Se afișează postările cu eticheta scriitoarea chiliană Isabel Allende. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta scriitoarea chiliană Isabel Allende. Afișați toate postările

sâmbătă, 30 iunie 2018

Amantul japonez de Isabel Allende

Chilienii se mândresc foarte mult cu scriitoarea Isabel Allende. Dacă o să le zici că ai citit vreun roman de-al ei, cu siguranță se vor bucura. Romanul Amantul japonez a fost tradus în limba română în anul 2016 la editura Humanitas din București. Titlul original este El amante japonés și a fost scris în anul 2015. Isabel Allende este nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani și lucrează ca ziaristă. Primul eu roman a fost Casa spiritelor. A fost publicat în anul 1982 și a avut un succes pe plan internațional fiind un bestseller. 

Alte romane scrise de Isabel Allende sunt : Afrodita (1997), Fiica norocului (1999), Portret în sepia (2000), memoriile Țara mea inventată (2003), Zorro (2005), Inés a sufletului meu (2007), volumul autobiografic Suma zilelor (2009), Insula de sub mare (2011), Caietul Mayei (2011), Dragoste (2012), Jocul Ripper (2014). 


Alma Belasco este eroina romanului Amantul japonez. În anul 1939, când Polonia este amenințată de nazism, Alma este trimisă de părinți să trăiască la San Francisco, alături de unchii ei. Fiind într-un mediu nou și incapabilă să se integreze, Alma are o legătură profundă și amoroasă cu fiul grădinarului famileii la care stă. Numele băiatului este Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbor, cei doi sunt despărțiți, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu familia sa. Mai târziu, Alma este una dintre bătrânele excentrice care trăiește într-un axil de lux Lark House din orașul San Francisco. 


La azil, tocmai se angajase Irina Bazili, o tânără îngrijitoare din Republica Moldova cu o istorie tristă în biografia sa, dar care ajunge să descopere dragostea dintre Alma și Ichimei. 

Acțiunea romanului se începe odată cu angajeaza Irinei Bazili la Lark House, care se afla în Berkeley, în anul 2010. Avea 23 de ani împliniți. Iar Lark House a fost înființat la jumătatea lui 1900 pentru a oferi bătrânilor cu venituri mici o locuință decentă. Însă, cu timpul, destule aspecte s-au schimbat, însă așezământul continua să perceapă taxe pe potriva veniturilor fiecărui rezident. 
La interviul de angajare la azil, directorul Hans Voigt i-a spus Irinei că „era prea tânără pentru un post care presupunea atâtea responsabilități, dar cum era nevoie să se ocupe urgent un post vacant la Departamentul de adminsitrație și asistență, putea lucra acolo până aveau să găsească persoana potrivită.”

Fragmente din roman:













Referințe critice:



„Romanul Amantul japonez este animat de același spirit efervescent care a făcut-o cunoscută pe Isabel Allende în întreaga lume. Un roman pe care e o plăcere să-l recomanzi”.


The Washington Post

sâmbătă, 16 iunie 2018

Scriitoarea chiliană Isabel Allende: „Viaţa, de asemenea, este ficţiune”. „Amantul japonez” e cel mai recent roman al ei. L-ați citit?

Revista sudamericană, Viva a discutat cu scriitoarea chiliană, Isabel Allende, care are în vânzare în librării ultimele, 23 de cărţi. Romanul Dincolo de iarnă (titlu original: Mas alla del invierno), conţine poveştile de amor târzii, o emigrantă prinsă într-o iarnă grea şi misterul unei morţi ce trebuie rezolvat.
Interviul a fost realizat de Natalia Díaz Zeledón şi publicat pe 23 iulie, 2017. Înainte de acest interviu, au apărut şi alte conversaţii de ale ei, unde, în mod inevitabil, apare dragostea ei pentru avocatul american, Roger Cukras.
 
