Interviu cu Victoria Popescu, administratoarea companiei „Noi 5 group SRL”

 Recomandăm spre lectură un interviu cu Victoria Popescu, administratoarea companiei „Noi 5 group SRL”. Scopul interviului este de a afla cum poți deveni un antreprenor, bazându-ne pe fapte reale și de a afla care sunt pașii, problemele și sfaturile de la un fondator.

Argentina Fron: Cum a început totul?

VictoriaPopescu: Ca și în orice afacere, nu s-a făcut totul într-o zi. Drumul antreprenoriatului e lung: e vorba de instanțe, documente, specialiști etc. Însă ideea persista deja de mulți ani. Am dat curs afacerii în pandemie.

 AF: De ce ați ales această denumire?

VP: Orice afacere proprie, presupune dăruirea în sine și absența de lângă cei dragi, deaceea când am ales denumirea m-am gândit că măcar așa toată ziua voi fi cu gândul la ei, adică cu gândul la familie. Dat fiind faptul că suntem cinci am creat compania „Noi 5 group SRL”, desigur cu perspectivă pe viitor.

 AF: Cîți angajați ați avut la început?

VP: De la bun început dar și până în prezent sunt eu unica angajată oficial, dar în spate desigur am o echipă întreagă de susținători!

AF: Cine deține controlul asupra afacerii?

VP: Eu sunt singura care hotărăsc când și cum se vor desfășura lucrurile.

 AF: Cu ce probleme v-ați confruntat?

VP: Printre primele dificultăți care le-am întâlnit de la bun început a fost desigur birocrația moldovenească, am bătut zeci de km și s-au cheltuit kg de hârtie pentru a-mi complica existența. Însă totul depinde de dorința și scopul care îl ai.

 AF: Ce ați face diferit dacă ați începe totul de la început?

VP: Dacă ar fi s-o iau de la început... nu aș schimba nimic, căci cu fiecare „cucui” am devenit mai puternică, mai competentă și de ce nu „obraznică” în sensul bun al cuvântului.

 VF: Ce vă doriți în viitor?

VP: Ca orice antreprenor, îmi doresc desfășurarea cu succes a afacerii și desigur impozite mai mici!

 VF: Ce sfaturi aveți pentru cei ce vor să devină antreprenori?

VP: Sfatul meu ar fi următorul: Urmați-vă dorința și trăiți cu ea, zi și noapte, apoi pune-ți mâna și faceți!

 

Jurnalist: Argentina Fron

*Acest material a fost realizat în cadrul Cursului de Jurnalism Economic care este implementat de Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării din cadrul Universității de Stat din Moldova, în parteneriat cu American Chamber of Commerce in Moldova cu susținerea financiară de la U.S. Embassy Moldova. Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția partenerilor donatori.

 

Romanul Viața secretă a lui Evie de Catherine Alliot, colecția CHIC

Viața secretă a lui Evie Hamilton de Catherine Alliott.

Anul apariție: 2010. 

Traducere din limba engleza și note: Alina Popescu.

Evie Hamilton este eroina romanului și are un secret. Unul de care încă nici nu e conștientă. Evie este soția unui bărbat chipeș, cu o carieră de succes, și mama unei adolescente cu rezultate excepționale la învățătură, iar cea mai mare grijă a ei pe lumea asta este dacă are sau nu timp să-și programeze o manichiură în timp ce se duce să-și ia fiica de la lecțiile de clarinet. 

Acțiunea romanului are loc într-un sat tipic englezesc. Ant este genul de soț grijuliu care are grijă de familie. Este genul de bărbat care își duce fiica la școală și la lecții particulare de clarinet. 

Caro nu este doar cumnată cu Evie, dar este și cea mai veche prietenă. Evie este conștientă că într-un anumit moment, expresia „cea mai veche” o înlocuise pe „cea mai bună”.  Care și Evie fuseseră, încă din școală, prietene de nedespărțit, și își petreceau timpul fiecare acasă la cealaltă. Deși ambele visaseră la familii fericite, până la urmă, Caro s-a măritat cu Tim, fratele lui Evie.

Ier Evie s-a căsătorit cu Ant, profesor univeristar, peste care dăduse în librăria în cqare lucra. 

Tot Caro a fost răsplătită peste așteptări, căci, la moartea tatei - bruscă, neașteptată, nu în vreun accident de combină, așa cum li se întâmplă unor fermieri, ci liniștit, în somn și, așa cum s-a aflat ulterior, fără să-și fi scris testamentul, ea a primit și ferma.

Deși subiectul romsnului se începe cu înmormântarea tatălui lui Evie, autoarea descrie foarte bine persoanjele care vor fi în centrul atenției pe tot parcursul romanului. Dar, în mod, prioritar, este Evie și familia sa. 

Evie nu se gândește prea mult la alte lucruri în afara celor legate de rutina zilnică a familiei, și asta pentru că pur și simplu nu are timp. Însă toată aceasta stare confortabila de liniște – sau monotonie – e pe cale să se schimbe. Într-o dimineata însorită, Evie se trezește cu o scrisoare de la Oxford, care pare să aibă efectul unei bombe cu ceas. Ceva ce n-ar fi putut niciodată să anticipeze pătrunde în viața ei confortabilă și imaculata și n-are nicicum de gând să dispară. Dar Evie are o fire răzbătatoare și va descoperi cu timpul că e în stare să facă lucruri de necrezut ca să-și păstreze viața și familia așa cum și le dorește. 

Rămâne totuși un mare semn de întrebare dacă lumea întreagă a unei femei poate fi într-adevăr atât de fragilă precum porțelanurile ei cele mai alese...

Evie află că soțul ei are o fiică, deja la vârsta adolescenței. Fiica lor, Ana, când află, evident că are o reacție negativă. Ant, soțul lui Evie, îi destănuie că s-a culcat cu o fostă studentă. Nici nu a știut că aceasta rămăsese însărcinată. Numele fetei e Stacey. Între timp, Ana și Stacey se împrietenesc, reușind să depășească anumite barierie. Mama lui Stacey, a fost diagnosticată cu cancer, iar scopul de a o prezenta pe Stacey a fost ca tatăl să o ia în familie.

Referințe critice:

Viața secretă a lui Evie Hamilton este un chick-lit deosebit de elegant: fără prea multe artificiiși subterfugii ostentative care să-l facă neverosbil, dar cu suficient romantism cât să capteze pe depin interesul cititorilor. Evie însăși este minunată, o femeie adevărată, dar care încearcă în permanență să găsească ceva bun în oamenii din jurul ei.

