Se afișează postările cu eticheta psihologia umană. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta psihologia umană. Afișați toate postările

marți, 21 ianuarie 2020

Acestea sunt cele 10 abilități de care aveți nevoie pentru a lucra într-un context internațional

Dincolo de domeniul limbilor străine, companiile cer o serie de cunoștințe și abilități care vă vor determina succesul sau eșecul.

Globalizarea a adus un adevăr pe care aproape nimeni nu îl pune la îndoială: piața muncii este, în acest moment, internațională, iar tentaculele sale ajung peste tot. Carierelor tradiționale cu o abordare transnațională (afaceri, sănătate sau profesioniști în drept), se adună o multitudine de profiluri ca profesori, programatori sau specialiști în marketing sau web design. „Toată activitatea profesională este deschisă pentru posibilitatea unei relații internaționale sau pentru a oferi opțiuni de muncă în țări terțe: comerțul de rețea, filiala biosanitară, profesiile liberale, comunicațiile ...” spune Dámaso López, prorector pentru relații internaționale și Cooperarea Universității Complutense din Madrid (UCM).

„Nu există unul care să fie cel mai solicitat. În orice moment, medicii, asistentele sau profesorii ne pot solicita. Acestea sunt oportunități create de piața muncii, dar altele pot dispărea și apar altele”. Dar a lucra într-un mediu internațional nu înseamnă neapărat că trebuie să o faci în străinătate: faceți-o doar într-o companie cu relații de muncă cu alte țări, un departament de extindere sau o multinațională. Într-un fel sau altul, candidații trebuie să adune o serie de competențe care sunt deosebit de relevante.

Dincolo de cunoștințele pur tehnice, care se presupune că vor fi dobândite în universitate, formare profesională sau aceeași piață a muncii, acestea evidențiază importanța limbilor și stăpânirea unui set de abilități transversale care pot face diferența între succes și eșec: sunt așa-numitele abilități soft, legate de capacitatea noastră de a interacționa cu ceilalți și de o cerere ridicată în orice domeniu profesional (și chiar mai mult într-un mediu multicultural). Acestea sunt cheile succesului:

Cunoașterea limbii engleze nu este suficientă
A avea un nivel bun de engleză poate ajuta cariera noastră să progreseze mai rapid. Acest lucru este acceptat de mai mult de jumătate dintre managerii care au participat la studiul de limba engleză la locul de muncă: o analiză globală a abilităților de engleză în lumea muncii, realizată de Cambridge Assessment English și consultantul QS. Un procent care, în Spania, este de 19% din angajatori. „Globalizarea în lumea afacerilor implică nu numai multinaționale, ci și orice IMM care dorește să acceseze piețele externe. Cunoașterea limbilor, cu engleza în frunte, este foarte importantă ca o poartă către lumea muncii”, spune David Bradshaw, șeful serviciilor de evaluare la Cambridge Assessment English pentru Spania și Portugalia. O abilitate la care se poate asista cu certificate precum First, Proficiency sau TOEFL.

Limba engleză contează, dar nu este singura limbă care trebuie cunoscută. De asemenea spaniolă și chiar chineză, care își face drum pe unele piețe. „În țările în care China a împrumutat bani, în special în America Latină și Africa, au ajuns cu produsele și serviciile lor, impunându-se la prețuri și din ce în ce mai mult la calitate concurenților lor nord-americani și europeni", spune Octavio Rojas, fondatorul Agenția de comunicare TúaTú și profesor la școala de marketing și afaceri ESIC din Madrid. În plus, „companiile urcă rapid la angajații care vorbesc chineză, în timp ce altele merg în alt ritm. În Spania, am studenți de origine chineză care au intrat în Huawei și au urcat rapid în cadrul companiei, deoarece vorbesc limba, cunosc cultura și împărtășesc o serie de valori, cum ar fi munca grea și familia.”

Poate fi prea târziu să înveți o limbă? 
Pentru Bradshaw, primul lucru de făcut „este să alungi mitul că, după 40 sau 50 de ani, este imposibil să înveți limbi. Poate fi făcut la orice vârstă, investind timp și cu o motivație bună.” Constanța va fi fundamentală, ținând cont că în zilele noastre învățarea limbilor străine a evoluat foarte mult și prioritizează abilitățile de comunicare. În plus față de certificatele tradiționale, există și altele specifice pentru anumite cariere, precum OET (Testul de engleză ocupațional), special concepute pentru profesioniștii din sănătate.

