Istoria mănăstirii Rudi

Mănăstirea Rudi este situată într-un defileu format de râuleţul Bulboana, afluent de dreapta al râului Nistru. Terasa pe care este amplasat complexul monahal se află pe malul stâng al râuleţului. Din aer mănăstirea se vede ca o insulă în marea de pădure răspândită în tot defileul. Drumul de acces către mănăstire este dificil, dar în acelaşi timp şi impresionant prin farmecul naturii înconjurătoare. Din partea nord-vestică mănăstirea este protejată de un mal stâncos, înalt şi abrupt, care seamănă cu zidurile unei cetăţi, iar în partea de sud râpa stâncoasă, formată de râuleţul Bulboana, care îşi duce apele în direcţia nord-estică, creează aceeaşi impresie protectoare, reconfortantă. Defileul râuleţului Bulboana face parte din Rezervaţia Protejată de Stat „Rudi-Arioneşti”, iar flora şi fauna de aici sunt incluse în mare parte în Cartea Roşie a Republicii Moldova[i].

REPERE ISTORICE

Schitul de călugări a fost fondat în anul 1772 de negustorul din Movilău, Simion Dociul şi răzeşii moşiei Rudi, fraţii Andronache şi Teodor Rudi[ii]. Numele schitului vine de la „moşia rezăşească Rughi”[iii]. Toponimul Rudi este ortografiat în diferite variante, cele mai frecvente fiind Rughi sau Rudi[iv]. Pe la 1776 a început construcţia bisericii, pentru care vistieria Ţării Moldovei a acordat o sumă bănească[v].

În anul 1828, din cauza unor litigii cu proprietarii Buhuşi, schitul de călugări Rudi a fost desfiinţat, iar monahii au fost mutaţi la mănăstirea Călărăşăuca. La Rudi maicile au fost transferate de la schitul închis Curătura, care de asemenea vieţuiau în condiţii economice precare[vi]. Primele informaţii privind starea deplorabilă a schitului de maici Rudi ajung şi la Sfântul Sinod, în anul 1834 propunându-se ca schitul să fie închis, drept argument invocându-se lipsa mijloacelor de întreţinere a comunităţii monahale şi a imobilului[vii].

La 11 februarie 1835, Sfântul Sinod a solicitat opinia arhiepiscopului Chişinăului şi Hotinului, Dimitrie, în privinţa închiderii schitului Rudi. La interpelarea dată ierarhul răspunde la 6 februarie 1836, invocând drept argumente atât aflarea schitului pe pământ străin şi lipsa terenurilor agricole proprii, care ar fi adus schitului un anumit venit, cât şi Legea nr. 45 completată a Regulamentului duhovnicesc despre monahi. Arhiepiscopul a propus ca schitul să fie închis, iar maicile să fie transferate cu tot cu inventar la schitul Vărzăreşti[viii]. Chiliile şi livada urmau să fie vândute, iar suma obţinută să fie transferată la acelaşi schit Vărzăreşti. Biserica să fie dată în folosinţa comunităţii satului Rudii de Jos, în care se aflau pe atunci vreo 20 de gospodării, preotul comunității deservind biserica schitului devenită parohială[ix].

În aceste împrejurări, la 3 octombrie 1846, conform decretului Sfântului Sinod din 11 septembrie 1846, în care se solicita prezentarea surselor de întreţinere a schiturilor propuse spre desfiinţare. înalt Preasfinţitul Irinarh, arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului, a relatat că schitul Rudi nu posedă nicio sursă de întreţinere[x]. Raportând asupra situaţiei dezastruoase din schit, blagocinul mănăstirilor cerea închiderea lui cât mai urgentă, argumentând că maicile bătrâne trăiau cu teamă că orice răufăcător ar fi putut să le sustragă cu uşurinţă bunurile din schit. În aceste condiţii, Sfântul Sinod a adoptat, la 22 noiembrie 1846, decizia de a închide schitul Rudi[xi]. Unele surse indică eronat desfiinţarea schitului în jurul anului 1856 (conform surselor arhivistice, data precisă fiind 1846).

La 24 septembrie 1847, preotul Vasile Porucicul, parohul bisericii satului Rudii de Sus, a luat în primire biserica fostului schit Rudi de la maica Tecla, stareţa mănăstirii Vărzăreşti[xii]. În aceeaşi zi, secretarul de gubernie Mihail Boguşi, prin recipisa eliberată maicii Tecla, adevereşte că a cumpărat chiliile şi livezile de fructe ale fostului schit Rudi la un preţ de 35 de ruble de argint[xiii]. În 1856 s-a închis fosta biserică a schitului Rudi[xiv].

În vara anului 1920, ieromonahul Dionisie de la mănăstirea Călărăşăuca a relatat arhiepiscopului Visarion Puiu despre existenţa ruinelor schitului Rudi[xv], vizitându-le. Atenţionând Comisiunea monumentelor istorice din Bucureşti şi filiala sa din Chişinău, el a reuşit aprobarea deciziei privind restaurarea schitului în calitate de monument istoric. în acest fel, la 24 octombrie 1921 schitul Rudi a fost reînfiinţat, iar conducerea încredinţată stareţului, arhimandritul Teofan Drăghici[xvi], iar peste câţiva ani obţine statut de mănăstire.