Daily Express

O carte amuzantă, condusă pe de-a-ntregul de personajele sale fermecătoare. Certuri, gelozii meschine și dezamăgiri din trecut o fac pe Evie Hamilton să devină nesigură în privința drumului ei în viață. Și, totuși, în ciuda conținutului tragic pe care îi dezvoltă, tonul romanului rămâne mereu blând și plin de haz.

Derby Telegraph

Sursa imaginii: polirom.ro

Isabel Allende: „Există un război adevărat contra femeii”

Cea mai bine vândută autoare de limbă spaniolă justifică feminismul, bucuria de a trăi, dragostea la vârsta a treia și afrodisiacele, fapte care, după cum menționează ea însăși, a ajutat-o să depășească moartea fiicei ei, Paula. La moment, publică „Violeta”, un roman între pandemii.

 

Scriitoarea Isabel Allende, fotografiată la casa ei din Sausalito, în San Francisco, în decembrie 2021. LORI BARRA

A început să publice la 40 de ani, dar după primul său succes la nivel mondial, Casa spiritelor (în original: La casa de los espíritus), au urmat altele aproape 30 de cărți, dintre care s-au vândut în aproximativ 70 de milioane de exemplare în 42 de limbi. Anul ăsta va împlini 80 de ani – s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, Peru –, Isabel Allende trăiește semi-izolată în orașul San Francisco, fără a avea vreun regret în ceea ce privește restricțiile pandemice. Partea bună a acestei nostalgii este faptul că a avut inspirație pentru Violeta (Plaza & Janés), cel mai nou roman al său după romanul Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune (în spaniolă: Mujeres del alma mía). Noua sa lucrare începe în anii douăzeci, cu gripa spaniolă, și se încheie 100 de ani mai târziu, în mijlocul acestui scenariu. A fost un omagiu adus generației mamei sale. În paginile romanelor sale abordează aceleași teme: dominație, putere, aspirațiile femeilor de a cuceri spații interzise, ​​libertate, loialitate, dragoste... Crede că statul Chile merită oportunitatea pe care o are cu Gabriel Boric, este mândră că a devenit pasionată, vorbește deschis despre căsătoriile sale și relații, despre moartea fiicei sale Paula, despre faptul că fiul său Nicolás i-a interzis să o includă în memoriile sale, despre experiențele sale afrodisiace, despre teama de a-și complica viața din cauza dragostei pe care o vede în relația cu nepoții săi... „Trebuie să sufere; dacă nu, de unde vor ști ei ce este viața?”

 

Noul dvs roman, Violeta, începe cu gripa spaniolă și se termină în vremuri de covid. Ce instrument bun de literatură pentru a urmări elipsele istorice, nu credeți?

A fost o întâmplare să se întâmple așa. Ideea a apărut când a murit mama mea, cu un an înainte de pandemie. Dacă ar mai fi trăit un an, împlinea 100 de ani, un veac. S-a născut într-un an pandemic, deoarece gripa a ajuns în Chile în 1920, și avea să moară în alta. Când a murit, mulți mi-au zis să-i scriu povestea. Aveam o relație specială. Dar existența ei nu a fost pentru că a fost mereu supusă, mai întâi tatălui și apoi soțului ei. Nu există realizare personală pentru o femeie dacă nu știe să se întrețină singură. Dacă depinzi de cineva ca să îți plătească facturile, trebuie să cobori arcul. Și asta a fost soarta mamei mele, în ciuda faptului că era o femeie super creativă. Când scriu, fără să știu ce va deveni Violeta, cred că în adâncul sufletului e acea femeie care mi-aș fi dorit să fie mama.

Mama dvs era artistă, picta.

Picta și avea ochi buni pentru afaceri... Da, dacă tatăl ei și soțul ei ar fi ascultat-o, ar fi ajuns să fie bogați. Ea știa instinctiv unde să investească.

Ce diferențiază generația ta de cea a mamei tale? În scurt timp s-a creat un mare gol.

Generația mea a ieșit în stradă, mulți au mers la universitate, deși eu nu; au căutat de lucru, doar atât, și-au câștigat existența. Dar într-o anumită clasă socială. Cei mai smeriți și muncitori și-au susținut mereu familia, vorbesc de acea clasă în care fetele erau educate să fie soții și mame.

 

Dvs v-ați preocupat mereu să inventați femei care se remarcă prin caracterul său.

Sunt înconjurată de ei! Femei extraordinare. De multe ori găsesc un model uman pe care să-l dezvolt ca personaj, dar realitatea mă întrece pentru că realizează lucruri la care nu mi-aș fi visat niciodată.

Știți, realitatea în sine este adesea o exagerare... Ar trebui să o suprimăm cu ficțiune?

Exact. Când am scris romanul Planul infinit (în spaniolă: El plan infinito), sursa inspirației fiind cel de-al doilea soț al meu, William Gordon, au existat critici care spuneau că acest lucru nu i se poate întâmpla nimănui și a trebuit să tăiem pentru a-l face credibil. Ficțiunea trebuie să fie credibilă, iar viața, uneori, nu este.

 

Ai făcut exercițiul de a te gândi care sunt obsesiile muncii tale? Ce întrebări sunt încă valabile în el și ce răspunsuri nu găsesc?

Sunt mereu aceleași: iubirea și moartea. Violența, nevoia de dreptate, loialitate și curaj. Și un subiect care mă obsedează: puterea cu impunitate, atât în ​​familie, cât și în societate.

 

Feminismul a fost lăsat în călimară. Spui că cheia acestei mișcări nu este ceea ce au femeile între picioare, ci între urechi.

Desigur, asta mi-a marcat viața! Trăim într-un patriarhat. Morala, legile, totul este făcut mai ales de bărbați. Noi, femeile, trebuie să găsim lacune pentru a ne lăsa vocile să fie auzite. Primim din ce în ce mai mult. Dar lipsește. Există un adevărat război împotriva femeilor.

Problema în Occident este că există o extremă dreaptă care susține că acest patriarhat este în pericol și că acele lacune la care faceți aluzie sunt deja prea multe. Ce facem?

