar ficţiunea personajelor se intersectează cu viaţa ei. Romanul relatează istoria chilienei Lucía Maraz, o femeie matură care oferă şansa unei dragostei cu un profesor american, Richard Bowmaster. În timpul incertitudinii romantismului, cei doi o cunosc pe Evelyn Ortega, o migrantă din Guatemala care se refugiază împreună cu ei într-o iarnă aspră.

Ai scris despre dragoste pe tot parcursul carierei tale. Care a fost motivul că ai schimbat subiectul?

Subiectul iubirii, după mine, nu s-a schimbat, dar continuă. În cărţile mele sunt copii şi tineri care se îndrăgostesc, iar acum, persoanele în vârstă.

Eu cred că se îndrăgostesc în aceeaşi formă şi întotdeauna la fel. Etapele vieţii marchează forma în care se dezvoltă dragostea. Există o etapă în care cineva se căsătoreşte şi are copii, întemeind o familie. Sunt alte momente în care eşti ocupat să ai o carieră, de a merge mai departe, să plăteşti şcolile şi cu toate acestea, ai ce face. După asta, există un moment în viaţă, când te întrebi unde eşti: când o persoană nu are aceste responsabilităţi şi poate să trăiască dragostea într-o manieră diferită.

În ce sens în altă manieră?

Ca şi înainte, pasionat. Cu aceeaşi intensitate romantică şi sexuală, dar fără planuri. Eu când eram tânără, îmi făceam planuri ca să mă căsătoresc, sa am copii, voi face asta şi asta. Dar eu am 75 de ani, iar Roger - 74. Cât ne costă viata? Nu ştim. Cât de mult a rămas din viaţa conştientă, din viaţa sănătoasă, din viaţa cu energie, de proiecte si de scopuri? Am un vis de a trăi prezentul, fără planuri mari, pentru că nu ştim dacă se pot împlini.

Cunoscându-l pe Roger, s-a schimbat stilul de a scrie romane?

Nu-l ştiam când am început să scriu, a apărut când totul a fost aproape terminat. Dragostea nu schimbă atât de mult. Când m-am îndrăgostit de Willy aveam 45 de ani, iar cand m-am îndrăgostit de primul meu soţ aveam 15 sau 16 ani. A fost intotdeauna acelaşi sentiment de a-ţi pierde capul, din pasiune totală.

Cum apare viaţa ta personală în textele tale? Este scrisă într-o maniera complicată ori este doar clipi din ochi?

Aş fi vrut să fie aşa (zâmbeste). Nu sunt scrise cât ai clipi din ochi, ele nu pot fi explicate. Eu scriu despre ce mă interesează într-un moment determinat, întotdeauna este o motivaţie. Uneori cred că tema nu are nici o legătură cu mine, un exemplu fiind când am scris romanul Insula de sub mare (titlu original e La isla bajo el mar, 2009). Un roman unde mi-au trebuit patru ani de cercetare, e greu să scrii despre revolta sclavilor din Haiti, de acum 200 de ani. Ce are asta cu mine din punct de vedere cultural sau emotional? Romanul, odată terminat, mi-am dat seama de obsesia de a-l scrie, era despre tema care m-a obsedat dintotdeauna: puterea absolută de nepedepsirea unui infractor, datorită împrejurărilor legale.

Deci, orice roman are o relatie directa cu mine. E ceva ce mă interesează mult, ceva ce mi s-a întâmplat, o experienţă personală, o memorie obsesivă, ceva ce nu pot să renunţ ori ceva ce mi s-a întâmplat pentru moment. În acest moment, Fundaţia mea lucrează cu refugiaţi. Cazul lui Evelyn îl am la îndemână. Trăiesc o etapă a vieţii mele de maturitate, când am început să scriu romanul, îmi imaginam că puteam iubi cum iubea Lucía Maraz, dar nu mi se putea întâmpla să iubesc aşa. Poate că îmi doream, dar nu mi se întâmplă mie (zâmbeşte).