După 1944, odată cu instaurarea regimului sovietic ateist, mănăstirile moldoveneşti au avut de suferit cel mai mult, fiind distruse metodic. Printre primele mănăstiri supuse lichidării figurează cele considerate subdezvoltate, ajunse de fapt la o economie slabă anume din cauza impozitelor peste măsură, restricţiilor financiare şi sechestrării abuzive a pământurilor. Astfel, conform dispoziţiei nr. 1873 din 5 octombrie 1948, în Consiliul pentru Biserica Ortodoxă Rusă s-a discutat problema mănăstirii Rudi, hotărându-se închiderea ei şi transferarea clădirilor şi terenurilor agricole ale mănăstirii către sanatoriul pentru copii al Ministerului Educaţiei al RSS Moldoveneşti[xvii]. Stareţul acesteia, ieromonahul Gherontie (Vasilache), la 15 noiembrie 1948, îl implora pe împuternicitul în problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, P. Romenski: „Mănăstirea ni-i săracă; afară de aceasta, din cauză că anul trecut nu a fost roadă, ne-am pomenit într-o atât de grea stare materială, încât nici nu avem cu ce să-i hrănim pe fraţii călugări, care şi până acum s-au lipsit de cele strict necesare, dar totuşi am strâns cum am putut mijloace şi am achitat două treimi din postavkă [prestări faţă de stat] de pâine... dar încă înainte de o recoltă săracă, a căzut pe terenurile mănăstirii o ploaie cu piatră, ceea ce a înrăutăţit şi mai mult starea noastră materială. Pomenindu-ne în această situaţie critică, vă adresăm o mare rugăminte; să susţineţi demersul nostru în faţa organelor respective de a fi scutiţi de a achita restanţa de o treime din postavkă, ce se cifrează la 943 kg cereale”[xviii].

A doua zi, la 16 noiembrie 1948, Nektarie (al Chişinăului) cere oficialităţilor închiderea mănăstirii Rudi, exprimându-se eufemistic: „a o fuziona cu mănăstirea Dobruşa”. La 17 noiembrie, preşedintele Sovietului de Miniştri al RSSM Gh. Rudi a semnat decretul privind trecerea terenurilor şi imobilelor mănăstirii în posesia statului. Astfel, deşi complexul monahal a fost declarat în 1947 monument de arhitectură[xix], arhipăstorul Chişinăului a fost silit în 1949 de autorităţile sovietice să închidă mănăstirea Rudi.

După lichidarea comunităţii monahale, până în anii 1990 în clădirile mănăstirii a fost instalată o casă de copii, iar mai târziu complexul monastic a fost transformat în spital pentru copii, cu o şcoală specială.

În 1992, odată cu procesul de redeschidere a mănăstirilor, la Rudi s-au aşezat trei monahii. În 1993 la mănăstire a fost rânduit stareţ părintele Antonie, sub a cărui îndrumare a început reconstrucţia mănăstirii. Dar, din motive necunoscute, peste un an părintele Antonie a părăsit mănăstirea, locul lui, în 1994, fiind preluat temporar, în calitate de administrator, de maica Antonina, care vine aici cu alte monahii. între anii 1994 şi 1998 la mănăstirea Rudi s-a stabilit o comunitate de călugări. Din 4 aprilie 2000 mănăstirea de călugări Rudi a fost reformată oficial (în baza şedinţei Consiliului eparhial Edineţ din 4 aprilie 1999)22 şi obţine definitiv statutul de mănăstire pentru maici23. Slujbele la mănăstire sunt oficiate în limba română, iar pentru pelerinii ucraineni, care sunt destul de numeroşi în această zonă, se slujeşte şi în limba slavonă. în fiecare dimineaţă programul liturgic începe la ora 5, se slujeşte Miezonoptica, Ceasurile, Acatistul zilei şi Obedni’a, seara se oficiaz[ Vecernia, dimineața – Utrenia.

STAREŢII Şl STAREŢELE MĂNĂSTIRII

Primul stareţ cunoscut al schitului de călugări Rudi a fost ieroschimonahul Macarie, care a condus comunitatea până în anul 1803. Următorul stareţ a fost ieromonahul Teofil. S-a născut în anul 1727, a fost hirotonisit diacon şi preot de episcopul de Rădăuţi Dosoftei în 1771; rămânând văduv este primit la schitul Rudi, fiind în acelaşi an tuns în călu­gărie de ieroschimonahul Macarie. în 1803 a fost numit în funcţia de stareţ la schitul Rudi de către episcopul Huşilor Meletie, deţinând această funcţie până în anul 1825.

Ieromonahul Arsenie a fost numit stareţ prin decretul dicasteriei în 1825 şi a condus schitul timp de doi ani. S-a născut în 1788, de viţă nobilă, originar din Podolia, a fost hirotonisit ieromonah în 1816 de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. în 1825 a fost rânduit stareţ la mănăstirea Rudi; era iscusit la citire şi cântare bisericească. La 8 aprilie 1827 a fost rânduit în funcţia de stareţ al mănăstirii Cosăuţi.

Ieromonahul Ioanichie a stăreţit în anii 1827-1828; văduv, originar din Podolia, a fost transferat la schitul Rudi de la mănăstirea Călărăşăuca²⁸. A fost ultimul stareţ al schitului de călugări.

După deschiderea schitului de maici, la Rudi a stăreţit maica Tavifa (1828-1830). S-a născut în 1757, de viţă nobilă, originară din Podolia, a făcut ascultare la schitul Curătura (1777), a primit călugăria în anul 1778, iar în 1824 a fost numită stareţă la schitul Curătura. După transferul la schitul de maici Rudi (1828) rămâne în funcţie până la trecerea la cele veşnice.

Următoarea stareţă a fost Olga (Iuliana Gucicovski). De neam ucraineancă, transferată din schitul Vărzăreşti, unde a venit în 1829 din schitul Curătura. A stăreţit în anii 1831-1835.

A urmat-o stareţa maica Magdalena. S-a născut în anul 1788, de neam ucraineancă, în 1800 a fost primită în ascultare la schitul Curătura. în anul 1803 a fost tunsă în călugărie în acelaşi schit (1803). Ca urmare a desfiinţării schitului Curătura, a fost transferată la schitul Rudi (1828). La 3 iunie 1835 a fost numită stareţă a mănăstirii Rudi, îndeplinind funcţia până în 1846.

La redeschidere, primul stareţ al schitului de călugări a fost numit arhimandritul Teofan, care a stăreţit în anii 1921-1923³². A intrat ascultător la mănăstirea Condriţa (1889), transferat la mănăstirea Hârbovăţ (1901), tuns în călugărie (1904) la mănăstirea Cetatea Ismail, hirotonisit ierodiacon, apoi ieromonah (1905), numit econom la schitul Terapont (1909), casier al mănăstirii din Ismail (1910). A fost numit stareţ al schitului Rudi (1921), fiind transferat aici de la mănăstirea Hârbovăţ. în perioada păstoriei sale a început construcţia unui corp de chilii pentru monahi şi alte lucrări pentru gospodăria schitului. A fost gratificat cu bederniţă (1910) şi ridicat la rangul de arhimandrit (1918).