Nu v-am spus că trăim sub un patriarhat? În această logică, orice cucerire a celeilalte părți nu este convenabilă. Dar femeile au câștigat situația încetul cu încetul. Și o vor mai câștiga, dar eu nu voi fi în viață să văd. Chiar și așa, mă simt ca în subterană în ceea ce privește energia tinerilor. Uite ce s-a întâmplat în Chile.

 

Spre asta mă îndreptam.

Un tânăr ca Gabriel Boric, 35 de ani, a câștigat... Cine l-a votat? 63% dintre femei, trei din patru tineri, de asemenea. Simt acea energie, de aceea sunt foarte optimistă cu privire la viitor. Ei nu vor sta cu mâna în mâinile acestor bătrâni care conduc lumea.

 

Ce credeți că a cristalizat aceste alegeri?

Ceea ce se întâmplă de mulți ani. Inegalitatea, nemulțumirea, corupția și impunitatea au produs explozia socială din 2019. Ei nu știau prea bine ce susțin. Nu era doar prețul metroului, deși asta a servit drept scuză: au fost privatizările, starea educației, pensiile scandalos de mizerabile, corupția completă a întregului sistem. Au cerut o nouă Constituție. Democratic, nu impus de sus cum s-a întâmplat cu toți de la început, dar mai puțin decât oricare care a emanat dintr-o dictatură. Pandemia i-a trimis pe toți acasă și asta părea înghețat, dar vin alegerile și reapar, departe de asta, ceea ce nu fusese uitat. Lucrurile se întâmplă acolo.

 

Desigur.

Dacă Boric reușește să facă jumătate din ceea ce își propune, va fi deja progres. Discursul său de acceptare rezumă în 17 minute marile aspirații pe care le am pentru Chile: incluziune, egalitate, femei, diversitate, democrație, respect pentru natură. Dacă va reuși, va fi un pas uriaș înainte... Dacă nu, CIA se implică, desigur.

 

Vă văd foarte încântată de noul președinte chilian. Dar celor care susțin că Chile poate ajunge ca Venezuela, ce le-ați spune?

Chile nu este Venezuela. Nici măcar Boric nu este Nicolás Maduro. Trebuie să încerci, nu? Cel mai important lucru este să lupți contra corupției, care devorează totul. Oamenii strigau în stradă: „Nu impunității!” Au strigat pentru demnitate, nu numai a rănilor dictaturii, ci a celor care fură țara.

Cum a fost primită tânăra care a fost nevoită să plece în exil în aceste luni de campanie?

Nimic, a trecut mult timp. Trăim într-o altă țară, într-o altă lume. Observ o neînsemnată sclipire din ochi a lui Boric către Allende. Dar nu mă mai gândesc niciodată la fata aceea.

Este cineva care a lăsat ceva cu siguranță în urmă?

Da, în adâncul sufletului, când merg în Chile, mă simt ca o străină. Dictatura a schimbat-o complet. Este o altă țară. Mă simt chiliană dacă vorbesc cu oamenii, dar dacă merg acolo, mă simt la fel de străină ca în Statele Unite, unde locuiesc.

Se definește, așadar, ca străin și deloc nostalgic?

Sunt nostalgică pentru acea perioadă în care simțeam că aparțin undeva. Dar este o nostalgie sentimentală, romantică și foarte nerealistă.

O nostalgie, în schimb, bună pentru munca dvs?

Da, pentru că rădăcinile mele mă hrănesc acolo. Această ultimă carte, de exemplu, deși nu o pomenesc niciodată, nu aș fi putut s-o scriu dacă nu aș fi venit din Chile. O port aici, în inima mea.

Violeta își poartă și ea lucrurile în inimă. De exemplu, atunci când se face formula „soție plus mama este egal cu plictiseala”, este matematică. Nu este aceeași ecuație pe care mărturisești că ai experimentat-o ​​în prima căsătorie?

Da, cu siguranță se bazează din experiențele personale. La fel ca primul soț al Violetei, la fel a fost și primul meu soț, Miguel Frías. Oameni respectabili și buni. Apoi a venit acea pasiune smulsă pe care am trăit-o în Venezuela cu un argentinian. M-a făcut să părăsesc acel prim soț și copiii mei, dar nu a durat mult, m-a deziluzionat. Când simt că afecțiunea, respectul și admirația s-au terminat, asta este. Ajunge atunci! Pa!

Totuși, s-a recăsătorit.

Da, cu un bărbat fascinant, aventuros, care la început nu știi dacă este criminal sau nu, ăla a fost Willie Gordon. Dar și asta s-a încheiat când am observat că afecțiunea din partea lui s-a încheiat. Aș fi putut continua, dar abia am observat și eu: „La revedere!” Am divorțat când aveam 74 de ani și oamenii mi-au spus: „Dar cum? Vei fi singură”. Ei bine, cred că este nevoie de mai mult curaj pentru a rămâne într-o relație care nu funcționează decât pentru a pleca.

 

Și apoi Roger apare în viața dvs. Al treilea partener.

Roger îmi oferă ceea ce am nevoie: multă dragoste. Restul pot obține și singură. Dacă asta nu îmi pot permite, decât dacă mi se oferă. Și mi-o oferă!

În acest mod împlinește aspirația de a deveni ceea ce căutați: o bătrână pasionată?

Toată viața m-am antrenat pentru asta. Să nu crezi că ajungi la bătrânețe cu mai multă pasiune, trebuie să te antrenezi.

Cum?

Asumarea riscurilor. Să te arunci într-o aventură, să participi la viață cu curiozitate pentru ceilalți și pentru lume, fără a te așeza acolo unde te simți bine. Văd tineri de vârsta nepoților mei care au relații precaute, care nu vor să sufere. Ce ai de gând să faci cu viața ta dacă nu vrei să suferi?

Sunt adesea supraprotejati de părinți. Asta e un lucru bun sau nerealist? Nu ar fi mai bine dacă ar suferi un pic mai mult?

Asta spun, să sufere puțin. Neglijarea blândă funcționează bine cu copiii. Așa i-am educat pe Paula și Nicolás. Cu trei slujbe simultane ca și când i-am crescut, nu am avut timp să fiu cu ochii pe ceea ce făceau. Presupun că au riscat foarte multe și au făcut prostii, dar s-au format și fără ca eu să monitorizez totul.

Cele mai fericite momente din viața lui, spune el, au fost când v-a ținut pentru prima dată, iar cele mai triste, când a ținut pe Paula, aceasta fiind pe moarte. Ai reușit să transformi acea tristețe în ceva pozitiv?

