Se afișează postările cu eticheta literatura americană. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta literatura americană. Afișați toate postările

luni, 9 septembrie 2019

Interviu cu scriitoarea Danielle Steel: Eu niciodată nu scriu personaje reale

Viața scriitoarei Danielle Steel uneori sună ca și complotul unuia dintre romanele sale: o jumătate de an în Paris, o casă elegantă pe dealul din San Francisco și o vacanță de vară anuală cu cei cinci copii ai ei  pe o barcă pe Mediterană. Dar nu este tot este Château d'Yquem și îmbrăcăminte în stil couture. Multe lucrări populare a lui Steel și-a schimbat direcția spre subiecte frivole, abordând cu greu probleme precum tulburarea bipolară, terorism și Holocaust. 

Goodreads discută cu autoarea holdingului recordului mondial despre best-seller-ul ultimului roman, Happy Birthday (în română: Surprizele vieţii),  cum persistenţa câştigă premiu şi de ce ghostwriterii sunt pur și simplu șocanţi.



Goodreads: Cel mai nou roman, Surprizele vieţii spune povestea a trei caractere care  se confruntă cu toate aniversări neplăcute: 30, 50 şi 60 de ani. Vreo aniversare de a ta inspiră cartea?

Danielle Steel: Da! Am avut o zi de naştere care m-a trezit dimineaţa fiind îngrozită de asta.  Eu stau acolo, simţind regrete pentru mine, iar apoi gândul: „Păi, relaxează-te. Nimeni nu ştie vârsta ta reală”. După care eu, m-am îndreptat spre bucătărie simţind regrete pentru mine şi am deschis radioul, unde desigur au anunţat că e ziua mea de naştere şi evident că aproape am avut un atac de cord. Şi mai apoi a fost în ziar şi la TV şi în alte părţi. Am folosit asta pentru a inspira personajele.
Multor persoane nu le plac zilele de naştere, aşa că eu am folosit diferite aniversări şi toate cu motivele de ce oamenilor nu le place acest fapt. Era un fel de carte distractivă, una din teme fiind ceea ce am numit eu „de ce nu?” În schimb fiind limitate de vieţile lor obişnuite de vârstă, fie că este vorba de 30, 40, 50 or 60 de ani şi să încerci lucruri noi în viaţă. E vorba de îndrăzneală şi nu doar să stai în aceeaşi rutină tot timpul, ceea ce mulţi dintre noi au tendinţa să o facă, eu inclusiv.

GR: Surprizele vieţii are câte puţin din fiecare: restaurante, un personaj Marta Stewart-esque, chiar şi un atac cu ostatic. Era cumva aniversarea din 9/11 care te-a inspirat să abordezi această ultimă temă?
DS: Nu, aceste lucruri au venit la întâmplare. Am scris o carte 15-18 ani în urmă în locul unde a fost un atac clădirea Empire State Building la acea vreme şi un prieten care adesea citeşte cărţile mele înainte de a publicate a zis: De data asta ai mers prea departe – putea să nu se întâmple niciodată. Editorul meu a numit-o... De mai multe ori am scris romane care au venit de la sine şi ele au devenit realitate la o dată ulterioară.

GR: Aveţi o familie mare, veselă şi talentată. Cum se informează ei în ceea ce priveşte romanele dvs?  Ai relaţionat vreodată personajele din romanele tale cu ei?
DS: Eu niciodată nu scriu personaje reale. Am înțeles asta de la prima mea carte. Agentul pe care l-am avut în acea perioadă a descurajat foarte tare și mi-a spus dacă folosești personaje reale, tu, întotdeauna, vei fi limitată de acei oameni, iar tu ești mai bună în a crea personaje ficționale.  Eu întotdeauna m-am împotmolit, și asta îți dă multă, multă libertate. Pe de altă parte zici că, „Jamie nu ar fi făcut asta.” Și așa, poți ofensa oamenii, iar ție doar nu îți place să scrii despre persoane reale. Sunt inspirate din ce ai învățat în viața reală de la diferite persoane reale, și este un set de caractere, dar ei sunt toți personaje fictive.

