Istoria Mănăstirii Curchi din raionul Orhei. Un obiectiv turistic ce merită vizitat

Mănăstirea Curchi este situată în partea centrală a Republicii Moldova. Conform actualei împărţiri teritorial-administrative, ea este amplasată pe teritoriul raionului Orhei şi se atlă la o depărtare de 12 km de centrul raional, 32 de km distanţă de Chişinău şi 25 km de Gara Feroviară Străşeni. Este aşezată pe un platou, fiind înconjurată de coline cu grădini, livezi şi semănături. Dinspre sud este înconjurată de păduri, iar dinspre nord este ocrotită de valea râului Vatici.

REPERE ISTORICE

Dintre locaşurile sfinte ridicate în spaţiul basarabean în a doua jumătate a sec. XVIII se evidenţiază în mod special mănăstirea Curchi din ţinutul Orhei. Ctitorită, în 1773, de mazilul Iordache Curchi, cu timpul ea a devenit cea mai bogată mănăstire din Basarabia şi a jucat un rol deosebit în viaţa spirituală a românilor basarabeni.

În literatura istorică şi de inspiraţie folclorică există mai multe versiuni cu privire la întemeierea locaşului sfânt de la Curchi, ele vizează atât timpul fondării mănăstirii, numele ctitorului sau ctitorilor, cât şi motivele înălţării instituţiei monahale de pe valea râului Vatici.

Astfel, într-o istorie a mănăstirii, publicată la sfârşitul sec. XIX, Elefterie Mihalevici, profesor la Seminarul Teologic din Chişinău, inserează două frumoase legende despre

contextul în care a fost fondată mănăstirea Curchi. Aproximativ în acelaşi timp, alte două legende, la fel de frumoase, culege şi publică istoricul Zamfir C. Arbure. La distanţa de doar câteva decenii, o altă versiune legendară este înregistrată de episcopul Hotinului Visarion Puiu.

Incontestabil, fiecare text folcloric conţine şi un sâmbure de adevăr, însă uneori, spaţiile temporale fiind deplasate, personajele cu adevărat implicate în întemeierea schitului, apoi a mănăstirii de la Curchi sunt ancorate într-un context istoric impropriu. Dar tradiţia istorică a păstrat şi a transmis cu fidelitate unele nume şi fapte istorice reale, întâmplate cu adevărat.

Ctitorul unanim recunoscut al aşezământului monahal de la Curchi este Iordache Curchi, proprietar de moşie în satul Morozeni. La 4 februarie 1765, domnul Ţării Moldovei Grigore Alexandru Ghica îi confirma acestuia dreptul de stăpânire asupra a „două părţi (de) moşii de cumpărătură din parte de jos şi baştină, câtă se va alege din satul Morozeni ot Orheiu, parte(a) lui Isacu Morozan diiacului”, precum şi „un iaz în Vatăciu, cu vad de moară, şi două poiene, una dinspre răsărit, şi una dinspre apus, şi cu alt vad de moară în poiană, care sunt cumpărătură de (la) Isac Morozan”. Având carte domnească de stăpânire a acestor proprietăţi, Iordache Curchi era „volnic a lua de a zăcea din ţarini cu păini, din fânaţă, din grădini cu legumi, din prisăci cu stupi, din cinzăci unul, iar fiind mai puţăni să ia câte o para de stup, şi din livezi cu pomi şi din bălţi cu peşti”. în pădurea ce intra în proprietatea sa, nimeni nu era „volnic să taie orce feliu de lemnu până nu se va învoi cu stăpânu moşii”5. La fel, trăitorii pe această moşie erau obligaţi „să lucreze boierescul câte 6 zile într-un an, adică trii de vară şi trii de iarnă, după obiceiu, şi după hotărârea testamentului”. Cele invocate mai sus vorbesc despre starea socială şi situaţia materială a viitorului ctitor al locaşului sfânt de pe valea Vaticiului. După toate probabilităţile, lordache Curchi se trăgea dintr-o familie cu tradiţii cărturăreşti sau cel puţin nu îi era străină cartea, deoarece, după cum reiese din documentul citat, era nepotul lui lsac Morozan, persoana de Va care cumpărase părţi de moşie şi care fusese diac, ceea ce presupune că era om cu ştiinţă de carte şi probabil deţinuse un post de grămătic, uricar sau pisar în cancelaria domnească, sau poate că s-a aflat în serviciul marelui-logofat cancelariei mitropolitane ori la vreun centru eparhial sau monahal.

La scurt timp după ce i-au fost recunoscute drepturile de proprietate asupra moşiilor cumpărate, probabil fiind burlac, dar mai degrabă văduv, lordache Curchi a întemeiat pe la 1773 schitul şi a construit, pe moşia sa, biserica de lemn cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dumitru. Binecuvântarea pentru înfiinţarea schitului şi târnosirea bisericii le-a primit, împreună cu fratele său, preotul Manasie, de la mitropolitul Gavriil al Moldovei (1760-1786). Credem că construcţia bisericii a început, după tradiţie, primăvara devreme, odată cu topirea zăpezii şi după ce terenul prinse a se zvânta. Pentru a conduce nemijlocit lucrările de construcţie şi a înjgheba comunitatea monahală, Iordachi Curchi s-a călugărit, luând numele Ioan. Hirotonisirea a fost, probabil, oficiată de acelaşi ierarh care a binecuvântat şi construcţia bisericii.

După ce a îmbrăcat haina călugărească, Ioan a lucrat cu multă dăruire pentru ca în această parte a Ţării Moldovei să se ridice o adevărată „casă a lui Dumnezeu”. Construcţia bisericii a durat un an sau poate doi. Locaşul s-a sfinţit în toamnă, la 26 octombrie, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dumitru, în anul 1773 sau poate în 1774. în actele privind fondarea locaşului de cult, monahul Ioan este numit „nacealnicul cel dintâi şi ctitorul acestui sfânt schit”. Această calitate onorabilă rezultă cu toată claritatea din diata monahului Ioan (lordache Curchi), pe care o întocmeşte la 15 octombrie 1775. Având în vedere importanţa documentului respectiv, îl vom reproduce integral: „Eu Iordachi, ficiorul lui Vasili Curchi, facut-am această scrisoari. Cu mila şi cu agiutoriul lui Dumnezău am fost datoriu să cheltuiescu din darul Domnului Dumnăzău păn s-a săvârşi lucrul, casa lui Dumnăzău, şi am închinat-o sfântului mare mucenic Dumitru, ca să ne fii şi noî într-agiutor. Şi eu din darul Domnului am datu schitului stupi o sută, şi vaci cinsprăzăci, şi moară, ce este din vale de schitu, în gura Hulbuciocului, şi zapisili celi vechi şi celi noî a morii li-am dat toati schitului, şi am dat moşii din satu din Morozeni cătă să va alegi, partea moşu-meu a lui Istrati, ce să tragi dipi moşul nostru Isacu Morozanul, şi zapisili moşii am dat toate aceste schitului, să fii pentru sufletul morţilor pomenanii cătu va fi schitul, iar cu fraţii eu m-am învoit, ei să n-aibă triabă la alţi moşii, nici călugării, nici fraţii la aceasta moşii, nici la moară, iar di să va tâmpla să rămăi pustiiu, atunci să stăpăniască fraţii, şi ase am socotit dobândă ce s-ar faci pişti an din moară, din stupi, din vaci, să facă doî părţi călugării, o parte să e schitul, o parte să e călugării cu toţi.

Iar cini s-ar lăcomi să e parte schitului să fii sub blăstămul lui Dumnezău, a Bisericii, şi cini va fi preut să pomeniască tot neamul”.

Acesta este conţinutul testamentului întocmit de monahul Ioan, atunci când a simţit că puterile pământeşti îl părăsesc şi când, cu simţul datoriei împlinite, se pregătea să plece la Domnul. La puţin timp, revenind asupra actului testamentar, la sfârşitul documentului original, în partea de blestem, s-a făcut un „adaos”, care concretiza alte două aspecte testamentare: (1) „sau (cine) din nepoţi di s-ar atingi să e ceva di a schitului să fii suptu blăstăm, numai samă să e”, şi (2) „din parte schitului vor cheltui la ce trebui, călugării”8. Ulterior, pe foaia care s-a scris testamentul a fost trecută suplimentar, în sens rezumativ, întreaga avere lăsată schitului de monahul Ioan: „100 de stupi s-au dat, 5 vaci mari, 5 boi tineri, 4 viţăi”, precum şi suprafaţa părţii de moşie ce i-a revenit lui Iordachi Curchi, în satul Morozeni - 284 de desetine şi 900 stânjeni.

La doar cinci zile după ce îşi făcea diata, la 20 octombrie 1775, monahul Ioan trece liniştit la cele veşnice. A fost înmormântat la loc de cinste, în preajma ctitoriei sale. Cu siguranţă, după trecerea la cele veşnice, numele monahului ctitor, vreme îndelungată a fost pomenit cu multă evlavie de Sfântul Ioan, de Sfântul Dumitru şi la alte sărbători creştineşti, aşa cum prevedea testamentul, dar şi buna rânduială a bisericii. Până în anii interbelici, pe o piatră de mormânt, spartă, din curtea mănăstirii, se putea citi, deja cu mare greutate, textul: „Aici odihneşte robul lui Dumnăzeu monah Ioan Kurti, ctitori lăcaşului acestuia. Răposat-au în anul de la Adam 7283 (= 1775)”. O altă informaţie aproximativ din aceeaşi perioadă localizează mormântul monahului ctitor „în cimitirul din spatele mănăstirii”.

Aceasta este istoria adevărată a fondării sfântului locaş de la Curchi din raionul Orhei şi considerăm că a sosit timpul să abandonăm definitiv abordările de genul precum că mănăstirea ar fi fost înfiinţată de un oştean de la curtea lui Ştefan cel Mare sau de „un hoţ/un tâlhar”, opinii ce, din păcate, se mai întâlnesc în unele mijloace de comunicare în masă.

După trecerea la Domnul a monahului Ioan, grijile schitului au trecut în seama părintelui Manasie, fratele fondatorului sfântului locaş. Era omul lui Dumnezeu: înainte de a se călugări fusese preot de mir. S-a aflat în fruntea comunităţii monahale timp de aproape două decenii (1775-1793), considerându-se şi el „nacealnic şi ctitor al sfântului schit”.

