Se afișează postările cu eticheta recenzii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta recenzii. Afișați toate postările

marți, 20 decembrie 2016

Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac

Dacă simți nevoia să plîngi, păi iată, n-ai decît să citești romanul ăsta, Vara în care mama a avut ochii
verzi de Tatiana Țîbuleac. Dar mai bine e să nu-l citești că e un roman trist, gen O femeie la doctor. Dar dacă vrei, să citești cartea, nici o problemă. :) Părerea mea poate că e una subiectivă, pentru că nu prea îmi plac așa subiecte de romane, dar am citit cartea la cîte laude i se aduc plus cineva de încredere mi-a recomandat-o. Respectiv, asta nu înseamnă că romanul în cauză e unul rău. 
Autorii ăștia de romane, nu știu la ce se gîndesc cînd abordează un astfel de subiect - un om drag, membru al familiei bolnav, cu diagonaza de cancer, respectiv decesul persoanei. Așa că, dragă Tatiana Țîbuleac, să nu mai scrii așa romane. Și mai mult, nici eu nu voi mai citi așa gen de romane.
E vorba despre o vară petrecută undeva parcă în Franța dintre Alecksy și mama lui. Acest Alecksy e în faza adelescenței, știți voi, faza aia critică din viața oricărui om care își urăște părinții. Și nu numai părinții. Iar cînd ai părinți divorțați, în genere, criza psihologică a vîrstei, e mult mai profundă. 
Cartea e scrisă în forma unui jurnal, prin ochii adolescentului. Își urăște mama, pentru că „era mică și grasă, proastă și urîtă. Era cea mai inutilă mamă din cîte au existat vreodată”. Și tot așa comentariile urîte la adresa mamei continuă. Doar ochii mamei, verzi la culoare,  e unicul lucru bun la ea. 
Asta pînă în momentul în care află că e bolnavă de cancer. Și... brusc atitudinea lui i se schimbă. Și se comportă altfel. Și tot restul. Și să își aducă aminte de acei ochi verzi care „erau o greșeală”, „erau dorința unei oarbe împlinită de soare”, „erau muguri în așteptare”.
O afirmație care mi-a plăcut a fost și „la moarte te gîndești doar cînd mori, abia cînd mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucrul care i se întîmplă unui om în locul tuturor visurilor”.

Un mic fragment din roman ar fi ăsta: 
Îmi tîram picioarele ca o slugă, gîndindu-mă la prostia mamei, dar mai ales la ipocrizia oamenilor. De ce să cumperi patru pahare, dacă bei doar din unul? De ce să-ți cioplești opt scaune dacă mănînci mereu singur la masă? Pentru ce să aduci un lucru în casa ta, să-i primiți o viață, o poveste, iar apoi să îl lași neatins și netrebuit zile, ani, decenii? Să-l muți dintr-o cameră în altă, dintr-un gînd în altul să-l învechești și să-l ieftinești fără a te fi bucurat de el, iar la sfîrșit să îl împingi în coșul unei muribunde care este o mincinoasă și mai mare decît tine, pentru că știe că moare, dar, iată, face achiziții.

La moarte te gîndești doar cînd mori, abia cînd mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucrul care i se întîmplă unui om în locul tuturor visurilor.

Sursa imaginii: perfecte.md

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Comedia Kangaroo Jack

Dacă vrei să te relaxezi un pic, n-ai decît să te uiți la filmul Cangurul Jack, (Kangaroo Jack în
original). Deși filmul e din 2003, merită văzut. E povestea a doi prieteni foarte buni, Charlie Carbone (Jerry O’Connell) și Louis Fucci (Anthony Anderson).
De cînd i-a salvat viata lui Charlie, acum 20 de ani, Louis s-a băgat împreunã cu acesta în tot felul de scheme de îmbogățire rapidã, care nu au fãcut decît să-l compromitã pe Charlie în ochii tatălui său vitreg, șeful mafiei locale, Sal Maggio (Christopher Walken). Dar cînd Louis îl acosteazã pe Charlie, pentru a-l ajuta să escorteze un camion plin cu televizoare furate, prin oraș, ei reușesc fără să vrea să aducă poliția la depozitul lui Sal. 
Cînd totul pare pierdut și ei asteaptă să devină hrană la pești, Sal se decide să le mai acorde o ultimă șansă. Nu trebuie decît să ducă 50.000$ bani gheață, unui asociat al lui Sal, undeva la granița australiană. Toate aventurile încep în Australia. Ce pățesc cei doi prieteni, aflați privind filmul. 
Ca să vă convingeți că merită văzut - nu aveți decît să urmăriți trailer-ul.