GR: Ați scris 118 de cărți, iar 21 din romanele dvs au fost adaptate pentru televiziuni și ați fost inclusă în Cartea Recordurilor Mondiale Guiness pentru că ați avut cel puțin o carte în lista best-seller-urilor New York Time în 390 de săptămâni. Sunt multe cărți și multe povești. Te-ai gândit mereu că vei fi scriitoare?
DS: Într-un fel meseria asta m-a prins. Instruirea mea a fost în design. Am absolvit facultatea foarte devreme, aveam 19 ani (am fost la NYU și Școala de Design Parson), am lucrat pentru o firmă de PR în New York, iar una din clientele noastre a fost revista Ladies Home Journal. Editorul a fost un om deosebit, eu lucrând freelance o perioadă pentru ei, iar el mi-a zis: Ar trebui să scrii o carte. Eram naivă și foarte tânără, așa că m-am gândit că ar trebui să scriu o carte. Am încercat și am reușit, iar romanul Going Home s-a vândut remarcabil de bine.
După care m-am gândit să mai scriu, am scris alte cinci romane pe care nimeni nu le-a dorit. Am renunțat de multe ori între primul roman și al șaptelea. Nu am idee ce m-a făcut să  continui. Cred că e vorba de încăpățânare. Nu am avut niciun gând în ceea ce privește că voi deveni faimoasă și nu am câștigat nici un ban din ce am vândut. Dar eu întotdeauna am avut o altă poveste pe care am vrut să o spun și deși acele romane nu se vindeau eu continuam să scriu. Și, în sfârșit, cea de a șaptea carte s-a vândut. Am avut cinci romane nepublicate între primul și următorul roman. 
Întotdeauna folosesc acest exemplu pentru tinerii scriitori, deoarece persistența este cel mai important lucru. Dacă renunțam în orice moment din primul și al șaptelea roman publicat nu aș fi avut cariera pe care o am acum. Cred cu adevărat că este important să te ții de ea și să ții pasul cu ea. Oamenii sunt foarte nepoliticoși cu scriitorii nepublicați. Știți, în momentul în care zici că ești scriitor, ei întreabă: „Ați publicat ceva?” și dacă zici că nu, ei cred că asta te face scriitor. Ești scriitor dacă scrii.

GR: Prima dvs carte a fost categorizată la genul romance. Cum ai ajuns acolo? Acum acoperi o gamă vastă de genuri – ficțiune istorică, suspans – multe din ele atingând un subiect dificil. Spune-ne despre evoluția ta ca scriitoare.
DS: Lucrez cu un cercetător minunat care a lucrat cu mine în toată cariera mea de scriitor.
În esență, scriu despre relațiile umane, nu doar cele romantice, ci și cele familiale. Despre prietenii și tot felul de alte aspecte. Problemele condiției umane sunt cam aceleași în fiecare epocă.
La început am scris romane cu copertă moale (în original: paperback originals. Paperback e o ediție cu o broșură a unei cărți este de obicei lansată la aproximativ un an după ce cartea a fost publicată pentru prima dată în copertină, deși unele cărți, numite originalele de hârtie, sunt publicate doar în formă de hârtie: nota traducătorului). În acele zile  ele au fost categorizate ca romance. Dar cu foarte-foarte mult timp în urmă i-am spus editorului și agentului meu: „Nu vreau să scriu doar romane cu copertă moale. Ce ar trebui să fac?” Am discutat despre asta și am lucrat foarte greu  și am ieșit din blocajul acestui gen. Am scris ficțiune contemporană. Voi scrie orice de la războaie la cancer, iar aproximativ o cincime din cărțile mele sunt istorice și sunt foarte cercetate.

GR? Autorul Goodreads Andrea Buginsky întreabă: „Aveți un roman preferat din cele scrise de dvs?”
DS: Romanul meu favorit este la cel care lucrez, ori cel pe care tocmai l-am finalziat. Nu este o carte atât de complicată ca unele dintre cele pe care le-am scris, dar ador Surprizele vieții. Este o carte amuzantă, are substanță. Trebuia să cercetez managementul restaurantelor, ceea ce e amuzant. Probabil că romanul favorit rămâne a fi His Bright Light, care e despre fiul meu (Nick Traina s-a luptat cu tulburarea bipolară și s-a sinucis).
În ceea ce privește romanele mele, nu le mai citesc niciodată, odată ce termin cu ele.