La 22 februarie 1793, simţind că îl părăsesc puterile şi urmând exemplul fratelui său, schimonahul şi-a dictat testamentul, iar preotul Iordache Batcu, trimisul părintelui Teodor, protopop de Orhei, a scris ultima dorinţă a părintelui Manasie, pe versoul foii, pe care fusese scrisă diata fratelui său, monahul Ioan, în 1775. Aşadar, cu gândul la Dumnezeu, în prezenţa duhovnicului Teodosie şi a fraţilor monahi ce s-au întâmplat, schimonahul îşi dicta testamentul. Agoniseala sa de o viaţă o lăsa locaşului la care lucrase/slujise cu multă străduinţă şi se rugase cu multă pioşenie. Probabil, testamentul şi-l rostea în biserică, în faţa sfântului altar, deoarece în fruntea listei bunurilor trecute în diată sunt „lucrurile bisericeşti, ce se aflau în sfântul schit”. Acestea erau: „sfântul pristol cu toată rânduiala lui, cu două sfeşnice de alamă, cu sfântu antimis, cu acoperământ de cărşinină, cu sfânta evanghelie; o grobniţă de madim, cu cădelniţă iarăşi asămine; altă cădelniţă de alamă; 2 feloane de taftă; 2 stihare de taftă; 1 stihar de cărşină; 3 petrahire de taftă; sfintele potire de cositor cu toate cele trebuincioase”12. Bunurile respective, procurate anterior cu cheltuiala schimonahului Manasie, acum erau lăsate danie fraţilor de la Curchi.

Om al bisericii, profund credincios şi cu buna înţelegere a rostului cărţii, schimonahul Manasie face danie schitului o întreagă bibliotecă: „un meniiu pe douăsprezece luni deosebiţi; un ohtoih de cil mare; un penticostar; o leturghie; un apostol; un treod; un molitfenic; o cetelnă; un ceaslov; o psaltire; un catavasii”13. La odoarele menţionate deja, mai adăugăm două clopote, cumpărate, de asemenea, cu cheltuiala schimonahului Manasie, şi care au fost lăsate şi ele sfântului locaş. „Din cele ce se află dinafară”, părintele Manasie făcea danie schitului: o moară pe apa Vaticiului, o vie ca un pogon şi jumătate, şase vaci cu viţei, patru boi (2 mari şi 2 mici), 2 cai, 140 de stupi, trei căldări, un cazan. Economiile personale - 340 de lei, împrumutaţi cu zapis mănăstirii Dobruşa, şi alţi 50 de lei, daţi cu împrumut lui Lupu Pulguţe din Solonceni, ţinutul Soroca - urmau să fie restituite mănăstirii.

Lucrurile, odoarele, cărţile şi întreaga avere dăruite obştii monahale urmau a fi folosite „spre cei trebuincioasă a schitului şi spre hrana părinţilor”. Drept recunoştinţă pentru dania generoasă, comunitatea monahală de la Curchi se angaja să facă „pomenire noastră şi a tot neamul nostru la sfântul locaş”.

La scurt timp după întocmirea testamentului, schimonahul Manasie Curchi, „nacealnic şi ctitor al sfântului schit ce să prăznuieşte cu hramul Sfântului Dimitrie”, a trecut la Domnul.

O anumită perioadă de timp, treburile schitului au fost conduse de ieromonahul Teodor. în timpul stăreţiei sale, la sfântul locaş au venit mai mulţi vieţuitori, de regulă din satul Morozeni, pe moşia căruia era ridicat schitul, în anul 1798, biserica ctitorită de Iordachi Curchi a fost renovată, adăugându-i-se o clopotniţă15. După unele surse, clopotul instalat aici cântărea 5 puduri.

între anii 1802 şi 1806, în fruntea comunităţii monahale de la Curchi s-a aflat ieromonahul Atanasie, fost diacon „de ţară”, adică de mir, hirotonisit de mitropolitul Gavriil „cel bătrân” (Callimachi - n.n.) în 1770. A venit la schit, în 1778, după moartea diaconiţei sale, şi a fost primit de nacealnicul Manasie. La 22 mai 1787 a fost hirotonisit preot, peste trei ani a fost făcut duhovnic de către episcopul de Huşi Iacov Stamati. Acest ierarh, în 1802, fiind deja mitropolit al Moldovei, „l-a rânduit” pe ieromonahul Atanasie nacealnic la schitul de la Curchi. A făcut această ascultare şi sub mitropolitul Veniamin Costachif 1803-1808).

În următorii şase ani, 1806-1812, schitul a fost condus de ieromonahul Ionichie. Acesta s-a născut cam pe la 1770 (în 1817 avea vârsta de 46 de ani). înainte de a îmbrăca haina călugărească, a fost preot de mir. A fost preoţit de episcopul de Huşi Veniamin Costachi, în 1793. După moartea preotesei, în 1805, a intrat la mănăstirea Dobruşa, fiind primit şi călugărit de nacealnicul de acolo, părintele Serafim. Cu blagoslovenia protopopului Stăvărache, în acelaşi an s-a mutat la Curchi, iar un an mai târziu mitropolitul Veniamin „l-a rânduit” nacealnic la această mănăstire.

O scurtă perioadă de timp (1812-1813) stareţ la Curchi a fost ieromonahul Luchian. Ca statut social, acesta era feciorelnic, a fost primit la „iscusul vieţii călugăreşti” în 1799 de către nacealnicul Teofan de la Curchi. S-a călugărit în 1802 la schitul Axion Estinos de la Sfântul Munte Athos, la 22 noiembrie 1803 a fost hirotonisit diacon de episcopul Meletie de la Huşi, iar la 21 iulie 1807 a fost sfinţit preot de acelaşi ierarh. în 1809, înalt Preasfinţitul Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni l-a numit nacealnic la schitul Răciula, iar la 19 iulie 1812 episcopul vicar Dimitrie l-a rânduit stareţ la mănăstirea Curchi.

Concomitent cu creşterea comunităţii monahale, cunoştea o anumită extindere şi domeniul funciar al sfântului locaş. Acesta creştea atât de pe urma daniilor făcute de mireni, cât şi a moşiilor cumpărate de către obştea monahală. La 21 noiembrie 1797, Constantin Erhan şi soţia sa Florea, fata lui Niculai Cociorvă, și feciorii lor „dăruiesc mănăstirii partea lor de moşie din zapisul lui Postolache, feciorul lui Scridon Cociorvă. Partea de moşie dăruită constituia 4 desetine şi 900 de stânjeni. Constantin, feciorul lui Gore şi al Varvarei tăcea la 9 decembrie 1797 danie schitului Curchi partea din moşia Morozeni de pe mama sa, fata lui Strătulat Cociorvă, – 23 de desetine şi 1 590 de stânjeni. Ioan Cociorvă Morozanul din Breanova a vândut schitului dania sa provenită de la răposatul lui moş Nică, cu câte 2 lei stânjenul, „precum au plătit la alţi boier”, şi a luat 2 boi drept 50 de lei, „până se va hotărî câtă parte se va alege”. La 9 ianuarie 1799, baş-bulibaşul Apostol Morozan, nepotul lui Stratulat Cociorvă, ce se trage din Gheorghe Morozan, împreună cu soţia sa Lupa, au dat danie schitului Curchi 8 stânjeni 6 palme şi 6 pol palmaci curmeziş din poiana Morozănilor, din Vateci, ce este împrejurul schitului, precum şi o jumătate din sat, din jos până în deal, la marginea Bezinului, la fel, o giumătate din Morozenii din sus, în care întră şi partea fratelui Tănasă „ce este în robie la tătari şi a unei surori ce au ucis-o o luteniţă la Briianova”23. La 11 mai 1799, Luca Roşea, ce a ţinut-o pe Ruxanda Jărdan, cu fiii lui Ioniţă Jărdan şi copii lor, trăitori în Rădenii de pe Cula, dăruiesc mănăstirii Curchi partea lor de moşie în Morozeni, „în bătrânul strămoşului Gheorghe Morozanu, giumătate satul Morozăni, parte de gios, din apa Vaticiului şi păr unde să hotărăşte cu Bezenii în zarea dealului”;. Schitului/mănăstirii le-au fost făcute danii şi în anii următori. Ctitorii făceau aceste danii „cu inimile curate’ şi cu dorinţa ca după trecerea lor la cele veşnice să li se „facă pomenire”.

Multiple, variate şi consistente donaţii a făcut mănăstirii (schitului) de la Curchi căpitanul (în unele documente, porucic) Theodor Sabău, slujitorul care în viaţa civilă a avut în grija sa paza hotarului de răsărit al Ţării Moldovei.

Pe Nistru, pe segmentul ţinuturilor Soroca şi Orhei. Menţionăm doar câteva din aceste donaţii: în 1800 a donat 1000 desetine şi încă 100 stânjeni de-a curmezişul; în 1808 a cumpărat şi a dăruit mănăstirii o parte din moşia Pripiceni (circa 780 desetine), apoi a mai dăruit 9 pogoane cu vie şi livezi; în 1816, după moartea sa, mănăstirea a cumpărat, cu banii rămaşi de la dânsul, încă 500 desetine din moşia Morozeni, pe care era aşezată.

Theodor Sabău este ctitorul unei frumoase biserici ridicată din piatră. Alături a construit o clopotniţă de lemn, în care au fost instalate trei clopote: primul de 15 puduri, cel de-al doilea – de 14, al treilea de 1327. Construcţia noului locaş a fost determinată de faptul că biserica din lemn construită de Iordache Curchi devenise neîncăpătoare pentru persoanele de la schit, dar şi pentru credincioşii din satele din jur care veneau să se roage. Mai mult, sub influenţa factorilor naturali, ea se găsea într-o stare degradată. Noua biserică de piatră, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, a fost sfinţită la 8 septembrie 1810, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei Gavriil Bănulescu-Bodoni. Biserica nou-construită a fost bogat înzestrată cu toate cele necesare pentru oficierea serviciului divin. în acest sens, impresionează opisul (registrul) lucrurilor şi odoarelor dăruite şi rămase sfintei biserici Naşterea Maicii Domnului de la mănăstirea Curchi după trecerea la cele veşnice a ctitorului Theodor Sabău (monahul Filaret la 20 februarie 1814).