Este evident ca în opera Dvs, sunteţi preocupată de experienţa migraţiilor, relaţia lor cu ţara adoptată. Cum aţi reuşit să dezvăluiţi aceste aspecte conjuncturale în romanele Dvs?

Când scriu ceva, încep să fac o investigaţie amănunţită a locului şi a timpului. Dacă este necesar, merg la faţa locului şi trăiesc circumstanţele. Dacă voi scrie despre Brooklyn, voi merge în Brooklyn în timpul iernii pentru a vedea cum este timpul în acest sezon. Dacă voi scrie despre Amazonas, voi merge în Amazonas. Odată ce am teatrul meu, unde personajele mele se vor mişca, fiind bine delimitate şi bine cercetate, am deja jumătate din carte. Am materialul de bază care îl face pe cititor credibil. Partea fictivă este acceptată mai uşor.

Din toată cariera dvs, ce semnificaţie are romanul Dincolo de iarnă? Ce are aceasta carte în mod special?

Nimic. Este o altă carte ca şi cele pe care le-am mai scris. Fiecare roman este o creaţie, este o ofertă pe care cineva o pune acolo pentru ca cititorii să o primească ori să o respingă. Eu niciodata nu privesc în urmă ca să văd ce am scris şi cand mi se zice că am scris 23 de cărţi, adevarul e că pot spune că sunt multe. Am fost în Madrid pentru lansarea cărţii, era o cortină enormă, unde erau cele 23 de coperţi ale cărţilor. Eu le priveam şi nu îmi venea să cred ochilor: erau toate diferite şi nu-mi aminteam de aproape niciuna (râde). Când sunt întrebată de importantanţa pe care o pot avea, nu răspund în nici un fel.

Ce text te-ai bucurat cel mai mult? Investigarea ori scrierea textului, care sunt procese foarte diferite.

Un text care mi-a placut mult, la momentul respectiv, pentru că mi-a trezit spiritul dupa moartea fiicei mele Paula, a fost Afrodita (1996). Când faci cercetări despre sex, mâncare, afrodisiace, povestiri erotice... Toate acestea mi-au ridicat foarte mult spiritele. Deci, a fost distractiv să o fac, mai ales în acel moment care a fost atât de prost în viaţa mea. Într-adevăr, cea mai mare cădere pe care am avut-o.

Dar, aproape toate temele de investigaţie mă pasionează, ca şi în cazul sclaviei. Este un subiect înfricoşător. Ororile pe care oamenii le pot face contra oamenilor cand au impunitate şi putere, sunt terifiante. Dar cercetarea mă îmbogăţeşte, mă ajută să ştiu lucruri pe care nu le bănuisem. Când am cercetat tema aurului din California pentru a scrie romanul Fiica norocului (titlu original: Hija de la fortuna, 1999), am descoperit multe lucruri pe care nici nu le cautam. Am descoperit prezenţa peruanilor şi a chilienilor, cu mult inainte ca americanii să vină pe continent. Am ajuns prin Pacific şi am ajuns mult mai devreme.

Toate aceste lucruri sunt cunoştinte importante. Partea proastă ca eu am memorie proastă. Îmi amintesc tot ce am de gând să scriu pentru această carte şi, odată publicat romanul, încep să investighez pentru următoarea carte şi uit ce am scris mai devreme.

V-aţi aventurat să scrieţi genuri diferite şi a-ţi avut oportunitatea de a scrie pentru public foarte diferit. Cum funcţionează aceste schimbări?