GR: Recitești vreodată cărțile tale?
DS: Probabil că le recitesc de șase ori după ce le termin. Le scriu timp de doi ani și jumătate. După ce am terminat, după ce se pune punct pentru ultima dată, am terminat.

GR: Membrul Goodreads Meme ar dori să știe: „Poveștile tale provin strict din imaginație sau sunt unele din experiența personală, precum prietenii sau familia, cu oarecare înfrumusețări?”
DS: Câteodată unele incidente mă vor inspira, iar altele sunt total de nicăieri și eu nu am nici cea mai vagă idee de unde vin. Sammie (fiica sa) m-a inspirat cu mulți ani în urmă. Studia cum japonezii au fost puse în lagărele de internare în timpul celui de-al doilea război mondial în școală și când a venit la cină – cred că avea 10 ani – ea a zis: „Mamă, ar trebui să scrii despre asta”. Iar eu am zis: „Da, da.”
O oră mai târziu mi-am spus că ar fi destul de bine. Așa că am scris, și mi-a plăcut acea carte, de asemenea. Se numește Silent Honor (publicat pe 5 martie 2019). A fost o carte minunată pentru cercetare, iar eu am intervievat multe persoane pentru această carte. Un alt roman pe care îl ador este este Echoes, care era istorică. Au fost teme pe care am vrut să le ating.  Unul din ele a fost despre Kindertransport (din germană: pentru „transportul copiilor”. A fost un efort organizat de salvare care a avut loc în cele nouă luni anterioare izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial).

GR: Autorul Goodreads Patti Roberts ar vrea să știe dacă ați lucrat cu un scriitor ce scrie despre fantome.
DS: Este o întrebare șocantă. Am fost întrebată de fanii mei: „Cine îți scrie cărțile? Te ajută cineva?” I-am spus editorului meu cu mult timp în urmă: „E o insultă că oamenii cred așa ceva.” La care el  îmi zice: „Da, dar tu ești printre puținii autori care nu te folosești de cineva”. Există un autor foarte bine vândut, care are, aparent, opt scrieri. Scrie contururi, le dă capitole pentru scris, și nu își scrie cartea – eu am rămas șocată. Și asta nu e un exemplu singular. Nu știu dacă publicul e la curent cu așa ceva. Sunt ultima idioată de pe planetă, trează până la ora 4:30 dimineața scriindu-mi lucrarea. E incredibil. În cazul ăsta nu mai ești un scriitor, ești un fel de scenarist. Nimeni nu-mi scrie textul. Consider asta un concept ocant. E o diferență când a celebritate vrea să-și scrie memoriile, dar nu are nici o abilitate de a scrie. În cazul ăsta e ok să ai un scriitor fantomă. Altfel, este ca și cum ai deveni un profesionist pentru tenis și ai avea un dublu cascador. Ce sens are asta?

GR: Povestește-ne un pic despre procesul dvs de a scrie.
DS: Lucrez aproximativ de la șase luni la un an pe un contur și o fac, mai ales, de mână. Eventual, scriu ce îmi vine, expediez editorului meu, primesc comentarii, și o modifică, o expediez înapoi, primesc comentarii, modific din nou. Și în cele din urmă mă așez să scriu cartea, iar când fac asta mă închid aproape cam o lună și fac asta doar aproximativ 20 de ore pe zi. Și merge înainte și înapoi ca o minge de tenis între mine și editorul meu de aproximativ doi ani, în timp ce o rescriem. De obicei, lucrez la patru sau cinci cărți simultan.

GR: Ce citești acuma, or cine sunt autorii tăi preferați?
DS: Am citit prea puțin, pentru că atunci când scriu nu citesc pe nimeni. Există întotdeauna riscul de a alege pe cineva fără a însemna. Și așa n-am citit niciodată pe nimeni în timp ce scriu, și asta înseamnă zece luni pe an. Nu ajung să citesc doar în veri. Pentru ficțiune am citit doar franceza pentru că este prima mea limbă. L-am citit pe Marc Levy, care este popularul ușor de citit în Franța. Și am citit o mulțime de lucruri religioase. Și copiii mei se distrează de mine, dar îl iubesc pe Joel Osteen. Este un scriitor inspirat. Și recitesc una dintre cărțile sale chiar acum. Unul se numește Deveniți mai bun. Descopăr că mă înveselește cu adevărat. [Râde.]

