Nu ştiu cum reuşeşte de Allison Pearson

Romanul Nu ştiu cum reuşeşte de Allison Pearson a fost tradus de Ioana Miruna Voiculescu pentru editura Polirom din Iaşi. Romanul a apărut în anul 2006.

Titlu original: I Don't Know How She Does It 

Romanul Nu ştiu cum reuşeşte de Allison Pearson este o comedie despre eşec, o tragedie despre succes. 

Katty Redde este administratoare de fonduri în centrul financiar al Londrei şi mamă a  doi copii: Emily, de cinci ani şi Ben, de un an. Conflictul dintre aceste aceste două ipostaze determină întreaga tensiune a romanului. Via'a lui Kate este macată de lupta zilnică împoriva somnului, a efectelor decalajului de fus orar şi a altor neajunsuri, dar ironia sorţii este optimismul personajului principal care evită orice deviere spre melodramatic. Romanul e împărţit în patru părţi.

Cei de la Library Journal afirmă: „Încercaţi să vă închipuiţi cum ar arăta Jurnalul lui Bridget Jones combinat cu Supermenajera şi vă veţi face o idee despre romanul de debut al lui Allison Pearson, o autoare care ştie şi spune multe depsre provocările cărora trebuie să le facă faţă mamele de carieră.”

Subiectul romanului începe cu noaptea dinaintea serbării de Crăciun de la şcoală a fetiţei lui Katty, eroina principală. Ajunsă târziu acasă, dintr-o călătorie de afaceri, încerca să mimeze precum că ar coace nişte plăcinte. Deşi le cumpărare din market. Pentru că, după cum menţionează Katty, „nicăieri nu e ca acasă. Iar acasă este mama care pregăteşte ca la mama acas pentru copiii ei.”

La şcoală, profesorii „când scriu păinţi, se referă de fapt la mame. (A citit vreodată un tată care are o nevastă prin preajmă vreun mesaj de la şcoală? ”

Asta e situaţa unei femei de carieră de succes, care are o funţie de conducere la o firmă importantă şi 2 copii mici. Şi un soţ care se simte incmod că soţia lui are un salariu mai mare ca al lui. 

„Trecerea dintr-o viteză în alta, de la serviciu la familie, e uneorii atât de abruptă încât aş putea s jur că aud în creier scârţâitul schimbătourului de viteze care se blochează” afirmă Katty. Drumul casă-serviciu e dificil şi din cauza traficului londonez. Nici nu reuşeşte să ajungă bine în birou, că deja e informată că i s-a pus documentul de la Brengt Bergman pe birou.

După o absenţă de la serviciu, presupune şi trierea mail-urilor: care sunt spam şi care sunt importante cu adevărat. Iar când mai ai o prietenă apropiată - mailurile pot fi o bincuvântare adevărată.

După cum spuneam, să îmbini utilul cu plcăutul, presupune mult efort. Uneori asta rpesupune să fii nevoită să renunţi la serviciu. 

Motive să renunţi la serviciu:

1. Pentru că am dou vieţi şi nu am timp să mă bucur de nici una;

2. Pentru că 24 de ore nu îmi ajung;

3. Pentru că puii mei or fi mici doar pentru puţin timp;

4. Pentru că într-o zi l-am surprins pe soţul meu privindu-mă aşa cum îl rpivea mama şi tata;

5. Pentru că a deveni bărbat înseamnă ca să mă gândesc să iroseşti o femeie;

6. Pentru că sunt prea obosită ca să mă gândesc la alte „pentru că”.

Fragment din roman: capitolul 2

Sursa imaginii: polirom.ro

Cât de greu poate fi? de Allison Pearson, editura Polirom

Cartea a fost tradusă în anul 2019de editura Polirom din Iași. În Marea Britanie romanul a apărut în anul 2017. Și este o continuare a romanului Nu știu cum reușeșete de aceeași autoare.  Romanul Nu știu cum reușeșete a fost ecranizat, Sarah Jessika Parker și Hugh Grant, doi actori pe care îi apreciez și îmi sunt dragi. Sper să fie acranizat și romanu Cât de greu poate fi? cu cei doi actori mai sus menționați. 

Cât de greu poate fi? de Allison Pearson, colecția CHIC, editura Polirom

Kate Reddy are tot ce-și dorește o femeie împlinită: casă de vis, doi copii iubitori și un soț ca nimeni altul. Copii au crescut și au devenit adolescenți, Richard ideal, și-a dat demisia, își pierde vremea pe velodrom. În contextul în care Kate trebuie să se angajeze se confruntă cu problema respingerii din cauza vârstei (49 de ani) și a pauzei lungi în care nu a lucrat. La un moment dat este impusă de situație să mintă, pretinzând că ar fi cu 10 ani mai tânără. Fapt care se află oricum.
Citind romanul veți retrăi anumite puncte de vedere în ceea ce privește aspectele vieții în toate formele: rețele de socializare, postarea pe facebook a unei poze care nu ar trebui să apară, dificultatea de a te angaja, obsesia față de telefon și rețele ect.

Fragment

Allison Pearson explorează subiectele dificile ale vieții într-un roman cu adevărat savuros – o căsnicie cu hopuri și creșterea copiilor, pericolele social media, adolescența cu năbădăi și gestionarea unei personalități independente – și găsește o cale de a spune toate aceste lucruri fără să și strice poveste.

The Weekly Standard

Suprinde-mă, cel mai nou roman al scriitoarei londoneze, Sophie Kinsella

Romanul Suprinde-mă a apărut în anul 2019 la editura Polirom din Iași și a fost tradus de Ines Hristea. Titlu original: Suprise Me.

Dan și Sylvie e un cuplu fericit. Au două fete gemene. Ambii au serviciu de care sunt mulțumiți. Dan și Sylvie par a fi fericiți până la proba contrarie. La un moment dat realizează că viața e înainte și... se întreabă dacă nu se vor plictisi până „moartea îi va despărți”. Așa că, decid să își facă surprize de tot felul.
Totodată, Sylvie are impresia că își cunoaște soțul foarte bine. Asta până în momentul în care află că Dan încuie un telefon mobil într-un sertar. Și de aici apar întrebările? De ce? Ce ascunde Dan? Are o amantă?
Reușind să îi fure cheile de la sertar, Sylvie citește sms-urile trimise unei doamne pe nume Mary. Inițial, a crezut că e vorba de fosta iubită. Realitatea a fost cu totul alta.
De fapt, Dan i-a ascuns un secret în ceea ce privește situația tatălui său. Află că tatăl ei nu a fost cine a crezut ea că e.

Dacă nu ai citit încă acest roman, ți-l recomand cu încredere. Deși prima impresie ar putea să nu fie cea mai bună, dorind să renunți la finalizarea lecturii. Dar răbdare. Îți va plăcea cu siguranță.

Sursa imaginii: polirom.ro

La cumpărături în Las Vegas de Sophie Kinsella de la editura Polirom

Romanul La cumpărături în Las Vegas a apărut la editura Polirom din Iaşi în anul 2016. Titlul original al romanul este Shopaholic to the Rescue.

În romanul La cumpărături în Las Vegas de Sophie Kinsella, Becky a pornit într-o misiune de salvare care o va purta în oraşul Las Vegas. Tatăl său şi soţul lui Suze, cea mai bună prietenă a lui Becky. În toată aventura asta merge şi Luke, Suze, soţul şi mama lui Becky, Alice-picioare-lungi şi Janice, o prietenă a mamei lui Beck. 