Sursa imaginii: www.imdb.com

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Eu cu sora mea mai mică de Jennifer Weiner

Nu ştiu de ce, nu ştiu cum de, dar iată că am scris o impresie despre romanul Eu cu sora mea mai mică de Jennifer Weiner, deşi l-am citit ceva timp în urmă. Zilele astea am privit şi filmul. În fine!
Dacă ai o soră mai mare ori mai mică eşti obligat/ă să citeşti cartea asta. 
Subiectul romanului reprezintă viața surorilor Maggie şi Rose Feller. Deși între cele două nu sunt decât doi
ani diferență, ele au personalități total opuse. Maggie este cea libertină, cochetă și care iubește distracția. De-a lungul timpului a schimbat slujbă după slujbă, încât nici nu ea le mai știe numărul. La capătul celălalt se află Rose. Inteligentă și educată la Princeton, ea lucrează ca avocat la o importantă firmă de avocatură din Philadelphia. E o fată cu un apartament, maşină şi tot restul.

Fragment din roman:
Maggie se prinsese repede cum stăteau lucrurile – profesorilor celor mai răi li se repartizau elevii cei mai răi, drept pedeapsă pentru că nu erau profesori buni. Cei mai răi copii aveau cei mai răi profesori drept pedeapsă pentru că erau săraci sau proști. […] Ei bine, socoti Maggie, dacă era pedeapsa cuiva, atunci se va comporta ca atare. Încetase să-și mai ia cărțile la ore și, în schimb, începuse să care după ea un portfard cât o trusă de scule. În timpul orelor își ștergea oja de pe unghii, își dădea cu un alt fard la ochi în timpul testelor, după ce răspundea cu aceeași literă la toate întrebările – A la o oră, B la următoarea.

Unicul lucru care le leagă e ura pentru  mama lor vitregă. După ce rămăseseră orfane de mamă, tatăl lor se recăsătorise cu o femeie pe care cele două nu o aveau la suflet. Aşa că... cele două surori se îndepărtează de mama vitregă, dar şi de tată. 

Referinţă critică:
Personajele lui Jennifer Weiner sunt absolut minunate, iar această atingere benefică a puncteleor noastre nevralgice din viaţa de zi cu zi, care îi reuşeşte atît de bine, te face să te simţi citindu-i romanul, că te afli în prezenţa unui prieten înţelegător, cu mult umor, o companie irezistibilă. 
People

Dacă chicklit-ul este întradevăr un gen, atunci Jennifer Weiner a creat o subspecie mai deşteaptă şi mai amuzantă...
Philadelphia Inquirer

duminică, 17 iulie 2016

Răzbunarea se îmbracă de la Prada

Ați citit cartea Răzbunarea se îmbracă de la Prada de Lauren Weisberger? Dacă nu, vă recomand să o citiți. Dar înainte de a citi cartea asta, vă recomand să citiți ori să recitiți cartea Diavolul se îmbracă de la Prada. Tot de Lauren Weisberger. Pentru că Răzbunarea se îmbracă de la Prada e continuare a romanului Diavolul se îmbracă de la Prada.
E povestea celor două foste asistente de la Runway, Andrea Sachs și Emily Charton.