GR: Ce urmează?
DS: Următorul roman va fi Hotel Vendôme. Este vorba despre un bărbat care pune laolaltă un boutique de lux extraordinar, un hotel foarte, extrem de înalt din New York, și este un tată singur și fetița lui crește în hotel. Și toate lucrurile interesante care se întâmplă în hotelul și în jurul său.


DS: I was naughty enough to name her Eloise, but with an „H” [Heloise]. Interviul https://www.goodreads.com/interviews/show/608.Danielle_Steel

marți, 19 martie 2019

Dragă John de Nicholas Sparks

Titlu original: Dear John.
Prima dată, romanul a părut în Statele Unite ale Americii în anul 2006. Romanul tradus în limba română a apărut în anul 2015, la editura RAO din București.

Am tot citit referințe bune referitor la creația scriitorului american, Nicholas Sparks.
Dragă John scris de Nicholas Sparks este primul roman citit de mine. Deși evit romanele în care personajul principal ar relata șirul evenimentelor, acest roman m-a captivat încă de la primele pagini.

John a crescut doar cu tatăl său în Wilmington, Carolina de Nord, un oraș care se mândrește cu cel mai mare port din stat. Se presupune că mama sa a fugit când John acea mai puțin de un an, dar tatăl niciodată nu i-a confirmat asta niciodată.  Aveau o relație nu tocmai apropiată. Și asta pentru că tatăl său era pasionat de monede și cum îl descrie Jon, tatăl său „era pasiv și introspectiv... Era cel mai tăcut om pe care l-am cunoscut vreodată. Punea puține întrebări despre ce se petrecea în viața mea și, deși arareori se înfuria, tot arareori glumea. Trăia pentru rutină. Îmi gătea ouă jumări, pâine prăjită și bacon în absolut fiecare dimineață și mă asculta vorbind despre școală la cină pe care tot el o prepara. Programa vizitele la dentist cu două luni înainte, își plătea facturile sâmbătă dimineața, spăla rufele duminică după-amiaza și ieșea din casă în fiecare dimineață exact la 7:35.”  
În liceu nu a fost cel mai bun elev. După absolvirea liceului credea că trăiește în zadar. Asta până în momentul în care văzuse niște soldați și siguranța de care dădeau dovadă. Se înrolează în armată. În orașul său o întâlnește pe Savannah, fata visurilor sale. Până a pleca în armată, cei doi petrec foarte ceva timp împreună, plimbându-se, făcând surf și îndrăgostindu-se unul de altul.

Iată ce discută ei în una din plimbări:

- Înţeleg că şi ţie îţi plac caii, nu?
- Tuturor fetelor le plac caii. Nu ştiai asta? Dar da, îmi plac. Am un cal arab pe nume Midas şi uneori mă omoară gândul că sunt aici, nu acolo, nu el, călărindu-l.
- Adevărul iese la iveală.
- Aşa şi trebuie. Dar tot vreau să rămân aici. După ce mă întorc, o să călăresc toată ziua, în fiecare zi. Tu călăreşti?
- Am călătorit o dată.
- Ţi-a plăcut?
- M-a durut tot corpul a doua zi. Mă durea şi să merg.


Dar tragedia din 11 septembrie schimbă planurile celor doi îndrăgostiți. John își prelungește contractul. Deși Savannah pare înțelegătoare... totuși se despart. 
Fragment din roman



O carte interesantă. O recomand spre lectură cu încredere. 


duminică, 13 august 2017

Atracţia de Sylvia Day

Titlu original: Bared to You.
Anul apariţiei: 2013
Editura Litera

Iată că veni rîndul să citesc şi romanul Atracţia de Sylvia Day. Ştiind deja că e o serie, Crossfire, de data
aceasta, iau cărţile la citit pe rînd. Seria Crossfire a fost publciată în 40 de ţări, devenind un succes comercial.
Este o carte despre atracţie, pasiune, obsesie şi dragoste dincolo de limite dintre Eva şi Gideon Cross. După cum afirmă însăşi Eva, Gideon Cross a intrat în viaţa ei ca un fulger în întunericul nopţi. A fost atrasă de el, aşa cum nu i s-a mai întîmplat vreodată în viaţă. 