Nici nu au început bine drumul spre Las Vegas că au şi fost opriţi de poliţie. „Un poliţist se îndreaptă spre autorulota noastră închiriată Clasa C, de şapte metri şi jumătate... E genul ăla de poliţist american cu aer cool, cu ochelari de soare tip oglindă şi bronzat, care te bagă în sperieţi. Inima începe să-mi bubuie şi mă uit din reflex în jur după un loc în care să mă ascund” afirmă Becky la începutul cărţii.

Aventura călătoriei lor începe cu stângul, dar asta nu înseamnă că nu se descurcă până la urmă. Pe parcursul aventurii îi găsesc pe ceilalţi prieteni a tatălui. Toţi sunt evazivi când vine vorba de ce se întâmplă, de fapt. Dar cel mai important e că Becky începe să îşi pună întrebarea de ce tatăl ei a ales să-i pună numele Rebecca... 

Odată ajunşi în Las Vegas, se cazează la un hotel. Becky şi Suze sunt supărate, învinuindu-se reciproc. În final misterul e dezlegat. Suze îi destăinuie lui Becky că şi-a înselat soţul şi acum e şantajată. 

În fine. Până la urmă toate problemele se rezolvă. Suze se împacă cu soţul ei, care îl credea deja pierdut. Tatăl le explică care e faza cu invenţia şi prietenii săi din copilărie şi toată lumea e fericită.

Sursa imaginii: casa del libro

Viaţa mea nu chiar perfectă de Sophie Kinsella

Cînd am văzut că a apărut romanul ăsta, mi-am zis că trebuie neapărat să mi-l cumpăr. Aşa că, mi l-am cumpărat, citit şi impresiile nu au încetat să apară încă de la primele pagini ale lecturii.

Viaţa mea nu chiar perfectă
de Sophie Kinsella

Viaţa mea nu chiar perfectă este povestea lui Katie Brenner, o tînără promiţătoare, care locuieşte în Londra, aflată la primul ei job important. Cînd Katie crede că lucrurile merg din ce în ce mai bine, se trezeşte concediată de Demeter, şefa arogantă. Neştiind încotro s-o apuce, Katie se întoarce la ţară, în Somerset, unde locuiesc părinţii ei, cu visurile spulberate şi îşi face o profesiune de credinţă din încercarea de a-şi ajuta tatăl cu mica lui afacere, o fermă aproape falimentară. Asta fără să le spună care e situaţia ei precum că ar fi şomeră. În timp ce îşi ajuta tatăl şi mama vitregă în organizarea activităţilor şi adminstrarea afacerii, îşi căuta de lucru, expediind CV-uri la diverse organizaţii.

În timp ce administra cu succes afacerea, respectiv, aprecierile nu au întîrziat să apară. Pentru că o administrare bună presupune activităţi pe măsură, mîncare bună, clienţi mulţumiţi şi... recenzii bune pe TripAdvisor.

Într-o bună zi, la fermă îşi face apariţia Demeter, prilej pentru Katie să-şi pună întrebări cu adevărat importante: Ar trebui să lupte ca să-şi recapete viaţa din Londra? Ar trebui să se răzbune pe fosta ei şefă? Sau să aibă încredere în Alex, tînărul care intră în viaţa ei cînd totul pare că se prăbuşeşte?

Reflecţii din carte:

Deci ai de ales între inimă şi raţiune.

E amuzant cum seamănă viaţa asta cu un balansoar: unele lucruri se ridică, în timp ce altele se prăbuşesc.

Ştii ce vrei şi faci să se întâmple, fără să distrugi nimic. E o artă şi asta.

E în firea omului să spere imposibilul.

- Ba nu, nu e deloc în regulă, e greu să găseşti echilibrul între două cariere solicitante, şi doi copii... Expiră, ridicîndu-se iar în fund. James a încercat cu disperare să nu îşi dorească slujba asta care îl tenta, din cauza presiunii pe care ar fi pus-o asupra mea. În vremea asta, eu eram atît de concentrată la jobul meu, că nici nu am remarcat. Dar ieşim noi la liman. Poate o să regîndim complet totul... Tace. Oricum. Ce tot zic? Asta n-o să mai fie acum o problemă, nu-i aşa? De acum o să fiu mereu acasă. Îmi zîmbeşte trist. E avantajul faptului de a fi şomeră.

Pot să fac orice, să mă duc oriunde, să fiu orice.

Critică:

„Katie este o eroină învingătoare, una dintre concurentele de succes ale lui Becky Bloomwood.” (Kirkus Reviews)

 „Un roman strălucitor, inteligent despre social media şi despre poveştile pe care ni le spunem unii altora.” (People)

 „Sufletul acestei cărţi e prietenia femeilor… O carte plină de înţelepciune adevărată atît pentru fanii lui Sophie Kinsella, cît şi pentru noii ei cititori.” (The Washington Post)

Benvenuti! Manual de conversație în limba italiană

Doritorii de a învăța limba italiană le recomand cartea Benvenuti! Manual de conversație în limba italiană scrisă de doi profesori universitari din Iași, Gabriela E. Dima și Dragoş Cojocaru.

Cartea de față începe cu o expunere concentrată a principalelor probleme legate de pronunția și de scrierea în limba italiană, elemente indispensabile atunci cînd dorim să facem cunoștință cu o limbă nouă. Cartea are un set de lecții, texte în limba italiană, traducerea lor în română, gramatica limbii italiene, vocabular și exerciții. Partea bună a lucrurilor e că la final figurează cheile exercițiilor. Așa că, îți va fi ușor să îți verifici corectitudinea exercițiilor făcute. 

Așadar, cei interesați și pasionați de limba italiană... foc la ghete. E o carte accesibilă și ușor de înșeles pentru cei care vor să învețe limba italiană fără profesor. Cartea o găsiți, cu siguranță fie în biblioteci, fie în librării. 

Spor la învățat italiană. 

Sursa imaginii: besteseller.md

Eu cu sora mea mai mică de Jennifer Weiner

Nu ştiu de ce, nu ştiu cum de, dar iată că am scris o impresie despre romanul Eu cu sora mea mai mică de Jennifer Weiner, deşi l-am citit ceva timp în urmă. Zilele astea am privit şi filmul. În fine!

Dacă ai o soră mai mare ori mai mică eşti obligat/ă să citeşti cartea asta. 

Subiectul romanului reprezintă viața surorilor Maggie şi Rose Feller. Deși între cele două nu sunt decât doi

ani diferență, ele au personalități total opuse. Maggie este cea libertină, cochetă și care iubește distracția. De-a lungul timpului a schimbat slujbă după slujbă, încât nici nu ea le mai știe numărul. La capătul celălalt se află Rose. Inteligentă și educată la Princeton, ea lucrează ca avocat la o importantă firmă de avocatură din Philadelphia. E o fată cu un apartament, maşină şi tot restul.

Fragment din roman:

Maggie se prinsese repede cum stăteau lucrurile – profesorilor celor mai răi li se repartizau elevii cei mai răi, drept pedeapsă pentru că nu erau profesori buni. Cei mai răi copii aveau cei mai răi profesori drept pedeapsă pentru că erau săraci sau proști. […] Ei bine, socoti Maggie, dacă era pedeapsa cuiva, atunci se va comporta ca atare. Încetase să-și mai ia cărțile la ore și, în schimb, începuse să care după ea un portfard cât o trusă de scule. În timpul orelor își ștergea oja de pe unghii, își dădea cu un alt fard la ochi în timpul testelor, după ce răspundea cu aceeași literă la toate întrebările – A la o oră, B la următoarea.