Iată un fragment din roman:
Totul începuse cu Alex, la aproape o lună după ce ea se întorsese din faimoasa călătorie „Du-te-dracului-Miranda – de la Paris. Oh, da, îi crăpa obrazul de ruşine şi acum de câte ori îşi amintea incidentul, îngrozită de propriu-i comportament. Da, credea că modul în care demisionase era cel mai urât şi mitocănesc mod de a părăsi un loc de muncă, oricât de neplăcut ar fi fost. În acelaşi timp, dacă ar fi putut să dea timpul înapoi şi să se afle din nou acolo, credea că probabil n-ar schimba nici un afurisit de amănunt. Prea o umpluse de satisfacţie. Decizia de a reveni acasă – la Lily, la familia ei şi la Alex – fusese cea bună şi nu regreta decât că întârziase atât de mult, dar, spre surprinderea ei, nu era destul să pocnească din degete pentru ca lucrurile să se aranjeze armonios la locul lor. Preţ de un an, Andy fusese atât de prinsă la Runway cu sarcinile ei de găsit oameni şi lucruri şi de a naviga abil prin bazinul acela de rechini care era lumea creatorilor de modă, încât nici nu băgase de seamă ce se petrece
în jurul ei, în afara acelei lumi. Cum ajunseseră atât de înstrăinaţi, ea şi Alex, încât el să nu mai creadă că au destule în comun? Susţinuse că totul între ei s-a schimbat. Spusese că nu o mai recunoaşte. Da, era foarte bine că a plecat de la Runway, dar chiar nu-şi dădea seama că se schimbase complet în răstimpul cât lucrase acolo? Fata de care se îndrăgostise el făcea doar ce considera că e just, dar noua Andy era mult prea dornică să le facă pe plac celorlalţi. Cum adică? întrebase Andy şi-şi muşcase buzele, când tristă, când furioasă. Alex se mulţumise să clatine din cap drept răspuns. O vreme s-au ciondănit încontinuu. Alex părea veşnic dezamăgit de ea. Când a înştiinţat-o în cele din urmă că vrea să se despartă şi, dacă veni vorba, că acceptase un post de profesor în Delta Mississippiului, Andy se simţi nenorocită, dar nu şi surprinsă. Oficial, se despărţiseră, dar nu se simţeau aşa. Se mai vedeau şi vorbeau din când în când la telefon şi aşa au ţinut-o vreo lună. Mereu se ivea un pretext să-şi dea telefoane sau să-şi trimită e-mailuri: un pulover uitat, o întrebare pentru sora ei, idei de vânzare a biletelor cumpărate din timp pentru concertul cu David Gray, la care urmau să meargă în toamna aceea. Până şi momentul în care îşi luaseră adio fusese bizar, prima dată când Andy se simţise nelalocul ei cu Alex. Îi urase succes. Îmbrăţişarea lui fusese frăţească. Dar în sinea ei ea nu voia să creadă că Alex putea să se mute pentru totdeauna în Mississippi. Crezuse că or să rămână o vreme despărţiţi, or să se gândească mai bine la ce se petrecuse, iar el o să ajungă cu siguranţă la concluzia că făcuse o greşeală monumentală (cu plecatul în Mississippi şi cu despărţirea de ea) şi se va grăbi să se întoarcă la New York. Erau meniţi să fie împreună. Toată lumea ştia asta. Era nevoie doar de puţin timp. Dar Alex nu-i dăduse nici un telefon. Nici în timpul celor două zile cât durase drumul cu maşina până acolo, nici după ce ajunsese, nici după ce îşi terminase de amenajat căsuţa pe care o închiriase, întrucât oraşul era prea mic ca să existe blocuri de apartamente. Andy îi tot găsea justificări şi le recita necontenit în gând. E obosit după atâta condus, e copleşit de regrete în legătură cu noua lui viaţă. Preferata ei era: probabil că în Mississippi nu are semnal la telefon. Dar după ce trecură trei zile, apoi o săptămână întreagă fără ca el să-i trimită măcar un e-mail, realitatea o izbi cu putere: totul se petrecuse aievea. Alex o părăsise. Părea hotărât să se îndepărteze de ea şi n-avea de gând să se întoarcă. Andy plângea în fiecare dimineaţă sub duş şi în fiecare seară în faţa televizorului, iar uneori şi în mijlocul zilei, pentru că avea timp. Fusese angajată ca liber-profesionist să scrie la blogul pentru nunţi Şi au trăit fericiţi..., dar asta nu-i era de mare ajutor. Cine se credea ea să recomande viitoarelor mirese numărul potrivit de invitaţi la nuntă sau destinaţia perfectă pentru luna de miere, când propriul iubit o considera atât de respingătoare, că nici măcar nu o suna? – Fostul iubit, o corectase Lily când Andy îi mărturisise ce gândea. Erau în dormitorul lui Lily de la bunica ei, acolo unde copilărise în Connecticut, şi sorbeau un soi de ceai dulceag de lămâie primit de Lily de la manichiurista coreeană la care avusese programare. Andy rămase o clipă cu gura căscată.
– Tu chiar ai spus ce am auzit? – Andy, nu vreau să te amărăsc, dar cred că a venit vremea să accepţi adevărul. – Să accept adevărul? Cum adică? Nu a trecut decât o lună. 
– O lună în care n-ai primit nici un cuvinţel din partea lui. Sunt sigură că o să mai vorbiţi în viitor, dar e destul de limpede ce înseamnă asta. Nu zic că sunt de acord cu ce face, dar n-aş vrea să-ţi închipui că... Andy o opri cu un gest al mâinii. 
– Am priceput, mulţumesc. 
– Nu fi aşa. Ştiu că ţi-e greu. Nu pretind că este floare la ureche. V-aţi iubit mult. Dar cred că ar fi mai bine să mergi mai departe. Andy râse ironic. 
– Asta e cumva o perlă nepreţuită de înţelepciune din programul tău de recuperare în doisprezece paşi, de la Alcoolicii Anonimi?
Lily se rezemă de spetează ca izbită de un pumn nevăzut. 
