Se afișează postările cu eticheta romanul Fetița prietenei mele. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta romanul Fetița prietenei mele. Afișați toate postările

duminică, 15 mai 2016

Voi cum vă alegeți prietenii?

Voi ați avut vre-un moment în care ați înțeles că v-ați ales greșit prietenii? Și dacă nu sunt indiscretă... cum v-ați simțit? Și ce ați făcut?
E un pic aiurea. Și e așa nedrept nu știu cum. 
Dar, mă întreb în același timp și altceva: dacă ați citi undeva ce urmează mai jos... ce ați face? Și cum ați reacționa?

- Ultimul lucru pe care i l-am spus a fost că mi-a distrus viața. Și că o s-o urăsc pentru asta cît o să
trăiesc. Cum e asta cînd nu te gîndești că ar putea muri?... După ce ai plecat tu, am sunat-o și am întrebat-o de ce ți-a spus. A zis că a fost un accident, dar nu am vrut s-o ascult. Am țipat la ea. I-am zis... i-am zis că e o scorpie geloasă; că o urăsc. Că ne-a distrus viețile. ... E primul om care a murit din cîți cunosc.

(N-am zis-o eu, dar am citit într-un roman și a fost un pic de inspirație pentru postarea asta.)

Voi ce ați face dacă vi s-ar zice așa ceva? Ajungi să nu mai vorbești niciodată cu o persoană anume. Și nu realizezi ce înseamnă „niciodată” decît cînd nu mai poți face ceva. Mai ales cînd e o ceartă cu cea mai bună prietenă a ta.
Simți absența persoanei respective, simți nevoia de comunicare, simți nevoia să discuți o problemă fără frica de a fi judecată. E o relație așa, mai specială și nu ai frică de nimic.
Nu pretind că nu ar fi o limită unde nu ai spune ceva anume, sau nu ai intra în detalii referitor la un subiect anume, pentru că, oricît de bine nu te-ai înțelege, oricum păstrezi limita.
Deși mi s-a întîmplat și alte situații, cam bizare, cînd am ajutat... și mi s-a întors spatele cînd avem eu nevoie de ajutor.

Așa că...


miercuri, 16 decembrie 2015

De ce suntem săraci?

... sau cîteva gînduri despre prietenie.

Acum cîteva săptămîni am aflat de decesul unei prietene, foste colege de facultate și cămin. Nu pot să zic că, vezi tu, eram cele mai bune prietene, dar cînd stai la cămin cu cineva, vrei-nu-vrei, te împrietenești cu persoanele cu care împarți camera, petreci timp împreună, ești alături una de alta, mănînci dintr-o farfurie și... te împrietești pînă la urmă. Deși eram la distanță, în suflet, eram aproape, eram prietene.

Moartea ei m-a pus pe gînduri și m-a făcut să înțeleg și să văd anumite lucruri.

Ar trebui să ne apreciem unii pe alții, chiar dacă suntem la distanță.

Dacă-ți dorești să faci ceva: nu ezita. Planifică. Cumpără. Vizitează. Întîlnește-te cu persoana dată. Mîine s-ar putea să fie prea tîrziu. Și o să regreți.

Dacă te-am invitat în oraș și m-am oferit să plătesc consumația, am făcut-o pentru că am plăcere de tine, nu pentru că aș fi bogată și nu am ce face cu banii. Sau că aș avea prea mult timp liber și mă plictisesc de viață. Azi tu n-ai bani, mîine eu nu voi avea bani. Apreciază ceea ce ți se propune și bucură-te că ai pe cineva care, în ciuda problemelor și greutăților, totuși, mai vrea să se vadă cu tine. Cînd o să am o problemă, cine știe? Poate tocmai tu o să fii unica persoană care ar putea oferi ajutor. Nimic în viață nu e întîmplător. Așa că... hai să fim mai deschiși la suflet.

Ca o paranteză, și mie mi s-a plătit consumația. Deși aveam bani la mine. Deși mi-a fost incomod, asta nu înseamnă că am uitat gestul. Evident că nu am uitat, nu uit, respectiv nu voi uita. Persoanele în cauză dacă vor avea nevoie de ajutorul meu, le voi ajuta. Pentru că așa trebuie. Că așa e firesc. Că așa e normal. Pentru că data viitoare ea nu o să aibă bani și o să le ajut. Pînă la urmă pentru ce sunt prieteniile? Să fim împreună și la rău, nu doar numai la bine. Sau nu am dreptate.