Unicul lucru care le leagă e ura pentru  mama lor vitregă. După ce rămăseseră orfane de mamă, tatăl lor se recăsătorise cu o femeie pe care cele două nu o aveau la suflet. Aşa că... cele două surori se îndepărtează de mama vitregă, dar şi de tată. 

Referinţă critică:

Personajele lui Jennifer Weiner sunt absolut minunate, iar această atingere benefică a puncteleor noastre nevralgice din viaţa de zi cu zi, care îi reuşeşte atît de bine, te face să te simţi citindu-i romanul, că te afli în prezenţa unui prieten înţelegător, cu mult umor, o companie irezistibilă. 

People

Dacă chicklit-ul este întradevăr un gen, atunci Jennifer Weiner a creat o subspecie mai deşteaptă şi mai amuzantă...

Philadelphia Inquirer

Julieta de Anne Fortier

„Fericirea este cea mai mare amenințare la adresa afacerii mele. Visuri, despre asta e vorba.  Frustrări. Fantezii care nu devin niciiodată realitate. Bărbați care nu există. Femei pe care nu le poți avea.”

Despre așa ceva poți citi în romanul lui Anne Fortier, Julieta, carte, care ți-o recomand doar în cazul în care ești împătimit de Romeo și Julieta lui Shakespeare. dar și de cultura italiană. 

Iată un fragment din roman:

Din păcate, nu eram gemene identice. Janice era pe atît de brunetă și de voluptoasă pe cît eram eu de
palidă și de rezervată. Sigur, fuseserăm create pe aceleași linie de asamblare, în mare cam cu aceleași proporții și același rezultat, dar din vreme ce Janice fusese testată și aprobată de mai mulți tehnicieni competenți, de nivel mediu, cu locurile din spate spațioase și zîmbete șterse, eu alunecasem printre crăpături fără să mi se dea nici o atenție. Era ca și cum cineva uitase să apese un buton pe parcurs...”

După moartea mătușii Rose pe o ploaie torențială, Jules primi o cutie de la defunctă în care avea legătură cu părinții ei decedați în Italia, în Siena. A fost încurajată să meargă în Italia și acolo se întîmplă multe evenimente. 

Julie află că cele peste șase secole care o despart de evenimentele din 1340 n-au stins dușmănia dintre două clanuri. Ce se întîmplă pînă la urmă... aflați citind romanul.

„Anne Fortier jonglează cu măiestrie cu întorsăturile de situație și pistele false, iar rezultatul este o poveste de dragoste plină de suspans, un Cod al lui Da Vinci destinat femeii inteligente și moderne”

Publishers Weekly

Sursa imaginii: libris.ro

Viața mea pe net de Alexandra Ares

Iubitorii de CHIC-lit... iată o nouă părere despre cartea Viața mea pe net de Alexandra Ares.

Emily, o tânără care se mută la New York, își găsește o slujbă într-o galerie de artă și un iubit artist

excentric – să zicem – care realizează coșuri de gunoi artistice. Însă, Emily pierde tot ce are iar viața ei începe să se învârtă în jurul unui site de anunțuri foarte popular (Craigslist, site de anunțuri imobiliare, vînzari, matrimoniale, locuri de munca și multe altele) dar frecventat (cel puțin în carte) de tot felul de personaje pestrițe. Practic, viața lui Emily devine un lung șir de probleme.

Deși multe persoane își fac conturi pe siteuri, iată cum sună un anunțul lui Emily pe un astfel de site popular din New York: 

„„Sunt o fată simpatică, drăguţă, de treabă, 1,65 m, 25 de ani, în formă, ochi albaştri, păr blond-cenuşiu, îmi plac artele, astrologia, mâncărurile tradiţionale, filmele străine şi genul creativ… Mi-aş dori o întâlnire pentru sâmbătă seara cu un tip de treabă, peste 1,80 m, aspect de vedetă de cinema, creativ în ceea ce face, artă contemporană sau muzică, voce masculină, seducătoare, ochi negri pătrunzători, păr cârlionţat, gropiţe drăguţe şi inimă mare – cel puţin la fel de mare ca a mea.”

E interesant să citești capitolul „Domnii preferă blondele”. Iată un fragment de text:
Ne întoarcem pe chei şi se termină toată drama. Îmi iau rămas-bun de la toată lumea şi mă grăbesc spre restaurantul tibetan din East Village, unde am întâlnire cu Jason, singurul tip normal care a răspuns anunţului de pe Craigslist.
Jason nu prea seamănă cu poza trimisă, dar – pentru că ajunge la 6:30 fix şi e îmbrăcat într-un costum gri, deşi toţi ceilalţi sunt în blugi rupţi – el trebuie să fie „Rockin’Magic“, partenerul meu de pe net, care, desigur, nu e nici „rockin“ şi nici „magic“. Trece pe lângă mine şi intră în restaurantul întunecat, ceea ce trebuie să însemne că poza mea în clasica rochiţă neagră, de acum trei ani, când aveam 57 de kg, îmi seamănă chiar mai puţin decât îi seamănă lui poza făcută în timpul căţărărilor alpine. Se opreşte la bar, aşa că mă duc după el şi-l salut.
— Bună, RockinMagic? Jason?
Zâmbeşte timid.
— Bună, SunsetMusic? Emily?

Mi-a plăcut un gînd spus de Emily și oare cîți din noi mai gîndesc așa?
„Nu am planuri pe termen lung şi-mi lipseşte curajul de a începe nu ştiu ce aventuri spectaculoase. De fapt, nu prea am încredere în mine. Mă las purtată de viaţă de pe o zi pe alta şi sper că cineva acolo sus va avea grijă de mine şi-mi va arăta ce să fac. Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu speranţa unui miracol. Altfel – nu fac nimic, sau fac foarte puţin, să merit graţia divină.”

Mi-a plăcut cum sună titlul capitolului trei - Nu trebuie să te prefaci faţă de necunoscuţi. Așa așa e. Cu un străin e mai simplu nu știu cum. Dar, subiectul cărții devine interesant de la acest capitol.
Emily are o colegă de apartament are un nume așa, mai straniu, cel puțin pentru mine - Beata. :) E o maniacă în ceea ce privește ordinea și poate să facă observație fără jenă în ceea ce privește acest aspect.
Afirmase că e un designer interior dar la rugămintea lui Emily de a-i povesti ultima casă decorată, aceasta îi răspunse:
– A, eu nu-s chiar designer. Deocamdată studiez pentru a deveni designer, îmi răspunde, dar mi-e destul de greu s-o cred, n-am văzut-o niciodată cu vreo carte în
faţă.
– Care e atunci job-ul tău?
– Lucrez ca damă de companie independentă. Am cîţiva clienţi obişnuiţi şi alţi cîţiva ocazionali, care apelează la serviciile mele pentru călătoriile lor de afaceri.

Mda.

Un sărut poate distruge viaţa unei femei. Cel puțin așa e titlul capitolului 11.
Și Emily are o îngrijorare: dacă e sau nu însărcinată.
Și un fragment din capitol:
„Dintotdeauna am visat să mă căsătoresc cu cel pe care-l iubesc şi care mă adoră, nu din obligaţie. Căsătoria mi se pare o aventură pe termen lung, chiar când te
căsătoreşti cu persoana iubită, iar de Andre nici măcar nu-mi place, nici nu încape vorbă.
— Emily, eu chiar mi-aş dori să ne căsătorim. Multe cupluri se ceartă la început, Oare nu cumva tocmai m-a făcut „scorpie“?iar cu timpul se îndrăgostesc. Ai văzut piesa Îmblânzirea scorpiei?
— Nu.
Oare nu cumva tocmai m-a făcut „scorpie“?”