– Am spus-o pentru că ţin la tine, a zis ea încetişor. 
– Îmi pare rău, Lil, n-am vrut să zic asta. Ai dreptate, îmi dau seama că ai dreptate. Dar încă nu-mi vine să cred că... Se strădui din răsputeri să se abţină, dar i se puse un nod în gât şi ochii i se umplură de lacrimi. Apoi izbucni pe neaşteptate într-un plâns cu sughiţuri. 
– Vino aici, draga mea, îi zise Lily şi se aşeză lângă ea pe canapea. Cât ai clipi, braţele prietenei sale o învăluiră, iar Andy îşi dădu seama că e prima dată de săptămâni întregi când o îmbrăţişează cineva. Îi plăcea atât de mult senzaţia – era de-a dreptul jalnic. 
– E normal pentru un bărbat: stă o vreme cu ale lui, se gândeşte. Pe urmă îi vine mintea la cap. Andy se şterse de lacrimi şi reuşi chiar să zâmbească slab. 
– Ştiu, zise ea şi dădu afirmativ din cap. Dar amândouă ştiau că Alex nu era un bărbat obişnuit şi nu dădea deocamdată nici un semn că s-ar răzgândi vreodată. Lily se aşeză pe covor. 
– Ar trebui să-ţi tragi şi tu o aventură, ceva. 
– Aventură? Păi nu trebuie să ai mai întâi o relaţie stabilă ca să poţi să zici că înşeli? 
– O aventură de o noapte, o chestie trecătoare. Chiar vrei să-ţi aduc aminte când te-ai mai culcat şi tu cu altcineva? Nu de alta, dar pot... 
– Nu cred că are vreo... 
– În clasa a zecea, cu Scott nu-mai-ştiu-cum, cel cu bărbia ieşită în afară exagerat de mult, cu care te-ai cuplat într-o seară la baie în vreme ce eu vomam de mama focului. Ţi-l mai aminteşti? Andy îşi duse o mână la frunte. 
– Of, încetează. 
– Şi pe urmă ţi-a trimis o felicitare, pe care scria „Azi-noapte – pe copertă şi „mi-ai luminat viaţa – înăuntru, şi ţie asta ţi s-a părut lucrul cel mai drăguţ şi cel mai romantic din lume. 
– Te implor, termină. 
– Te-ai culcat cu el vreo patru luni! Nu ţi-a păsat că poartă sandale Teva, că refuză net să-şi spele rufele şi că îţi tot trimitea felicitări aşa, din senin. Ai dovedit din plin că ştii să porţi ochelari de cal când este vorba de bărbaţi. Aşa că eu zic să o faci din nou!
– Lily... – Sau nu. Acum poţi să ţinteşti mai sus dacă vrei. Am două cuvinte pentru tine: Christian Collinsworth. Nu apare mereu în calea ta? – Ba da, dar îl interesa persoana mea numai pentru că sunt cu cineva. Eram. Imediat ce-şi va da seama că sunt liberă, o să fugă mâncând pământul. – Dacă „liberă înseamnă „liberă să-şi caute alt iubit, atunci e posibil să ai dreptate. Dar dacă asta înseamnă „liberă să facă sex fără vreo răspundere, doar din plăcere, cred că de aşa ceva o să fie foarte dornic. – – Ce-ai zice să plecăm naibii de aici? ripostă Andy într-o încercare disperată de a schimba subiectul, cu ochii pe e-mailurile din BlackBerry-ul ei. Ia uite aici: Travelzoo oferă o călătorie de patru zile şi trei nopţi în Jamaica, totul inclus, zbor, hotel şi mese, la preţul de trei sute nouăzeci şi nouă de dolari, în weekendul de President’s Day1. Nu-i rău, ce zici? Lily nu răspunse. 
– Ei, haide, o să ne distrăm grozav. Stăm şi noi puţin la soare, bem margarita – mă rog, tu te-ai lăsat, dar eu o să beau –, poate şi facem cunoştinţă cu ceva bărbaţi? A fost o iarnă urâtă pentru amândouă. Merităm o vacanţă. Andy îşi dădu seama că ceva era în neregulă pentru că Lily continua să tacă, privind ţintă covorul. – Care e problema? Adu-ţi cărţile după tine, dacă vrei, n-ai decât să citeşti pe plajă. Călătoria asta e exact ce ne trebuie amândurora. 
– Mă mut, mărturisi Lily aproape în şoaptă. 
– Ce faci? 
– Mă mut. 
– În alt apartament? Ai găsit ceva? Parcă aveai de gând să termini mai întâi anul universitar, dat fiind că nu ai cursuri decât de două ori pe săptămână, şi să cauţi apartament abia la vară. 
– Mă mut în Colorado. Andy se holbă la prietena ei, fără să mai poată articula nimic. Lily rupse o bucăţică minusculă din cornul ei cu scorţişoară, dar o lăsă pe farfurie. Rămaseră amândouă acolo fără să scoată o vorbă preţ de un minut, care lui Andy i se păru că a durat o oră. Într-un sfârşit, Lily trase adânc aer în piept. 
– Cred că am nevoie de o schimbare. Alcoolismul, accidentul, luna petrecută la clinica de reabilitare... Asociez atât de multe lucruri cu oraşul ăsta, atâtea lucruri neplăcute mi s-au întâmplat aici. Nu i-am spus încă nici bunicii. 
– Colorado? Andy ar fi avut multe întrebări să-i pună, dar era prea şocată să poată rosti mai mult. 
– Cei de la UC Boulder s-au declarat dispuşi să-mi transfere creditele şi să-mi plătească totul dacă predau la rândul meu un singur curs la pre-universitar pe semestru. Au aer curat acolo şi nişte cursuri interesante, în plus o grămadă de oameni care habar nu au de trecutul meu. Lily îşi ridică privirea din covor, iar ochii îi erau plini de lacrimi. 
– Dar tu nu vei fi acolo; ăsta e singurul lucru care mă întristează. O să îmi fie foarte dor de tine. Urmă o sesiune întreagă de plânsete. Fetele au hohotit, s-au îmbrăţişat şi s-au şters la nesfârşit de rimelul scurs pe obraji, incapabile să-şi închipuie cum va fi ca un continent întreg să le despartă. Andy se strădui să o încurajeze, să-i pună un milion de întrebări şi să asculte cu atenţie răspunsurile, dar nu se putea gândi decât la realitatea incontestabilă: peste doar câteva săptămâni va rămâne cu desăvârşire singură în New York City. Fără Alex. Fără Lily. Fără viaţă.