Autoroarea chiliana are scrise 23 de cărţi. Dedicate lui Lori Barra
„Bietului Willie i-a murit doi copii din cauza drogurilor, iar la mine a murit Paula. Un cuplu nu rezistă mult la atâta durere” a declarat scriitoarea de origine chiliană pentru revista Viva din reşedinţa sa din California, Statele Unite. „Willie a fost deprimat si a incetat la orice efort pentru a mentine relatia de cuplu. Hai să zicem ca cel mai bine a fost să ne separăm. A fost o idee bună. Acum el are altă parteneră, o persoană ideală pentru el si eu, din intamplare, l-am cunoscut pe Roger şi nu mă aşteptam la nimic.”

Cel mai recent roman al scriitoare este Dincolo de iarnă, iar ficţiunea personajelor se intersectează cu viaţa ei. Romanul relatează istoria chilienei Lucía Maraz, o femeie matură care oferă şansa unei dragostei cu un profesor american, Richard Bowmaster. În timpul incertitudinii romantismului, cei doi o cunosc pe Evelyn Ortega, o migrantă din Guatemala care se refugiază împreună cu ei într-o iarnă aspră.

Ai scris despre dragoste pe tot parcursul carierei tale. Care a fost motivul că ai schimbat subiectul?
Subiectul iubirii, după mine, nu s-a schimbat, dar continuă. În cărţile mele sunt copii şi tineri care se îndrăgostesc, iar acum, persoanele în vârstă.
Eu cred că se îndrăgostesc în aceeaşi formă şi întotdeauna la fel. Etapele vieţii marchează forma în care se dezvoltă dragostea. Există o etapă în care cineva se căsătoreşte şi are copii, întemeind o familie. Sunt alte momente în care eşti ocupat să ai o carieră, de a merge mai departe, să plăteşti şcolile şi cu toate acestea, ai ce face. După asta, există un moment în viaţă, când te întrebi unde eşti: când o persoană nu are aceste responsabilităţi şi poate să trăiască dragostea într-o manieră diferită.

În ce sens în altă manieră?
Ca şi înainte, pasionat. Cu aceeaşi intensitate romantică şi sexuală, dar fără planuri. Eu când eram tânără, îmi făceam planuri ca să mă căsătoresc, sa am copii, voi face asta şi asta. Dar eu am 75 de ani, iar Roger - 74. Cât ne costă viata? Nu ştim. Cât de mult a rămas din viaţa conştientă, din viaţa sănătoasă, din viaţa cu energie, de proiecte si de scopuri? Am un vis de a trăi prezentul, fără planuri mari, pentru că nu ştim dacă se pot împlini.

Cunoscându-l pe Roger, s-a schimbat stilul de a scrie romane?
Nu-l ştiam când am început să scriu, a apărut când totul a fost aproape terminat. Dragostea nu schimbă atât de mult. Când m-am îndrăgostit de Willy aveam 45 de ani, iar cand m-am îndrăgostit de primul meu soţ aveam 15 sau 16 ani. A fost intotdeauna acelaşi sentiment de a-ţi pierde capul, din pasiune totală.

Cum apare viaţa ta personală în textele tale? Este scrisă într-o maniera complicată ori este doar clipi din ochi?
Aş fi vrut să fie aşa (zâmbeste). Nu sunt scrise cât ai clipi din ochi, ele nu pot fi explicate. Eu scriu despre ce mă interesează într-un moment determinat, întotdeauna este o motivaţie. Uneori cred că tema nu are nici o legătură cu mine, un exemplu fiind când am scris romanul Insula de sub mare (titlu original e La isla bajo el mar, 2009). Un roman unde mi-au trebuit patru ani de cercetare, e greu să scrii despre revolta sclavilor din Haiti, de acum 200 de ani. Ce are asta cu mine din punct de vedere cultural sau emotional? Romanul, odată terminat, mi-am dat seama de obsesia de a-l scrie, era despre tema care m-a obsedat dintotdeauna: puterea absolută de nepedepsirea unui infractor, datorită împrejurărilor legale.