Sau
Pălăvrăgeala copilărească se întinde spre a doua jumătate de oră, s-a dus naibii toată drăgălăşenia, mi se pare îngrozitor. Îmi vin în fire, enumăr în minte toate avantajele statutului de femeie singură, independentă, liberă să se bucure de tot ce are viaţa de oferit şi să iubească aşa cum vrea, fără nici un fel de obligaţii.
După ce termină, în sfârşit, de vorbit, Estefania îmi înapoiază laptopul şi nu mă pot abţine să nu-i împărtăşesc un pic din filosofia relaţiilor:
— Ce interesant mi se pare cum se schimbă relaţiile din cuplu după ce se naşte un copil, îi zic. Am avut un prieten un an de zile şi toată perioada asta, el era buricul pământului pentru mine. Dar am observat că, după ce se naşte un copil, bărbatul cade pe locul doi, continui, dar mă abţin să-i zic cât de enervantă mi se pare atenţia excesivă acordată copiilor.
Estefania râde, nu pare nici pe departe deranjată de comentariul meu.
— Pe locul doi? A, nu, după ce se naşte un copil, soţul se duce pe locul al 17-lea!
Iar lui îi place, pentru că are în felul ăsta timpul şi libertatea de a face ce vrea. Ştii, femeile îndrăgostite care nu au copii pot fi cam sufocante.
La asta nu m-am gândit niciodată. Interesantă teorie.

Sau ce se spune despre un fost soț: „Asta trebuie să faci cu bărbaţii – trebuie să îi dai afară, dar să fii foarte hotărâtă când faci asta.” Și ca o continuare la această afirmație, iată un scurt dialog:
— De ce l-ai primit înapoi? întreb, intrigată de povestea ei.
— M-a curtat şase luni până să-l accept, s-a comportat în aşa fel încât chiar am simţit că se schimbase. S-a străduit să fie drăguţ cu mine, să-mi arate că ţine la mine şi vrea să mă protejeze, a făcut tot ce i-am cerut pentru a-şi demonstra dragostea. Simţeam că e alt om. De aceea l-am primit înapoi.

Mi-au plăcut impresiile unei europence care stă în chirie în New York. Iată ce zice ea:
— Nu mă cunoşti, dar de obicei, când plec în altă ţară, stau tot timpul cu familia la telefon, mi-e dor de toţi şi număr minutele pe care le mai am de stat departe de ei. Dar nu şi de data asta. Îmi place foarte mult New Yorkul, nu mi-e dor de nimeni şi nu simt nici o dorinţă de a mă întoarce la viaţa mea normală. La Paris am fost de vreo douăzeci de ori, dar niciodată nu mi s-a părut că am ce căuta acolo. Oricât de fermecători ar fi francezii, au ei un fel de-a fi prin care-ţi sugerează că locul tău nu e şi nu va fi niciodată acolo. Mi-am schimbat complet părerea despre New York, habar n-aveam că e aşa un oraş minunat!
Mă bucur să aud ce-mi spune. Mai ales faptul că şi-a schimbat părerea despre  iubitul meu New York şi că se simte ca acasă, dar mă şi întristez când îmi dau seama că şi oraşul, şi casa au devenit brusc un fel de închisoare pentru mine, o închisoare din care tare-aş vrea să evadez.

Finalul capitolului 14 e interesant.
În rest, nu vă mai țin de vorbă. Vă recomand să o citiți. ;)

Sursa imaginii: www.goodread.ro

Pe urmele lui Harry Winston de Lauren Weisberger

Am ajuns să o citesc și pe asta. Deși nu era în plan... am citit-o, totuși. Important e că e din colecția CHIC :). Deși plictisitoare la început, totuși, merită citită. Mai mult sau mai puțin. 

Cartea e povestea a trei tinere prietene: Emmy, Leigh și Adriana. Toate trei vor să aibă un iubit și o

viață de familie. Una are un iubit și dacă la 20 de ani era iubitul perfect, acuma la 30 de ani i se pare sufocant anumite lucruri, ceea ce pe de o parte o înțeleg. Pentru că na, la 30 de ani vrei stabilitate și siguranță, nu gesturi romantince. :) Se desparte de cel care i-a dăruit inelul de logodnă pentru a fi cu un scriitor, Jesse Chapman. Adriana e fiica superbă a unui renumit fotomodel și își folosește farmecele și trucurile feminine pentru a seduce orice bărbat care îi atrage atenția, iar Emmy... e părăsită de iubitul ei pentru o instructoare sport.

Ce pact fac ele și ce vor găsi ele pînă la urmă, aflați citind cartea. Nu prea e aici de dat careva citate. Adevărul e că am o impresie așa, imparțială. Tare nu am rămas impresionată de subiectul cărții, dar... poate voi veți avea altă părere.

În continuare, vă prezint un fragment de text:

Sursa imaginilor: www.adevarulshop.ro și elefant.ro

Vacanța lui Rachel de Marian Keyes

Nu e o vacanță obișnuită. Este, de fapt, o „vacanță” la o clinică de dezintoxicare. Este vorba despre Rachel Walsh, care, la cei 27 de ani, e internată de părinți la o clinica de dezintoxicare Cloisters.

Este o mare fană a distracțiilor și... drogurilor. Deși este din Dublin, locuiește în New York, într-un apartament închiriat cu cea mai bună prietenă a ei, Brigit, irlandeză și ea.

consumul de droguri este un rău necesar pentru Rachel, de multe ori mințea și fura de la prieteni și colegi pentru a putea să-și cumpere droguri. Permanent, mințea și șeful, pretinzînd că e bolnavă, deși în realitate, nu era chiar așa. Asta pînă într-o zi cînd a luat mai multe pastile, somnifere, pentru că nu putea adormi. 

Și de aici începe povestea. Brigit, văzînd flaconul de pastile lîngă pat și că Rachel nu se trezește, a sunat la spital. Iar cînd i s-a zis că e dependentă de droguri, a deranjat-o, pentru că după cum afirmase și ea, „era o fată din pătura de mijloc a societății, fusese educată la mănăstire, iar droguri nu luam decît în scop recreativ. Și, cu siguranță, oamenii dependenți de droguri erau mult mai slabi.” Poate așa și este. Dar chiar și așa, nu iei droguri în... scop recreativ. :)
A fost internată la o clinică de dezintoxicare, unde, Rachel credea că e o „fermă de sănătate” cu jacuzi, masaje, vedete.  Citise o „grămadă despre Cloisters și părea un loc minunat. Mă și vedeam petrecînd ore întregi înfășurată într-un prosop din alea mari. Visam la camere pline de abur, la o saună, la masaje, la tratamente cu iarbă de mare, la alge și alte chestii din astea. Mi-am jurat că o să mănînc o mulțime de fructe. Și o să beau găleți de apă. Cel puțin opt pahare pe zi. Ca să se ducă totul din mine, să mă purific. Ar fi fost bine să trăiesc o lună și ceva fără să beau nimic fără droguri.”