Da, iată așa o situație. Andrea se desparte între timp de iubitul ăla al ei, Alex, Lilu, cea mai bună prietenă a ei se mută în Colorado, colac pe deasupra și părinții ei divorțează.
Andrea, după ce a trimis-o dracului pe Miranda Pristley în prin centrul Parisului începuse să scrie la un blog. Între timp se împrietenește cu Emily Charlton, cea care fusese prim-asistentă a Mirandei Pristley de la Runway. Tot cele două erau și dușmance de moarte. Asta pînă în momentul în care se înscriu la un curs de gătit. Acolo sau împrietenit, chiar dacă inițial se evitau din priviri. Dar în final au fost nevoie să facă echipă, pentru că instructorul se apucă să citească lista ingredientelor pentru felul de mâncare pe care urmau să-l gătească, după care le puse pe cele două duşmance declarate să lucreze împreună ca „partenere de lucru în bucătărie – Emily trebuia să pregătească ingredientele, iar Andy să le prăjească. Ochii li se întâlniră pentru prima dată, apoi căutară cu repeziciune în altă parte. O singură privire fusese suficientă: Andy îşi dădu imediat seama că Emily era îngrozită la fel de tare ca ea. Emily și Andrea sau Andy, cum vreți voi, în timp ce pregăteau mîncarea au avut și o discuție referitor la plecarea lui Andy de la Runway.
– Te referi la felul în care te-ai fofilat să-mi iei locul în călătoria la Paris, deşi ăsta fusese visul meu de când mă ştiu şi deşi eu am muncit dintotdeauna neobosit, mult mai mult decât tine –, şi pe urmă ai avut tupeul să-ţi pui coada pe spinare şi să demisionezi fix în mijlocul călătoriei? Nu te-ai gândit o clipă la cât de prost dispusă o să fie Miranda sau cât o să dureze până reuşesc să angajez şi să instruiesc pe altcineva – aproape trei săptămâni, dacă vrei să ştii, ceea ce înseamnă că am fost singură cu gâtul în jug, zi şi noapte, la dispoziţia ei.
Din momentul în care au depănat amintiri, Andreea află că Emily fusese concediată de la Runway fără un motiv anume, merg la o cafea, se împrietenesc, fac schimb de informații care și unde lucrează, ca în final Emily să o laude pentru ceea ce face Andreea și să-i propună să pună bazele unei reviste de nunți, pe care o numesc The Plunge. Toate bune și frumoase pînă în momentul în care cei de la Elias-Clark le propun să le cumpere revista. 
Totodată vreau să vă spun că ambele sunt căsătorite, iar Emily fusese cea căreia îi făcuse cunoștință Andreei cu soțul său, Max. La scurt timp după căsătorie, Andreea află că e însărcinată și 7-8 luni mai tîrziu, naște o fetiță, Clementine.
Toate bune și frumoase pînă în momentul luării unei hotărîri referitor la vînzarea revistei The plunge trustului EliasClark. Andreea categoric nu vroia să vîndă ceea ce îi aparținea, ca în final să descoepră că soțul ei și Emily au decis respectiv semnat actele. Și asta nu e tot. Andreea se simte ofensată de ce descoperă și... demisonează, divorțează de Max și rupe orice legătură cu Emily. 
Deși Emily tot îi expedia sms-uri și email-uri să o țină la curent cu ce se mai întîmplă în viața ei. Tot Emily a fost cea care a informat-o pe Andreea că a fost concediată de Miranda, din nou. Personalul revistei The Plunge s-a descurcat care și cum poate. Deși o fată a ajuns să fie asistența Mirandei. 
Să nu credeți că fostul iubit al Andreei dispare complet din peisaj. Cei doi s-au mai întîlnit, ca în final, după divorțul Andreei să se întîlnească cică întîmplător și... să filtreze. Și să fie împreună. 