Cu cheltuiala sa el a înfrumuseţat biserica cu o catapeteasmă sculptată de jos până sus cu mare meşteşug şi a împodobit-o cu toate icoanele trebuincioase, zugrăvite mai mult cu aur. La Uşile împărăteşti a pus o perdea de maltin, acoperământul pe iconostas l-a confecţionat din canavăţ cu flori. în faţa catapetesmei a aşezat 4 sfeşnice de metal zugrăvite cu aur. La fel, prin strădania ctitorului au fost zugrăvite frumos colevariul şi serafimul cu trei feţe, peste tot cu aur. A cumpărat şi a dăruit sfintei mănăstiri o cruce îmbrăcată cu argint şi poleită cu aur, un potir de argint poleit şi el cu aur.

Din odoarele dăruite mănăstirii menţionăm o seamă de lucruri confecţionate din argint: o cădelniţă, o linguriţă, un pahar mic, o zvezdă, o copie, un discos, o mirniţă, două afumătoare, opt candele, trei perechi de paftale. Pe sfântul pristol, din cheltuiala sa, a aşezat un sfeşnic mare de madern, cu două fofeze, şi altele două, mai mici, tot din acelaşi material, precum şi sfântul antimis de tafta cu litonul său, a dăruit cămaşe sfântului pristol, pervăe, cu şirăt bun, îngust şi o prostire albă de acoperit. La sfântul jertfelnic a pus două sfeşnice de alamă şi două perechi de mucări mici. De asemenea, cu cheltuiala sa, a împodobit biserica mănăstirii cu un policandru mare de cristal, cu două policandre mari de alamă şi cu cinci policandre mici de alamă cu câte patru lumini fiecare, ultimele fiind poleite cu argint.

La loc de mare cinste în biserică a fost aşezată („pusă la locul cel de sus”) icoana Maicii Domnului, ferecată cu argint. Alte trei icoane mari, cu pervazuri „săpate şi zugrăvite frumos”, au fost aşezate: una în sfântul altar, iar celelalte două - la mijlocul bisericii, în pereţi. Pereţii din pridvor erau înfrumuseţaţi cu alte 4 icoane ale sfinţilor şi cu 2 sfeşnice de alamă, cu câte 2 lumini fiecare. Ctitorul a împodobit biserica cu alte 24 de icoane mici ale praznicelor împărăteşti.

La moartea ctitorului, bisericii i-au revenit şi alte lucruri cumpărate de Theodor Sabău: „un chivot pentru sfintele taine, mare, de madem şi cu fenifturi; o cristelniţă de alamă pentru sfinţit apă; un analog cu pocrovăţ deasupra, pe care se citeşte sfânta evanghelie, alte două analoguri de lemn, pe care citesc dascălii; două sfeşnice mari de madem şi altele două mici, de lemn, zugrăvite, pentru văhod; un aer zugrăvit pe tablin, şi cu slove de aur, cu ceaprazuri de fir bun şi cu 4 canafuri, două felinare de sticlă cu tinichea, pentru litanii afară”.

La sfânta mănăstire au rămas şi odăjdii preoţeşti cumpărate cu cheltuiala ctitorului: „3 feloane bune cu şireturi bune; 3 patrahire bune cu şireturi bune; 3 stihare bune preoţeşti, la fel cu şireturi bune, 3 văzduhuri bune, cu şireturi bune; 3 procoveţe bune, cu şireturi bune; 3 năracliţe, adică 3 perechi cu şireturi; un stihariu diaconicesc, bun cu şireturi; un orari şi năracliţe bune, cu şireturi bune; un felon şi stihar preoţesc şi năracliţe bune”.

În registrul (opisul) de lucruri şi odoare întocmit la moartea monahului Filaret au fost incluse şi alte bunuri necesare pentru activitatea curentă a sfântului locaş: „4 talgere de cositor pentru anaforă şi alte trebuinţe; 4 farfurii de marmură; o tablă de tinichea, un ibric şi letăi mare de madem pentru spălat preoţii în altar; un potnos (talger) mare pentru dulceaţă; o zăharniţă cu cleştişor; 3 străchinuţe pentru dulceaţă; 6 linguriţe; 11 zarfuri în şetrance cu felegenele lor; 3 cupe pentru vin, poleite înlăuntru; un „potnăjăl” cu 6 păhăruţe pentru „vutcă”, poleite înăuntru; un „tăs” (taz) pentru apă, poleit înlăuntru; 12 perechi cuţite cu furculiţe; 11 linguri de argint; 2 linguri mari pentru ciorbă; 2 perechi solniţe cu picioare, poleite înlăuntru; 45 de şervete pentru trapeză; 4 prosoape de şters şi 5 pânze (feţe) de masă la fel, pentru trapeză”.

Theodor Sabău a mai cumpărat pentru sfânta mănăstire două clopote mari şi un clopot mic.

În registrul lucrurilor trecute la mănăstire după moartea ctitorului au fost incluse şi nişte „trofee” mai puţin obişnuite pentru viaţa monahală. Dar având în vedere cariera militară a ctitorului Sabău, aceste curiozităţi se spulberă. Trecerea în proprietatea mănăstirii a armelor fostului căpitan - sabia Kara Taban, cu teaca ferecată şi cu temleac, cuţitul cu teacă ferecată, cu mănunchiul matosat şi cu lănţişor, o pereche de pistoale ferecate – vorbeşte despre aceea că, într-adevăr, ctitorul a dat sfântului locaş întreaga avere acumulată în timpul vieţii.

În cele din urmă, vom trece în revistă şi titlurile de cărţi cumpărate şi dăruite mănăstirii de Theodor Sabău: 1) Evanghelie ferecată cu argint, moldovenească şi cu fenifturi; 2) Evanghelie slovenească îmbrăcată; 3) Evanghelie moldovenească; 4) 2 liturghii, cu una ce s-a cumpărat acum; 5) Octoih mare; 6) 12 minei pe 12 luni; 7) Apostol; 8) Penticostar; 9) Catavasier; 10) 2 ceaslovuri mari, cu unul rămas de la Gherman; 11) Psaltire mare; 12) Către Sfântul Teofilact; 13) Sinopsis; 14) Mântuire păcătoşilor; 15) Pateric părintesc scris cu mâna; 16) Floarea darurilor; 17) Mărgărint al Sfântului Ioan Zlatoust; 18) Epistolie a lui ravi Samoil şi ravi Isac; 19) Cărticica pentru mărime sufletului şi planete;

20) Hronograf de facere a lumii; 21) Viaţa lui Isop; 22) Kiriacodromion; 23) 9 cărţi ale vieţilor sfinţilor pe fiecare lună (septembrie-mai). Acest catastih (opis) de o valoare inestimabilă pentru istoria mănăstirii Curchi a fost publicat de cercetătorul vieţii bisericeşti din Basarabia Constantin Tomescu.

Dar activitatea ctitoricească a lui Theodor Sabău nu se încheie cu cele enumerate până acum. La mănăstirea Curchi, el a mai „făcut chilii din nou, au zidit pivniţe şi cuhne de piatră, au cumpărat deosebite chilii”. A dat mănăstirii şi „dughenile cu pivniţă de piatră şi cu casă, ce sunt lângă bisărica Sfântului arhanghel din Chişinău şi un loc tij, ca să facă metoh mănăstirii”.

Arhimandritul Chirii, stareţul mănăstirii care l-a urmat, într-un document înaintat dicasteriei menţionează că atât cât a fost în viaţă, Theodor Sabău „au zidit sfânta mănăstire, înfrumuseţând-o desăvârşit şi înzăstrând-o pre cât au putut cuprinde”. Pe bună dreptate, Theodor Sabău poate fi considerat printre ctitorii principali ai mănăstirii, alături de fraţii Curchi, întemeietorii schitului. Donaţiile făcute sfântului locaş de la Curchi de către Theodor Sabău plasează instituţia monahală printre cele mai bogate mănăstiri din spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Aşa cum s-a menţionat mai sus, înaintea trecerii sale din viaţă, prin bunăvoinţa sufletului său, 'Iheodor Sabău s-a călugărit în mantie, numindu-se Filaret, exprimându-şi totodată desăvârşita hotărâre ca întreaga sa avere să treacă în stăpânirea mănăstirii31. Voinţa monahului a fost ca, după trecerea sa la cele veşnice, la sfânta mănăstire să se mai facă următoarele: 1. să se cumpere întreaga moşie pe care era zidită mănăstirea; 2. să se facă un metoc pe locul cumpărat de el în Chişinău, pentru odihna părinţilor mănăstirii; 3. să se stăpânească de către mănăstire moşia Pripiceni din ţinutul Orhei, cumpărată de el şi făcută danie; 4. la fel, să se stăpânească de către mănăstire, ca drepte ale sale acareturi veşnice, un rând de dughene şi o casă a sa din târgul Chişinău. Voinţa ctitorului a fost îndeplinită.

Trecut la cele veşnice la 20 februarie 1814, monahul Filaret a fost îngropat în partea stângă a pridvorului bisericii înălţată de dânsul, cu toată rânduiala ce se cuvenea unui adevărat şi desăvârşit ctitor. Piatra de marmură instalată deasupra mormântului monahului ctitor a fost aşternută cu un „covor bun turcesc”. Drept recunoştinţă pentru daniile generoase făcute mănăstirii, obştea monahală s-a angajat „să facă pomenirile sale după cuviinţă”33. Pentru el şi soţia sa - mai târziu, Magnisia monahia - şi pentru neamul lor „s-au aşezat a li să face pomenire întotdeauna la sâmbăta dintâiu a Postului mare, la Sfântul Toader, cu panahidă şi masă cu îndestulare la trapeză, după rânduiala’34. Nu cunoaştem în ce măsură şi-au respectat călugării angajamentele faţă de amintirea fratelui Filaret, dar după cele tăcute pentru comunitatea monahală de aici, numele ctitorului ar trebui să fie pomenit şi astăzi la marile sărbători.

Ştim cu siguranţă că odată cu demolarea, la sfârşitul anilor ’60 ai sec. XIX, a monumentului de cult construit de Theodor Sabău, „s-a risipit”, „s-a pierdut urma mormântului” marelui ctitor. După distrugerea mormântului, arhimandritul Daniil, namestnic şi stareţ al mănăstirii, pe temeiul tradiţiei, a aşezat din nou o piatră de marmură, cu numele săpat „Monah Filaret”, pe locul socotit că păstrează acest mormânt şi l-a îngrădit cu zăbrele de fier.