Dar pînă la urmă s-a dovedit o dezamăgire pentru ea. Acolo fusese internați oameni simpli: unii dependenți de alcool, alții dependenți de mîncare, alții de droguri ca și ea. Și toți au acceptat să fie internați la clinică doar ca să le facă pe plac cuiva.
Prima ei reacție cînd i-a văzut pe ceilalți alcoolici și dependenți de diverse alte substanțe a fost „bieții nenorociți”.
Dar, a acceptat situația în care s-a aflat și a tratat-o ca atare. S-a obișnuit cu regimul de la clinică, a făcut parte dintr-o echipă în care trebuia să facă micul dejun la toți, participa la ședințele de terapie și... a reușit pînă la urmă să facă față cerințelor. Ședințele de grup la care participa și Rachel au speriat-o la început. Deși ele făceau parte din tratamentul de recuperare a dependenților de droguri și chiar alcool. Josephine, era terapeutul. Deși era dură în ceea ce privește clientul, totuși, reușea să-l aducă pe drumul cel bun.
Autoare, Marian Keyes, reușește de minune să trateze problema drogurilor. E o carte ce conține mult adevăr. E o carte ce merită a fi citită. O recomand. Chiar dacă are aproape 700 de pagini. Nu o să vă plictisiți de ea.

Sursa imaginii: www.elefant.ro

Supermenajera de Sophie Kinsella

Am citit pentru a nu știu cîta oară romanul Supermenajera din colecția de cărți a lui Sophie Kinsella.

Este o carte care oarecum ma impresionat. Deși face parte din categoria cărților de bulevard, colecția CHIC a editurii Polirom, eu o recomand cu plăcere. 

În această carte, veți face cunoștință cu Samantha Sweeting, o fată de 29 de ani, pe cale să devină asociat la o prestigioasă firmă londoneză de avocatură Carter Spink. În ziua în care urmează să i se comunice dacă va fi numită partener la această firmă,  făcîndu-și un pic de ordine în biroul ei, găsește un memo de la un coleg de serviciu, Arnold, în care urma să găsească atașat certificatul de emitere a titlului de credit pentru o companie, Glazerbrooks Ltd, să înregistreze un împrumut. E un memo pe care nu la văzut niciodată și nimeni nu i-a spus. Convinsă fiind că a făcut o greșeală impardonabilă, pleacă de la firmă. Merge pe străzile Londrei incapabilă de a mai gîndi, urcă într-un tren în care nu știe unde o ducă, coboară la o stație de care habar nu avea unde coboară și... se trezește la o familie care erau în căutarea unei menajere. 

Se angajează pe post de menajeră deși habar nu are să gătească, să coase, să calce haine. Bine, că le învață pe parcurs, fiind ajutată de... mama grădinarului familiei la care lucra. Bine, fără ca să știe stăpînii ce face ea, evident. Viața de menajeră se dovedește a fi tihnită, și nu lipsită de satisfacții. Avea program stabil, orele și week-end-uri libere doar pentru ea, în comparație cu viața pe care o ducea la Carter Spink. A descoperit o nouă viață, și... o iubire. 

Deși a lucrat vreo 7 ani la firma de avocatură, Carter Spink, totuși, află de la cineva cu un coleg, Arnold Saville, vrea să plece. Surprinsă de acest fapt, Samantha, caută informații pe internet, pune lucrurile cap la cap și își dă seama că nu a făcut nici o greșeală cu acel memo. Nu e vina ei.

Deși își rezolvă problema cu colegii ei de la Carter Spink și numele ei e reabilitat, acest fapt nu o împiedică să revină la meseria ei de menajeră, care, cică îi place.

O carte cu mult umor aș zice, este scrisă cu farmec și inteligență, specific autoarei, Sophie Kinsella. 

Sursa imaginii: www.elefant.ro

Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson

Prietenia dintre două femei e un subiect așa, mai delicat. Cîte din noi oare ar recunoaște că s-a certat cu „cea mai bună prietenă”, nu s-a așteptat la așa ceva, venind tocmai din partea „celei, mai bune prietenă” ori mai rău, s-au certat din cauza... unui bărbat. Dacă bărbații trec mai ușor peste anumite probleme, orice gen de problemă, păi o femeie iartă, dar nu uită. Poate că se împacă cele două, dar nu uită și evident că nu va mai fi prietenia aia care era odată.

Cam așa pare a fi și subiectul acestei cărți, Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson. Dacă e să fiu sinceră, am citit-o de vreo 4-5 ori. De ce? E carte cu un subiect delicat, dar de la care avem ce învăța. Deși ne simțim uneori trădate, totuși, fărîma aia de prietenie rămîne. După cum afirmă și cei de la Star Magazine, este „un roman ușor de citit, dar greu de uitat, care îți aduce lacrimi în ochi.”

Dorothy Koomson reflectă în romanul său probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moarte și iertarea, într-un mod emoționant și plin de umor cald, dar și despre dificultatea adopțiilor interrasile.

Cînd Kamryn Matika, o tînără de culoare, descoperă că logodnicul său a înșelat-o cu prietena ei cea mai bună, o blondă superbă Adele Brandon, ba mai urmează să aibă și un copil, decide să rupă orice legătură cu cei doi. În momentul în care Adele sau Del cum îi spunea Kamryn, îi scrie din spital că e bolnavă de leucemie și nu mai are mult de trăit, ceva se schimbă în Kamryn. Merge la spital, rămîne surprinsă dacă pot spune așa despre situația în care se află Adele și își revizuiește opțiunile. Să adopte un copil era ultimul lucru la care se gîndea.

Deși Adele urmase niște proceduri la spital, nu era numai ea implicată în povestea asta, trebuia să nu scape din vedere persoana cea mai importantă din viața ei, Tegan, fetița de 5 anișor. Așa că, făcuse pasul:

– După ce n-o să mai fiu... Del se opri, trase adînc aer în piept și continuă: Vreau să o adopți pe Tegan.

– Ce?

– Vreau... Nu, trebuie să o adopți pe Tegan după ce mor eu.

Simțeam cum mi se așterne o încruntătură pe frunte și cum mi se contorsionează fața într-o grimasă gen: „Ai înnebunit?” Se uita țintă la mine de parcă aștepta un răspun la ce se spusese mai devreme.

– Glumești, nu?

– Arăt eu de parcă glumesc? replică ea exasperată. Dacă aș glumi, ar fi fost o poantă la sfîrșit și ne-am fi amuzat. Nu, Kamryn, nu glumesc. Vreau să-mi adopți fiica după ce mor.

– Bine, Adele, dacă vorbești serios, o să-ți dau un răspuns. Nu. În nici un caz.

– Nici măcar nu te-ai gîndit.

– Nu am la ce să mă gîndesc. Știi foarte bine că nu vreau copii. Ți-am zis de o groază de ori, n-o să fac niciodată copii.

– Nu-ți cer să faci copii, doar să ai grijă de al meu. Eu am dus tot greul, greața de dimineață, pierderea siluetei, douăzeci și patru de ore travaliu... Tu trebuie doar să ai grijă de ea. Să fii mama ei. Să o iubești. 

„Doar” să am grijă de ea. „Doar” să fiu mama ei. De parcă era floare la ureche. Și oricum... 

– Del, n-am mai vorbit de ani buni și acuma îmi ceri să adopt un copil? Chiar nu vezi scîrție ceva? Nu înțelegi de ce mi-e greu să înghit toată povestea asta? 

– Tegan nu-i „un copil”, mîrîi ea, înfuriindu-se la loc. 

Dintre toate lucrurile groaznice pe care i le spusesem de cînd am ajuns, tocmai ăsta a scos-o din sărite. Era fina ta. Ai iubit-o odată, refuz să cred că asta s-a schimbat.

Nu puteam s-o contrazic. O iubisem pe Tegan. Încă o iubeam. [1]

Asta cam așa fusese. Știind cît de mult ținea Kamryn la Tegan, Adele nu putea să manipuleze cu asta. Știa ea ce știa.