Următorul stareţ a fost protosinghelul Gherontie (Gavriil Guţu), care a condus schitul între anii 1923 şi 1930. În vremea stăreţiei sale s-au făcut multe îmbunătăţiri în complexul monahal. S-a născut la 26 octombrie 1887, în comuna Holoşniţa, judeţul Soroca. A intrat în ascultare la mănăstirea Japca (1912), după care este transferat la mănăstirea Cetatea Ismail, iar din 1915 - la episcopia Chişinăului şi Hotinului. La 14 martie 1915 a fost călugărit cu numele Gherontie. în 1918 a fost hirotonisit de arhiereul Platon în ierodiacon, apoi în ieromonah. A activat în calitate de casier în schitul Bocancea între 3 august 1922 şi 1 decembrie 1923, după care a fost numit stareţ la schitul Rudi. în timpul celor şapte ani de stăreţie, locaşul a prosperat, şi-a extins moşia, s-a reparat biserica.

Stareţul Ghenadie (Cojocarii) a fost desemnat în funcţie în 1930 şi a condus schitul până la cea de-a doua confla­graţie mondială. Pe timpul său arhitectul V. Voiţehovski a înălţat, în anii 1930-1935, cu ajutorul meşterilor iscusiţi din satul Vălcineţ, o şcoală pentru dascăli. Instituţia de învăţământ a activat până în 1943, după care a fost trans­ferată la mănăstirea Dobruşa.

în anii celui de-al Doilea Război Mondial şi până la fuzionarea cu mănăstirea Dobruşa (1948), mănăstirea Rudi a fost cârmuită de stareţul Ioachim (Barbuş).

La redeschidere, mănăstirea de călugări Rudi a fost condusă de stareţul Antonie (1992-1994), sub a cărui îndrumare a început reconstrucţia complexului monahal. A urmat ieromonahul Antim (1994-1995), care ulterior a fost transferat la altă mănăstire, în locul lui pentru scurt timp fiind numit administrator Victor (Darii). Ieromonahul Policarp a stăreţit în anii 1996-1997. Ultimul stareţ al mănăstirii de călugări Rudi a fost arhimandritul Donat (Gheorghe Boubătrân)³⁴. Născut în 1966, în satul Slobozia, Ştefan Vodă, a absolvit şcoala medie. A fost tuns în monahism, hirotonisit ierodiacon şi ieromonah în anul 1988. A fost transferat la Rudi la 28 iulie 1997 din funcţia de stareţ al mănăstirii Ţigăneşti. în 1989 a fost gratificat cu dreptul de a purta Cruce cu pietre scumpe şi ridicat la rang de arhimandrit. La 6 noiembrie 1995 a fost gratificat cu dreptul de a sluji Sfânta Liturghie cu uşile deschise până la „Tatăl nostru”. în timpul stăreţiei sale s-a izbutit repararea corpului de chilii din deal şi a trapezei.

Din 1999 funcţia de stareţă a mănăstirii de maici este în­deplinită de egumena Maria (Pascariuc), născută în 1945; în 1997 a intrat la mănăstirea de maici cu hramul Sfinte­le Femei Mironosiţe din Hagimus. De sărbătoarea Bunei Vestiri (7 aprilie 1998), sora de ascultare Maria Pascariuc a primit călugăria, iar în martie 1999, episcopul de Edineţ şi Briceni, Dorimedont, a transferat-o pe monahia Maria în scaunul de stăreţie al mănăstirii Rudi³⁵. La 13 iunie 2011, cu prilejul sărbătorii Sfântului Duh, în cadrul Sfintei Litur­ghii, monahia Maria, stareţa mănăstirii Rudi, a fost ridica­tă în treapta de egumenă, înmânându-i-se toiagul şi fiind decorată cu dreptul de a purta Crucea cu pietre scumpe.

COMUNITATEA MONAHALĂ

Nu posedăm date privind comunitatea monahală de la fondarea schitului. Se ştie că în anul 1812 la schitul Rudi vieţuiau 6-7 monahi. în 1818, aici erau un ieromonah şi doi monahi, care se întreţineau din propriile mijloace. La momentul desfiinţării, în 1828, vieţuiau 3 călugări, care, conform ordinului dicasteriei, au fost transferaţi la mănăs­tirea de călugări Călărăşăuca. în 1828, schitul Rudi, deschis ca schit de maici, a întrunit 25 de vieţuitoare (18 călugăriţe şi 7 surori de ascultare), venite de la schitul Curătura.

în anul 1835, la Rudi erau 8 vieţuitoare: o stareţă, 7 monahii, ascultătoare nu erau³⁹. Peste un an, arhiepiscopul Dimitrie propune desfiinţarea schitului şi transferul celor 9 călugăriţe, toate de origine ucraineană, la schitul Vărzăreşti⁴⁰. Reducerea constantă a numărului vieţuitoarelor era condiţionată şi de situaţia economică dificilă în care se afla schitul. în 1844, în schit au rămas să vieţuiască doar 5 maici bătrâne şi neputincioase⁴¹.

În schitul reînfiinţat în 1921 comunitatea monahală era destul de mare, întrunind 40 de vieţuitori: 2 ieromonahi, 2 ierodiaconi, 4 monahi, restul – fraţi de ascultare.

Printre persoanele notorii care şi-au început activitatea la schitul de monahi Rudi a fost şi arhimandritul Sofian (Serghei Boghiu), duhovnic şi pictor bisericesc (07.X.1912, satul Cuconeştii Vechi, judeţul Bălţi – 14.IX.2002, Bucureşti). A intrat ca frate de ascultare la schitul Rughi (1926), a fost călugărit la mănăstirea Dobruşa (1937), numit stareţ al mănăstirii Antim din Bucureşti (1950-1955), în ultimii ani de viaţă, a pictat biserici din ţară şi de peste hotare.