Eva Tramell s-a mutat la New York, împreună cu cel mai bun prieten al ei, Cary, pentru lucra la o agenţie de publicitate. La compania care s-a angajat, face cunoştinţă cu Gideon Cross, un şef al companiei. Se îndrăgostesc şi de aici începe totul. Relaţia dintre ei sunt mistuitoare, iar intrigile fac din Atractia un volum captivant şi imprevizibil. 

Gînduri:
Posesivitatea e mult mai bună decît indiferenţa!
Nu confunda plăcerea cu slăbiciunea!

Referinţe critice:
Cînd vine vorba de scene în care atracţia dintre personaje devine aproape insuportabil de erotică, Sylvia Day are puţine rivale în literatura de gen.
Booklist

... scenele fierbinţi şi răsturnările de situaţie neaşteptate îi vor face pe cititori să vrea să citească mai mult.
Library Journal

Abia aştept să văd ce se va întîmpla în continuare cu Gideon şi Eva.
The Book Reading Gals

duminică, 11 decembrie 2016

Fetele din Shanghai de Lisa See

Dacă ești pasionat de cultura chineză, îți recomand să citești această carte, Fetele din Shanghai.

În anul 1937, Shanghaiul este Parisul Asiei: oraşul milionarilor şi al cerşetorilor, al gangsterilor şi al
cartoforilor, al artiştilor şi al revoluţionarilor. Oscilînd între universul familiei tradiţionale şi lumea cluburilor de noapte, frumoasele Pearl şi May sunt modele pentru artişti şi duc o viaţă lipsită de griji. Însă cînd bombele japoneze să cadă peste oraşul lor iubit, lumea se face ţăndări. După un periplu peste satele cotropite de soldaţi din sudul Chinei, pînă la Hong Kong şi apoi în America, la Muntele de Aur, cele două surori învaţă să trăiască din nou.

Ca să vedeți cum se trăiește într-o familie chineză, cum se gîndește, am selectat cîteva momente din carte:
„Atunci cînd sunt două surori sau fraţi, indiferent de numărul lor sau de sex, se fac mereu comparaţii. Şi eu, şi May ne-am născut în satul Yin Bo, la mai puţin de o jumătate de zi de mers pe jos de Canton. Diferenţa dintre noi este de numai trei ani, însă suntem cum nu se poate mai diferite, Ea e amuzantă. Eu sunt criticată pentru seriozitatea mea. Ea este micuţă de statură şi adorabil de durdulie. Eu sunt înaltă şi slabă. Pe May, care de-abia a terminat liceul, nu o interesează cititul, în afară de cronicile mondene din ziare. Eu am terminat facultatea acum cinci ani”. Iată aşa o caracterizare a surorilor. Deşi, în continuarea acestui fragment, continuă descrierea acestor fete: ce le place, ce nu le place, cît sunt de organizate şi tot restul. De asemenea, aflăm detalii ce ţin de vestimentaţia chineză, şi anum ce este cheongsam-ul, care dau impresia de armonie şi stil, transmiţînd un mesaj proaspăt şi natural, care le promite fericire celor care folosesc produsul pe care îl promovăm. 
În această carte, aflaţi cîte ceva despre oraşul Shanghai, influenţa britanicilor, americanilor sua japonezilor.
„Iubesc Shanghaiul. Nu se aseamănă nici pe de parte cu vreun alt loc din China. În locul acoperişurilor în stil „coadă de rîndunică” şi al caselor de cahle, noi avem mo t'ien tablou - clădiri înalte şi magice - care ţintesc spre cer. În locul porţilor cu arcade rotunde, al paravanelor de alungare a spiritelor, al ferestrelor de lemn delicat şi minuţios ornamentate şi al stîlpilor vopsiţi în roşu, noi avem edificii în stil neoclasic, din granit, decorate cu fier forjat în stil art déco, cu modele geometrice şi sticlă gravată. În locul păduricilor de bambus, al frumoaselor ape curgătoare sau al sălciilor aplecate peste iazuri, noi avem case în stil european, cu faţade splendide şi balcoane elegante, cu pîlcuri de chiparoşi şi peluze îngrijite, pline cu răzoare bine îngrijite de flori. În Vechiul Oraş Chinezesc încă mai există temple şi grădini, însă restul Shanghaiului se închină în în faţa zeilor comerţului, ai bunăstării, ai industriei şi ai păcatului. În oraş sunt depozite unde se încarcă şi se descară mărfuri, piste pentru curse de cai şi ogari, nenumărate cinematografe şi cluburi unde se dansează, se bea şi se face sex. Shanghaiul e „acasă” pentru milionari şi cerşetori, pentru gangsteri şi cartofori, pentru patrioţi şi revoluţionari, pentru artişti şi dictatori şi pentru familia Chin.”

