Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac

Dacă simți nevoia să plîngi, păi iată, n-ai decît să citești romanul ăsta, Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac. Dar mai bine e să nu-l citești că e un roman trist, gen O femeie la doctor. Dar dacă vrei, să citești cartea, nici o problemă. Părerea mea poate că e una subiectivă, pentru că nu prea îmi plac așa subiecte de romane, dar am citit cartea la cîte laude i se aduc plus cineva de încredere mi-a recomandat-o. Respectiv, asta nu înseamnă că romanul în cauză e unul rău.

Autorii ăștia de romane, nu știu la ce se gîndesc cînd abordează un astfel de subiect - un om drag, membru al familiei bolnav, cu diagonaza de cancer, respectiv decesul persoanei. Așa că, dragă Tatiana Țîbuleac, să nu mai scrii așa romane. Și mai mult, nici eu nu voi mai citi așa gen de romane.

E vorba despre o vară petrecută undeva parcă în Franța dintre Alecksy și mama lui. Acest Alecksy e în faza adelescenței, știți voi, faza aia critică din viața oricărui om care își urăște părinții. Și nu numai părinții. Iar cînd ai părinți divorțați, în genere, criza psihologică a vîrstei, e mult mai profundă. 

Cartea e scrisă în forma unui jurnal, prin ochii adolescentului. Își urăște mama, pentru că „era mică și grasă, proastă și urîtă. Era cea mai inutilă mamă din cîte au existat vreodată”. Și tot așa comentariile urîte la adresa mamei continuă. Doar ochii mamei, verzi la culoare,  e unicul lucru bun la ea. 

Asta pînă în momentul în care află că e bolnavă de cancer. Și... brusc atitudinea lui i se schimbă. Și se comportă altfel. Și tot restul. Și să își aducă aminte de acei ochi verzi care „erau o greșeală”, „erau dorința unei oarbe împlinită de soare”, „erau muguri în așteptare”.

O afirmație care mi-a plăcut a fost și „la moarte te gîndești doar cînd mori, abia cînd mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucrul care i se întîmplă unui om în locul tuturor visurilor”.

Un mic fragment din roman ar fi ăsta: 

Îmi tîram picioarele ca o slugă, gîndindu-mă la prostia mamei, dar mai ales la ipocrizia oamenilor. De ce să cumperi patru pahare, dacă bei doar din unul? De ce să-ți cioplești opt scaune dacă mănînci mereu singur la masă? Pentru ce să aduci un lucru în casa ta, să-i primiți o viață, o poveste, iar apoi să îl lași neatins și netrebuit zile, ani, decenii? Să-l muți dintr-o cameră în altă, dintr-un gînd în altul să-l învechești și să-l ieftinești fără a te fi bucurat de el, iar la sfîrșit să îl împingi în coșul unei muribunde care este o mincinoasă și mai mare decît tine, pentru că știe că moare, dar, iată, face achiziții.

La moarte te gîndești doar cînd mori, abia cînd mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucrul care i se întîmplă unui om în locul tuturor visurilor.

Sursa imaginii: perfecte.md