Impactul negativ al celui de-al Doilea Război Mondial a fost evident, numărul călugărilor la mănăstirea Rudi reducându-se, în 1945, la 12 vieţuitori, dintre care 5 monahi şi 7 ascultători⁴⁴. în 1948 aici trăiau în rugăciune 8 călugări¹⁵. După fuzionarea mănăstirii Rudi cu mănăstirea Dobruşa, în 1949, obştea monahală rămasă a fost transferată cu toată averea la Dobruşa.

După redeschidere în 1992, cu statut de mănăstire, Rudi atrage în obşte noi monahi şi fraţi de ascultare. Iniţial, în comunitate au venit 3 călugări: părintele Melchisedec şi încă 2 călugări din România. în anul 1995 sunt documentaţi 5 vieţuitori. în 1998 obştea mănăstirii număra 18 vieţuitori: stareţul arhimandritul Donat (Boubătrân), ieromonahul Inochentie, schimonahul Melchisedec, care se află la mănăstire din 1992,7 călugări şi 8 fraţi de ascultare.

Conform dispoziţiei episcopului Dorimedont, din 4 aprilie 2000 (în baza Consiliului eparhial Edineţ, din 04.IV. 1999), mănăstirea Rudi a fost transformată în mănăstire de monahii. în anul 2000 la mănăstirea de maici erau 18 călugăriţe. În anii 2005-2007 la mănăstire erau 26 de vieţuitoare, inclusiv stareţa – egumena Maria, 5 monahii, 4 surori rasofoare şi 16 surori de ascultare.

în etapa actuală, mănăstirea întruneşte o comunitate de 30 de vieţuitoare îndrumate de egumena Maria, iar duhovnicul mănăstirii este arhimandritul Patrocl (Porumbac), născut în anul 1936. Majoritatea călugăriţelor de aici sunt tinere. Activităţile mănăstireşti încep la ora 5 dimineaţa, iar stingerea e pe aproape de miezul nopţii. Maicile îşi petrec orele de seară citind cărţile sfinte sau în diferite ascultări. La 13 iunie 2011, în cadrul Sfintei Liturghii, arhimandritul Patrocl (Porumbac) a fost decorat cu medalia Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, slujitorul mănăstirii egumenul David a fost distins cu dreptul de a purta paliţă, iar monahul Nectarie, vieţuitor al mănăstirii, hirotonisit în treapta de ierodiacon.

ECONOMIA MĂNĂSTIRII RUDI

Buletinul-formular din anul 1812, întocmit de stareţul schitului, ieromonahul Teofil, menţiona că schitul se afla pe o moşie răzeşească, şi nu achita plata de arendă. Monahii practicau agricultura, horticultura, apicultura şi viticultura, având în folosinţa lor şi o livadă cu prune, pere şi mere, dar şi jumătate de pogon de vie. Schitul dispunea şi de o mică fermă de animale: 10 boi, 8 vaci, 2 cai-telegari, un gonitor, un cal, în prisaca schitului erau 38 de familii de albine. Inventarul gospodăresc inclu­dea două care, o căruţă, o secure, două sfredele, o daltă, un hârleţ, două sape, două cazane, două seceri şi patru butoaie.

La 23 decembrie 1820, egumenul Onufrie, blagocin al mănăstirilor Călărăşăuca, Rudi, Cosăuţi, Soroca, Lăma- nova şi Cuşelăuca, a prezentat în Dicasteria duhovniceas­că din Chişinău date istorice despre mănăstirile şi schitu­rile aflate sub administraţia sa. El a menţionat că averea schitului Rudi cuprindea la acea etapă un plug, un car, patru butoaie, două sape, două topoare, o danga (fier de înseriat vitele şi caii), patru seceri şi un sfredel. Gospodă­ria animalieră includea 10 boi, 5 vaci, un taur, 5 gonitori, 5 familii de albine şi 57 ştiubeie goale.

Din formularul bisericii Sfânta Treime a schitului Rudi din anul 1835 aflăm că la acea dată comunitatea nu poseda pământ propriu.

În 1847, închiderea schitului de maici Rudi era argu­mentată prin economia slabă, deoarece, după transferul maicilor la Rudi (1828), călugării schitului au plecat pe la diferite mănăstiri luând cu sine şi averea agonisită timp de ani. Schitul de jure se afla pe moşia secretarului gubernial Mihail Boguş. Maicile bătrâne şi neputin­cioase erau lipsite de pământ propriu şi nu aveau altă posibilitate de a se întreţine; se foloseau doar de un teren mic, dat în folosinţă de proprietarul Boguş, iar anexele gospodăreşti nu au fost întreţinute nici într-un fel.

La redeschiderea schitului de călugări Rudi, în anul 1921 a început consolidarea economică a schitului, fiind plantate vii şi livezi pe pământul cedat locaşului, s-au construit anexe gospodăreşti, depozite. în 1924, comunitatea monahală avea deja în stăpânire o moşie, o livadă, vie, animale, păsări, o prisacă cu 36 de ştiubeie. Pe timpul stareţului Gherontie (Guţu), vatra schitului a fost extinsă la 4 ha cu livadă, 18 ha de pământ rămase după exproprierea pământurilor, a fost cumpărat un lot de pământ de 46 ha de la Elena Nicico. Prin străduinţa arhiepiscopului Visarion Puiu au mai fost obţinute 6 ha de pădure.

În primii ani postbelici, 1944-1945, cei 12 vieţuitori rămaşi în locaş lucrau un teren de 40 ha, fiecărui călugăr revenindu-i sub 4-5 ha de teren.

în 1946-1947, din imposibilitatea lucrării pământului monahii au renunţat „benevol” la o parte din terenurile arabile, păşuni, vii şi au transmis autorităţilor - circa 30,9 ha de pământ⁵⁴.

Politica promovată de oficialităţile sovietice era în detrimentul mănăstirilor, pământurile fiind naţionalizate şi comunităţile monahale desfiinţate. în acest fel s-a ajuns la situaţia când mănăstirea Rudi dispunea doar de 4-5 ha de teren agricol. Lipsirea forţată de inventarul agricol şi de braţele de muncă, impozitarea peste măsură, politica ideologiei ateiste a oficialităţilor au dus la părăginirea pământului mănăstiresc şi, respectiv, la lichidarea comunităţii monahale. La închiderea mănăstirii, în 1949, principalul argument invocat a fost nivelul subdezvoltat al economiei ei.