Iată așa. O cartea frumos scris. Cu evenimetne neașteptate deși recunosc că nu m-am așteptat la așa final. Nu cred că o semnătură pe la spate trebuia chiar așa să o supere pe Andreea. În fine! Lectură plăcută tuturor. 

Pdf-ul cărții îl descărcaţi din grupul de facebook, Colecţia CHIC, editura Polirom - impresii de lectură.
Lectură plăcută!

Sursa imaginii: ro.serialreaders.com

sâmbătă, 9 iulie 2016

Ip Man 1, o recomandare de film

Dacă ești fan al artelor mațiale, dar și a culturii chineze, neapărat trebuie să privești filmul Ip Man,
filmat în anul 2008, bazat pe viața lui Ip Man, un expert în arte marțiale Wing Chun și profesor al lui Bruce Lee. Filmul s-a focusat pe viața lui Ip din orașul Foshan în timpul războiului chinezo-japonez.
Filmul a fost regizat de Wilson Yip, iar actorul în rol principal a fost Donnie Yen (Ip Man), coreografia artelor marțiale aparținînd lui Sammo Hung. Alți actori principali sunt Simon Yam, Lynn Hung, Lam Ka-tung, Xing Yu și Hiroyuki Ikeuchi.

Ideea de a realiza un film biografic bazat pe profesorul de arte marțiale a lui Bruce Lee apare în anul 1998 cînd Jeffrey Lau și Corey Yuen au discutat despre a produce acest film, Ip Man. Producătorul Raymond Wong a decis să producă el singur Ip Man cu consimțămîntul deplin al fiilor lui Ip și pentru asta a fost nevoie să cerceteze viața lui Ip. Ip Man, fiul cel mai mare alături de cîțiva expeți în arte marțiale Leo Au-yeung și cîțiva practicanți Wing Chun au fost consultanți pentru film. Filmările principale pentru Ip Man au început în martie 2008 și au finalizat în august; filmările au avut loc în Shanghai.
Fo Shan era cunoscut ca orașul cel mai celebru unde se practicau Artele Marțiale din plăcere, maestrul Ip Man fiind cel mai respectat din comunitate fiind cunoscut ca expert în arta Wing Chun, dar și modest în același timp. Răspundea foarte rar la lupte, dar fără a-și răni adversarii. Le dădea doar o lecție de onoare, pînă cînd în oraș apare un străin, Jin Shan Zhao, care nu are același respect pentru adversari, provocînd toți maeștrii la lupte. Cîștigînd duelurile, el spera să-și deschidă o școală a artelor marțiale și să se îmbogățească. Din păcate pentru el, Ip Man îl învinge. 
Pe data de 7 iulie 1937, Japonia invadează China, jefuind totul. Din acest moment, acțiunea filmului devine și mai interesantă, respectiv m-a motivat să privesc altfel istoria celor două țări de mai sus. Artele marțiale chinezești au rămas la fel de respectate. Însă colonelul japonez Sato organizează lupte între japonezi și chinezi, într-o oarecare măsură, cam făcea mișto de chinezi. Participă și Ip la acest duel, provocînd 10 japonezi. Învinge. 
Dar, în final primește propunerea generalului japonez Miura să învețe japonezii tehnica Wing Chun, respectiv viața îi va fi cruțată. Ip refuză, dar îl provoacă pe generalul Miura să se dueleze. Ip îl învinge pe acest general japonez. Ip Man a refuzat să îngenuncheze în fața armatei japoneze și s-a folosit de toate mijloacele ca să țină poporul chinez unit. La 15 august 1945, împăratul Japoniei, Hirohito, a anunțat capitularea necondiționată a japonezilor. Într-un final, poporul chinez a încins, iar războiul care a durat opt ani a luat sfîrșit. În anul 1949, Marele Maestru Ip Man s-a stabilit în Hong Kong. A fost întemeietorul primei clase de Wing Chun, avînd ca sediul Hotelul Kowloon, lucru care a produs o mare schimbare în viața lui. În anul 1967 a deschis primul club de Wing Chun prin care se dorea transmiterea mai departe a spiritului artei Wing Chun, fiind ajutat de un mic grup de practicanți ai acestei arte, reușind să-și îndeplinească un vis al său un an mai tîrziu. Pînă în prezent Wing Chun a devenit o artă recunoscută și apreciată în lumea artelor marțiale. Practicanții acestei arte depășesc peste două milioane de persoane. Au fost o mulțime de oameni talentați care au ales să practice arta Wing Chun, printe aceștia și cel mai strălucit star a filmelor de acțiune, Bruce Lee. 