Cînd ți se face un reproș de genul „caută-ți prietene bogate ca să poți ieși cînd vrei și unde vrei” oare aici chiar e vorba de bogăție? De ce m-aș considera bogată din moment ce nu o duc mai bine decît tine? Dacă te-am invitat în oraș, înseamnă că am plăcere de tine, nu că m-aș considera eu -ai presus decît tine sau altceva.


De aia și suntem așa de săraci, că nu știm a ne aprecia unii pe alții și de a ne considera prieteni în sensul direct al cuvîntului.
De aia și suntem așa de săraci că nu prețuim ce avem aici și acum.
De aia și suntem așa de săraci că știm să facem reproșuri în loc să apreciem.
Apreciem anumite lucruri doar atunci cînd nu mai e o persoană în viața noastră.
Viața omului e scurtă. Nici nu realizăm cînd trece timpul, anii și multe altele. 
O carte care m-a marcat și m-a făcut să plîng puțin a fost romanul Fetița prietenei mele scrisă de Dorothy Koomson. 




E bine s-o citiți. 
Și să învățați lecția.
Și să apreciați ce aveți.
Și să comunicați.
Și să iertați.

Lipsa asta de comunicare, de neîncredere, de neapreciere duce la certuri și la regrete. Deși e trist și dureros, pînă la urmă te obișnuiești să-ți rezolvi singur problemele. Și pînă la urmă, ai mai mult timp pentru tine ca să reflectezi.

Surse foto: facebook.com

luni, 27 iulie 2015

Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson

Prietenia dintre două femei e un subiect așa, mai delicat. Cîte din noi oare ar recunoaște că s-a certat cu „cea mai bună prietenă”, nu s-a așteptat la așa ceva, venind tocmai din partea „celei, mai bune prietenă” ori mai rău, s-au certat din cauza... unui bărbat.
Dacă bărbații trec mai ușor peste anumite probleme, orice gen de problemă, păi o femeie iartă, dar nu uită. Poate că se împacă cele două, dar nu uită și evident că nu va mai fi prietenia aia care era odată.
După cum spuneam, prietenia dintre femei e un subiect delicat.


Cam așa pare a fi și subiectul acestei cărți, Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson. Dacă e să fiu sinceră, am citit-o de vreo 4-5 ori. De ce? E carte cu un subiect delicat, dar de la care avem ce învăța. Deși ne simțim uneori trădate, totuși, fărîma aia de prietenie rămîne. După cum afirmă și cei de la Star Magazine, este „un roman ușor de citit, dar greu de uitat, care îți aduce lacrimi în ochi.”
Dorothy Koomson reflectă în romanul său probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moarte și iertarea, într-un mod emoționant și plin de umor cald, dar și despre dificultatea adopțiilor interrasile.
Cînd Kamryn Matika, o tînără de culoare, descoperă că logodnicul său a înșelat-o cu prietena ei cea mai bună, o blondă superbă Adele Brandon, ba mai urmează să aibă și un copil, decide să rupă orice legătură cu cei doi. În momentul în care Adele sau Del cum îi spunea Kamryn, îi scrie din spital că e bolnavă de leucemie și nu mai are mult de trăit, ceva se schimbă în Kamryn. Merge la spital, rămîne surprinsă dacă pot spune așa despre situația în care se află Adele și își revizuiește opțiunile. Să adopte un copil era ultimul lucru la care se gîndea.