„Care ar fi mama perfectă pentru copiii Chinei? Răspunsul: o femeie care joacă tenis, ştie să conducă o maşină, fumează şi,cu toate acestea, e adorabilă, sofisticată şi cum nu se poate mai dornică să-ţi ajungă în pat”.

În capitolul Bărbaţii de la Muntele de Aur citiţi cum se fac căsătoriile aranjate. Tatăl, capul familiei afirmă precum că: „nimeni nu se căsătoreşte din iubire. Nici eu n-am făcut-o”. Afirmaţia are loc în contextul în care le spune fiicelor sale că le-a aranjat căsătoria.

Capitolul Aerul din lumea aceasta începe foarte frumos:
„Ni se spune mereu că poveștile femeilor sunt lipsite de importanță. În definitiv, ce contează ce se-ntîmplă în sufragerie, în bucătărie sau în dormitor? Cui îi pasă de relația dintre mame, fiice și surori? Boala unui copil, chinurile și durerile facerii, a-ți ține familia unită pe timp de război, sărăcia, chiar și în zilele cele mai bune bune, sunt considerate a fi insignificante pe lîgă poveștile bărbaților, care se luptă cu stihiile pentru a-și crește recoltele, care pleacă la război pentru a-și apăra patria, care se străduiesc să privească înlăuntrul lor și să găsească perfecțiunea. Ni se spune că bărbații sunt puternici și viteji, dar eu cred că femeile sunt cele care știu mult mai bine să rabde, să accepte înfrîngerea și să suporte agonia fizică și mentală. Bărbații din viața mea - tata, Z.G., soțul meu, socrul meu, cumnatul meu și fiul meu - au dat piept, într-un fel sau altul, cu aceste mari încercări ale bărbaților, dar sufeltele lor - atît de fragile - au tremurat, s-au încovoiat, s-au deformat, au fost mutilates-au frînt și s-au zdruncinat în fața pierderilor pe care le suferă femeile în fiecare zi. Pentru că sunt bărbați, trebuie să dea impresia că primesc neclintiți necazurile și obstacolele vieții, dar sunt la fel de ușor de rănit ca petalele unor flori.
Se spune că poveștile femeilor sunt lipsite de importanță, dar se mai spune și că lucrurile bune bin perechi-perechi iar necazurile, cîte treo odată. Dacă se prăbușesc două avioane, așteptăm să vedem cum pică și al treilea. Dacă moare o vedetă de cinema, știm că încă două vor trece în lumea celor drepți. Dacă ne lovim la deget și pierdem cheile de la mașină, știm că încă un lucrur rău e pe cale să se întîmple, ca ciclul să fie complet. Nu putem decît să ne rugăm să nu fie decît o aripă îndoită, un acoperiș prin care-a început să pătrundă apa, o slujbă pierdută în locul unei morți, unui divorț sau unui război.

Războiul chinez-japonez au lăsat amprentă asupra Chinei și locuitorilor țării: femei violate și ucise, oameni decedați în urma bombardamentelor japoneze, copii practic vînduți în familiile chineze stabilite în Statele Unite ale Americii, integrarea tinerilor în această țară, dar și minciunile care se spun pentru a păstra familia chineză pe teritoriul american.
Odată ajunse în America, cele două surori întîmpină o serie de dificultăți. Căsătoriile aranjate, sarcina lui May, copil născut dar dat în grija lui Pearl, lipsa banilor, viața din Cartierul Chinezesc etc.