Întru pomenirea monahului Filaret (Sabău), clucerul Catedralei din Chişinău, protoiereul Gheorghe Postică, în 1874, a instalat aici o placă de marmură, cu inscripţii în limba rusă, cu litere săpate şi aurite. Placa, împărţită în 3 spaţii verticale, avea deasupra următorul text: „Aici se odihnesc întru credinţă şi nădejdea învierii”. Apoi, în prima secţie, era trecut numele arhimandritului Chirii, primul egumen al mănăstirii, în cea de-a doua se pomenea numele arhimandritului Inochentie, un alt egumen al mănăstiri, iar textul din secţia a treia este dedicat celui mai mare ctitor al locaşului de la Curchi. Aici citim: „Monah Filaret, în lume Theodor Sabău, şi monahia Magnesia, în lume soţia porucicului Sabău. Ambii au jertfit mănăstirii o mare cantitate de pământ”36. Această placă, acoperită cu un capac de tablă groasă, şi având forma unui mormânt, a fost aşezată în ograda mănăstirii, pe locul pe care fusese cândva biserica Naşterea Maicii Domnului a lui Sabău, lângă zidul din dreapta al naosului.

Începând cu ziua de 12 septembrie 1813, la cârma mănăstirii Curchi se află arhimandritul Chirii. Perioada aflării sfinţiei sale în fruntea comunităţii monahale de la Curchi este una de adevărată dezvoltare şi întărire a sfântului locaş. Buna pregătire teologică, experienţa vastă acumulată până în momentul propulsării sale în fruntea comunităţii monahale, relaţiile bune cu conducerea eparhiei recent înfiinţate în Basarabia, capacităţile sale organizatorice şi administrative au fost factorii determinanţi care au asigurat o avansare economică şi o extindere (expansiune) duhovnicească a mănăstirii Curchi.

Spre deosebire de predecesorii săi, informaţiile despre arhimandritul Chirii, primul egumen al mănăstirii Curchi, sunt mai bogate. S-a născut în anul 1764, locul naşterii, din păcate, nu ne este deocamdată cunoscut. La catagrafierea clerului monahal, organizată în 1817 de administraţia bisericească a Basarabiei, despre arhimandritul de la Curchi s-au scris următoarele: „are vârsta de 54 de ani, învăţat, cântăreţ moldoveneşte şi puţin greceşte, de neam moldovan, fecior de preot”37. în continuare, în acelaşi document este trecută în revistă cariera sa monahală, aceasta fiind descrisă cu atâta exactitate şi concreteţe încât este fără îndoială că fişa de catagrafiere s-a completat de însuşi cel ce stătea în fruntea mănăstirii sau de un „logofăt”, dar neapărat din spusele „intervievatului”. La vârsta de 18 ani (la 29 iunie 1782) a fost tuns în monahism de egumenul Varlaam de la mănăstirea Râşca din ţinutul Suceava. Intrat în tagma călugărească, a făcut ascultare la mănăstirea Râşca, „au ţinut strana, fiind şi în slujba logofeţiei la pricinile mănăstirii”. După aceea, „l-au luat” episcopul Iacov (Stamati) de la Huşi şi, la 10 martie 1783, l-a hirotonisit diacon, apoi arhidiacon, iar, la 20 septembrie 1788, acelaşi episcop îl hirotoniseşte ieromonah. La episcopia din Huşi face ascultare timp de aproape 10 ani. Deţinând funcţia de econom al episcopiei, trece o adevărată şcoală de administrare a instituţiilor monahale. în 1792, când episcopul de Huşi a fost ales mitropolit al Moldovei, ieromonahul Chirii a fost „rânduit”, la 25 august, egumen la mănăstirea Pângăraţi38din ţinutul Neamţ, iar la 6 iunie 1794 „s-au făcut” arhimandrit şi a fost „rânduit” proestos la mănăstirea Râşca,y. în analele mănăstirii Râşca au rămas consemnate activităţile desfăşurate între anii 1798-1799 de egumenul Chirii, evidenţiindu-se, îndeosebi, lucrările de reparaţie, de refacere şi construcţie a chiliilor.

Frământările din sânul clerului, inclusiv al celui monahal din timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, îl aduce pe pvoestosul de la Raşca în tabăra mitropolitului exarh Ga-vriil Bănulescu-Bodoni, acesta „l-a rânduit”, iniţial, asesor în consistoriu, apoi l-a numit „proestos la mănăstirea învăţăturilor Socola”. Se bucura de o mare trecere în faţa mitropolitului exarh, aşa încât înalt Preasfinţia Sa l-a binecuvântat să slujească cu mitră şi cârjă arhimandricească. La 31 iulie 1810, generalul Kaminski, comandantul suprem al armatei ruseşti de la Dunăre, în numele împăratului Rusiei, i-a înmânat Crucea de aur şi lanţul de aur de purtat la gât. în 1808, mitropolitul Gavriil l-a „rânduit” proestos la mănăstirea Galata din laşi", ce era închinată Sfântului Mormânt. A tăcut ascultare la această mănăstire până în octombrie 1812, adică până la retragerea oştilor ruseşti din Moldova, moment în care „s-a slobozit”, din voinţa lui, din egumenie şi din slujba consistoriei.

După aceste „demisii de onoare” a revenit la mănăstirea Râşca, unde fusese călugărit şi avea chilie făcută pe cheltuiala sa, „spre petrecerile vieţii sale”. Dar odată cu revenirea în fruntea Mitropoliei Moldovei a mitropolitului Veniamin Costachi, din spusele sale, „a pornit o goană împotriva noastră, a tuturor câţi am fost în slujba ocârmuirii bisericeşti în vremea stăpânirii rossieneşti în Moldova, iar mai ales asupra mea mai presos, ca să mă dea de la mănăstire afară şi să mă trimită surghiun la mănăstirea Neamţului”43. A încercat prin judecată să-şi facă dreptate şi să-şi justifice acţiunile, dar nu a izbutit.

Răsturnarea de situaţie - retragerea armatei ruse din Muntenia şi Moldova, precum şi anexarea frauduloasă a părţii de răsărit a Moldovei la Imperiul Rus - îl face să solicite „supuşenia rossienească”, pe care o obţine în ianuarie 1813 de la consulul rus de la Iaşi, şi la 29 august 1813 ajunge la Chişinău, unde este primit cu bucurie de mitropolitul Gavriil, fostul său stăpân de la laşi. Arhimandritul Chirii a depus jurământul şi dat fiind faptul că mitropolitul Gavriil îl cunoştea ca slujitor credincios, l-a „rânduit” asesor la dicasterie, iar la 12 septembrie 1813 l-a numit proestos la mănăstirea Curchi.

În analele istoriei s-a păstrat această dispoziţie a exarhului Gavriil: „Fiindcă călugării schitului Curchi, ce să cinsteşte cu hramul Naşterii Preacuratei Fecioare Maria, Maicii Domnului Nostru Iisus Hristos, şi însuşi ctitorul numitului locaş, dumnealui Toader Sabău ne-au poftit ca să rânduim pe prea cuvioşia sa arhimandritul Chirii, proin Galata, proestos şi purtătoriu de grijă numitului schit.

Drept aceea, noi întâi învrednicim pe acel schit în numărul mănăstirilor eparhiei noastre, că de acum să se numească mănăstire, la care orânduim pe prea cuvioşia sa numitul arhimandrit Chirii, asesorul dicasteriei noastre, proestos şi purtătoriu de grijî întru totul a numitei mănăstiri Curchi, însă rămânând şi în slujba dicasteriei în care este orânduit”.

La aflarea veştii de numire a arhimandritului Chirii ca egumen la Curchi, egumenul Lazăr de la Călărăşăuca, exarhul mănăstirilor basarabene, transmite dicasteriei că „urează prea cucernicului părinte arhimandrit Chirii mulţi ani cu sănătate şi izbândă în împlinirea datoriei sale”.

Trecând în Basarabia, arhimandritul Chirii nu a venit într-o lume străină sufletului său. îi erau bine cunoscuţi oamenii de aici. Anterior conlucrase cu mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni în Moldova, fusese asesor în exarh ie şi proestosul Şcolii teologice de la Socola. Paul

Mihail, un bun cunoscător al vieţii bisericeşti de la noi, susţine că a fost chiar „mâna dreaptă”47 a mitropolitului la Iaşi. Rânduit egumen la mănăstirea Curchi, a găsit aici monahi hirotonisiţi şi preoţi hirotonisiţi direct sau cu binecuvântarea mitropoliţilor Moldovei Gavriil Callimachi (1760-1786), Leon Gheucă (1786-1788), lacov Stamati (1792-1803), Veniamin Costachi (1803-1806; 1812-1842) sau cu blagoslovenia episcopilor de Huşi Inochentie (1752-1782) şi Meletie (1803-1826).

Numit în fruntea comunităţii monahale de la Curchi, care era destul de numeroasă (erau peste 70 de vieţuitori), arhimandritul Chirii, împreună cu fraţii de aici, a promovat „tradiţia şi viaţa românească, pe lângă cea religioasă”.

A îndrumat activitatea mănăstirii timp de aproape 10 ani. (La 25 martie 1822, proestos al sfintei mănăstirii Curchi era arhimandritul Irinei.)49 Sub îndrumarea arhimandritului Chirii, aşezământul monahal de la Curchi s-a dezvoltat din schit în mănăstire, sfinţia sa fiind şi primul ei egumen. A trecut la Domnul la 23 (după alte date, la 25) martie 1825. A fost înmormântat, după tradiţie, în curtea mănăstirii. în perioada interbelică, aici se afla o placă de marmură, cu litere negre, având deasupra sculptată o mitră între înflorituri şi pe care se putea citi următoarea inscripţie, în româneşte: „Sub această marmoră odihneşte trupul răposatului arhimandrit ieroschimonah Chirii, proin proestos monastârilor Râşca din Moldavia şi Curchi din oblastia Basarabiei, carele la anul 1825, martie 23, au împlinit obştească datorie, fiind în oraşul Chişinăului”50. Pe placa de marmură, instalată, în 1874, în curtea mănăstirii, de către protoiereul Gheorghe Postică, despre care am vorbit mai sus, în prima secţiune se putea citi următorul text: „Arhimandrit Chirii, în lume tot Chirii, născut la 1764, la 1794 arhimandrit şi stareţ al mănăstirilor Râşca şi Curchi. Mort la 25 Martie 1825, în oraşul Chişinău”51. Această piatră tombală constituie un monument epigrafic şi plastic de mare valoare: demonstrează unitatea bisericii strămoşeşti de o parte şi de alta a Prutului.