Deși Adele urmase niște proceduri la spital, nu era numai ea implicată în povestea asta, trebuia să nu scape din vedere persoana cea mai importantă din viața ei, Tegan, fetița de 5 anișor. Așa că, făcuse pasul:
 După ce n-o să mai fiu... Del se opri, trase adînc aer în piept și continuă: Vreau să o adopți pe Tegan.
 Ce?
 Vreau... Nu, trebuie să o adopți pe Tegan după ce mor eu.
Simțeam cum mi se așterne o încruntătură pe frunte și cum mi se contorsionează fața într-o grimasă gen: „Ai înnebunit?” Se uita țintă la mine de parcă aștepta un răspun la ce se spusese mai devreme.
– Glumești, nu?
– Arăt eu de parcă glumesc? replică ea exasperată. Dacă aș glumi, ar fi fost o poantă la sfîrșit și ne-am fi amuzat. Nu, Kamryn, nu glumesc. Vreau să-mi adopți fiica după ce mor.
– Bine, Adele, dacă vorbești serios, o să-ți dau un răspuns. Nu. În nici un caz.
– Nici măcar nu te-ai gîndit.
– Nu am la ce să mă gîndesc. Știi foarte bine că nu vreau copii. Ți-am zis de o groază de ori, n-o să fac niciodată copii.
– Nu-ți cer să faci copii, doar să ai grijă de al meu. Eu am dus tot greul, greața de dimineață, pierderea siluetei, douăzeci și patru de ore travaliu... Tu trebuie doar să ai grijă de ea. Să fii mama ei. Să o iubești. 
„Doar” să am grijă de ea. „Doar” să fiu mama ei. De parcă era floare la ureche. Și oricum... 
– Del, n-am mai vorbit de ani buni și acuma îmi ceri să adopt un copil? Chiar nu vezi scîrție ceva? Nu înțelegi de ce mi-e greu să înghit toată povestea asta? 
– Tegan nu-i „un copil”, mîrîi ea, înfuriindu-se la loc. 
Dintre toate lucrurile groaznice pe care i le spusesem de cînd am ajuns, tocmai ăsta a scos-o din sărite. Era fina ta. Ai iubit-o odată, refuz să cred că asta s-a schimbat.
Nu puteam s-o contrazic. O iubisem pe Tegan. Încă o iubeam. [1]
Asta cam așa fusese. Știind cît de mult ținea Kamryn la Tegan, Adele nu putea să manipuleze cu asta. Știa ea ce știa.
Adele și Kamryn se cunoscuse la facultate. Trebuia să facă un proiect. Merseseră la barul colegiului pentru a vorbi detalii legat de proiectul dat. Kamryn nu era tocmai genul de persoană sociabilă. Adele sesizase ce persoană era încît comentă:
– Nu ești prea prietenoasă, nu?
– Cred că nu, am încuviințat.
După patru pahare, îți dădea și ea seama că nu eram genul care se confensa. Prea mulți își deschideau inimile cît ai clipi din ochi, cel puțin așa vedeam eu lucrurile. 
[...]
– Cel puțin recunoști, spuse ea. [...] Și totuși îmi placi.
– Sunt onorată. 
– Nu, eu sunt. Sincer.
Se uita la mine cu o privire atît de prietenoasă și de deschisă, încît n-am avut cum să nu mușc din momeală.
– De ce? am întrebat-o.
– Ești adorabilă. Chiar părea sinceră. Nu prea am întîlnit oameni adorabili în viața mea. Așa că, atunci cînd mi se întîmplă, mă simt onorată. Cînd te-am văzut prima dată în clasă, m-a izbit pe loc cît de adorabilă ești. Faci tu pe ariciul, dar, dacă sapă omul doar puțin, ești minunată. [...] Am avut o prietenă ca tine la școală. Atîta au terorizat-o încît nu mai avea pic de încredere în ea și și-a îndepărtat toți prietenii pentru că nu credea că poate să aibă încredere în ei. De fapt, nu eram chiar prietene. Sincer, nu prea am prieteni. [2]  Și tot așa. A urmat o discuție, așa, ca între fete, ca în cele din urmă să descopere că au multe în comun. Și imediat au devenit cele mai bune prietene. Unicul lucru pe care le putea despărți era... un bărbat. Ceea ce se și întîmplă, de fapt. 
În fine. Adele moare, din păcate. Acest fapt lasă urme adînci în mintea lui Kamryn, deoarece lăsase lucruri nespuse și nerezolvate între ea și Adele. Adopția lui Tegan, dar și grija ce trebuia să i-o oferă, fuseseră două lucruri nu tocmai ușoare. Trebuia să facă față și multor altor cerințe: problema adopției, întîlnirea cu fostlu logodnic, iubitul actual, problemele de serviciu, banii.
După cum zice și Kamryn, „îmi doream să fi fost un om mai bun, în stare să facă față situației cu curaj, să fie stăpîn pe situație și pe viața lui. Să accepte fără ezitare ideea de a lua un copil sub aripă.” [3]

Responsabilitatea și curajul de care a dat dovadă Kamryn e ceva de admirat. Poate că nu știi ce te așteaptă, nu știi cum să faci față unor lucruri, dar uite că unii par să se descurce. Într-o situație în care prietenia dintre două fete „scrîție”, totuși, bunătatea își face loc.  Asta demonstrează că prietenia dintre femei există. Totuși.

Referințe critice:

„Încă de la primele pagini, rîdeam printre lacrimi: în Fetița prietenei mele, Dorothy Koomson scrie depsre probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moartea, trădarea și iertarea, într-un mod în același timp emoționant și plin de un umor cald.”
Adele Parks


„O carte cu scene pe cît de mișcătoare, pe atît de amuzante - o poveste impresionantă.”
 Closer

„Un roman ușor de citit, dar greu de uitat, care îți aduce lacrimi în ochi.”
Star Magazine



NOTE:
[1] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, pp. 25-27.
[2] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, pp. 35-38.
[3] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, p. 132.

Sursa imaginii: www.elefant.ro