Referință critică:
„Un roman excelent, despre sacrificii teribile și alegeri imposibile... Tragic și plin de speranță, în același timp.”
Publishers Weekly


Sursa imaginii: scream and go

miercuri, 7 septembrie 2016

Jennie Gerhardt de Teodore Dreiser

Am citit pentru a nu știu a cîta oară romanul Jennie Gerhardt de scriitorul american, Teodore Dreiser.
Deși unii consideră că ar fi inutil să recitești o carte în contextul în care apar cărți noi și noi, iată că eu nu sunt adepta unei astfel de teorii. Așa că, după cum spusesem, am recitit romanul Hennie Gerhardt. Am citit romanul în vreo 2 zile. Cu aceleași emoții ca mai înainte.
Este poveste unei familii germane numeroase Gerhardt, stabilită cu traiul undeva în Statele Unite ale Americii, în Columbus, Ohio  părinții și cu cei 5-6 copii ai lor. Jennie este eroina cărții. De aici și pornește romanul nostru. Fiind o familie numeroasă și săracă, abia de își duc zilele de pe azi pe mîine, părinții abia de știu cum să o scoată în capăt. Astfel, Jennie se angajează la un hotel împreună cu mama sa. Pe lîngă serviciile de bază au mai laut ceva de spălat de un senator, George Brander. 

„Un om cu o fire aparte, se caracterizează senatorul George Sylvester Brander junior. În el se îmbinau, într-o măsură remarcabilă, înțelepciunea oportunistului și firea plină de înțelegere a adevărului reprezentant al poporului. Născut în sudul statului Ohio, fusese crescut și educat acolo, dacă se poate face abstracție de cei doi ani care studiase dreptul la Universitatea Columbia. Cunoștea dreptul civil și penal la fel de bine ca orice cetățean di nstatul său, dar nu le practicase niciodată cu acea asiduitate care asigură un succes strălucit la bară. Căștigase bani și avusese prilejuri minunate de a căștiga mult mai mult dacă ar fi vrut să-și înăbușe conștiința, lucru pe care nu fusese niciodată în stare să-l facă. Și, totuși, integritatea lui nu fusese întotdeauna de neclintit în fața cererilor adresate de prieteni.”
Din vorbă în vorbă, între Jennie și senator s-a înfiripat o relație, fapt care dus la aceea că rămăsese însărcinată, iar George Brander  murise răpus de o boală. Jennie fusese alungată de acasă pentru că tatăl său considerase că ar fi făcut de rîs familia Gerhardt. Era cică un om cu frică în Dumnezeu și toate lucrurile trebuiau să fie la locul lor. Ea dă naștere unei fetițe, Vesta, care îi semăna foarte mult tatălui său, George Brander.
Între timp, familia Gerhardt se mută în Cleveland, Jennie se angajează ca menajeră la o doamnă dintr-o familie prosperă și are norocul sau nenorocul de a-l cunoaște pe Lester Kane, tânărul și frumosul fiu al unui producător prosper. Se îndrăgostește, speră iar promisiuni de căsătorie, dar acum este lipsită de voință pentru că iubește cu adevărat, iar el, știind că va fi dezmoștenit de familie pentru legătura lui cu o simplă menajeră, ascunde relația.
„Lester Kane întruchipa produsul firesc al acestor condiții la care te adaptezi greu. Era prin firea sa, un spirit înclinat spre observarea lumii. Spirit rebelaisian prin vigoare și tendințe, se simțea însă tulburat de multiplicitatea lucrurilor, de vastitatea panoramei pe care o oferă viața, strălucirea detaliilor, natura imaterială a formelor, incerta lor motivare. Născut catolic, nu mai credea în inspirația divină a catoicismului. Membru al celei mai înalte clase sociale, încetase de a mai accepta ideea fetișă care spune că există indivizi superiori prin naștere și rang social; deși fusese crescut în calitate de moștenitor al unei averi care-l punea la adăpost de griji și se presupunea că se va căsători cu o femeie de același rang cu el, nu era deloc sigur că va accepta căsătoria cu orice preț.”
În timpul unei călătorii în Europa cu Jennie, Lester se întîlni cu veche prietenă și fostă iubită, Letty. Letty încă mai spera la o posibilă căsătorie cu Lester și auzise cîte ceva despre situația lui Lester, relația cu Jennie, testamentul lăsat de capul familiei Kane și condițiile acestuia, dar oricum, undeva spera să se căsătorească cu Lester. Deși o admira pe Jennie, totuși iată ce confesiune îi făcu Lester: 
– Jennie e o femeie cu un temperament curios. Ascunde în ea o lume de sentimente și emoții. Nu e cultivată în înțelesul pe care îl dăm noi acestui cuvînt, dar posedă un rafinament și un tact înnăscut. E o bună gospodină. E o mamă ideală. E cea mai iubitoare ființă din căte există sub soare. Devotamentul de care dă dovadă fața de mama și tatăl ei e dincolo de tot ce se poate spune. Dragostea pentru fiica ei – a ei, nu a mea – e desăvîrșită. Nu posedă farmecele femeilor rafinate din lumea mondenă. Nu dă prompt replica. Nu e capabilă să participe la o conservație cu tir rapid. Gîndește cam încet. Așa cred. Unele dintre gîndurile ei cele mai profunde ajung la suprafață, dar îți dai seama că simte și gîndește.