Flexibilitate și empatie
Pentru Carolina Fernández, directorul Resurse Umane la Telecomunicare, o companie dedicată dezvoltării tehnologiei pentru a monetiza serviciile digitale, „empatia ne permite să eliminăm orice barieră culturală care să ne concentrăm exclusiv pe profesionist sau pe persoană și să eficientizeze procesele de muncă, evitând chestionarea. idei și înțelegere de ce se iau decizii”. În plus, fiecare țară are o idiosincrasie diferită: faptul că un produs sau serviciu a funcționat într-un singur loc nu înseamnă că trebuie să facă acest lucru în rest.

Fii conștient de tine
Este important să vă cunoașteți propriile abilități și să aveți o strategie pregătită pentru a face față diferitelor situații care pot apărea într-un context internațional: dacă nu vă înțeleg, de exemplu, mergeți într-un alt limbaj sau fiți mai vizual. „Poate, alții nu văd lucrurile la fel, așa că trebuie să-mi adaptez discursul pentru ca ceilalți să mă înțeleagă”, spune Alberto Martínez, director academic al ESCP Business School.

Familiarizarea cu mediul internațional
Vorbirea a două sau trei limbi ajută (și mult), dar deplasarea naturală într-un mediu internațional este la fel de esențială. Ceva care ar trebui cultivat încă din perioada formativă. Participarea la studiile din alte țări va face experiența acelui student „mult mai bogată și îl va ajuta să fie mai flexibil în relațiile cu mediul său de muncă și îl va pregăti să accepte mai bine schimbările și noutățile”, spune López, Vice-cancelar al UCM. O experiență internațională care poate dura un semestru, un curs întreg sau chiar altele, cum ar fi studenții licenței în Managementul ESCP Europe: cei peste 130 de studenți care o iau au petrecut un prim an la Londra sau Paris, vor completa al doilea la Madrid, Paris sau Torino și va fi al treilea în capitala franceză sau germană. „Facilitarea studenților de a se deplasa constant în aceste medii îi pregătește să pună în practică cunoștințele și abilitățile lor și le permite să facă rețea”, explică Martínez.

Și încă un lucru: locuiți unde locuiți, nu încetați să vă expuneți cât mai mult limbii, căutați oportunități pentru a face schimburi de conversații cu studenți din alte naționalități. „Această conștientizare mai mare a ceea ce te îmbogățesc alte culturi și te face, în final, să dezvolți abilități care să îți permită să te deplasezi într-un mediu internațional eficient”, adaugă el.

Integrare, adaptare și muncă în echipă
Lucrul într-un context internațional este cel mai bun exemplu că fiecare membru al unei echipe are un cadru cultural și profesional diferit. „Aceste diferențe constituie o multitudine de valori incalculabile pentru o companie, deoarece oamenii care văd lumea diferit vor găsi soluții diferite la aceeași problemă. Toleranța, adaptabilitatea și deschiderea minții sunt necesare pentru a transforma aceste diferențe internaționale într-un activ de mare valoare ”, spune Fernández.

Amintiți-vă, de asemenea, că viața nu se termină la încheierea zilei de muncă. Dacă lucrați într-o altă țară, integrați-vă în cultura locală, experimentați și bucurați-vă de aceasta, va avea un efect foarte pozitiv asupra bunăstării dvs.: „După 8 ore de muncă, este important să apreciați mediul, obiceiurile, climatul sau timpul liber, astfel încât viața , în cele 365 de grade ale sale, fii cel mai îmbogățitor pentru profesionist, familia sa și proiectul în care este cufundat ”, spune Xavier Núñez, directorul școlii de informatică EPITECH. Și Rojas adaugă: „A fi fericit este a fi productiv, iar asta compensează compania”.

Instrumente tehnologice și reglementări locale
În fiecare regiune există diferite legi și procese de reglementare. Principala greșeală făcută „este extrapolarea proceselor și reglementărilor din țara de origine în rest. De exemplu, legile privind brevetele sau procesele de înregistrare pot fi foarte variabile între țări ”, spune Pau Forner, absolvent de biotehnologie, profesor de marketing digital și creator al blogului Una vida online.