În perioada interbelică, în muzeul mănăstirii se afla un tablou mare cu chipul pictat pe pânză al egumenului Chirii, iar în faţa altarului din biserica mare se păstra crucea frumoasă a arhimandritului, probabil cea de aur, dăruită la Iaşi de generalul rus Kaminski.

DESCRIEREA COMPLEXULUI MONAHAL

În prima jumătate a sec. XIX, mănăstirea Curchi devenise unul din principalele centre monahale din Basarabia şi unul dintre cele mai însemnate monumente ale arhitecturii moldoveneşti din această

zonă. Ansamblul arhitectural se compunea din două biserici, clopotniţă, case ale monahilor, chilii pentru călugări, pivniţe din piatră etc. Comunitatea întreţinea concomitent cele două biserici, cea de lemn, întemeiată de monahul loan, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dumitru, şi biserica cea nouă, zidită din piatră pe cheltuiala lui Theodor Sabău, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Evident, mai bogată şi mai îngrijită era biserica nouă, cea din lemn treptat distrugându-se. Nu cunoaştem motivele, dar la 25 mai 1822 „lucrurile” ce se aflau în biserica cu hramul Sfântul Dumitru au fost vândute lui Marco Zagori, locuitor al Chişinăului. în izvodul întocmit cu această ocazie sunt trecute obiectele şi instrumentarul folosit pentru oficierea sfintelor slujbe religioase. Printre odoarele vândute se numără şi pristolul cu toată îmbrăcămintea şi 2 sfeşnice mari de alamă, catapeteasma de muşama, 5 icoane mari (de lemn) împărăteşti şi altele 21 ale sfinţilor de la praznicele de peste an, policandrul mare de alamă cu 6 fofeze, alte 8 policandre de madim, cu câte 4 fofeze, un rând de veşminte preoţeşti, cu toată rânduiala lor la mijloc etc. Nu găsim nicio explicaţie faptului că în şirul obiectelor înstrăinate se numără o evanghelie şi o „carte Cazanie ce se citeşte preste an”. Să fi fost Cazania intitulată Carte românească de învăţătură, dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti, şi la sfinţii mari, tipărită la Iaşi, în 1643, de către mitropolitul cărturar Varlaam? Considerăm că după o asemenea operaţie de curăţare a sfântului locaş biserica cu hramul Sfântul Dumitru a devenit inutilizabilă. La moment, nu putem da un răspuns la întrebarea formulată, deşi într-un act de danie de la 15 martie 1842 se menţionează „soborul mănăstirii Curchi care prăznuieşte hramul Naşterea Maicii Domnului şi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”. Se prăznuia doar hramul Sfântul Dumitru sau mai exista în natură ctitoria monahului loan? Mai degrabă dăinuia tradiţia, locaşul de lemn fiind deja dispărut.

La 15 martie 1842, ajuns la bătrâneţe „şi neavând clironom”, adică moştenitor, Vasile Dănilescu, ruptaş din Chişinău, face danie mănăstirii Curchi moşia Ştiubeeni din judeţul Iaşi, cumpărată recent de la spătarul Matei Râşcanu. Ctitorul solicita ca atâta timp cât va fi în viaţă să aibă a stăpâni pomenita moşie, iar mănăstirea să fie „îndatorită a mă căuta pe mine cu cele trebuincioase până la trecerea mea din viaţă, adică să-mi dei chilii, posluşnic şi toate cele trebuincioase”. După trecerea la cele veşnice, moşia urma să intre în proprietatea mănăstirii, iar pentru donator comunitatea de la Curchi urma să facă pomenirea ctitorului, a părinţilor săi şi a tot neamul. A decedat Vasile Dănilescu la 12 aprilie 1842 şi a fost îngropat în curtea mănăstirii.

In 1843 la complexul monahal de la Curchi se adaugă biserica de iarnă, construită din piatră, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Sfântul locaş a fost sfinţit în 1847. Până în prezent pe peretele altarului se păstrează chipul Sfântului Dumitru.

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus (1812), toate mănăstirile şi schiturile din acest spaţiu au fost trecute în subordonarea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse, în plan local fiind puse sub administrarea directă a Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului şi controlul protopopilor. în 1868, Sinodul Bisericii Ruse a hotărât ca vicarul de Chişinău să fie numit şi episcop de Cetatea Albă (Akkerman), dar cu sediul la Chişinău. Conform decretului sinodal din 10 decembrie 1868, mănăstirea Curchi a fost pusă sub cârmuirea directă a arhiereului vicar de Akkerman. De facto, mănăstirea era condusă de locţiitorul stareţului, care locuia permanent la mănăstire. Primul egumen arhiereu a fost Petru Troiţki, întâiul vicar de Akkerman, acesta încredinţând conducerea mănăstirii ieromonahului Daniil Teut (1869-1870), egumenului Ilarion Ţurcanu (1870-1872) şi altora.

Relativ puţin - doar vreo 50 de ani - a servit călugărilor de la mănăstirea Curchi biserica cu hramul Naşterea Maicii Domnului, ctitorită de Theodor Sabău. în anii 1866-1872, ea a fost dărâmată, pe locul ei fiind construită alta nouă, cu acelaşi hram. S-a ridicat din banii adunaţi cu condica de milă. Construcţia noii biserici era motivată şi de faptul că între timp mănăstirea devenise reşedinţă a ierarhului vicar de Akkerman. La înălţarea noii construcţii a fost folosită şi piatra de la ctitoria lui Theodor Sabău. Noua construcţie este o biserică monumentală, planul sfântului locaş având forma crucii greceşti cu dimensiunile 31,5 X 22,5 m. Conform opiniei specialiştilor din domeniul arhitecturii, ea „corespunde, cu aproximaţie, planului catedralei Sfântul Andrei din Kiev şi al catedralei mănăstirii Smolnîi din Petersburg, opere ale marelui arhitect rus de origine italiană Bartolomeo Francesco Rastrelli”.

Materialele de arhivă atestă faptul că proiectul iniţial al bisericii de vară al mănăstirii Curchi a fost elaborat de arhitectul basarabean Nicolae Ţiganco, însă din cauză că el promova o arhitectură de tip oriental, proiectul respectiv nu a fost aprobat de Departamentul Proiectare din Petersburg, care, pe atunci, patrona lucrările de construcţie din Basarabia.

La o depărtare de 80 m de biserica mare de vară, în anul 1914 a început construcţia bisericii de iarnă cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Războiul Mondial a blocat construcţia edificiului. în 1921, zidurile bisericii erau „înţepenite” la nivelul de 2 metri înălţime58. Construcţia bisericii a fost reluată în anii 1937-1938, apoi din nou abandonată, şi a fost terminată abia în 2005, când a fost şi sfinţită.

în cimitirul mănăstirii, în anii 1908-1909 a fost zidită o bisericuţă în cinstea Tuturor Sfinţilor. Bisericuţa există şi astăzi şi serveşte mai ales pentru oficierea serviciului divin atunci când moare cineva din călugări.

Primul Război Mondial şi perioada de incertitudine şi anarhie din 1917 a adus mari stricăciuni gospodăriei mănăstireşti. Cea mai bogată mănăstire din Basarabia altădată a ajuns într-o stare de delăsare. Falnica catedrală admirată altădată de vizitatori de la distanţă, arăta acum jalnic, mai ales odată ce se intra în curtea mănăstirii. „Impresia ce se făcuse de la distanţă se şterge imediat... Mai toate clădirile au nevoie de grabnice reparaţii. Catedrala e crăpată şi culoarea roşie de pe ea, cojită; trapezul cu tavanul jos, fără aer, e respingător chiar de la intrare... Pictura catedralei e simplă. Zidul împrejmuitor al mănăstirii s-a lăsat şi ca să nu să se prăvălească, poarta principală a fost închisă nu se ştie pentru câtă vreme...

În jurul mănăstirii este multă pădure tăiată, fapt ce strică şi mai mult aspectul estetic al mănăstirii”.

Aceste impresii de călătorie ale profesorului Gheorghe Raşcu sunt completate de mărturisirile interesante ale părintelui stareţ despre „răscoala bolşevică din 1917 şi cum Armata Română a sosit tocmai la vreme pentru a scăpa mănăstirea de o devastare completă”.

ŞCOALA DE LA MĂNĂSTIREA CURCHI

În 1872, epitropia bisericii din Basarabia a deschis, pe lângă principalele mănăstiri, inclusiv pe lângă cea de la Curchi, şcoli în care puteau să înveţe copiii clericilor, rămaşi orfani60. Dar aceste şcoli erau frecventate şi de posluşnicii de la mănăstire, precum şi de copiii boierilor, răzeşilor, mazililor şi chiar ai ţăranilor. în primul an şcolar, 1872-1873, la şcoala de pe lângă mănăstirea Curchi s-au înscris 20 de elevi61. Lecţiile începeau la 1 septembrie şi se încheiau la 31 mai. Orele se ţineau 6 zile din săptămână, în afară de duminică, câte 3 lecţii zilnice, cu durata de 60 de minute, lecţia a treia fiind caligrafia sau muzica, în total, pe parcursul unei săptămâni elevii aveau 18 ore: religia - 3 ore, citirea (rusă şi slavonă) - 6 ore, aritmetica - 4 ore, caligrafia (scrisul) – 3 ore, muzica bisericească şi laică - 2 ore62. Pentru a se relaxa, copiii aveau şi o oră de gimnastică. Procesul de studii dura un an şi se desfăşura numai în limba rusă. Copiii din familiile înstărite achitau anual o taxă de 6-20 de ruble, cei din familiile sărace şi orfanii erau întreţinuţi din contul mănăstirii. Pentru elevii din familiile de clerici săraci şi copiii clericilor, rămaşi orfani, pe lângă mănăstire funcţiona un orfelinat, în care erau întreţinuţi copiii între 6 şi 10 ani.