În fine. Pînă la urmă Jennie și Lester se despart. De asemenea, ca și în cazul primei ei iubiri, senatorul Brender, Jennie nu avusese parte de o relație normală, căsătorie și tot restul. Lester se îmbolnăvise și el și murise, practic, în fața ei. Din păcate, și fiica ei Vesta decedase. 
Din păcate Jennie avusese o soartă nedreaptă părerea mea. Nu a avut parte de ceea ce a iubit. Iubirile vieții ei au plecat prea devreme din viața ei. Fiica, Vesta, la fel. Frații ei se îndepărtase cumva de ea și deși adoptase doi copii... undeva în sufletul ei nu era împlinită oricum. 
În fine. Cei ce nu au citit cartea – v-o recomand cu încredere.

Sursa imaginii: okazii.ro

vineri, 22 iulie 2016

Hotel Riviera de Elizabeth Adler

Celebra autoare Elizabeth Adler pune în scenă, în romanul de mare succes Hotel Riviera, o atrăgătoare și incitantă poveste despre trădare, iubire și familie, totul despre fondul unei intrigi cu implicații polițiste.
Stăpînită de pasiune, Lola March, eroina cărții, hotărăște să se mărite cu Patrick Laforêt, proprietarul
Hotelului Riviera, situat în pitoreasca zonă Saint-Tropez. Ea trăiește o viață de vis pînă într-o zi cînd Patrick, soțul dispare fără nici o explicație. După șase luni, apare un aventurier american, Jack Farrar, care o va face pe Lola să înțeleagă adevăratele dimensiuni ale cuvîntului „atracție”. Suspectată de implicare în dispariția lui Patrick, ea pleacă împreună cu Jack în căutarea acestuia. Cei doi, atrași în mod irezistibil unul de către celălalt, au parte de întîmplări șocante.
Un pic despre eroii principali.
Patrick, fiind patronul restaurantului, „nu-și bătea capul să-și risipească farmecul asupra oaspeților, îl
păstra pentru alte femei și, de fapt, în ultimii doi ani, el nu prea era pe acolo. Și acum plecase. Dacă n-ar fi fost vorba de durerea evidentă a Lolei, domnișoara Nightingale ar fi spus: Drum bun, cale bătută, dar nu-i plăcea să o vadă pe Lola suferind astfel. Ea nu a vrut să aducă în discuție infidelitatea lui Patrick fiindcă știa că dacă o femeie a ales să închidă ochii la asemenea lucruri, nimeni nu putea face nimic. Dar acum Patrick dispăruse și nu o surprindea acest lucru.” De aici vine si faptul că ar fi suspectă de dispariția soțului său.
Jack, însă, „era un solitar, un nomad, un rătăcitor întotdeauna „acasă” în porturile de pescari ale lumii. Îi plăcea această viață și nu era dispus să renunțe la ea pentru nici o femeie. Jacj întîlnise o mulțime de femei în călătoriile sale, ca de exemplu Sugar, blonda care se afla acum pe ambarcațiunea lui: fete frumoase, gata de distracție și fără pretenții, pentru că Jack, desigur, nu era genul care să se căsătorească. Și oricum, care femeie cu mintea sănătoasă ar dori să petreacă un an într-o ambarcațiune care înconjoară globul, luptînd cu furtunile și mîncînd conserve, nevoită să se spele pe cap cu apă sărată săptămîni în șir? Nici una, din cîte știa el. Și, desigur, nu una cu care el să-și poată petrece atît timp singur.”
Dar asta pînă în momentul în care o cunoaște pe Lola. Ce s-a întîmplat, de fapt, aflați citind cartea.
Lectură plăcută dacă ați devenit curioși.


Sursa: metropolis.ro