Stăpânirea instrumentelor tehnologice pentru a lucra la distanță și a gestiona echipamentele este, de asemenea, esențială în acest domeniu. Întrucât este deseori necesară conferința video între mai mulți participanți și chiar între diferite zone de timp, programe precum Skype, Loom sau Trello ar trebui să fie bine gestionate. Și, mai presus de toate, nu uitați că disponibilitatea dvs. poate face diferența: cu clienții din diferite zone de timp, este necesar să depuneți un efort pentru a le servi în funcție de nevoile lor.

Articol scris de Nacho Meneses pentru publicația El Pais și publicat pe 11 septembrie 2019.

vineri, 17 ianuarie 2020

Arta de a fi egoist. Cum să trăiești fericit, chiar dacă altora nu le place

Am găsit cartea asta întâmplător. Deși poate că pare un titlu dur, adevărul e că ar trebui să trăiești fericit. Chiar dacă altora nu le place. Chiar dacă asta ar însemna să fii egoist. În ce biblioteci puteți găsi această carte vedeți aici. Titlu original: Die Kunst, eing Egoist zu sein. 

Cartea are șase capitole. Câteva gânduri din carte le voi expune mai jos.

  • Este dreptul fiecăruia în parte să își conștientizeze propriile lui dorințe și țeluri, adevăratele lui necesități și bucurii și să le împlinească zi de zi. Ca să nu trebuiască să-și spună la un moment dat: „Am trăit, dar nu a fost viața mea.”
  • Cel care trăiește numai pentru a fi plăcut de alții va fi dezamăgit.
  • Trebuie spus și că arta de a fi egoist nu se bizuie pe anumite cunoașteri teoretice sau științifice. Se bazează mai degrabă pe experiențele pe care fiecare, indiferent cine și ce este el, le face el însuși în decursul vieții lui.
  • Greșeala multor oameni este că nu-și folosesc experiențele, chiar și cele mai dureroase, pentru viitorul lor. 
  • Fiecare om are două posibilități să-și găsească fericirea personală. Fie duce o viață sub pavăza comunității, adaptându-i-se ei. Fie duce viața pe care ar dori el s-o ducă și poartă singur întreaga responsabilitate pentru ceea ce face.
  • Lăsăm să fie știrbită forța noastră cea mai puternică: fantezia.
  • Fiecare este egoist, dar numai puțini stăpânesc arta de a duce viața pe care ar dori să o ducă.
  • În capetele majorității oamenilor este înrădăcinată ideea că pentru ei nu este nimic mai important decât să se adapteze lumii din jur. Viața lor pare a se împlini numai în comunitate. Aici găsesc recunoașterea și siguranța la care aspiră. 
  • Nimeni nu trebuie să se minuneze că în această strădanie ajunge mere în conflict cu ceilalți. 
  • Arta de fi egoist pornește de la ideea de bază: ocupă-te mai mult de tine decât de ceilalți oameni și realizează, împotriva tuturor rezistențelor,  ceea ce tu ai recunoscut ca fiind corect și potrivit pentru tine.
  • Pasăm altora răspunderea pentru noi, în loc să o purtăm singuri.
  • Cumpărăm mii de lucruri fără de care am putea trăi la fel de bine. Dar trebuie pur și simplu să le avem, fiindcă și alții le dețin. 
  • Îi credem pe alții mai mult decât ne credem pe noi înșine, pentru că nu ne dăm seama singurice ni se potrivește nouă.
  • Ne lipsește disponibilitatea de a ne apăra dreptul la fericire și autodezvoltare.
  • Toți tindem să ne identificăm atât de mult cu comunitatea, încât suntem de părere că binele acestei comunități înseamnă automat și binele nostru personal. Dar mai degrabă contrariul este cazul nostru. Cu cât jertfim mai mult pentru ca, de exemplu, firma sau familia noastră să se poată dezvolta, cu atât mai mică devine propria noastră posibilitate de dezvoltare. 
  • Căutăm modele străine, pentru că nu ne putem decide să găsim modelul din noi. Zace în fiecare forța de a schimba situația. Trebuie doar să facă uz de această forță.
  • Mâine – asta este pentru ei marea speranță. Mâine vor face ceea ce încă nu s-au putut decide astăzi să facă. Dar pentru tot ce este astăzi important mâine este deja prea târziu. Exact așa cum multe lucruri secundare nu pot compensa niciodată o singură decizie esențială. De aceea se și miră atâția oameni care-și fac cu râvnă datoria de dimineață până seara că există indivizi care își ating scopul aproape fără efort cu o singură faptă importantă. Cum reușesc? Foarte simplu: au recunoscut ce este important pentru ei și nu se lasă să-i abată nimic de la țelul lor.
  • Aventura fascinantă de a-și lua viața singur în mâini și de anu mai depinde de alții.