Reînfiinţarea mănăstirii, în 1992, prevedea şi alocarea unui lot de pământ de 5 ha, pentru organizarea unei gospodării proprii. Maicile se ocupă de cultivarea căpşunilor şi creşte­rea florilor, sunt pricepute la broderie, croitorie, tricotare.

CTITORII MĂNĂSTIRII

în documentele privind înfiinţarea schitului de călugări Rudi, în calitate de ctitori figurează negustorul din Movi- lău Simion Dociul şi răzeşii moşiei Rudi, fraţii Androna- che şi Fiodor Rudi⁵⁸. Menţionăm în acest context că nu­mele ctitorilor bisericii schitului Rudi, Dociul este aproa­pe identic cu numele ctitorilor bisericii schitului Călă- răşăuca, Donciul. Totodată, ambii ctitori sunt târgoveţi şi locuitori ai târgului Movilău (Moldova). Considerăm că este vorba de două persoane înrudite, iar în sprijinul acestei ipoteze vine atât asemănarea arhitecturală (adică forma bisericilor din ambele mănăstiri), cât şi apropierea acestor două schituri de târgul Movilău (Otaci).

Printre cei mai importanţi ctitori se consideră Andro- nache Rudi şi fratele său Fiodor care au permis, în anul 1772, ca pe moşia lor Rudi să se construiască un schit. Din pisaniile bisericii schitului Rudi aflăm că primul din­tre fraţi avea gradul de căpitan. Tot în această funcţie de căpitan îl găsim şi în recensămintele din anii 1772-1774, având în subordonarea sa 96 de voluntari în diferite sate din ocoalele Câmpului de Sus şi Nistrului de Sus, ţinutul Soroca (Bădiceni, Dărcăuţi, Climăuţii de Sus, Brancău, Cernoleuca, Carcicăuţi, Horodici, Măcăreuca, Verejeni, Lencăuţi, Rughi, Slobozia Tătărăuca, larova, Holovcini- ţa). în aceeaşi perioadă îl aflăm pe căpitanul Andronache Rudi şi în calitate de proprietar a trei sate: Rughi, Slobo­zia Rughi şi Samoileuca, în ultimul având 15 scutelnici. Funcţia şi proprietăţile funciare deţinute au condiţionat fondarea unui schit. Constatăm cu regret că lipsa unui act prin care s-ar fi justificat amplasarea schitului pe mo­şia Rughi a condus la desfiinţarea lui în 1846. Căpitanul Andronache Rudi şi fratele său Fiodor, după trecerea la cele veşnice, au fost înhumaţi în biserica schitului.

Simion Dociul şi fratele său Petru, negustori din târgul Movilău, în anii 1772-1777 au finanţat construcţia bisericii de zid din schitul Rudi. Din iniţiativa episcopului Visarion Puiu, în 1921 a început restaurarea schitului şi restabilirea vieţii monahale. Eftimie Rugu a donat schitului 30 000 de lei (1924), iar Mihail Bulat a donat schitului un teren de 3 hectare şi jumătate în satul Sobari, judeţul Soroca (1924).

Un loc în istoria mănăstirii revine ctitorilor icoanelor mănăstirii Rudi, printre care Simion Dociul (icoana Sfântului Ilie în pustiu, 1799), Vasile Mihaev Andrieş (icoana Mântuitorul Isus Hristos, 1866), Zaharia Leontiev Ciobotari (Maica Domnului cu Pruncul, 1866).

NECROPOLA

În schitul Rudi a continuat aceeaşi tradiţie de înhumare a ctitorilor în incinta bisericii. Arhitectul Nicolae Ţiganco redă următoarea inscripţie descifrată în 1928: „Pe

peretele stâng al nartexului este scris în limba română cu litere chirilice: Aici se odihnesc trupurile ctitorilor Sfântului Locaş Fiodor şi Andronache Rudi”⁶¹. în jurul bisericii exista un mic cimitir în care s-au păstrat opt pietre funerare, actualmente dispărute. Una dintre ele, datată cu sec. XVIII, avea următoarea inscripţie: IS HS NI CA //Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu călugăriţa Marfa 7293 (1785) august 19. Proprietarii moşiei Rudi care au contribuit la înfiinţarea schitului au fost şi ei înhumaţi în curtea bisericii: „în partea stângă a bisericii se aflau mormintele lui Mihail Buhuşi (t 1866) şi ale celor două fiice ale sale, Anastasia (t 1845) şi Ana (t 1846).

COMPLEXUL MONAHAL

Pe la 1776, la rugămintea „călugăriţălor de la schitul Rughii ot Soroca”, din vistieria Ţării Moldovei sunt alocaţi „20 lei ... pentru facerea bisericii”. Biserica de piatră cu hramul Sfânta Treime a fost construită timp de cinci ani, fiind sfinţită cu binecuvântarea episcopului de Huşi, Inochentie, la 1 iunie 1777. Biserica era una solidă, din piatră, acoperită cu şindrilă, cu o clopotniţă de piatră deasupra pridvorului bisericii cu două clopote mici. Chiliile pentru stareţ, monahi, pentru persoanele vieţuitoare erau suficiente, deşi vechi şi construite din lemn. Mănăstirea era împrejmuită cu un gard pe jumătate din lemn, pe jumătate din piatră.

Din formularul bisericii Sfânta Treime a schitului Rudi din anul 1835 aflăm că la acea dată cele 19 chilii ale călu­găriţelor erau construite din taluzuri.

La momentul descrierii schitului Rudi, la solicitarea Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa (1840— 1844) este atestată o singură biserică de piatră, acope­rită cu şindrilă, finisată în anul 1777; şapte chilii din nuiele, acoperite cu stuf; un gard pe jumătate de pia­tră. După prima desfiinţare a schitului (1846), complexul monahal e lăsat pentru mai bine de şapte decenii în voia sorţii. Biserica schitului Rudi, fiind şubrezită de mai mul­te cutremure, a ajuns într-o stare deplorabilă. Chiliile erau toate vechi. în 1856 se închide şi biserica schitului, devenită parohială în satul Rudi.