Nu mi-am pus scopul sa scriu lucruri diferite in mod special. Adevarul e că fiecare carte are  stilul ei de a fi povestit şi fiecare roman este o provocare care trebuie luat fără să te gândeşti la ceea ce ai facut mai inainte, pentru că formulele nu pot fi repetate. Fiecare roman e o provocare, cere o documentare diferită, un ton distins şi o manieră distinctă de a o povesti. Sunt teme care se repeta şi eu sunt conştientă de asta. Uneori sunt la mijlocul unui roman şi spun, asta eu deja am mai spus, asta eu am mai relatat înainte. Dar aceste teme sunt recurent, nu doar cu mine. Eu am temele mele referitor la subiecte ce ţine de moarte, dragoste, violenţă, nedreptate, exil, marginalitate. Se repetă întotdeauna. Personajele mele sunt femei puternice care se descurcă singure, părinţi dispăruţi. Sunt teme. 

De unde vin aceste femei? Ori sunt reflecţiile dumneavoastră?

Nu (zâmbeşte). Nu sunt reflecţii de ale mele. Se zice că în fiecare autor sau autoare este într-un personaj, inclusiv răufăcători. De ce alegi să scrii despre aceste personaje, iar despre alţii nu? De ce trebuie să zici asta, dar despre asta nu? Pentru că asta e important pentru tine şi este reflecţia autorului. Iar când descriu ori vreau să creez un personaj, aproape întotdeauna am un model din viaţa reală. Dacă nu-l am, caut. 

În cazul romanului Dincolo de iarnă, personajul lui Evelyn Ortega, fata din Guatemala... La fundaţia mea lucram cu refugiaţii, aşa ca sunt la curent cu situaţii ca ale ei. Nu am avut nevoie să inventez personajul. Lucia Maraz are multe părţi din mine, dar are şi de la prietenele mele, jurnaliste chiliene, care au suferit din cauza exilului, şi-au ucis tatal, le-a dispărut un frate ori un soţ. Deci, nu trebuia să inventez nici asta. E o chestiune de a-mi aminti de prietenele mele şi de a vorbi cu ele. 

Un personaj precum Richar, este o combinaţie de două ori trei persoane pe care le cunosc. Unul din ei este fratele meu, Juan. Altul este un prieten adorabil, de la el am toate frazele pesimiste. Acest pesimism brutal este de la el. Cand am scris Jocul Ripper (2014) aveam nevoie de un soldat american şi nu cunoşteam niciunul. Am mers să-l caut şi graţie unei persoane care era vară cu el, am reuşit să vobesc cu unul din soldaţii care l-au ucis pe Osama Bin Laden. Acesta a fost modelul meu pentru personaj şi nu l-aş fi putut inventa niciodată. 

Cat de subţire este linia dintre realitate şi ficţiune?

Nu ştiu care este linia, deoarece în viaţa mea proprie nu ştiu care e reală şi care e inventată. După spusele fiului meu, Nicolás, eu inventez totul. După mine, totul e adevărat. Şi mi se întâmplă lucruri stranii. Şi atunci, mi se pare ca totul este posibil: că viaţa e misterioasă şi chiar viaţa este ficţiune. Viaţa este amintire, viaţa este memorie. Unul îşi aminteşte lucruri diferite de modul în care s-au întâmplat sau cum îi amintesc alţii. Dacă eu şi fiul meu vedem un accident de maşina, eu pot povesti asta în 20 de minute: este sânge, poliţie, câini care ling sânge, totul. Nicolás spune: „S-au lovit două maşini.” Gata. 

În viitor, ce veţi vinde?

Presupun că voi scrie altă carte. La moment sunt îndrăgostită şi nu cred că am prea mult timp (râde). Când există un barbat în viaţa mea, nu am timp. Dar voi continua să scriu. Ce voi scrie acum? Habar n-am. Nu contează, voi cauta. Partea buna a acestei meserii pe care o am, este ca nu poţi îmbătrâni şi poţi continua să scrii liniştit, în timp ce nu înnebuneşti. 

Interviul a fost tradus.

Sursa: Entrevista con Isabel Allende: „La vida tambien es ficcion”   [online] [citat 16.06.2018]. Disponibil: https://www.nacion.com/viva/cultura/entrevista-con-isabel-allende-la-vida-tambien-es-ficcion/VPG4GDRB2JCDJLYZASD47OSANE/story/