Şcoala de pe lângă mănăstirea Curchi (de altfel, încă altele cinci, în total şase asemenea instituţii) avea statut de şcoală centrală, adică era o instituţie de învăţământ în care, conform statutului, erau înmatriculaţi, întreţinuţi şi învăţaţi copiii clericilor decedaţi. Mai apoi, absolvenţii acestor şcoli aveau dreptul să se înscrie în şcolile teologice, iar după terminarea lor puteau să urmeze studiile la seminarul teologic. în calitate de învăţători la aceste şcoli activau tineri absolvenţi ai Seminarului Teologic din Chişinău63. Şi aceştia erau întreţinuţi din contul mănăstirii, cu hrană şi cazare, achitându-li-se şi un salariu anual de 250 de ruble. în 1874, arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului, „vestitul” Pavel Lebedev, inspectând mănăstirea Curchi, a rămas satisfăcut de activitatea şcolii de pe lângă sfântul locaş, îndeosebi de faptul cum elevii cântă în strană slavonă (rusă).

În 1884, cei 11 elevi de la şcoala mănăstirii Curchi erau întreţinuţi din contul mănăstirii. în 1900, la mănăstire învăţau 10 elevi. în anul de studii 1885-1886, la şcoala de pe lângă mănăstirea Curchi a învăţat şi Gheorghiţă Grosu, viitorul mitropolit Curie al Basarabiei, fiind adus aici de mama sa, după moartea tatălui său, Ştefan Grosu, dascăl la biserica din satul Nimoreni, judeţul Lăpuşna. Despre această perioadă a vieţii sale, arhiereul îşi amintea: „... după voia lui Dumnezeu, tătuţă a murit degrabă, fiind eu de 8 ani. Mămuţa a rămas cu 3 copii, dintre care eu eram cel mai mare... După multe alergături din partea mamei, eu am fost orânduit la şcoala de la mănăstirea Curchi... în şcoală se învăţa numai în ruseşte. Greu îmi venea mie, moldovanului, să învăţ ruseşte, mai ales nu puteam face drept loviturile cuvântului. (Nu putea pune corect accentul – n.n.). Dar eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, am învins greutăţile toate şi peste un an am trecut din şcoala mănăstirii Curchilor în şcoala clericală din Chişinău, şi apoi la seminar”65. Trăirea duhovnicească în sânul comunităţii monahale de la Curchi a determinat destinul tânărului învăţăcel. Pe parcursul carierei sale monahale, mitropolitul Curie a trecut de nenumărate ori, cu diverse prilejuri, pe la mănăstirea care i-a fost pornirea în cariera duhovnicească.

O frumoasă şi totodată tristă amintire despre ultima vizită a mitropolitului Gurie la mănăstirea Curchi o datorăm scriitorului şi publicistului Boris Buzilă. în toamna anului 1936, acesta, copil fiind, la vârsta de şapte ani, a venit la mănăstirea din apropierea satului său natal, împreună cu alţi elevi şi cu învăţătorul lor, la o lecţie practică de religie. De altfel, venea adesea la sfântul locaş cu părinţii, fie la hramul mănăstirii, la 8 septembrie, fie la cunoştinţele pe care le aveau în rândul monahilor, unii dintre ei fiindu-i chiar rude. „Revăd în minte şi acum trapeza mănăstirii, în care se simţea plutind miros de borş de peşte, masa foarte lungă, în dreptul căreia fuseserăm aşezaţi noi, copiii din mai multe sate, alături de preoţii care ne predaseră la orele de religie. în capul mesei stătea mitropolitul Gurie, cu camilafca albă şi cu barba colilie, care mi se părea atunci foarte bătrân, «vechi de zile», cum se spune în cărţile sfinte, deşi nu împlinise nici 60 de ani. Un preot a început să ne pună întrebări din materia predată. La un moment dat, am fost întrebaţi de ce sărbătorim duminica. Abia trecusem în clasa a doua, eram mai mic cu un an decât colegii mei, nu avusesem timp să iau şcoala în serios, mi se părea tot o joacă, nu eram însă deloc timid. Am ridicat îndată mâna şi am început să răspund: «Serbăm duminica, fiindcă dintre toate zilele săptămânii ea este cea mai frumoasă. N-aţi văzut - îi întrebam eu, din cale-afară destul de curajos, «ascultătorii» - că atunci când peste săptămână e vreme urâtă, duminică se înseninează, se face timp frumos?». Nu mi-am dus răspunsul până la capăt, că în trapeză s-a iscat o animaţie veselă. Râdeau preoţii, râdeau călugării, râdea şi mitropolitul. Mai târziu mi-am dat seama sau mi s-a explicat de ce râdeau toţi. Se aştepta o definiţie teologică, dar eu dădusem una... meteorologică. La sfârşitul lecţiei ne-am dus toţi să-i sărutăm mâna mitropolitului. M-a mângâiat pe cap, m-a privit cu blândeţe, nu m-a mustrat, nu mi-a sancţionat în nici un chip ignoranţa, iar eu nu-mi luam ochii de la iconiţa rotundă pe care o purta pe piept”.

Întâmplarea aceasta a avut loc cu câteva săptămâni înainte ca mitropolitul Gurie să fie înlăturat de la scaunul mitropolitan şi silit să părăsească eparhia, în condiţiile cunoscute. în acest sens, memorialistul consemnează că „a fost ultima sa vizită la mănăstirea Curchi şi, în acelaşi timp, prima şi ultima ocazie când m-am aflat faţă în faţă cu mitropolitul Gurie...”.

Funcţionarea şcolii pe lângă mănăstire a contribuit la creşterea nivelului de instruire a vieţuitorilor ei. Conform datelor de la sfârşitul anului 1918, din cei 145 de vieţuitori la mănăstire, 100 aveau studii primare, alţii 29 „ştiau” puţină carte, şi doar 16 erau analfabeţi68. Evident, şcoala de la mănăstirea Curchi, precum şi toate celelalte instituţii de acest gen, era un mijloc de rusificare nu doar a celor ce frecventau orele, dar şi a populaţiei din zona respectivă, însă la fel rămâne valabil faptul că instruirea căpătată aici, fie şi într-o limbă străină sufletului şi spiritului 1 : îi desprindea pe elevi din masa ţărănească ignorantă şi plasa într-un mediu social mult mai cultivat.

Comunitatea monahală de la mănăstirea Curchi era cunoscută şi prin corul său, o bună perioadă de tirr.r activitatea acestuia fiind supravegheată de episcop vicar Gavriil.

În lipsa instituţiilor de învăţământ şi culturale, inclusiv celor muzicale, cântarea bisericească rămânea a fi printre puţinele mijloace de exprimare a tradiţiei, de manifestare a credinţei şi identităţii naţionale. La marile sărbător împărăteşti, dar mai cu seamă în Postul Mare, creştin: din satele apropiate, dar şi din cele mai îndepărtate, sc îndreptau spre mănăstirea Curchi şi pentru plăcerea de _ asculta unele cântări bisericeşti, mai ales dacă acestea erau interpretate în limba română. Corul de la mănăstirea Curchi era considerat unul dintre cele mai bune din Basarabia. Nu este întâmplător faptul că la 21 iulie 1913, când în biserica Sfântul Gheorghe din Chişinău episcopul vicar Gavriil a oficiat Sfânta Liturghie exclusiv în „moldoveneşte”, el a fos: acompaniat de corul mănăstirii Curchi şi de cântăreţul Gheorghe Hodorogea, profesorul de muzică bisericească de la Şcoala de cântăreţi şi de la Seminarul Teologic dir. Chişinău, un mare interpret de muzică sacră69. La slujbă au participat boieri, preoţi, profesori, învăţători, ofiţer: soldaţi, ţărani. Acest eveniment s-a produs cu prilejul promulgării decretului conform căruia clericilor din Basarabia li s-a permis folosirea limbii române materne la săvârşirea slujbei religioase, fapt ce nu mai avusese loc in viaţa bisericească din spaţiul dintre Prut şi Nistru de pe vremea arhiereului Pavel (Lebedev), care cel dintâi, după anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, a alungat „limba moldovenească” şi cântarea bisericească românească din biserica strămoşească. Prezent la eveniment, marele mecenat Vasile Stroescu, într-o scrisoare către Parteniu Cosma, prietenul său din Sibiu, consemna următoarele: „în biserica parohială Sfântul Gheorghe, vicarul arhiepiscopiei din Chişinău, arhiereul Gavriil (rus), împreună cu arhimandritul Gurie (Grosu, moldovean) şi mai mulţi preoţi moldoveni au oficiat Sfânta Liturghie. A cântat cor moldovenesc de la mănăstirea Curchi la o strană, iar la altă strană, vestitul solist tenor din corul catedralei Hodorogea... Cântarea corului şi mai ales a solistului tenor Hodorogea, care a cântat Binecuvântează suflete al meu, Veniţi să ne închinăm, Sfinte Dumnezeule şi altele, a entuziasmat pe toată lumea”. Episcopul vicar al Akkermanului Gavriil, împreună cu arhimandritul Gurie, a mai oficiat Sfânta Liturghie în limba română la mănăstirea Noul Neamţ, precum şi în satul Isacova, judeţul Orhei, în ultima localitate aceştia fiind asistaţi de călugării de la mănăstirea Curchi şi de preoţii din sat.

Odată cu reactivarea vieţii monahale, la mănăstirea Curchi a renăscut şi tradiţia cântecului religios. Acustica perfectă din biserică şi vocile călugărilor ce cântă în strană cuceresc din nou inimile credincioşilor aflaţi în faţa altarului. Actualmente, activitatea corului de călugări de la mănăstire este supravegheată de părintele stareţ. Timp de 10 ani, corul este condus de talentatul dirijor şi compozitor Victor Bragari, un mare împătimit de muzica corală bisericească. în perioada respectivă dirijorul a reuşit să formeze un adevărat cor profesionist. Activitatea de creaţie a profesorului de muzică religioasă şi a corului a culminat în anul 2010, când, cu ocazia împlinirii a 235 de ani de la înfiinţarea mănăstirii, cu binecuvântarea arhimandritului Siluan (Şalaru), s-a izbutit editarea unui CD cu muzică corală bisericească. Intitulat Lumină Lină, CD-ul conţine 16 compoziţii, dintre care 8 sunt în limba română - Binecuvântează suflete al meu, Domnul s-a împărtăşit, Acum slobozeşte, Lăudaţi Numele Domnului, Binecuvântările învierii, Laudă suflete al meu pe Domnul, întru împărăţia ta, Mila Păcii - şi altele 8 sunt în limba slavonă - Lumină lină, Născătoare de Dumnezeu Fecioară Bucură-te, Slavă întru cei de sus, Binecuvântează suflete al meu, Unule născut, Heruvicul, Cuvine-se cu adevărat, Lăudaţi pe Domnul. Unele dintre aceste frumoase cântări sunt cunoscute, altele sunt o premieră pentru ascultători. Cu siguranţă că melodiile incluse pe CD sunt un adevărat suport pentru sufletele credincioşilor din Moldova.