Cinci pași conștienți care duc o dorință la împlinire și ne dau satisfacție
1. Disponibilitatea de a-i da o șansă să se dezvolte;
2. hotărârea de a elimina toate îndoielile;
3. Dă curs liber fanteziei;
4. Decizia pentru cea mai bună dintre toate posibilitățile găsite;
5. Identifică-te cu ideea, folosește tensiunea și acționează.

Orice om caută permanent siguranță și sprijin interior, dar numai puțini le găsesc. Cauza este că majoritatea oamenilor își caută siguranța în dependența de alții și nu în ei înșiși. A ne găsi siguranța în noi înșine înseamnă a deține un concept după care verificăm și evaluăm toate influențele din timpul zilei. Cele patru puncte esențiale spre a găsi singurul concept corect pentru noi sunt:
1. Să recunosc ce doresc.
2. Să recunosc de ce sunt în stare.
3. Să aduc conștiința și capacitatea în acord cu realitatea.
4. Să decid la ce trebuie să renunț, pentru a obține ce aș dori să obțin.

vineri, 29 noiembrie 2019

Cum să savurezi plăcerea de a fi alături de tine

Uneori dorit, alteori căutat, cauzat și în multe alte ocazii neașteptate. Când ajunge singurătatea, într-un fel sau altul, este întotdeauna temută și respectată, situație care se încearcă să se sustragă. În plus, în lumea de azi, în special de la o anumită vârstă, se pare că singurătatea este înțeleasă ca un eșec și fuge de singurătate sau aspiră să evite sau să depășească un divorț sau o separare cu orice preț, deși în multe cazuri vorbim a relațiilor toxice.

Să știi să fii singur este fundamental, un semn de maturitate în realitate, de autonomie și de avere personală. Aceasta este ceea ce Silvia Congost, psiholog expertă în stima de sine, dependență emoțională și conflicte de cuplu în lucrarea ei „Solo” (Ed. Zenith) în care invită să piardă frica de singurătate și oferă cheile pentru a face acest lucru cu succes.
După cum explică autorul, ființa umană este o ființă socială care are nevoia să fie în contact cu alte persoane și atunci când există o anumită armonie sau există puncte în comun, legăturile devin mai puternice, dând naștere la relații de prietenie, partener etc. Cu toate acestea, „pierderea care ne face să apară panica singuratică este pierderea cuplului și nu există nici o îndoială că este o situație care, în bine sau mai rău, am experimentat marea majoritate dintre noi într-o moment sau altul. Din acest motiv este atât de important să ne întrebăm care este cea mai bună modalitate de a face cu un eveniment ca acesta”, spune psihologul.
Suferirea unui abandon din partea cuplului în oricare dintre formele sale este unul dintre episoadele care provoacă mai multe suferințe și vieți mai rele. „A-ți fi teamă de singurătate și de a te arunca în golul spre ea este sfâșietoare din punct de vedere psihologic și fizic. Nu există nici o îndoială că toți avem mecanismele psihologice pentru a face față, dar chiar și așa, pentru a fi expuși să o trăim fără a fi ales-o necesită un proces de durere care poate fi lungă și chinuitoare”, spune expertul.

De ce ne temem de singurătate?
Potrivit lui Congost, „frica este una dintre emoțiile noastre de bază și primare, care există de la originea speciei și are scopul de a preveni stingerea noastră. Pe de o parte, există un fel de origine biologică a fricii de singurătate. În evoluția noastră În creier există încă câteva reflexe primitive care se asociază a fi lăsat singur în pericol de moarte, în ciuda faptului că circumstanțele sunt cu totul diferite astăzi: să fii mâncat de un prădător, atacat de un alt grup etc. Activarea fricii este ca o reacție automată a creierului atunci când partenerul te părăsește, atunci când ne conectăm mai mult cu acea frică”.