Trailerul îl puteți vedea aici.

Am tradus un pic și din engleză

miercuri, 24 februarie 2016

Viața mea pe net de Alexandra Ares

Iubitorii de CHIC-lit... iată o nouă părere despre cartea Viața mea pe net de Alexandra Ares.

Emily, o tânără care se mută la New York, își găsește o slujbă într-o galerie de artă și un iubit artist
excentric – să zicem – care realizează coșuri de gunoi artistice. Însă, Emily pierde tot ce are iar viața ei începe să se învârtă în jurul unui site de anunțuri foarte popular (Craigslist, site de anunțuri imobiliare, vînzari, matrimoniale, locuri de munca și multe altele) dar frecventat (cel puțin în carte) de tot felul de personaje pestrițe. Practic, viața lui Emily devine un lung șir de probleme.

Deși multe persoane își fac conturi pe siteuri, iată cum sună un anunțul lui Emily pe un astfel de site popular din New York: 
„„Sunt o fată simpatică, drăguţă, de treabă, 1,65 m, 25 de ani, în formă, ochi albaştri, păr blond-cenuşiu, îmi plac artele, astrologia, mâncărurile tradiţionale, filmele străine şi genul creativ… Mi-aş dori o întâlnire pentru sâmbătă seara cu un tip de treabă, peste 1,80 m, aspect de vedetă de cinema, creativ în ceea ce face, artă contemporană sau muzică, voce masculină, seducătoare, ochi negri pătrunzători, păr cârlionţat, gropiţe drăguţe şi inimă mare – cel puţin la fel de mare ca a mea.”

E interesant să citești capitolul „Domnii preferă blondele”. Iată un fragment de text:
Ne întoarcem pe chei şi se termină toată drama. Îmi iau rămas-bun de la toată lumea şi mă grăbesc spre restaurantul tibetan din East Village, unde am întâlnire cu Jason, singurul tip normal care a răspuns anunţului de pe Craigslist.
Jason nu prea seamănă cu poza trimisă, dar – pentru că ajunge la 6:30 fix şi e îmbrăcat într-un costum gri, deşi toţi ceilalţi sunt în blugi rupţi – el trebuie să fie „Rockin’Magic“, partenerul meu de pe net, care, desigur, nu e nici „rockin“ şi nici „magic“. Trece pe lângă mine şi intră în restaurantul întunecat, ceea ce trebuie să însemne că poza mea în clasica rochiţă neagră, de acum trei ani, când aveam 57 de kg, îmi seamănă chiar mai puţin decât îi seamănă lui poza făcută în timpul căţărărilor alpine. Se opreşte la bar, aşa că mă duc după el şi-l salut.
— Bună, RockinMagic? Jason?
Zâmbeşte timid.
— Bună, SunsetMusic? Emily?

Mi-a plăcut un gînd spus de Emily și oare cîți din noi mai gîndesc așa?
„Nu am planuri pe termen lung şi-mi lipseşte curajul de a începe nu ştiu ce aventuri spectaculoase. De fapt, nu prea am încredere în mine. Mă las purtată de viaţă de pe o zi pe alta şi sper că cineva acolo sus va avea grijă de mine şi-mi va arăta ce să fac. Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu speranţa unui miracol. Altfel – nu fac nimic, sau fac foarte puţin, să merit graţia divină.”

Mi-a plăcut cum sună titlul capitolului trei - Nu trebuie să te prefaci faţă de necunoscuţi. Așa așa e. Cu un străin e mai simplu nu știu cum. Dar, subiectul cărții devine interesant de la acest capitol.
Emily are o colegă de apartament are un nume așa, mai straniu, cel puțin pentru mine - Beata. :) E o maniacă în ceea ce privește ordinea și poate să facă observație fără jenă în ceea ce privește acest aspect.
Afirmase că e un designer interior dar la rugămintea lui Emily de a-i povesti ultima casă decorată, aceasta îi răspunse:
– A, eu nu-s chiar designer. Deocamdată studiez pentru a deveni designer, îmi răspunde, dar mi-e destul de greu s-o cred, n-am văzut-o niciodată cu vreo carte în
faţă.
 Care e atunci job-ul tău?
– Lucrez ca damă de companie independentă. Am cîţiva clienţi obişnuiţi şi alţi cîţiva ocazionali, care apelează la serviciile mele pentru călătoriile lor de afaceri.