Adele și Kamryn se cunoscuse la facultate. Trebuia să facă un proiect. Merseseră la barul colegiului pentru a vorbi detalii legat de proiectul dat. Kamryn nu era tocmai genul de persoană sociabilă. Adele sesizase ce persoană era încît comentă:

– Nu ești prea prietenoasă, nu?

– Cred că nu, am încuviințat.

După patru pahare, îți dădea și ea seama că nu eram genul care se confensa. Prea mulți își deschideau inimile cît ai clipi din ochi, cel puțin așa vedeam eu lucrurile. 

[...]

– Cel puțin recunoști, spuse ea. [...] Și totuși îmi placi.

– Sunt onorată. 

– Nu, eu sunt. Sincer.

Se uita la mine cu o privire atît de prietenoasă și de deschisă, încît n-am avut cum să nu mușc din momeală.

– De ce? am întrebat-o.

– Ești adorabilă. Chiar părea sinceră. Nu prea am întîlnit oameni adorabili în viața mea. Așa că, atunci cînd mi se întîmplă, mă simt onorată. Cînd te-am văzut prima dată în clasă, m-a izbit pe loc cît de adorabilă ești. Faci tu pe ariciul, dar, dacă sapă omul doar puțin, ești minunată. [...] Am avut o prietenă ca tine la școală. Atîta au terorizat-o încît nu mai avea pic de încredere în ea și și-a îndepărtat toți prietenii pentru că nu credea că poate să aibă încredere în ei. De fapt, nu eram chiar prietene. Sincer, nu prea am prieteni. [2]  Și tot așa. A urmat o discuție, așa, ca între fete, ca în cele din urmă să descopere că au multe în comun. Și imediat au devenit cele mai bune prietene. Unicul lucru pe care le putea despărți era... un bărbat. Ceea ce se și întîmplă, de fapt. 

În fine. Adele moare, din păcate. Acest fapt lasă urme adînci în mintea lui Kamryn, deoarece lăsase lucruri nespuse și nerezolvate între ea și Adele. Adopția lui Tegan, dar și grija ce trebuia să i-o oferă, fuseseră două lucruri nu tocmai ușoare. Trebuia să facă față și multor altor cerințe: problema adopției, întîlnirea cu fostlu logodnic, iubitul actual, problemele de serviciu, banii.

După cum zice și Kamryn, „îmi doream să fi fost un om mai bun, în stare să facă față situației cu curaj, să fie stăpîn pe situație și pe viața lui. Să accepte fără ezitare ideea de a lua un copil sub aripă.” [3]

Responsabilitatea și curajul de care a dat dovadă Kamryn e ceva de admirat. Poate că nu știi ce te așteaptă, nu știi cum să faci față unor lucruri, dar uite că unii par să se descurce. Într-o situație în care prietenia dintre două fete „scrîție”, totuși, bunătatea își face loc.  Asta demonstrează că prietenia dintre femei există. Totuși.

Referințe critice:

„Încă de la primele pagini, rîdeam printre lacrimi: în Fetița prietenei mele, Dorothy Koomson scrie depsre probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moartea, trădarea și iertarea, într-un mod în același timp emoționant și plin de un umor cald.”

Adele Parks

„O carte cu scene pe cît de mișcătoare, pe atît de amuzante - o poveste impresionantă.”

 Closer

„Un roman ușor de citit, dar greu de uitat, care îți aduce lacrimi în ochi.”

Star Magazine

NOTE:

[1] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, pp. 25-27.

[2] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, pp. 35-38.

[3] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, p. 132.

Sursa imaginii: www.elefant.ro

Ce mai citesc moldovenii

Iată așa un articol în ziarul Adevărul Moldova, ce cărți au citit moldovenii noștri la început de vară.

Într-o țară în care lumea cică nu citește, e binevenit un astfel de articol. Totuși, nu mai este chiar așa gravă situația precum că moldovenii nu citesc. Conform clasamentului, cele mai vîndute cărți sunt „Sectanții. Mică trilogie a marginalilor” de Vasile Ernu, „Rusia la răspîntie” (carte digitală) de Oleg Serebrian, „Albinuța” de Grigore Vieru, „Frunze de dor” de Ion Druță etc. 

Se pare că autorii autohtoni rămîn o prioritate printre cumpărătorii/cititorii moldoveni ;). Ei, și cam cum să nu cumperi o operă a scriitorului Ion Druță dacă lucrările sale sunt studiate în școală, respectiv, elevii sun obligați să citească așa ceva. Nu că unii nu ar dori să-i citească opera așa, din plăcere. Deși lucrez la o bibliotecă municipală unde am acces liber la fondul de carte, îi citesc și eu operele. Dacă nu aș avea un astfel de serviciu, pînă cînd și eu aș cumpăra cărțile lui Druță.

Cartea „Rusia la răspîntie” a lui Oleg Serebian e pe suport digital. Modul cum se dezvoltă tehnologiile în prezent, mi se pare ceva firesc să dai prioritate cărților pe un astfel de suport. Ș-apoi, subiectul în sine mi se pare unul interesant și la moment. Asta în condițiile social-politice în care se află Rusia. 

E o strategie de marketing bună cred eu de a-ți promova librăria și editura, respectiv cărțile pe care le editezi. Ei bine, de fapt, și editura în sine e una bună și știe de a alege „cu cap” (vorba aia) autorii și subiectele. Promovarea unor astfel de articole cu cele mai cumpărate cărți sunt ok. Poate așa ne mai informăm și nou un pic. 

Recent, venise o prietenă de a mea în Chișinău. Vroia să cumpere o carte pentru copii. I-am recomandat o librărie a Editurii Litera. Deși i-am dat și un card de reducere, plătise bani buni pentru carte. Deși i-am zis că, virgulă, cărțile pentru copiii dintotdeauna au fost, sunt și vor fi scumpe, oricum a menționat faptul că „pentru o țară unde nu se citește, prețurile la cărți sunt mari”. 

Asta cam așa e. Dar chiar și așa, dacă o carte pentru maturi depășește cifra de 100 lei, ce să mai zici de cărțile pentru copii?! Mai ales că-s colorate. 

Tot la Cartier aduc cărți a diferitor edituri din România și pot găsi romane din colecția CHIC

de la Editura Polirom. Deși am citit toate cărțile din colecția respectivă, aflate în bibliotecă, am mai cumpărat cîteva cărți. Prețul cărților dacă e să fiu sincer, mi s-a părut cam exagerate. Chiar dacă mi-au plăcut cărțile cumpărate. Într-o postare anterioară, Eu și soacră-mea e o carte cumpărată, am scris niște impresii de lectură. E valabil și pentru cartea La cumpărături cu Minnie de Sophie Kinsella. O altă carte ar fi Fetița prietenei mele. Voi reveni cu niște impresii referitor la acest roman.

Sursa imaginii: ww.olx.ro

Eu și soacră-mea de Jane Green

Nu prea fac eu schimb de cărți din colecția mea personală și mai ales, nu s-a întîmplat să am un schimb de păreri vis-a-vis de subiectul cărții care să stîrnească discuții mai mult sau mai puțin contradictorii cu cealaltă cititoare a cății. E vorba de cartea Eu și soacră-mea de Jane Green, apărută în anul 2008 la Editura Polirom din Iași. Face parte din colecția CHIC.

Și e printre puținele cărți care m-a făcut să plîng pe ici-colea.

Deși Jane Green n-a fost o studentă strălucită, după cum ea însăși mărturisește, reușește, totuși, să îmbine utilul cu plăcutul. Această carte, Eu și soacră-mea, este scrisă ușor și lejer. O citești dintr-o răsuflare. Sincer, eu am intrat atît de bine în pielea eroinei principale, Ellie, încît am impresia că sunt eu în mijlocul acțiunilor.