Pe de altă parte, are un component social foarte puternic. „Am târât credințele dintr-o perioadă mai îndepărtată, în care femeile erau nevoite să se căsătorească și să aibă copii cu aproape nicio alegere. În prezent, deși timpurile s-au schimbat, vârsta continuă să fie prost văzută, dar și mai determinată. Toți am auzit zicându-ne măcar odată: „gata, ți-a trecut vremea”. Deși nu ne place să acceptăm situața așa e. Te simți ca și cum ai fi defectă sau imperfectă, că nimeni nu te iubește, mai ales la femeile la o anumită vârstă, care provoacă dureri mari”, explică Congost.
Chiar și „uneori ne este rușine să recunoaștem că nu avem partener sau că relația s-a rupt. Există chiar și oameni care iau mult timp înainte să le spună prietenilor. Nu îndrăznesc să fie văzuți ca pierzători. În plus, ajungem să credem că nu am fost suficient de valoroși și acesta este motivul pentru care ei nu au vrut să fie alături de noi. În cele din urmă, este destul de legat de respectul de sine” continuă.

Nici reclamele, filmele, melodiile, propaganda nu ajută... Conform opiniei specialistului „totul din societatea noastră atrage acea imagine că idealul este să fii într-un cuplu și, de asemenea, perfect. Totul e organizat pentru a trăi în cuplu. Când acest fapt se rupe, te simți în pericol și cu multă frică. Societatea îți zice că atunci când obții unele succese într-o zonă determinată din viața ta, iar una din ele este partea socială, în viața de familie. Dacă pierzi ori nu ai eșuat”.

De fapt, se datorează acestei frici, astfel încât în multe cazuri ajungem să creăm relații cu dependență emoțională și chiar să menținem relații toxice. „Am fost încurajat să scriu această carte și pentru că, după ce am lucrat mulți ani cu probleme legate de „cârlige emoționale”, am văzut clar că unul dintre motivele pentru care se creează această dependență este din cauza fricii de singurătate. Este asociat să rămână fără acea persoană va fi singură pe lume și va încerca să iasă din situația respectivă cât mai curând posibil. Pericolul este că, dacă nu știi să duci singurătatea, te va condiționa din moment ce orice persoană care ne privește va fi valabilă și vom ține în continuare față de ea, creând dependență emoțională, chiar dacă nu suntem bine cu acea persoană”, spune psihologul.

PLACEREA DE A FII CU TINE
Să știi să fii singur este esențial, ca și cum „să fii conectat cu tine însuți, să te privești pe interior, să reduci volumul energiei exterioare și să-ți asculți gândurile. Să observi ce simți cu adevărat, ce nevoie ai și unde vrei să ajungi. Există oportunitatea pentru a reinventa și reconstrui pentru că odată ce rămâi singur este momentul în care îți da seama cine ești cu adevărat și ce vrei să faci cu viața ta. Odată ce ești conștient de asta, să decizi ce să faci cu viața ta este mult mai ușor și nu va mai fi loc de suferă de atașamente, relații toxice, pierderi etc.” afirmă autoarea.

Problema e că, afirmă Congost, că există multe persoane care nu se bucură de propria companie.
„Cel mult stau o perioadă, dar ridică rapid telefonul sau pornesc televizorul. Și dacă o evităm, ratăm ocazia să ne întâlnim și să ne conectăm cu cei pe care îi dorim și de care avem nevoie și chiar să ne conectăm mai mult cu ceilalți oameni din jurul nostru... Dacă ne uităm mereu în exterior pentru că este ceea ce societatea ne împinge să ne deconectăm de la tine la fel, de la cine ești. Și pentru sănătatea mintală este foarte important să te conectezi cu sine însuți.”
De asemenea, autoarea cărții subliniază că „singurătatea nu trebuie să fie rea sau dăunătoare. Ceea ce face ca oamenii să sufere cu adevărat este izolarea. A nu avea partener nu înseamnă a nu avea alte relații sociale. Dacă ai o viață socială bogată, te poți simți deplin în singurătatea ta, fără a fi nevoie să ai un partener. Prin urmare, trebuie să avem un cerc de prietenii cu care să vă combinăm momentele de singurătate și conexiunea cu voi înșivă.”
Un alt lucru este situația în care trăiesc, de exemplu, unii oameni în vârstă. După cum explică Congost, unii bătrâni trăiesc singuri, sunt dependenți fizic și, de asemenea, depind de gândul lor să-i vadă și să-i țină în companie. „În acest caz, singurătatea este dăunătoare pentru că nu este aleasă și nu există nicio cale de ieșire din această circumstanță, deoarece nu depinde de ei înșiși. În plus, se arată că, fără aceste legături sociale, probabilitatea de a te îmbolnăvi este mult mai mare și chiar au riscul mai mare de a suferi boli cardiovasculare și degenerative. Legătura cu alte persoane aflate în aceeași situație va fi fundamentală”, concluzionează el.