Deci, orice roman are o relatie directa cu mine. E ceva ce mă interesează mult, ceva ce mi s-a întâmplat, o experienţă personală, o memorie obsesivă, ceva ce nu pot să renunţ ori ceva ce mi s-a întâmplat pentru moment. În acest moment, Fundaţia mea lucrează cu refugiaţi. Cazul lui Evelyn îl am la îndemână. Trăiesc o etapă a vieţii mele de maturitate, când am început să scriu romanul, îmi imaginam că puteam iubi cum iubea Lucía Maraz, dar nu mi se putea întâmpla să iubesc aşa. Poate că îmi doream, dar nu mi se întâmplă mie (zâmbeşte).

Este evident ca în opera Dvs, sunteţi preocupată de experienţa migraţiilor, relaţia lor cu ţara adoptată. Cum aţi reuşit să dezvăluiţi aceste aspecte conjuncturale în romanele Dvs?
Când scriu ceva, încep să fac o investigaţie amănunţită a locului şi a timpului. Dacă este necesar, merg la faţa locului şi trăiesc circumstanţele. Dacă voi scrie despre Brooklyn, voi merge în Brooklyn în timpul iernii pentru a vedea cum este timpul în acest sezon. Dacă voi scrie despre Amazonas, voi merge în Amazonas. Odată ce am teatrul meu, unde personajele mele se vor mişca, fiind bine delimitate şi bine cercetate, am deja jumătate din carte. Am materialul de bază care îl face pe cititor credibil. Partea fictivă este acceptată mai uşor.

Din toată cariera dvs, ce semnificaţie are romanul Dincolo de iarnă? Ce are aceasta carte în mod special?
Nimic. Este o altă carte ca şi cele pe care le-am mai scris. Fiecare roman este o creaţie, este o ofertă pe care cineva o pune acolo pentru ca cititorii să o primească ori să o respingă. Eu niciodata nu privesc în urmă ca să văd ce am scris şi cand mi se zice că am scris 23 de cărţi, adevarul e că pot spune că sunt multe. Am fost în Madrid pentru lansarea cărţii, era o cortină enormă, unde erau cele 23 de coperţi ale cărţilor. Eu le priveam şi nu îmi venea să cred ochilor: erau toate diferite şi nu-mi aminteam de aproape niciuna (râde). Când sunt întrebată de importantanţa pe care o pot avea, nu răspund în nici un fel.

Ce text te-ai bucurat cel mai mult? Investigarea ori scrierea textului, care sunt procese foarte diferite.
Un text care mi-a placut mult, la momentul respectiv, pentru că mi-a trezit spiritul dupa moartea fiicei mele Paula, a fost Afrodita (1996). Când faci cercetări despre sex, mâncare, afrodisiace, povestiri erotice... Toate acestea mi-au ridicat foarte mult spiritele. Deci, a fost distractiv să o fac, mai ales în acel moment care a fost atât de prost în viaţa mea. Într-adevăr, cea mai mare cădere pe care am avut-o.
Dar, aproape toate temele de investigaţie mă pasionează, ca şi în cazul sclaviei. Este un subiect înfricoşător. Ororile pe care oamenii le pot face contra oamenilor cand au impunitate şi putere, sunt terifiante. Dar cercetarea mă îmbogăţeşte, mă ajută să ştiu lucruri pe care nu le bănuisem. Când am cercetat tema aurului din California pentru a scrie romanul Fiica norocului (titlu original: Hija de la fortuna, 1999), am descoperit multe lucruri pe care nici nu le cautam. Am descoperit prezenţa peruanilor şi a chilienilor, cu mult inainte ca americanii să vină pe continent. Am ajuns prin Pacific şi am ajuns mult mai devreme.

Toate aceste lucruri sunt cunoştinte importante. Partea proastă ca eu am memorie proastă. Îmi amintesc tot ce am de gând să scriu pentru această carte şi, odată publicat romanul, încep să investighez pentru următoarea carte şi uit ce am scris mai devreme.