La 9 octombrie 2011, corul mănăstirii Curchi, împreună cu corul Catedralei Mitropolitane din Chişinău, a interpretat cântările Sfintei Liturghii în timpul serviciului divin oficiat de întâistătătorul Bisericii Ruse Kiril în scuarul din faţa Catedralei Mitropolitane din Chişinău.

COMUNITATEA MONAHALĂ

Evident că la început schitul Curchi avea puţini vieţuitori, dar treptat numărul lor a crescut, sfântul locaş obţinând statut de mănăstire. După cinci ani de la anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul Rus, pentru o mai bună cunoaştere şi exploatare a teritoriului proaspăt „achiziţionat”, autorităţile ţariste au efectuat un recensământ al populaţiei şi al fondului funciar, efectuându-se o evidenţă şi a vieţuitorilor din mănăstiri. Izvodul mănăstirii Curchi întocmit în 1817 conţine unele date despre averea mobilă şi imobilă a sfântului locaş, destul de preţioase sunt informaţiile despre vieţuitorii din mănăstire. în baza datelor furnizate de acest recensământ, se poate întocmi un prim registru al comunităţii monahale de la Curchi, care avea o existenţă de mai bine de patru decenii.

în fruntea comunităţii monahale se afla egumenul arhimandrit Chirii, care era ajutat în administrarea treburilor sfântului locaş de 9 ieromonahi: Atanasie, Isidor, Luchian, Ieronim, Visarion, Ionichie, Macarie, Nicodim şi Daniil. Conform izvodului mănăstirii, întocmit în 1817, sfântul locaş adăpostea 77 de persoane, dintre care 51 de călugări şi 26 de posluşnici. în afară de arhimandrit şi ieromonahi, din tagma călugărească de aici mai tăceau parte: 2 ieroschimi, 4 ierodiaconi, 1 schimonah şi 34 de monahi. Majoritatea din ei (63 la număr) erau moldoveni, dar printre vieţuitorii mănăstirii se numărau călugări şi posluşnici de alte etnii: 8 - de origine rusă, 2 - de origine greacă, 2 - de origine bulgară, 2 - de origine sârbă.72

Mănăstirea Curchi era un adevărat centru al ortodoxiei. Aici îşi găsiseră adăpost şi călugări de la unele instituţii monahale de la Muntele Athos: schimonahul Averchie, sârb, 50 de ani, călugărit în 1789 de duhovnicul Gherasim de la Lavra Sfântul Atanasie; monahul Victor, moldovean, 31 de ani, călugărit în 1816 de arhimandritul Lavrentie de la mănăstirea Zograf; ieromonahul Luchian, moldovean, 39 de ani, călugărit în 1802 de ieromonahul şi duhovnicul Moisi, cu blagoslovenia stareţului loan; monahul Nichifor, bulgar, 43 de ani, călugărit în 1792 de acelaşi stareţ de la schitul Axion Estinos; monahul Varlaam, rus, 53 de ani, venit la Curchi de la schitul Giorneve (!) şi alţii.

La momentul efectuării recensământului erau încă vii legăturile dintre centrele monastice din Basarabia şi scaunul mitropolitan de la laşi, episcopia de la Huşi, sfintele şi vechile locaşuri din dreapta Prutului. La mănăstirea Curchi vieţuiau monahi care primiseră călugăria în instituţiile monahale de la Pângăraţi, Râşca, Poiana Mărului din Moldova şi la mănăstiri din Ţara Românească, unii călugări fiind trimişi să facă ascultare aici chiar de Paisie Velicicovschi, stareţul/egumenul de la mănăstirea Neamţ. Printre cei veniţi de peste Prut, după închiderea graniţei, se număra însuşi egumenul mănăstirii, arhimandritul Chirii71. Luate împreună, aceste circumstanţe au contribuit la perpetuarea tradiţiilor religioase (monahale) româneşti în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Unii călugări fuseseră tunşi în monahism în mănăstirile locale - Hârjauca, Hârbovăţ, Hâncu, Dobruşa, Tabăra, Hirova, precum şi la schitul Maşcăuţi. „Naşii lor de botez” le-au fost episcopii de Huşi, mitropolitul Moldovei, stareţi (egumeni) ai mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos. Aici haina călugărească era purtată şi de unii dintre foştii preoţi de mir, cărora murindu-le soţiile, ei îşi continuau viaţa închinată rugăciunii la sfânta mănăstire.

Călugării şi posluşnicii executau toate muncile agricole din gospodăria mănăstirii, conform izvodului, se ocupau „cu rucodelia casii”: lucrau în vie, livadă, la prisacă, îngrijeau animalele. O parte dintre sălăşluitorii mănăstirii cunoşteau unele meşteşuguri, erau cizmari, cojocari, potcăperi, hămurari, rotari, solonari, croitori etc.

Evident că nivelul de pregătire intelectuală a vieţuitorilor mănăstirii era diferit, dar, din datele furnizate de izvodul de la 1817, constatăm faptul că aproape jumătate din ei erau ştiutori de carte: din cei 51 de călugări 24 erau învăţaţi şi 27 neînvăţaţi, iar din cei 26 de posluşnici 10 erau învăţaţi şi 16 neînvăţaţi, aşa precum specifică sursa noastră de informare. Din totalul de 77 de vieţuitori ai mănăstirii 34 erau ştiutori de carte. Raportat la nivelul general de instruire al populaţiei, constatăm astfel un grad avansat al ştiutorilor de carte în mediul monahilor de la Curchi75. Un adevărat poliglot era posluşnicul Gavriil Cosovschi, care, pe lângă limba maternă, sârba, cunoştea şi alte patru limbi - greaca, rusa, româna şi poloneza, îndeplinind sarcina de tălmaci în numitele limbi, de Ia multe locuri, precum îl arată atestatele ce are la mână. Sârb de origine, pravoslavnic din Ţara Ungurească, numitul posluşnic înainte de călugărie a fost căpitan în armata moschicească.

în 1890 obştea monahală de la Curchi era alcătuită din 44 de călugări77. în 1918, la momentul revenirii Basarabiei în hotarele statului român, la Curchi exista cea mai mare comunitate monahală din spaţiul dintre Prut şi Nistru. Aici vieţuiau 145 de persoane, dintre care un arhimandrit, un protosinghel, 14 ieromonahi, 7 ierodiaconi, 35 de monahi, 20 de corişti, 4 cântăreţi de strană, 19 fraţi rasofori şi 85 de fraţi de ascultare78. Pentru comparaţie, menţionăm că la Noul Neamţ vieţuiau 131 de monahi, la mănăstirea Dobruşa - 109, iar celelalte 11 mănăstiri de monahi aveau fiecare mai puţin de o sută de vieţuitori7'1. După obârşia socială, din cei 145 de vieţuitori de la Curchi, 126 proveneau din ţărani, 10 din răzeşi, iar 9 erau feciori de clerici.

Dinamica vieţuitorilor de la mănăstire, pe parcursul anilor, a fost oscilantă, cu unele scăderi temporare, dar în fond înregistrând o creştere continuă, mai ales în perioada interbelică, când Curchi a devenit „cea mai bogată şi mai frumoasă mănăstire din Basarabia”.

În sânul comunităţii monahale de la mănăstirea Curchi şi-a trăit ultimii ani de viaţă protoiereul tipograf Iustin Ignatovici, în călugărie luându-şi numele Ignatie. Până a ajunge la mănăstire desfaşurase o bogată activitate editorială şi de traducător. în anii 1905-1915, îndeosebi după redeschiderea tipografiei eparhiale (1906), afiându-se în fruntea unui comitet eparhial, a editat 8 volume din Vieţile sfinţilor, completând vechile ediţii româneşti de la Neamţ (1807-1815), traduse de ierodiaconul Ştefan de la Căldăruşani (1834-1836), cu vieţile sfinţilor ruşi care nu figurau în cele două ediţii româneşti. împreună cu arhimandritul Gurie Grosu şi profesorul de „limbă moldovenească” Grigore D. Constantinescu, a tipărit în broşuri separate vieţile unor sfinţi, inclusiv ruşi: Teodosie arhiepiscopul Cernigovului (1908), Antonie cel Mare (1909), Sfânta Nina luminătoarea Iberiei (1909), Serafim de Sarov (1909), Teodosie cel Mare (1909), Atanasie al Alexandriei (1909), Cuviosul Macarie (1909) etc.

Fostul protoiereu tipograf Iustin Ignatovici a desfăşurat o bogată activitate în cadrul Frăţimei misionare ortodoxe „Naşterea lui Hristos”. Până în 1916, împreună cu un grup de preoţi teologi moldoveni, a tradus şi a editat, în limbile română şi rusă, peste 700 de „filişoare” (broşuri mici a câte 4-8 pagini), într-un tiraj de 5-6 mii fiecare, cu diferite învăţături de credinţă, cuvântări, vieţi ale sfinţilor şi altele80. Aceste tipărituri cu caracter instructiv-educativ religios au contribuit la ameliorarea stării moral-spirituale a populaţiei, au anihilat ofensiva sectarismului şi a mişcărilor cu caracter schismatic de care erau grav ameninţate comunităţile rurale tradiţional ortodoxe, la începutul sec. XX.

În 1923, sub ascultarea egumenului Iuvenalie erau 158 de slujitori: un arhimandrit mitrofor, 11 ieromonahi, 6 ierodiaconi, 42 de monahi, 10 fraţi rasofori şi 88 de fraţi de ascultare81. în 1936, arhimandritul Iuvenalie Ţăranu, de o vârstă înaintată, păstorea, cu multă înţelepciune şi cucernicie, obştea monahală alcătuită din 180 de monahi şi fraţi82. Mănăstirea a devenit treptat un adevărat centru, unde se cultivau şi se luminau sute de tineri.

RELICVE

O adevărată relicvă a mănăstirii Curchi este icoana Maicii Domnului. În perioada interbelică se păstra în biserica mare şi avea următoarele dimensiuni: lăţime - 80 cm, înălţime - 130 cm. Era ornamentată în diverse culori, dar predomină roşu.