Articolul a fost scris de Luisa Valerio și publicat pe 14 noiembrie 2019. 

Sursa: Valerio, Luisa. Cómo saborear el placer de estar contigo [online] [citat 296.11.2019]. Disponibil: https://www.elmundo.es/vida-sana/bienestar

vineri, 29 iunie 2018

„Vreți să păstrați liniștea?”: Importanța de a te bucura de 2 ore de liniște pe zi

Nici cea mai frumoasă melodie din lume nu egalează puterea liniştii, care are beneficii asupra inimii şi a creierului.


La un kilometru de bulevardul Quinta din New York se află taverna Burp Castle, cu un semn: „Vorbitul interzis. Doar şoapte”. Nivelul de conversaţii din local nu depăşeşte 39 de decibeli (ca un condiţioner). De cealaltă parte a lumii, un expert în ceremonia ceaiului de la Şcoala Urasenke, în Tokio (Japonia), utilizează ritualul liniştii totale: „Nimeni nu vorbeşte, nimeni nu domină”. În mijlocul unei păduri finlandeze, jurnalista spaniolă Marta Caparrós, a mers pentru a scrie a doua sa nuvelă; se presupune că va face ceva nemaiauzit pînă atunci în ceea ce priveşte viaţa ei din Madrid; să merge la o plimbare fără a include căştile.

Liniştea poate părea un capriciu ce nu poate fi atins. Într-o societate de canale de televiziuni stridente, unde concurează pentru a umple  casele de televizoare, şi timiditatea se asociază în mod greşit caracterelor slabe, iar reducerea volumului nu este la modă. Şi plătim pentru ea o factură foarte mare. „Poluarea fonică este legată cu surzenia, probleme de somn, boli cardiovasculare şi tulburări digestive. De asemenea, se ştie că tinerii ce trăiesc într-un mediu zgomotos ăşi schimbă capacitatea de memorie şi  învăţare”, afirmă Pablo Irimia, specialist în neurologie şi acustă de la Societatea Spaniolă de Neurologie (SSN).

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a publicat un raport în anul 2011 care a semnalat în acest an 3 000 de decese în Europa occidentală, care s-au datorat din cauza bolilor cardiace, au fost relaţionate cu excesul de gălăgie. În spania, 22% din populaţie este într-o situaţie de risc cauzată de decibeli (mai mult de 65 se consideră periculos), afirmă aceeaşi organizaţie. Deja în anul 1859, asistenta medicală Florence Nightingale, de origine britanică,  într-un articol a păstrat istoricul Hillel Schwartz a scris următoarele: From Babel to the Bing: Zgomotul inutil esta cea mai grea grijă care poate fi aplicată unei persoane. Zgomotul neaşteptat este inclus ca o cauză a morţii la copii.”

Dar, liniştea oferă vre-un efect pozitiv asupra organismului? Mai ales, garantează lipsa de perforatoare şi motoare. Medicul şi cercetătorul Luciano Bernardi a fost printre primii care a declarat afirmativ la această întrebare, într-un studiu publicat în revista Heart. „Investigăm efectele diferitor tipuri de muzică asupra sistemelor cardiovasculare și respiratoriii si facem o pauză de două minute între melodii. Atunci, vedem că indicii relaxării umane dispar în timpul acesto episoade, cu atît mai mult că orice stil de muzică ori în în timpul liniștii, experimentul este pus în mișcare în prealabil”. Efectul pozitiv al liniștii, funcționează în contrast.