La începutul sec. XX, biserica fostului schit Rudi se atla în ruine, asupra cărui fapt atenţiona şi preotul Alexandru Proţenco din Soroca. Cu toate acestea, administraţia ecleziastică nu a întreprins nicio acţiune pentru salv­gardarea monumentului, iar în anii 1914-1915 are loc reamenajarea bisericii fostului schit Rudi într-un spaţiu locativ.

în primii ani de după reînfiinţare (1921) sunt construite opt chilii noi, o bucătărie, depozite, anexe gospodăreşti. în 1924, cu mijloacele Comisiunii Monumentelor Istorice, a fost restaurată biserica după un proiect realizat de arhitectul Gavrilescu, iar în anii 1930-1936, arhitectul Valentin Voiţehovski, având ca model chiar propriul proiect de licenţă, a construit la Rudi un castel şi un bloc pentru studii cu două niveluri, pentru dascăli.

Deşi declarat la 31 mai 1947 monument de arhitectură protejat de stat (anexa nr. 12 la Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM nr. 454), complexul monastic Rudi a împărtăşit destinul vitreg al tuturor mănăstirilor moldoveneşti sub regim străin.

în anul 1948, mănăstirea Rudi avea trei clădiri mari de piatră, din care se folosea doar biserica; două clădiri, fiind pustii, se dărâmau. Clădirile mănăstireşti necesitau repara­ţie capitală. Timp de mai bine de 40 de ani, la mănăstire a fost amplasată o casă de copii şi un spital de ftiziatrie pen­tru copii. Biserica Sfânta Treime a fost utilizată de autori­tăţile sovietice şi ca depozit. Spitalul a fost evacuat în 1990 şi până în 1992 mănăstirea a rămas pustie, fapt care a de­terminat şi mai mult degradarea şi devastarea edificiului.

În 1994 s-a reconstruit în mare parte ansamblul monas­tic, au fost reparate chiliile s-a început restaurarea bise­ricii de vară cu hramul Sfânta Treime. Sub conducerea părintelui ieromonah Antim, altarul bisericii a fost sfinţit de un sobor de preoţi. în 1997, odată cu venirea stareţu­lui arhimandritul Donat (Boubătrân), s-a izbutit repara­rea corpului de chilii zis din deal şi a trapezei.

în 1999 este înălţată o capelă de iarnă, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, încadrată într-un corp de chilii construit în anii 1922-1923. La 4 aprilie 2008 au fost instalate şi sfinţite clopotele noi. în anturajul a 12 brazi falnici, care întrec ca înălţime biserica mănăstirii, este plasată o răstignire, sfinţită de regretatul episcop Dorimedont.

La ora actuală, ca urmare a numeroaselor reparaţii şi restaurări, mănăstirea Rudi şi-a schimbat mult aspectul iniţial. Ansamblul mănăstiresc este amplasat pe trei terase, parţial artificiale. Centrul compoziţional al acestui complex este biserica de piatră cu hramul Sfânta Treime, ridicată pe terasa superioară.

Această biserică a fost făcută din piatră de calcar locală, tencuită atât în exterior, cât şi în interior cu mortar pe bază de var, şi a fost acoperită iniţial cu şindrilă. Podeaua bisericii a fost aşternută cu lespezi de piatră. în perioada primei închideri a schitului (1847-1921), forma originală a acoperişului a avut de suferit cel mai mult, deoarece din el nu s-a păstrat niciun fragment, iar în timpul acţiunilor de reparaţie din anii 1922-1925 i s-a dat o formă de acoperiş cu pante repezi, specifice arhitecturii ecleziastice din perioada domniei lui Ştefan cel Mare.

Biserica şi mănăstirea au fost împrejmuite cu un zid de piatră, iar intrarea reprezenta un arc larg eliptic, realizat într-un perete înalt, cu urme a trei stâlpi, având similitudini evidente cu porţile unor complexuri monahale de referinţă din Kiev, precum Catedrala Sfânta Sofia sau Lavra Pecerska⁷⁴. Complexul monahal Rudi face parte din edificiile de cult de tip arhaizant⁷⁵, reprezentând astăzi un obiectiv de importanţă istorică şi culturală majoră. Ansamblul arhitectural se înscrie perfect în obiectivele turistice de talie naţională şi internaţională, fiind un veritabil monument de arhitectură.

În prezent, ansamblul monahal al mănăstirii Rudi cuprinde biserica veche cu hramul Sfânta Treime (1777), biserica de iarnă cu hramul Acoperământul Maicii Domnului (1999), şcoala de dascăli ridicată în 1930— 1935, blocuri de chilii ridicate în anii 1922-1923, trapeza, brutăria, anexele gospodăreşti.

INVENTAR LITURGIC

Primele date despre inventarul bisericii cu hramul Sfânta Treime a mănăstirii Rudi se referă la lista pieselor catalogate la 25 octombrie 1828: „Două ceşti, discul, steluţa, linguriţa mare - toate din argint; o cruce, un chivot, cădelniţă de aramă, şase sfeşnice de aramă, două clopote mari şi unul mic, şase sfeşnice din aramă”.

în legătură cu închiderea schitului Rudi şi transferarea comunităţii monahale în schitul Vărzăreşti, la 24 septem­brie 1847 este întocmit un nou inventar al podoabelor liturgice, care a cuprins Sfântul Pristol de piatră, analog de lemn, Sfântul potir cu capac încununat de cruce, toate de tombac aurite, talger de argint, stea de argint, linguriţă de tombac aurit, taler cu toate cele trebuincioase pentru oficierea litiei, cădelniţă, talger de aramă, un lanţ de la cădelniţă”⁷⁷. Tot atunci preotul Vasile Porucicu confirma că a primit de la stareţa schitului Vărzăreşti, maica Fecla, biserica schitului Rudi cu tot iconostasul şi cu Sfântul an- timis⁷⁸. Lista podoabelor bisericeşti la închiderea schitu­lui mai includea şi un analog cu acoperiş vopsit în diferite culori; analog de lemn pentru citit; 38 de strane-scaune de lemn, din care cea a stareţei era vopsită şi acoperită; două steaguri bisericeşti; primul cu icoanele încoronarea Maicii Domnului şi Sfântul Nicolae, al doilea cu icoanele Schimbarea la Faţă şi Buna Vestire.