V-aţi aventurat să scrieţi genuri diferite şi a-ţi avut oportunitatea de a scrie pentru public foarte diferit. Cum funcţionează aceste schimbări?
Nu mi-am pus scopul sa scriu lucruri diferite in mod special. Adevarul e că fiecare carte are  stilul ei de a fi povestit şi fiecare roman este o provocare care trebuie luat fără să te gândeşti la ceea ce ai facut mai inainte, pentru că formulele nu pot fi repetate. Fiecare roman e o provocare, cere o documentare diferită, un ton distins şi o manieră distinctă de a o povesti. Sunt teme care se repeta şi eu sunt conştientă de asta. Uneori sunt la mijlocul unui roman şi spun, asta eu deja am mai spus, asta eu am mai relatat înainte. Dar aceste teme sunt recurent, nu doar cu mine. Eu am temele mele referitor la subiecte ce ţine de moarte, dragoste, violenţă, nedreptate, exil, marginalitate. Se repetă întotdeauna. Personajele mele sunt femei puternice care se descurcă singure, părinţi dispăruţi. Sunt teme. 

De unde vin aceste femei? Ori sunt reflecţiile dumneavoastră?
Nu (zâmbeşte). Nu sunt reflecţii de ale mele. Se zice că în fiecare autor sau autoare este într-un personaj, inclusiv răufăcători. De ce alegi să scrii despre aceste personaje, iar despre alţii nu? De ce trebuie să zici asta, dar despre asta nu? Pentru că asta e important pentru tine şi este reflecţia autorului. Iar când descriu ori vreau să creez un personaj, aproape întotdeauna am un model din viaţa reală. Dacă nu-l am, caut. 
În cazul romanului Dincolo de iarnă, personajul lui Evelyn Ortega, fata din Guatemala... La fundaţia mea lucram cu refugiaţii, aşa ca sunt la curent cu situaţii ca ale ei. Nu am avut nevoie să inventez personajul. Lucia Maraz are multe părţi din mine, dar are şi de la prietenele mele, jurnaliste chiliene, care au suferit din cauza exilului, şi-au ucis tatal, le-a dispărut un frate ori un soţ. Deci, nu trebuia să inventez nici asta. E o chestiune de a-mi aminti de prietenele mele şi de a vorbi cu ele. 

Un personaj precum Richar, este o combinaţie de două ori trei persoane pe care le cunosc. Unul din ei este fratele meu, Juan. Altul este un prieten adorabil, de la el am toate frazele pesimiste. Acest pesimism brutal este de la el. Cand am scris Jocul Ripper (2014) aveam nevoie de un soldat american şi nu cunoşteam niciunul. Am mers să-l caut şi graţie unei persoane care era vară cu el, am reuşit să vobesc cu unul din soldaţii care l-au ucis pe Osama Bin Laden. Acesta a fost modelul meu pentru personaj şi nu l-aş fi putut inventa niciodată. 

Cat de subţire este linia dintre realitate şi ficţiune?
Nu ştiu care este linia, deoarece în viaţa mea proprie nu ştiu care e reală şi care e inventată. După spusele fiului meu, Nicolás, eu inventez totul. După mine, totul e adevărat. Şi mi se întâmplă lucruri stranii. Şi atunci, mi se pare ca totul este posibil: că viaţa e misterioasă şi chiar viaţa este ficţiune. Viaţa este amintire, viaţa este memorie. Unul îşi aminteşte lucruri diferite de modul în care s-au întâmplat sau cum îi amintesc alţii. Dacă eu şi fiul meu vedem un accident de maşina, eu pot povesti asta în 20 de minute: este sânge, poliţie, câini care ling sânge, totul. Nicolás spune: „S-au lovit două maşini.” Gata. 

În viitor, ce veţi vinde?
Presupun că voi scrie altă carte. La moment sunt îndrăgostită şi nu cred că am prea mult timp (râde). Când există un barbat în viaţa mea, nu am timp. Dar voi continua să scriu. Ce voi scrie acum? Habar n-am. Nu contează, voi cauta. Partea buna a acestei meserii pe care o am, este ca nu poţi îmbătrâni şi poţi continua să scrii liniştit, în timp ce nu înnebuneşti. 

Interviul a fost tradus.
Sursa: Entrevista con Isabel Allende: „La vida tambien es ficcion”   [online] [citat 16.06.2018]. Disponibil: https://www.nacion.com/viva/cultura/entrevista-con-isabel-allende-la-vida-tambien-es-ficcion/VPG4GDRB2JCDJLYZASD47OSANE/story/