Da, în acțiune. Scrierea cărții despre fiica mea, Paula, m-a ajutat să pun faptele în cuvinte, să înțeleg ce s-a întâmplat. Îndelungata lui agonie de un an a fost o noapte întunecată. Totul era o durere și angoasă. Când am rezolvat-o, pe baza lucrurilor pe care le-am scris mamei mele și a notelor pe care le-am luat, mi-am dat seama că singura cale de ieșire a fiicei mele era moartea. A trebuit să o accept, să o înțeleg, să încerc să mă eliberez de furia pe care o acumulasem din cauza acelei neglijențe care a provocat leziuni grave ale creierului. Nimeni nu a încercat să o rănească intenționat, au fost o serie de circumstanțe. Am primit mii de scrisori, nu exista internet. Și răspunzând la toate, am dezvoltat un proces de comunicare cu oamenii. Toată lumea a suferit pierderi și dureri. Asta a fost extraordinar. O simt pe Paula peste tot, nu voi spune că văd fantome, dar e foarte puternică. Și încasările din acea carte au mers către o fundație care este dedicată să facă ceea ce ar face dacă ar fi în viață, apărând drepturile fundamentale ale femeilor și copiilor.

Ce este mai dureros și mai festiv? Să scrii despre părinții cuiva sau despre copii?

Nu știu... Scriu despre toți: părinți, bunici, copii, veri... Când am publicat romanul Suma zilelor (în spaniolă: La suma de los días), fiul meu Nicolás mi-a spus: „Te rog, mamă, să nu mai scrii niciodată despre mine. Am o viață privată și nu vreau să-mi expun familia”. Și nu am mai făcut-o. Au trecut 15 ani de la acea amintire și nimic mai mult.

De ce? Există posibilitatea să scrieți despre mai multe lucruri din memorie, așa cum ați făcut în romanul Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune (în spaniolă: Mujeres del alma mía).

El se plânge că i-a afectat viața privată. Am publicat în acea amintire tratamentul de fertilitate pe care el și soția lui l-au urmat pentru a avea copii. Mulți oameni i-au oprit pe stradă, s-au simțit expuși. Apoi divorțul fiului meu a fost foarte ciudat. S-a căsătorit cu o fată din Venezuela, au avut trei copii în cinci ani și ea s-a îndrăgostit de iubita fiului meu vitreg.

Bun…

Cele două fete au plecat, iar cei doi băieți au rămas agățați de perie cu trei copii în scutece între ele. A fost subiect de roman! Ce avea să pierd?

Evident! Ce pericol aveți în casă!

Păi, însemna să îmi expun familia. Dar subiectul a fost prea bun.

Después de Paula, usted entona en Afrodita un canto a los afrodisiacos. ¿Le sirvió?

Y tuve la suerte de que se publicara ese libro cuatro meses antes de que apareciera el Viagra. Si no, no se habría vendido ni un ejemplar.

După romanul Paula, ați intonat în romanul Afrodita un cântec pentru afrodisiaci. A fost de succes?

Și am avut noroc că acea carte a fost publicată cu patru luni înainte de apariția Viagrei. Dacă nu, nici măcar o copie nu ar fi fost vândută.

Bunătate!

După ce am publicat romanul Paula, am primit o lovitură de bâtă. Nu am putut scrie nimic. Totul a ieșit plat, gri, plictisitor, imposibil. Mi-am amintit că eram jurnalist și am căutat un subiect care să fie cel mai îndepărtat de doliu: dragostea, lăcomia, sexul. Iar puntea dintre acestea este afrodisiace, deci cercetând și încercând rețetele cu prietenii...

Spune-mi care dintre ele funcționează cu adevărat.

Niciuna, singurul lucru care funcționează este imaginația.

Fara pansamente?

Dacă îl poți condimenta, cu atât mai bine, dar totul este în creier, nu în organele genitale.

 

Isabel Allende, în grădina casei ei. LORI BARRA

La fel la bărbați ca și la femei?

Mai ales la femei, care romantizează totul, devenim sentimentale, inventăm povești pentru că asta ni se pare mult mai stimulant decât orice altceva. Bărbații sunt foarte vizuali. Nu știu dacă Playboy există încă. Au încercat să facă aceste reviste pentru femei și nu funcționează. Homosexualii le cumpără. Nu suntem încântați să vedem un bărbat pe jumătate gol, suntem încântați să ne sufle ceva la ureche. Punctul G este la ureche, nu trebuie să-l cauți în altă parte.

Sfat înțelept la aproape 80 de ani!

Aproape că le am! Și bine ai venit.

Și când scrieți? Planificați mult timp cărțile?

Nuuu! Cu excepția cazului în care se ocupă de episoade istorice. Deja am învățat după 40 de ani de scris să mă relaxez, să nu încerc să forțez nici povestea, nici personajele cu ceea ce credeam anterior că ar trebui să fie. Dacă mă las purtată de instinct și plăcere, descoperind treptat ce se întâmplă, în general funcționează mult mai bine. Există o parte foarte intuitivă a scrisului.

 

Cât de dor îți este de agenta ta, Carmen Balcells?

Foarte mult! Nu numai ca agent, a fost și o prietenă foarte bună. Dacă aveam o problemă, o sunam. Nu a oferit doar o soluție practică, ci și magică și sentimentală. Am avut un astrolog italian; când i-am trimis un manuscris, mi-a spus: „Stai, vorbesc cu astrologul!”

Nu ți-a spus niciodată ce i-a răspuns odată lui García Márquez? Într-o zi a sunat-o și a întrebat-o: „Mă iubești, Carmen?” Ea mi-a răspuns: „Uite, Gabriel, nu pot să răspund la acea întrebare pentru că tu reprezintă 36% din facturarea mea...”.

Nu, deși mi-a spus: „Ține minte, eu sunt agentul tău, nu prietenul tău”. Era aproape să accepte acea implicare personală, dar într-o zi mi-a mărturisit că singurătatea îl cântărește, da, că simțea plăcere să mănânce și să facă afaceri, dar că suferea de singurătate, nu și-a acceptat partea sentimentală.

Mulți te consideră una dintre puținele voci feminine ale boom-ului din America Latină, acel fenomen foarte masculin.

Ei bine, asta au spus când a apărut Casa Spiritelor, că eram singura femeie din acea mișcare. Dar m-au șters repede, nu știu de ce, și m-au etichetat post-Boom. Și știi ce? Nimănui nu-i place să fie luat în considerare după nimic.