În partea de jos, se putea citi inscripţia în limba rusă: „Adevăratul chip al icoanei Născătoarei de Dumnezeu făcătoare de minuni, care se află în Sfânta mănăstire Neamţ a înălţării din Moldova. Cu stăruinţa stareţului şi arhimandritului loan. Anul 1803”.

Pe margine: „Al doilea s-au prefăcut cu stăruirea monahului Loghin. 1854 goda, meseaţa mai 28 cisla, Eftimii”.

În aceeaşi perioadă, în biserica de iarnă a mănăstirii se afla icoana Sfântului Mucenic Gheorghe. Dimensiuni: lăţime - 70 cm, înălţime - 110 cm. Ornamentată în culori roşii şi mai ales verde-închis. în partea superioară a icoanei, pe bandă de argint, este săpată o inscripţie în limba română, din care s-a putut descifra doar „De n Orhei, 1804, no e v rie 30”.

În anii interbelici, crucea frumoasă a arhimandritului Chirii se păstra în faţa altarului din biserica mare.

ÎNCHIDEREA MĂNĂSTIRII ÎN 1940

În vara anului 1940, sub presiunea trupelor sovietice, evacuarea Basarabiei s-a făcut în mod fulgerător. în teritoriul peste noapte devenit sovietic au rămas bunuri materiale şi spirituale de o valoare inestimabilă: „vechile aşezăminte ale credinţei creştine, mănăstiri şi biserici. Au rămas catedrale şi peşteri în stâncile Nistrului, ca să mărturisească vechimea creştinismului.

Au rămas mănăstirile şi bisericile pline cu odoarele sfinte, ale artei creştine, icoane, evanghelii, potire şi cruci...

A rămas mănăstirea Curchi, giuvaierul aşezat în codrii Orheiului, mărturia dărniciei răzeşilor şi lăcaşul cel prea iubit al credincioşilor”.

După anexarea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa la URSS comunistă şi ateistă (28 iunie 1940), în aceste teritorii a început o campanie antireligioasă furibundă organizată şi îndreptată mai ales împotriva Bisericii Ortodoxe, confesiunea majoritară a populaţiei din acest spaţiu.

Printr-o serie de hotărâri ale organelor sovietice de stat şi de partid de ocupaţie au fost închise o parte de biserici şi mănăstiri, între care şi cea de la Curchi, transformată, prin hotărârea nr. 516-A a Consiliului Comisarilor Poporului al RSS Moldoveneşti din 30 noiembrie 1940, în sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză, iar biserica de vară a acestei mănăstiri - în cămin cultural87. în baza suprafeţelor de pădure ce aparţineau mănăstirii Curchi, precum şi a atelierelor de prelucrare a lemnului, în 1940 a fost creat Combinatul de prelucrare a lemnului din Orhei.

La scurt timp după declanşarea războiului sovieto-german (22 iunie 1941), trupele române au eliberat Basarabia. Autorităţile de stat, instituţiile publice, numeroşi cetăţeni s-au întors în teritoriul eliberat, au revenit la parohiile lor preoţii refugiaţi, şi-au reluat lucrarea lor duhovnicească mănăstirile şi schiturile. La 8 septembrie 1941, de sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului a oficiat slujba la mănăstirea Curchi89. Ieromonahul Antim Tabac de la mănăstirea Curchi a fost numit stareţ al mănăstirii Sfântul Antonie de la Osipovca, judeţul Dubăsari90. Preacucernicul părinte a muncit mult pentru refacerea mănăstirii şi a vieţii monahale din stânga Nistrului.

Sub îndrumarea egumenului Teofilact Diaconu, la mănăstirea Curchi, în anii 1942-1943, s-au reparat două cupole ale bisericii Naşterea Maicii Domnului, distruse în timpul bombardamentelor din vara anului 1941. în procesul reconstrucţiei mănăstirea a fost vizitată, în două rânduri, de regele Mihai I al României, însoţit de mareşalul Ion Antonescu. „Odată, regele a venit cu o escortă de motociclişti, pentru prima dată vedeam aşa ceva”, mărturiseşte Ilie Butnaru, angajat în anii 1942-1943 la lucrările de reparaţie.

în ambele rânduri, atât regele, cât şi mareşalul au făcut donaţii importante în bani. Ca recunoştinţă a susţinerii oferite pentru reconstrucţia sfântului locaş, pe peretele vestic din pronaos au fost pictaţi, în partea stângă - regele Mihai I, iar în dreapta - mitropolitul Efrem (Tighineanu) al Chişinăului şi Hotinului. Reparaţia bisericii de vară s-a încheiat în 1943, ceremonialul de sfinţire a sfântului locaş desfaşurându-se de sărbătoarea Sfânta Maria, la 8 septembrie 1943. Cu această ocazie, deasupra uşii de intrare a fost instalată o placă de marmură cu următoarea inscripţie:

„Această Sfântă Biserică cu hramul Naşterea Maicii Domnului, ziditu-s-a în anul 1864 pe locul vechii biserici a monahului Ioan Curchi, ctitorul mănăstirii. Năvălind însă păgânii bolşevici în anul 1940 peste Basarabia, au pustiit mănăstirea şi au dat foc acesteia. Dar, milos-tivindu-se Dumnezeu, armatele româneşti, cu ajutorul Sfintei Cruci, gonit-au păgânitatea şi astfel biserica a fost înnoită, pictându-se pe de-a-ntregul în zilele MS Regelui Mihai I, conducătorul statului fiind Mareşalul Ion Antonescu, Arhipăstor al Chişinăului ÎPS Efrem Tighineanu, guvernator al Basarabiei, General Olimp Stavrat, iar stareţ al Sfintei Mănăstiri Curchi, protosinghelul Teofilact. Anul mântuirii 1943, septembrie 8”.

În vara anului 1944, din cauza înaintării în Basarabia a trupelor sovietice, egumenul şi o parte din călugări (unele surse indică cifra de 40, dar tară acoperire documentară) de la mănăstire au fost nevoiţi să se refugieze la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani din România. Cei rămaşi pe loc au început a fi persecutaţi de autorităţile sovietice. La începutul anului 1945, în plină iarnă, autorităţile locale au interzis mănăstirii Curchi să-şi transporte lemnele necesare pentru încălzire (2 000 m3), tăiate şi pregătite încă în 1944 de vieţuitorii mănăstirii.

În primii ani de după război (1945-1946), la mănăstire erau 55-65 de vieţuitori, dintre care 19 posluşnici, 16 erau bătrâni şi inapţi de muncă. Moşia mănăstirii avea doar 68 de ha, dintre care 24,5 ha de pământ arabil, 33,5 ha erau ocupate de livadă, rămasă câţiva ani la rând neprelucrată din cauza lipsei forţei de muncă. Mănăstirea mai deţinea 10 ha de vie, 5 ha de fâneţe, 15 ha de imaş. La un vieţuitor reveneau câte 0,4-0,5 ha de pământ arabil95. Mănăstirea mai avea 4 boi, 2 cai, 3 porci şi 30 stupi de albine. Gospodăria mănăstirii ajunse într-o stare de delăsare. Unităţile de producţie auxiliare erau ruinate. Atelierul de prelucrare a lemnului a fost „transmis, prin contract” Combinatului industrial din Orhei, deschis pe teritoriul mănăstirii, iar o parte din călugări au fost obligaţi să muncească la această întreprindere de stat. Pe teritoriul mănăstirii a fost dislocat punctul de colectare a pâinii către stat (zagotzerno). în toamna anului 1946 au fost „confiscate” de la mănăstire de către organele sovietice 30 ha de livadă, sfântului locaş lăsându-i-se doar 3,5 ha de pomi fructiferi99. Mănăstirea cu greu îşi achita dările la stat. în primăvara anului 1947, mănăstirile din RSS Moldovenească, inclusiv cea de la Curchi, au fost nevoite să solicite de la stat material semincer, cu statut de împrumut, pentru a-și însămânța suprafețele cultivabile, însă  rugămintea respectivă nu a fost satisfăcută.

Închiderea mănăstirii în toamna anului 1953
La 19 aprilie 1949, consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești adoptă Hotărârea nr. 472 privind transmiterea mănăstirii Țipova către Ministerul Învățământului Public și comasarea ei cu mănăstirea de călugări de la Curchi.
În pofida eforturilor depuse de autoritățile sovietice, starea de spirit a oamenilor, sub aspect religios, rămânea, după cum arată diverse surse documentare, a fi destul de înaltă. De exemplu, în 1950 mănăstirile Chițcani, Curchi, Țigănești și Hârbovăț au adunat la hramul acestor sfinte locașuri de la 2000 până la 5000 de oameni. O atare stare de lucruri a pus în gardă autoritățile sovietice, care au acționat în consecință. Astfel, în toamna anului 1953, mănăstirea Curchi a fost închisă. În baza gospodăriei fostului complex monastic a fost organizată o școală profesională agricolă. cei 53 de călugări de la sfântul locaș au fost transferați la alte mănăstiri: 16 – la Noul Neamț de la Chițcani, 18 – la Căpriana, 12 – Țigănești, 7 – la Suruceni, iar 2 călugări au plecat acasă. Averile și proprietățile mănăstirii au trecut sub jurisdicția Ministerului Culturii, iar mai apoi a Ministerului Ocrotirii Sănătății, acesta organizând în incinta mănăstirii un azil pentru alienați.

Cercetătorul Valentin Golub consideră că mănăstirea a fost închisă definitiv în 1958, când ultimii călugări, cei mai rezistenți, au fost izgoniți în cel mai brutal mod de pe teritoriu. Comisia de lichidare a prădat și a distrus tot ce a fost posibil. Catapeteasma, unele icoane, arhiva, biblioteca (circa 4000 de volume), obiecte de cult și alte multe lucruri au fost arse în curtea mănăstirii.

Conform datelor oficiale, la 1 august 1952, la mănăstire existau 50 de monahi și 11 poslușnici. dintre aceștia 18 persoane erau calificate ca „inapte de muncă” pe motiv că depășiseră vârsta de 60 de ani. Deși în nota informativă se specifica faptul că mănăstirea nu are un statut care ar reglementa 

Sursa informației este cartea Mănăstiri și schituri din Republica Moldova: studii enciclopedice.