Iconostasul era complet şi cuprindea următoarele icoane mari, pictate pe pânză: Mântuitorul - 1; Sfântul Arhanghel Gavriil - 2; Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Teologul - 1; Sfântul Nicolae -1; Maria Magdalena -1; Maica Domnului, Ioan Teologul - 2; Sfântul Ioan Botezătorul - 1; Dreptul Noe cu fiii. La fel erau următoarele icoane mari pictate pe lemn: Mântuitorul - 1; Maica Domnului - 2; Adormirea Maicii Domnului - 1; Pogorârea Sfântului Duh - 1. Icoane mici pictate pe lemn: Maica Domnului - 2; Adormirea Maicii Domnului - 1; Sfântul Nicolae - 1; Maica Domnului şi Sfântul Arhanghel Gavriil - 1.

În timpul reconstrucţiei bisericii (1922-1925) s-au descoperit şi trei icoane vechi, una cu reprezentarea Sfintei Treimi, pe care arhitectul Nicolae Ţiganco a dat-o cu sec. XVIII, de inspiraţie italiano-catolică. Altă icoană îi reprezentă pe Sfântul Nicolae şi Sfânta Varvara, executată în opinia arhitectului într-o tehnică primitivă, de origine locală. Cea de-a treia icoană, cu chipul Sfântului llie in pustiu, N. Ţiganco o considera ca fiind de cea mai mare valoare, asemănând-o cu icoanele bizantine şi atribuindu-i originea la Sfântul Munte Athos⁷⁹. Pavel Balan, în 1998, a redescoperit în biserica Sfânta Treime această veche icoană cu chipul Sfântului llie in pustiu™. El afirma că icoana a fost pictată la Moscova, în 1799. Ca argument prezintă inscripţia ctitoricească aflată în partea de jos a icoanei, pe care o traduce din slavonă în felul următor: „Această icoană a fost pictată după făgăduinţă şi prin stăruinţa negustorului din Moscova, Simion Donciul, la 29 septembrie 1799". Icoana, într-adevăr de mare valoare artistică şi istorică, se păstrează până în prezent la mănăstire. Cât priveşte provenienţa icoanei, putem afirma cu certitudine că este una autohtonă, pictată de un meşter dintr-o comunitate ortodoxă rusă de rit vechi (lipoveni), o astfel de comunitate (satul Pocrovca) se hotărniceşte şi astăzi cu moşia satului Rudi. Ctitorul icoanei a fost negustorul Simion Donciul din târgul Movilău.

După reparaţia bisericii Sfânta Treime (1922-1925), aici a fost instalat un iconostas în trei registre, cu icoana hra­mului Naşterea Maicii Domnului, donaţie a parohiei Un­guri, fiind flancat de icoane provenite din iconostasul bi­sericii târgului Otaci⁸¹. Acest iconostas menţionat expres şi de părintele Al. Proţenco s-a păstrat fragmentar până astăzi, lipsindu-i icoanele originale din registrele superi­oare, Uşile împărăteşti şi unele elemente decorative.

Icoanele păstrate din primul registru sunt: Mântuitorul Iisus Hristos în plină figură, binecuvântând cu mâna dreaptă, iar cu mâna stângă ţinând împreună cu un înger o carte deschisă; Maica Domnului în plină figură cu pruncul Iisus Hristos în braţe; Sfântul Nicolae binecuvântând cu mâna dreaptă, în stânga ţinând toiagul arhieresc; Naşterea Maicii Domnului, icoana hramului; Sfântul Arhanghel Gavriil în plină figură, în profil, cu mâna stângă binecuvântând în direcţia icoanei Maicii Domnului, iar în mâna stângă ţinând o steblă cu flori de crin; Sfântul Arhanghel Gavriil în plină figură, călcând în picioare o figură cu chip uman, în mâini ţinând o suliţă care este îndreptată spre figura de la picioare. Toate icoanele sunt executate în aceeaşi tehnică şi stil, specifice primei jumătăţi a sec. XIX, simţindu-se influenţa iconografiei greco-uniate.

Vizita întreprinsă la mănăstirea Rudi (2006) a permis să stabilim că în biserica de iarnă partea superioară a iconos­tasului şi anume registrul doi al sărbătorilor împărăteşti şi cel de-al treilea registru - cel al Apostolilor, cu chipul Mântuitorului pe tron în centru sunt pictate pe pânză. Tehnica picturii icoanelor aflate pe fragmentul de iconos­tas pictat pe pânză datează cu sfârşitului sec. XVIII - în­ceputului sec. XIX, simţindu-se şi aici influenţa expresă a iconografiei greco-uniate. Cu asemenea iconostase erau decorate, de obicei, bisericile de lemn, fapt care ne face să considerăm că ar fi o donaţie de la o biserică mai veche. Biserica Sfânta Treime este fără pictură interioară, pereţii fiind decoraţi cu diferite icoane vechi aduse de credincio­şii din satele din împrejurimi. Iconostasul bisericii este simplu, modest.

în încăperea de deasupra pronaosului se aflau trei icoane: Mântuitorul Isus Hristos, bust, cu dreapta binecuvântând, iar cu stânga stăpânind o carte deschisă aflată pe picior. Pe partea opusă are următoarea inscripţie ctitoricească în slavonă: Vasile Mihaev Andrieş, anul 1866; icoana Maica Domnului cu Pruncul lisus Hristos, bust, mâna dreaptă a Maicii Domnului arătând spre Prunc, iar cu stânga ţinând Pruncul. Pruncul cu dreapta binecuvântează, iar în stânga ţine un sul de hârtie. Partea opusă are următoarea inscripţie ctitoricească în slavonă: Zaharia Leontiev Ciobotari, anul 1866; icoana Sfântul Arhanghel Mihail, în mâna dreaptă ţinând sabia îndreptată în sus, iar în stânga un glob.