 

Interviu realizat de Jesús Ruiz Mantilla și publicat pe data de 15 ianuarie 2022 pe site-ul elpais.com

Sursa: el pais https://elpais.com/eps/2022-01-15/isabel-allende-existe-una-verdadera-guerra-contra-la-mujer.html?utm_source=Facebook&Echobox=1642755694-1&fbclid=IwAR1YO1fZSYheN1TdUsbD0SwAopzmYxjzDeQ79opcbHW9UFnBVSbqsW4cH_8#Tracking%20Code=FB_EPS_CM

„Grey’s Anatomy” va continua cu sezonul 19 la ABC

Starul original Ellen Pompeo a semnat un nou acord pentru a reveni la drama medicală creată de Shonda Rhimes.

Sursa fotografiei: ABC.com

Grey’s Anatomy revine pentru sezonul de difuzare 2022-23.

ABC a reînnoit contractul pentru filmările sezonului 19 pentru drama medicală creată de Shonda Rhimes, după ce a încheiat un nou acord cu Ellen Pompeo, actrița principală. Pompeo se alătură celorlalți staruri originale Chandra Wilson și James Pickens Jr. în revenirea în sezonul 19. Cel din urmă duo a încheiat pacte pe mai mulți ani în mai 2021, când cea mai lungă dramă medicală de la televizor a fost preluată pentru cel de-al 18-lea sezon.

„Grey’s Anatomy este un adevărat fenomen, îndrăgit de publicul din întreaga lume. Fie că îl prind live pe ABC, fie că îl transmit pe Hulu sau la nivel global pe Disney+ sau Star+, este clar că fanii nu se pot sătura de geniala creație a Shonda Rhimes”, a declarat Dana Walden, președinte de divertisment la Walt Disney Television. „Avem o încredere enormă în Shonda, Krista Vernoff, Ellen Pompeo și întreaga echipă de creație pentru a debloca povești noi, nespuse, care vor continua să se concentreze pe medicina modernă, să abordeze problemele care modelează lumea din jurul nostru și să rezoneze profund cu fanii loiali pentru ani care vor urma.”

În cel de-al 18-lea sezon, Grey’s Anatomy este la egalitate cu This Is Us de la NBC, fiind serialul nr. 1 al difuzării în demo-ul foarte important pentru adulți 18-49. Serialul este cel mai bine evaluat scenariu original de la ABC și, mulțumită parțial încrucișărilor frecvente, a ajutat, de asemenea, spinoff-ul său axat pe pompieri, Station 19, să devină drama nr. 2 în general al rețelei. Vernoff, care și-a extins propriul contract general cu Disney's ABC Signature în martie trecut, este showrunner atât la Grey's, cât și la Station 19. Vernoff a scris și produs executiv Grey's Anatomy pentru primele șapte sezoane și a fost ales de Rhimes pentru a prelua funcția de showrunner la Grey's, după ce fostul co-showrunner Stacy McKee a plecat pentru a se concentra pe Station 19 și în timp ce Rhimes și-a mutat afacerea generală pe Netflix. Vernoff, a cărei înțelegere este valabilă până în 2023, a adăugat Station 19 în domeniul ei înaintea celui de-al treilea sezon al spinoff-ului Grey’s Anatomy. Station 19 așteaptă în prezent vești despre al șaselea sezon și este de așteptat să revină.

„Nu aș putea fi mai încântat că vom continua să spunem poveștile lui Meredith, Bailey, Richard și ale tuturor celorlalți medici de la Gray Sloan Memorial pentru încă un sezon”, a spus Rhimes. „Acesta este o adevărată mărturie pentru Krista Vernoff, distribuție, echipaj și toți scriitorii care țin publicul la marginea locului, săptămână de săptămână. Și nu ar fi posibil fără generațiile de fani incredibili care au susținut Grey’s Anatomy atâția ani.”

Pompeo și-a exprimat dorința de a încheia drama din Seattle, deși aceste remarci au venit frecvent în anii când contractul ei este de renegociere. Sursele notează că vedeta din spatele rolului iconic al Dr. Meredith Gray a primit încă o creștere de salariu și rămâne actrița cu cele mai mari câștiguri de televiziune într-un serial dramă în primetime. În mod tradițional, ABC începe discuțiile contractuale cu Pompeo în decembrie. În timp ce discuțiile pentru sezonul 18 au ajuns la curent în luna mai trecută, discuțiile au decurs fără probleme pentru sezonul 19.

Sursele spun că nu au fost luate decizii dacă sezonul 19 va fi sfârșitul drumului pentru Grey’s. Având în vedere valoarea francizei - Grey's este un fenomen global și este difuzat în întreaga lume și rămâne o sursă serioasă de bani cu o afacere bogată de streaming la Netflix - orice decizie cu privire la un sezon final ar fi probabil determinată devreme și folosită pentru a ajuta la promovarea în continuare. drama iubita.

„Grey’s Anatomy are un impact global care nu poate fi exagerat. Atingurile lui Grey și, uneori, schimbări, inimile și mințile din întreaga lume, prin conexiunea profundă pe care oamenii o simt cu aceste personaje”, a spus Vernoff. „Sunt încântat să lucrez cu scriitorii noștri extraordinari pentru a visa unde mergem de aici și sunt mereu recunoscător partenerilor noștri de la Disney și ABC pentru că ne-au permis să spunem povești îndrăznețe cu impact real.”

Pe lângă rolul principal, Pompeo produce atât Grey's, cât și Station 19. Dramele, produse executiv de Shondaland de la Rhimes, sunt ultimele spectacole ale producatorului prolific care au rămas la ABC, casa ei de mult timp înainte de a pleca pentru un contract total de nouă cifre. cu Netflix în 2017. Rhimes a livrat deja la Netflix, primul ei show, Bridgerton, devenind cel mai vizionat original al streamerului. Inventing Anna, prima emisiune scrisă și creată de Rhimes de la ABC’s Scandal, se lansează în februarie.

Pompeo, Wilson (Bailey) și Pickens (Richard) conduc o distribuție a lui Grey, care include și Kevin McKidd (Owen), Camilla Luddington (Jo), Kim Raver (Teddy), Caterina Scorsone (Amelia), Kelly McCreary (Maggie), Jake Borelli (Levi), Chris Carmack (Link), Richard Flood (Cormac), Anthony Hill (Winston) și Scott Speedman (Nick).