Dacă e să mă refer la subiectul cărții, păi iată rezumatul: Ellie, protagonista romanului Eu și soacră-mea, și-a găsit în sfîrșit jumătatea ideală. Însă, ghinion pe capul ei că această jumătate ideală are o mamă cică de groază în concepția Ellei, care o sună de trei ori pe zi, își idolatrizează fiul cel mai mare, Dan și își rezervă dreptul să fie ea pe primul loc în continuare. Preia controlul în toate aspectele noii familii a lui Dan: nuntă, nepotul care se naște, viața de familie etc. Asta pînă într-un moment în care, Ellei îi sare țandra și... familia ei se destramă. Dan pleacă de acasă și ea rămîne... cu copilul. Noroc de prietenele ei, Lisa, femeia fatală și Trish, familista, care o ajută.

Am împrumutat cartea colegei de cameră. Văzuse la mine teancul de cărți și... recomandă-mi o carte din cele citite îmi spune ea. Și să fie interesnată, mă avertiză tot ea. Ei bine, a început ea să o citească, punîndu-mi tot felul de întrebări referitor la personajele și subiectul cărții, pînă cînd... a zis că ea nu o înțelege pe Ellie de ce reacționează așa atunci cînd soacră-sa, Linda îi ajută, oferindu-se să cumpere haine viitorului copil sau alte chestii de genul ăsta.

Deși nu vreau să par insensibilă ori ceva de genul ăsta, dar eu o înțeleg pe Ellie (și asta fără care reproșuri cuiva J). Ellie, de pe la 13-14 ani a crescut fără mamă și deși pînă atunci nu avusese o relație prea bună cu maică-sa... probabil că vroia să-ți asume ea rolul de mamă pentru copilul ei, încă nenăscut. În multitudinea de momente de ceartă, de regrete, de opinii etc. subiectul acestei cărți te emoționează, totuși.
Făcuse cunoştinţă cu Dan Cooper într-un bar de la Calden. După cu mafirmă însăşi Ella „şi privindu-i chipul deschis şi prietenos, mi-am adus brusc aminte de el şi iată ce anume mi-am amintit: că atunci cînd zîmbea, zîmbea cu ochii. Că era foarte înalt. Genul de om înalt care te face să te simţi mereu ocrotităşi în siguranţă. Că era o persoană care se simţea bine în propria piele şi în lume.”
Deşi s-au reîntîlnit după aproape 5 ani, discuţia lor a fost un pic stîngace, dar după cum afirmase Ella - n-o să ştii niciodată, dacă nu încerci.

Sau discursul tatălui ei de nuntă. Deși după moartea mamei sale relația dintre ea și taică-su în loc să se îmbunătățească se distanțează, totuși, se pare că pînă la urmă lucrurile evoluează bine, pentru că, în ziua nunții, s-a apropiat de ea, i-a luat mîna și a ținut-o strîns, zicînd:

„Îmi pare atît de rău că nu am fost alături de tine.

Mai tîrziu, după ce s-au ținut discursurile, toată lumea a amuțit la vederea unui bărbat între două vîrste, aproape chel, într-un costum care se vedea că prinsese și zile mai bune, care a luat un microfon și a bătut nervos în el.

Știu că nu se mai aștepta nimeni la încă un discurt, spuse tata, iar eu m-am făcut mică, știind că era un gest spontan, și jenată la culme la gîndul a ceea ce avea să se întîmple. Dar Ellie e fiica mea și am vrut să spun cîteva cuvinte. La ora 3.27, în ziua de 2 septembrie a anului 1970, venea pe lume Eleanor Sarah. Soția mea fusese în travaliu timp de douăspreze ore și paisprezece minute, iar eu mă plimbasem în sus și-n jos pe coridor. În zilele acelea, noi, bărbații eram foarte curajoși și stăteam în siguranță, afară.  A ieșit o soră medicală și mi-a dat un ghemotoc. Privind în jos, am zărit o creatură micuță care urla, dar care s-a oprit și m-a privit în ochi. În clipa ceea, am înțeles ce voiau cu toții să spună cînd ziceau că nu iubești nimic pe lume cum îți iubești copilul. Nu i-am fost cel mai bun tată din lume lui Ellie, spuse el, iar eu am simțit un nod în gît și o lacrimă rostogolindu-mi-se pe obrazul stîng. Mama ei a murit cînd era mică. Astăzi, îmi amintesc de propria mea nuntă cu mama ei. Ellie, n-o să-ți aduci aminte, dar acum îi semeni leit. Ai aceeași frumusețe, energie și dragoste de viață.

Făcu o pauză, iar lumea aplaudă, fără să realizeze cineva ce impact aveau aceste cuvinte asupra mea.

Nu am știut cum să mă port cu o copilă de treisprezece ani, recunoscu el cu tristețe. O iubeam enorm, dar nu știam cum s-o ajut. Însă ce nu știam atunci, știu acum, Ellie. Vreau ca tu și Dan să învățați aceste lecții, toate lucrurile pe care le-am aflat prea tîrziu. Știu că dragostea nu e de-ajuns, că trebuie să-i prețuiești pe cei care îi iubești, că a spune „te iubesc” nu e suficient, că trebuie să-ți arăți dragostea în fiecare zi, chiar cînd greutățile vieții aproape că te împiedică să faci asta. Dacă îmi este permis să citez din cineva cu un mare dar al vorbirii, „cea mai însemnătate slăbiciune a oamenilor este ezitarea lor de a spune celorlalți cît de mult îi iubesc cît timp aceștia sunt în viață”. Ellie, te iubesc. Poate că nu ți-am spus-o destul de des, dar e adevărat. Iar voi doi, Ellie și Dan, să vă iubiți și să vă arătați dragostea în fiecare zi.”[1]

Un discurs emoționant zic eu. Dacă e să citez din carte, o lacrimă mi s-a rostogolit și mie pe obrazul stîng... ori poate drept... Și asta s-a întîmplat de cele trei ori cît am citit cartea. Deși scrisem undeva pe facebook despre asta, imediat apăruseră reacții: ce carte și ce moment anume ma făcut să... plîng.

Ei, lucrurile au evoluat după nuntă. Cu suișuri și coborîșuri. Cert e că m-am simțit în pielea personajului cînd citeam această carte. Sincer, deși nu am statutul lui Ellie, această eroină a cărții, o înțeleg. Am impresia că aș fi și eu deranjată de multe lucruri care mi s-ar întîmpla. Sau poate nu.

Un aspect foarte important e și „momentele de dragoste, de grijă și tandrețe, cînd știam exact de ce ne-am căsătorit și motivele pentru care plănuiam să fim împreună pînă cînd moartea ne va despărți, par atît de rare zilele astea[2].” Mda. Interesant aspect al vieții de familie.

„Nu m-am așteptat ca primele luni după nașterea copilului să fie atît de dificile și în nici un caz ca el să devină barieră între noi, în loc de o punte care să ne unească și mai mult.”[3] Oare chiar așa să fie?

„Presupun că dacă m-ar fi prevenit cineva, dacă mi-ar fi spus că urmează epuizarea, singurătatea și pierderea identității, m-aș fi gîndit fie că minte, fie aș fi presupus că li s-a întimplat altor femei, altor cupluri, dar că nouă nu ni se va întîmpla niciodată.”[4] Epuizare – sunt de acord. Singurătate – care e problema? În așa mod îți mai rezervi timp pentru tine – privești televizorul, citești cărți ori croșetezi (atît de mult îmi doresc o pauză...).