BIBLIOTECA

în 1828 cărţile bisericeşti ale schitului Rudi cuprindeau „două Evanghelii, una cu scoarţă de aramă, alta cu scoarţa de piele; o Evanghelie a patimilor; 12 mineie; două Octoihuri; două Trioade; două Trebnice; un Ceasoslov; un Apostol; o Psaltire; un Panihidnic; 2 exemplare de Te Deum; o instrucţie pentru protoierei”. Lichidarea în trei rânduri (1828, 1846, 1948) a mănăstirii Rudi a redus din patrimoniul de altădată al bibliotecii, iar fuzionarea cu mănăstirea Dobruşa a dus la transferul obştii monahale cu tot cu inventar, la pierderea irecuperabilă a unor cărţi sfinte sau chiar la distrugerea lor.

În prezent, biblioteca mănăstirii Rudi conţine titluri de lucrări noi, recent editate, dar şi câteva tipărituri mai rare, din sec. XIX - începutul sec. XX, cercetate de visu de Igor Cereteu:

Vieţile sfinţilor pe luna februarie, Tipografia Mănăstirii Neamţ, 1812.

Noul Testament, Sankt Petersburg, Tipografia lui Nic. Grecea, 1819.

Daforii/ecă/Mgdri/or, Chişinău, Tipografia Duhovnicească, 1841.

Catihiz creştinesc pe larg, Chişinău, Tipografia Duhovnicească, 1844.

învăţături creştineşti de suflet, Tipografia Mănăstirii Neamţ, 1861.

Ceaslov, Chişinău, Tipografia Duhovnicească, 1862. învăţături creştineşti, Chişinău, Tipografia Eparhială, 1911.

Antim Ivireanu, Predici, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura „Minerva”. Cu prefaţă şi indice de cuvinte de Petre V. Haneş, 1915.

LEGENDE

Una dintre legendele despre fondarea mănăstirii Rudi arată că „în sec. XVIII domnul Moldovei Grigore Ghica se îmbolnăvi grav. Niciun medic nu-1 putea trata. într-o zi

s-a oprit un car cu boi la poarta domniei, un ţăran cerând să fie primit de Măria sa. Acesta i-a promis că-1 pune pe picioare, dar cu condiţia să lase pentru o lună treburile domniei pe altcineva şi să meargă cu el. Bătrânul l-a dus pe domn la Rudi, unde timp de o lună l-a tratat cu struguri şi vin. Peste o lună el s-a întors sănătos la domnie. în semn de recunoştinţă, acesta avea să zidească mai apoi celebra mănăstire de la Rudi (1777) de pe malul Nistrului, la sfinţirea căreia a participat”.

O altă legendă este relatată astăzi de maica Achilina: „domnul Alexandru Duca Vodă era bolnav de picioare. Venind în acest loc, pe când încă nu era mănăstire, a făcut un popas lângă izvorul tămăduitor. Domnul a băut de aici apă şi şi-a spălat picioarele. Aşa s-a vindecat”.

în mijlocul curţii mănăstirii este o piatră mare. „E o piatră lăsată de Dumnezeu”, spun monahiile de aici. Din ea s-a cioplit piatră şi s-a făcut corpul pentru chiliile vieţuitoarelor.

(Restul notelor pot fi văzute consultând cartea).

---

[i] Poziția geografică a mănăstirii descrisă de arhimandritul Visarion Puiu nu corespunde situației reale: „pe un loc încântător, la vărsarea pârâului Bulboana în Nistru, ascuns în codrii frumoși de pe stâncile malurilor înalte ale fluviului și înconjurat cu ziduri mari.” Puiu Visarion, Monăstirile  din Basarabia, Chișinău, 1919, p. 17.

[ii] După cum reiese din pisania bisericii Sfintei Treimi din Rudi, înființarea schitului era pusă în legătură cu târgul Movilău din Moldova, din motiv că situația tensionată dintre Imperiul Otoman și Rzeczpospolita nu le-ar fi permis fraților negustori să gestioneze construcția bisericii timp de mai mulți ani (1772-1777).  A se vedea: Proțenco, Al., История скита Рудь, в Кев, 1913, Nr. 27, p. 1127-1142; Proțenco, Al., Istoria schitului Rudi, în RSIABC, vol. XVI, 1925, p. 3-17.

[iii] AB, 1930, an 2, nr. 3, p. 265.

[iv] Iordan Iorgu. Toponimia românească, București, 1963, p. 99; Eremia Anatol, Dicționar explicativ și etimologic de termeni geografici, Chișinău, 2006, p. 163.

[v] Caproșu I., Sămi de visterie, în Revista istorică socială, vol. I, Iași, 1996, p. 547.

[vi] Schitul Rugilor, în EH, 1925, p. 65; Țiganco Nicolae, Mănăstirea Rughi, în ACMISB, an. II, 1928, p. 1111.

[vii] ANRM, F. 208, inv. 2, d. 6451. Anii 1833. 14.11-1834.09.04.

[viii] Țiganco Nicolae, Mănăstirea Rughi, în ACMISB, an. II, 1928, p. 111.

[ix] ANRM, F. 208, inv. 5, d. 168. Dosarul închiderii schitului Rudi, 1846-1848,  f. 3-5.

[x] Ibidem, f. 13.

[xi] Ibidem, f. 15.

[xii] Ibidem, f. 40.

[xiii] Ibidem, f. 41.

[xiv] ANRM, F. 208, inv. 5, d. 168. Dosarul închiderii schitului Rudi, 1846-1848, f. 3-5.

[xv] Schitul Rughilor, în EH, 1925, p. 64.

[xvi] Mănăstirile și schiturile din Eparhia Chișinăului și Hotinului, în ECH, 1992, p. 6.

[xvii] Православие в Молдавии, том 1, с. 410, док. 95.

[xviii] ANRM, F. R-3046, inv. 2, d. 357, f.32.

[xix] ANRM, F. 2848, inv. 22, d. 40, f1.32.

Sursa informației este enciclopedia Mănăstiri și schituri din Republica Moldova, apărută în anul 2013 la Chișinău. Cartea a fost editată de Institutul de Studii Enciclopedice a Academiei de Științe a Moldovei.