Grey’s este primul serial scenariu pe care ABC l-a reînnoit pentru sezonul de difuzare 2022-23, știrile sosind în timp ce rețeaua finalizează comedia Black-ish anul acesta.

Articolul a fost scris de Lesley Goldberg pe 10 ianuarie 2022, pentru hollywoodreporter.com. 

Interview with soprano Valentina Nafornița: The Golden Voice of the Republic of Moldova - Video

Soprano Valentina Naforniță is the holder of the National State Prize, awarded in 2015 at the proposal of the Ministry of Culture for exceptional performances in the development of European lyrical theatre. Valentina Nafirnița's name is recognized by the most famous opera houses in the world. Ten years ago this was just a dream - a modest little girl from the village of Cuhnești to have impeccable performances on the biggest opera stages in the world. How long and difficult the road from Cuhnești to the Vienna opera was, we find out from the soprano Valentina Nafornița. 

- Valentina, you grew up in the village of Cuhnești. How was this period for you?

- I have very fond memories and, at the same time, I miss this period. I had a childhood in which I was always busy. I don't remember being a calm child, staying home, having time to read or doing anything else. I've always been involved in all kinds of competitions. Even though I wasn't at school - I was on vacation, I hated summer vacation. It seemed like a waste of time. I didn't understand why we had to stay home so long. How to stay home and do nothing? How can you recover after that? I couldn't study, I couldn't go to music school. When I wasn't on vacation, I was away from home all day. In the morning I went to school, then to music school. I would go home after the dance classes at 22:00 and I would do my homework at 22:00. Sometimes I would sit with my feet in the cold water so I wouldn't fall asleep. I enjoyed having a lot of activities. If it was summer, I would organize some competitions with the neighbours. I would call them and make a rain of stars or something.

A beautiful childhood. I didn't miss anything. Probably because I didn't know you could have more. I lived there in Cuhnești. I was very happy with everything I had. The things we needed, our parents offered us. It was normal to buy something new every three months or on holiday. I didn't have any problems and I didn't have any problems with my parents either. I knew these were normal things, so I couldn't ask for more. I enjoyed everything I had. I knew what my parents' financial situation was. I can't say it was hard. They probably wondered every morning how to make more money to live a decent life. Everything was fine for me. I was a happy child because my parents made us feel that way.

- Parents are often examples in our lives and because of them, we love certain areas. Did your parents have anything to do with music?

- I can say that my parents influenced me because they really liked to sing. When we had parties with family or friends, they were always the most vocal. They sang a lot of songs and not just, but in voice. When we started doing music school, we amplified this. We played in the quartet. It was very beautiful. My mother used to take us to church and there we sang in the church choir. This was a small influence of the parents towards music.

I first started singing and then talking. I think for me personally it came more from within me or from God. From the age of three, I started singing like this, simply, around the house and humming everything I heard on the radio. At the age of five, I had my first competition. I think that came more from me. I remember going to music school alone at the age of seven and enrolling in the violin and coming home and saying, Mom, I'm going to study the violin today. And my mother said to me, "Well, what about me when you wanted to talk?" After that, she also went to music school and became interested and gave me permission to study.

- I know that you did not get a scholarship at the “Ștefan Neaga” Music College and you went to Bucharest. That's where you got a scholarship. How was this student period for you?

- I had not obtained a scholarship at the “Ștefan Neaga” Music College and because of this I did not graduate from the college. I took the baccalaureate. It's been four years in college. I did not continue with the fourth year. I was paying a contract. The contract was very expensive for my family - incredibly expensive. Not just for my family, but for the families of all my colleagues.

My current husband was already in Bucharest. At the time, he was just my friend. He was studying there for the first year. He knew how good it is to have a scholarship as a student from the Republic of Moldova there, how many opportunities does the conservatory in Bucharest offer you. He called me there and I said yes. And my parents supported me. I didn't even get my college papers. First I went to Bucharest to see how things are there. I took the entrance exam, then I came to Moldova and got my college papers and left.

- How were your student years in Bucharest?

- Very beautiful. It was tough at first. I don't know why the transition from Moldova to Romania was hard, I was probably small, a little more complex in one way or another by the accent that all Moldovans have, but not only by the accent. It seemed to me that people knew where I came from, how hard it was for me, how I spent my childhood. Childhood in what sense... I was looking at the girls from Bucharest and I realized that they were not in the fields to have hectares of hoe. It's awful. Now, when I think about it, I can't believe what I've been through. 

I wasn't raised like I was in the West anyway. To be told you can do this is the coolest thing to do. Although I was told, but you don't work for it the way we worked. I've always been told you're the best. I was saying, Dad, I know you're going to say that because I'm yours. He said: It is not true. Listen to what I'm telling you. Your past, where do you come from? It was stupid of me, if I think about it now, because this is a real thing. It's the thing that makes me: Valentina Nafornița. If it weren't for the environment in which I lived, all this experience, I wouldn't be who I am today and I don't think I would be so interesting.

- You have an extraordinary prestige when you go on stage. Did you learn that from your student years or does it all come with experience?

"And I think that's been planted in me since I was little." And my mom is a pretty dramatic girl. When he expresses himself, he does it with his hands and his whole body, even if he tells you to go get that glass of water and put it in the fridge. She tells you so passionately. I remember when I was at home, in Cuhnești, every time I had to do something on Saturday, we chose, we had this great option.

You cook, you sweep outside. I always wanted to clean the house because I had the tape recorder, the mirror and I could do my artwork. I sat for an hour, an hour and a half. I started playing music and started. I was putting on dramatic plays, crying in the mirror. I was a child. I was grieving. It's like I saw myself on the big stages and, look, now the spotlight is on me and I'm crying and feeling everything.

I liked to play, to be in the spotlight. I could see that I was somewhere on stage. Now that I'm at a higher and more professional level, it's hard to get that state out, because I think a lot about technique, other things that are very important for an opera singer. You don't just have to have a voice. There are so many things to look out for. Breathing, eating well, sleeping well, resting, vocal technique, how you project sound, style. A lot of things and all that makes me forget that authenticity and that simplicity that the audience fell in love with me - first and foremost. When you're on stage, you play a character. I tell myself that I have to live the music because that will help me to be even better and to transmit even more, and to reach the souls of those in the audience.

- At the age of 24, you won the Cardiff Award. How important is this award to you and how much work did you put in to get it?