După un timp de rutină, cică e o surpriză să fii întrebat de o vacanță. Ce-aș zice de-o vacanță? Ce întrebare! Mi-ar plăcea la nebunie, merci de întrebare.” Oare cine din noi nu-și dorește o vacanță?

Mi-a plăcut afirmația următoare „sînt de părere că poți spune foarte multe despre oameni după cărțile pe care le au în bibliotecă”[5] zisă de un oarecare Charlie Durton, prieten cu Ellie. Așa că...

În fine, totul se termină cu bine. Mi-a plăcut cartea. E interesantă, cu umor, dar și cu momente așa, mai emotive.

 

---

[1] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – pp. 137-139.

[2] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[3] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[4] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[5] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 394.

Sursa imaginii: www.dol.ro

Orașul Londra în cărţi

Fiecare din noi are un oraș pe care ar vrea să-l viziteze și asta din cauza recomandărilor prietenilor ori din informațiile pe care le-a citit. Ei, uite că am ajuns să îndrăgesc acest oraș, Londra în urma unor cărți citite recent, a unor filme, dar și din unele emisiuni televizate. De exemplu, am aflat că platourile de filmare a seriei Harry Potter au devenit obiectiv turistic. Deci, de ce nu aș include și asta în lista mea de dorințe pe care aș vrea să le văd. Ca să nu mai zic că un actor ce a jucat în această serie, a devenit unul dintre actorii mei preferați. E vorba de Allan Rickman.

Dacă tot suntem la capitolul cinematografie, l-aș include aici și pe actorul Hugh Grant, care mi-a devenit foarte simpatic și am văzut multe filme cu el.

Un alt film care face referință la acest oraș este Ce vrea o fată (titlu original – What a girl want). Pe fundal se vede multe obiective turistice care sunt recomandate turiștilor. Una e să citești și să vezi poza de ansamblu și cu totul altceva e să mai vezi filmat toate acestea. Așa că...

După cum spuneam, o motivație în plus ar fi și unele cărți citite. E vorba de unele cărți din colecția CHIC a editurii Polirom, unde autoarele au reușit de minune să descrie aceste obiective turistice ale Londrei destul de reușit.  E vorba de Turnul Londrei, Podul Power Bridge, Palatul Buckingam, Turnul și Ceasul Big Ben, etc. (deși în filmul Ce vrea o fată putem vedea cei doi protagoniști principali cum se plimbă pe acest Pod Power Bridge).

Chiar azi am terminat de citit cartea Fata fantomă de Sophie Kinsella. Sunt secvențe în care o londoneză sadea întreba un american venit în oraș dacă a vizitat unele obiective ce merită a fi văzute. A fost deranjată de dezinteresul americanului față de orașul ei.

Un argument din roman în favoarea vizitării Londrei:

-          „Ce-ar fi să te duci să vizitezi un pic orașul? Te-ai putea duce să vizitezi clădirea Gerkin [1] sau la Harrods...” [2]

Sau dialogul cu americanul:

-          Și de cît timp ești aici?

-          De cinci luni.

-          Și cum ți se pare Londra?

-          Cum, dar trebuie neapărat! Nu mă pot abține, iar entuziasmul meu înnăscut preia comanda. Ar trebui să te duci la Ochiul Londrei [3], la Convent Garden, și pe urmă ar trebui să te duci cu barca în Greenwich...

-          Poate. Sînt destul de prins cu serviciul.

E cel mai deprimant lucru pe care l-am auzit vreodată. Cum să te muți într-un oraș și să nu faci un efort de a-l cunoaște? [4]. Cît de îngust la minte trebuie să fii ca să faci asta? Ce fel de om e ăla care nu e interesat să viziteze unul din cele mai mari orașe ale lumii? [se întreabă Lara, eroina principală a cărții, mai ales ea londoneză get-beget a luat acest fapt destul de personal și chiar ș-a simțit ofensată de răspunsul americanului]. Nu merită să locuiască aici [5]. După cum afirmă Lara, un alt motiv pentru a vizita acest oraș este că Londra unul dintre cele mai fascinante, istorice și incredibile orașe din lume [6].

În acest context pot spune că acestea ar fi cîteva motive suficiente de a vizita acest oraș, mai ales că autoarea cărții, Sophie Kinsella, e o londoneză și... știe cum să scrie și cum să motiveze cititorul. A scris destul de frumos despre Turnul Londrei, unul dintre cele mai importante și vechi monumente ale Londrei, Bijuteriile Coroanei, turul Străjerilor și Palatul Medieval.

Se face referință și la City of London, un cartier numit simplu City care este entitatea administrativă a orașului Londra situată în centrul, sud-vestul Regatului Unit, la marginea vechii cetăți medievale a Londrei. Panorama regiunii City of London. La moment, City-ul este principalul centru financiar al Regatului Unit și cel mai mare centru financiar al lumii, alături de New York City. Printre atracțiile turistice se numără Banca Angliei, monumentul dedicat Incendiului din 1666 și 30 St Mary Axe.
În acest context ar mai fi și o altă afirmație de genul n-aș schimba o Londră însorită pe nici un alt loc de pe pămînt. Las altora sudul Franței, Insulele Caraibe și escapadele în Mallorca. Priors Hill scăldat de razele soarelui e locul pe care îl ador. 

1. Clădire de birouri de o sută optzeci de metri înălțime, considerată o capodoperă arhitectonică și construită de arhitectul Norman Foster în cartierul financiar al Londrei, inaugurată în 2004.
2. Kinsella, Sophie. Fata fantomă / S. Kinsella; trad. din limba engleză și note de Vali Florescu. – Iași: Polirom, 2009. – P.  156
3. London Eye, cunoscută și ca „Roata Mileniului” și inaugurată în 1999, este a doua roată Ferris ca înălțime din lume (o sută treizeci și cinci de metri) și a devenit cea mai populară atracție turistică a Londrei, cu peste trei milioane de vizitatori pe an.
4. Kinsella, Sophie. Fata fantomă / S. Kinsella; trad. din limba engleză și note de Vali Florescu. – Iași: Polirom, 2009. – Pp. 193-194.
5. Kinsella, Sophie. Fata fantomă / S. Kinsella; trad. din limba engleză și note de Vali Florescu. – Iași: Polirom, 2009. – P.  200.
6. Kinsella, Sophie. Fata fantomă / S. Kinsella; trad. din limba engleză și note de Vali Florescu. – Iași: Polirom, 2009. – P.  314.
7. Green, Jane. Eu și soacră-mea / J. Green; trad.. de Alina Popescu. – Iași: Polirom, 2008. – Pp.  404-405.

Alte cărţi despre Londra sunt:

• Doamna Dalloway de Virgina Woolf;
• David Copperfield de Charles Dickens;
• London Fields, al lui Martin Amis;
• Anglia, Anglia de Julian Barnes;
• Sâmbătă de Ian McEwa;
• Hawksmoor de Peter Ackroyd;
• Cartea lui Dave de Will Self;
• Crash al lui J. G. Ballard;
• Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze, semnata Belle de Jour;
• Sex, shopping si un roman de Alain de Botton;
• Colecţionara de parfumuri interzise de Kathleen Tessaro.

Tony Parsons şi Zadie Smith sunt alţi doi autori care scriu despre oraşul Londra.
Sursa imaginilor:
1. www.infotour.ro

2. www.trbls.com

3. http://ro.wikipedia.org/wiki/City_of_London