Mda.

Un sărut poate distruge viaţa unei femei. Cel puțin așa e titlul capitolului 11.
Și Emily are o îngrijorare: dacă e sau nu însărcinată.
Și un fragment din capitol:
„Dintotdeauna am visat să mă căsătoresc cu cel pe care-l iubesc şi care mă adoră, nu din obligaţie. Căsătoria mi se pare o aventură pe termen lung, chiar când te
căsătoreşti cu persoana iubită, iar de Andre nici măcar nu-mi place, nici nu încape vorbă.
— Emily, eu chiar mi-aş dori să ne căsătorim. Multe cupluri se ceartă la început, Oare nu cumva tocmai m-a făcut „scorpie“?iar cu timpul se îndrăgostesc. Ai văzut piesa Îmblânzirea scorpiei?
— Nu.
Oare nu cumva tocmai m-a făcut „scorpie“?”

Sau
Pălăvrăgeala copilărească se întinde spre a doua jumătate de oră, s-a dus naibii toată drăgălăşenia, mi se pare îngrozitor. Îmi vin în fire, enumăr în minte toate avantajele statutului de femeie singură, independentă, liberă să se bucure de tot ce are viaţa de oferit şi să iubească aşa cum vrea, fără nici un fel de obligaţii.
După ce termină, în sfârşit, de vorbit, Estefania îmi înapoiază laptopul şi nu mă pot abţine să nu-i împărtăşesc un pic din filosofia relaţiilor:
— Ce interesant mi se pare cum se schimbă relaţiile din cuplu după ce se naşte un copil, îi zic. Am avut un prieten un an de zile şi toată perioada asta, el era buricul pământului pentru mine. Dar am observat că, după ce se naşte un copil, bărbatul cade pe locul doi, continui, dar mă abţin să-i zic cât de enervantă mi se pare atenţia excesivă acordată copiilor.
Estefania râde, nu pare nici pe departe deranjată de comentariul meu.
— Pe locul doi? A, nu, după ce se naşte un copil, soţul se duce pe locul al 17-lea!
Iar lui îi place, pentru că are în felul ăsta timpul şi libertatea de a face ce vrea. Ştii, femeile îndrăgostite care nu au copii pot fi cam sufocante.
La asta nu m-am gândit niciodată. Interesantă teorie.

Sau ce se spune despre un fost soț: „Asta trebuie să faci cu bărbaţii – trebuie să îi dai afară, dar să fii foarte hotărâtă când faci asta.” Și ca o continuare la această afirmație, iată un scurt dialog:
— De ce l-ai primit înapoi? întreb, intrigată de povestea ei.
— M-a curtat şase luni până să-l accept, s-a comportat în aşa fel încât chiar am simţit că se schimbase. S-a străduit să fie drăguţ cu mine, să-mi arate că ţine la mine şi vrea să mă protejeze, a făcut tot ce i-am cerut pentru a-şi demonstra dragostea. Simţeam că e alt om. De aceea l-am primit înapoi.

Mi-au plăcut impresiile unei europence care stă în chirie în New York. Iată ce zice ea:
— Nu mă cunoşti, dar de obicei, când plec în altă ţară, stau tot timpul cu familia la telefon, mi-e dor de toţi şi număr minutele pe care le mai am de stat departe de ei. Dar nu şi de data asta. Îmi place foarte mult New Yorkul, nu mi-e dor de nimeni şi nu simt nici o dorinţă de a mă întoarce la viaţa mea normală. La Paris am fost de vreo douăzeci de ori, dar niciodată nu mi s-a părut că am ce căuta acolo. Oricât de fermecători ar fi francezii, au ei un fel de-a fi prin care-ţi sugerează că locul tău nu e şi nu va fi niciodată acolo. Mi-am schimbat complet părerea despre New York, habar n-aveam că e aşa un oraş minunat!
Mă bucur să aud ce-mi spune. Mai ales faptul că şi-a schimbat părerea despre  iubitul meu New York şi că se simte ca acasă, dar mă şi întristez când îmi dau seama că şi oraşul, şi casa au devenit brusc un fel de închisoare pentru mine, o închisoare din care tare-aş vrea să evadez.

Finalul capitolului 14 e interesant.
În rest, nu vă mai țin de vorbă. Vă recomand să o citiți. ;)

Sursa imaginii: www.goodread.ro