- Work comes from the beginning. It was a very special preparation for this contest and it is good that they announced it to me in advance. These competitions are initially pre-selected, and once you have been selected, they will notify you immediately. I was notified in November 2010. I was in a supermarket in Romania and I see a foreign number calling me and I said: Hello! I realized that he was not there and I received the answer: "- Valentina, we are very happy that you will represent Moldova at the BBC Cardiff Singer of the World." People stopped, the whole supermarket stopped, and only I was there. I said thank you very much and that's it. After that, they started months of sleepless nights.

- What does the date of May 13, 2011, mean to you?

- It's the day I got married and it was Friday the 13th and everyone was saying hmmm. Do you want to get married on Friday the 13th? And I said, "Yes, I won't be free another time." Because I was still a student in Bucharest and it was a month before the competition. It all happened then. One above the other.

My husband for me is half my life, literally. We have known each other and we have been together for half our lives since we first saw each other at the “Ștefan Neaga” Music College. We somehow offered each other opportunities, which is very nice. He was the one who took me to Bucharest, he took me there.

Thanks to him, I went to Bucharest and from Bucharest, the beautiful things started for me. I've met a lot of good people. Even there, before Vienna, I had a lot of interesting projects and I had the opportunity to assert myself. Later, I had another chance for him. I first received the contract in Vienna, after which he came there and we continued our life and lived in Vienna for a year. After which he also received a contract in Vienna. He supported me a lot. I'm trying to support him too. Maybe he'll say that about me that I supported him too, but he knows best what this job is. He gave me the best advice. No one could give me better status. Neither does my mentor, because he, my husband, knows me best. And thank you for that.

- Has the fact that people know you, love you and appreciate your talent changed you in any way?

"I've never been a diva." I don't have time for that. I don't know if I'll ever be like that. I haven't reached my goal yet. I have much bigger and more important goals. There are extremely, very many things to do and I know it. My goal is one I tell myself in the bathroom. Maybe it's ridiculous for others. I say to myself: I want to be number one. I don't know if that's going to happen, but that's my goal.

I don't think I've gotten anywhere where I can relax and take advantage and enjoy everything that's going on, and at the same time, I'm very sceptical of all this stuff with the public. It's a go-get thing. You may like the audience when you are well, but when you are not well? We are people. We sing very often. How many times do you feel good as a person, as a person on a day when you have to go on stage and give it you're all? We say that the voice is perfect only one day a year and then you don't have to sing - stay home. Are you in the break? I can't enjoy all this, I don't think it's true. You have to constantly fight for the audience to like you, to love you every time. Don't let them down. This is very difficult to maintain. It's very difficult for me to do that too.

- Are you viewed differently because you come from a small country that the world doesn't know much about?

- Now I'm not too modest. I look at it differently, but not because I come from a small country and the world doesn't know it. For another reason. She always asks me: You are so beautiful, you don't look like an opera singer. You dress so differently. How do you choose your clothes? Where do you get your inspiration from? These are the things the world sees. Not where you come from and what you ate. From this point of view, I am not viewed differently. I never say sadly that I come from Moldova. I proudly say that I come from Moldova and that I am proud to come from this country. I ask them to come and visit Moldova. When I talk about Moldova, everyone is amazed and wants to come to Moldova, to invite them to the concert. They are very excited. They believe that Moldova is an exotic country. For them, this is Moldova, when I tell them where they come from.

- I know you are often invited to sing at royal houses. What does this mean for you?

- It is a privilege, a joy that I am recognized and admired there, but they are the same emotions for me. It's no different. I don't think standing in front of the royal house and the queen should be any different. No, I'm the same, I sing with the same desire, pleasure and passion.

- Valentina, thank you for this interview. It was a great pleasure to talk to you.

- And thank you very much for these super interesting questions.

The source: sputnik.md.

María Cecilia Botero vorbește despre participarea ei la „Encanto”, noul film Disney

Bunica Alma este matriarha familiei Madrigal, o femeie care reprezintă forța și convingerea femeilor columbiene care, cu voința ei fermă, credința și speranța neclintită, și-au crescut tripleții într-un oraș magic. Un personaj perfect pentru a fi reprezentat de o femeie care s-a născut și a crescut în țara „Encanto”, Columbia, și care datorită carierei sale extinse în lumea actoriei, cu o voce dulce, va reprezenta înțelepciunea și dragostea care doar bunicile acestui pământ ştiu să ofere.

Este vorba despre actrița și prezentatoarea columbiană María Cecilia Botero, care își sărbătorește cei 50 de ani de experiență în artele spectacolului cu o nouă provocare, de a participa la o producție animată Disney, fiind vocea în engleză și în spaniolă a bunicii Alma. O oportunitate care, potrivit actriței, este unică și pentru care mulți artiști își așteaptă viața profesională.

„Sunt foarte fericită, pentru că de-a lungul carierei mele am fost prezentatoare, am participat la mai multe romane și la multe alte proiecte. Așadar, unul cu atât de mult timp la mijloc spune: Am făcut deja totul, dar iei o slujbă de genul ăsta, și atunci cineva spune: Cu siguranță aveam nevoie de ceva de făcut, și asta este ceea ce”, a exprimat Botero.

Actrița, amintită pentru rolurile sale în producții precum Nuevo Rico, nuevo Pobre, La ley secreta or La venganza de Analías, a spus că se simte fericită de propunerea pe care i-a prezentat-o ​​Disney și a mărturisit că, în ciuda carierei sale lungi, este încă nervoasă să prezinte un casting, cu atât mai mult într-un domeniu în care nu lucrase niciodată.

Cântecul original din filmul de animație se numește „Colombia, farmecul meu”, care este interpretat de cântărețul și compozitorul Carlos Vives.

Propunerea, a spus ea, a ajuns în mâinile ei de două ori, dar prima dată a respins-o pentru că nu se simțea sigură să participe. „Prima dată când mi-a venit propunerea, am spus că nu, pentru că nu mai lucrasem de mult în engleză, așa că ar fi bine să nu. Dar, când propunerea mi-a venit a doua oară, am spus „asta e pentru mine și hai să o facem”, a spus Botero.

Vocile personajelor au fost înregistrate de la distanță pentru a menține măsurile de biosecuritate, ceea ce pentru Botero a fost o experiență pozitivă pentru că în timp ce lucra, putea avea grijă de ea și de familia ei. „Această perioadă de pandemie a fost foarte dificilă pentru noi toți cei care lucrăm în lumea artistică, pentru că în artele spectacolului unul trebuie să aibă contact cu celălalt. Totuși, ceea ce m-a motivat foarte mult să o fac a fost că voi fi singură în studio, din casa mea, în timp ce regizorii m-au regizat prin Zoom”, a spus doamna de la TV care îi dă acum voce bunicii Alma.

Reprezentarea matronei familiei Madrigal este o sursă de mândrie pentru María Cecilia Botero, deoarece înseamnă a reprezenta înțelepciunea, cunoștințele și învățăturile pe care bunicile columbiene le lasă în urmă în familiile lor. „Când interiorizam personajul, mă gândeam la mama, la bunica și la mine ca la o bunică; Este o experiență foarte frumoasă pentru că sunt femei puternice, care caută mereu ce e mai bun pentru cei dragi. A fost foarte frumos să joc acest rol”, a spus Botero.

Filmul Encanto va fi lansat pe 25 noiembrie în cinematografele din țară și va fi inspirat din cultura și obiceiurile columbiene.

Filmul spune povestea unei familii care trăiește ascunsă în munții țării, într-o casă magică, într-un oraș minunat cunoscut sub numele de Encanto. Acest loc i-a binecuvântat pe toți membrii familiei Madrigal cu un dar magic extraordinar, de la super-putere la puterea de a vindeca. Cu excepția lui Maribel, o tânără îngrijorată pentru că nu este egală cu familia ei, dar care va avea în sfârșit în mâinile ei puterea de a le salva pe ale ei.

Compania de film a prezentat în premieră trailerul oficial al filmului, la care participă mai mulți artiști naționali, printre care Carlos Vives, care cu melodiile sale va face parte din coloana sonoră.

„Ne-a părut grozav să spunem o poveste care nu a fost doar despre câteva personaje, ci despre o mare familie extinsă”, a spus regizorul Byron Howard, câștigător al Oscarului pentru Zootopia și Tangled. „Am vrut să sărbătorim și să încercăm să înțelegem dinamica complexă a familiilor numeroase. Cât de bine ne cunoaștem familiile? Cât de mult ne cunosc ei?

„Sufletul” familiei Madrigal

O femeie puternică care și-a crescut tripleții Julieta, Pepa și Bruno într-o casă ascunsă din munții columbieni. Spre surprinderea ei, ea a descoperit că copiii ei au fost binecuvântați cu daruri magice, de la super-putere la putere de vindecare, iar tradiția a continuat cu copiii copiilor ei, cu excepția Mirabelului, o tânără care va avea o mare provocare. Alma prețuiește darurile fiecărui membru al familiei sale și se asigură că acestea sunt folosite în folosul și protecția comunității sale, pentru a-l onora pe bunicul Pedro.

Articolul a fost scris de Daniela del Mar Peña / reportera El País si publicat pe 10 octombrie 2021.

Nu ştiu cum reuşeşte de Allison Pearson

Romanul Nu ştiu cum reuşeşte de Allison Pearson a fost tradus de Ioana Miruna Voiculescu pentru editura Polirom din Iaşi. Romanul a apărut în anul 2006.

Titlu original: I Don't Know How She Does It 

Romanul Nu ştiu cum reuşeşte de Allison Pearson este o comedie despre eşec, o tragedie despre succes. 

Katty Redde este administratoare de fonduri în centrul financiar al Londrei şi mamă a  doi copii: Emily, de cinci ani şi Ben, de un an. Conflictul dintre aceste aceste două ipostaze determină întreaga tensiune a romanului. Via'a lui Kate este macată de lupta zilnică împoriva somnului, a efectelor decalajului de fus orar şi a altor neajunsuri, dar ironia sorţii este optimismul personajului principal care evită orice deviere spre melodramatic. Romanul e împărţit în patru părţi.

Cei de la Library Journal afirmă: „Încercaţi să vă închipuiţi cum ar arăta Jurnalul lui Bridget Jones combinat cu Supermenajera şi vă veţi face o idee despre romanul de debut al lui Allison Pearson, o autoare care ştie şi spune multe depsre provocările cărora trebuie să le facă faţă mamele de carieră.”

Subiectul romanului începe cu noaptea dinaintea serbării de Crăciun de la şcoală a fetiţei lui Katty, eroina principală. Ajunsă târziu acasă, dintr-o călătorie de afaceri, încerca să mimeze precum că ar coace nişte plăcinte. Deşi le cumpărare din market. Pentru că, după cum menţionează Katty, „nicăieri nu e ca acasă. Iar acasă este mama care pregăteşte ca la mama acas pentru copiii ei.”

La şcoală, profesorii „când scriu păinţi, se referă de fapt la mame. (A citit vreodată un tată care are o nevastă prin preajmă vreun mesaj de la şcoală? ”

Asta e situaţa unei femei de carieră de succes, care are o funţie de conducere la o firmă importantă şi 2 copii mici. Şi un soţ care se simte incmod că soţia lui are un salariu mai mare ca al lui. 

„Trecerea dintr-o viteză în alta, de la serviciu la familie, e uneorii atât de abruptă încât aş putea s jur că aud în creier scârţâitul schimbătourului de viteze care se blochează” afirmă Katty. Drumul casă-serviciu e dificil şi din cauza traficului londonez. Nici nu reuşeşte să ajungă bine în birou, că deja e informată că i s-a pus documentul de la Brengt Bergman pe birou.

După o absenţă de la serviciu, presupune şi trierea mail-urilor: care sunt spam şi care sunt importante cu adevărat. Iar când mai ai o prietenă apropiată - mailurile pot fi o bincuvântare adevărată.

După cum spuneam, să îmbini utilul cu plcăutul, presupune mult efort. Uneori asta rpesupune să fii nevoită să renunţi la serviciu. 

Motive să renunţi la serviciu:

1. Pentru că am dou vieţi şi nu am timp să mă bucur de nici una;

2. Pentru că 24 de ore nu îmi ajung;

3. Pentru că puii mei or fi mici doar pentru puţin timp;

4. Pentru că într-o zi l-am surprins pe soţul meu privindu-mă aşa cum îl rpivea mama şi tata;

5. Pentru că a deveni bărbat înseamnă ca să mă gândesc să iroseşti o femeie;

6. Pentru că sunt prea obosită ca să mă gândesc la alte „pentru că”.

Fragment din roman: capitolul 2

Sursa imaginii: polirom.ro