Zgomot zgomotos, liniște bună?
Conform cercetătorului și cercetătorului Michael Wehr, de la Universitatea Oregon, neuronii noștri luminează în timpul liniștii, creierul recunoaște că „nu trăiește ca și o lipsă a mijloacelor de producție”. În aceeași ordine de idei, cardiologul și neurologul Imke Kirste în lucrarea sa Este liniștea de aur? (titlu original: Is silence golden?) publicat în anul 2013 în revista Brain Structure and Function. Cercetarea, realizată doar pe șoareci, a arătat că liniștea, la un nivel mai înalt decât orice melodie, a provocat neurogenesis (nașterea de noi neuroni). Scăderea în hipocampus duce la Alzheimer, așa cum spun mulți experți, tăcerea și retragerea ar putea fi o modalitate de a trata boala.
Neurologul Pablo Irimia recomandă, totuși, multă prudență în această privință („începând cu adolescența, neurogeneza este atât de limitată încât nu are valoare”), dar indică două dovezi absolute: tăcerea facilitează controlul tensiunii arteriale (reduce riscul cardiovascular, prevenind, prin urmare, afecțiuni cardiace și accident vascular cerebral) și predispune la beneficiile unei vieți reflexive.

„Gândirea profundă și meditaţia generează noi conexiuni între neuroni. Adică, o viață intelectuală activă, care necesită concentrare și, prin urmare, tăcere, joacă un rol protector în afecțiunile neuronale. De exemplu, stim deja ca un nivel ridicat de educaţie este legat de un risc mai mic de a suferi de boala Alzheimer”, explica neurologul, care recomandă o rutină mai puţin zgomotoasă, dar cu momente de linişte.

„Nu este necesar să te izolezi complet. Este suficient să trăiți o viață normală, acordând o atenție deosebită calmului. De fapt, nici un creier uman nu suportă tăcerea totală. Există camere surde care reproduc, în domeniul medical, cel mai apropiat lucru cu tăcerea absolută și nimeni nu poate ține în mai mult de 40 de minute, deoarece creierul caută mereu stimuli și dacă nu-i găsește în afară, mărește zgomotul inimii, intestinelor... ”, susţine cercetătorul.

Călătoreşte în țara unde nimeni nu strigă
Tăcerea este să citeşti, să gândeşti de multe ori, fără să te laşi dus de val, oprindu-te dacă este necesar şi să te opreşti dacă este necesar. Dar tăcerea este şi să asculţi (când este necesar să înveţi) și să poţi reflecta pașnic. „Despre asta este Zen. Pentru a simți această calmitate în tot corpul și să experimentezi în fiecare zi” este de părere călugărul Roshi Gensho Hozumi de la templul Tekishinjuku (Japonia), în documentarul In pursuit of silence (Patrick Shen, 2015).
Bipul constant al unui grup WhatsApp nu este zgomot? Depinde. „Sunetul este un fenomen fizic care ajunge la ureche. Aceasta îl trimite creierului și o identifică. Când se întoarce sunetul?  Când se face simţit în ceea ce încerc să fac și i-a forma unui sunet nedorit” răspunde doctoriţa Arline Bronzaft, psiholog de mediu, în documentarul american. Acum, fii sincer: telefonul tău emit zgomote ori sunete?

Puterea tăcerii este în funcţie de deciziile noastre zilnice.  Şi asta presupune acţiuni fără zgomot, iar închiderea telefoanelor ori alegerea locului de vacanță poate fi crucială. Ţări precum Finlanda își revendică dreptul la această sarcină. În 2010, un grup de experți în domeniul marketingului s-au întâlnit la un restaurant din Helsinki să conceapă cum să facă vizitatorul atractiv pentru o țară mijlocie și îndepărtată, umbrită de avangarda vecinilor precum Suedia ori de măreția istorică a Rusiei. Și au găsit un element care până atunci nimeni nu îndrăznea să vândă ca o resursă naturală: tăcerea.

Nici luxul pădurilor sale, întunericul hipnotic al lacurilor sale, saunele mici care atrag pantele sale (deschise publicului... fără haine, bineînțeles), designul funcțional al casei sale calde sau mirosul de pește proaspăt de la Piata Pietei din Helsinki poate concura cu atracţia unei ţări liniştite, timide, meditativ, care nu este ostil, ci mai degraba opusul. Noora Vikman, etnomusicolog de la Universitatea din Finlanda, care a sfătuit Institutul de Turism în campania sa de tăcere, spune prin e-mail dintr-o retragere tăcută în regiunea Lapland, declarare despre un refugiu tăcut în regiunea Laponiei: „Venind în Finlanda este ca şi cum a-ţi descoperi de gânduri și sentimente care nu sunt auzite într-o viață aglomerată. Dacă vrei să te cunoşti pe tine însuţi, trebuie să fii cu tine însuţi, să discuţi cu tine, să fii capabil să vorbeşti cu tine”.

Deşi arhipeleagurile lor sunt aproape depopulate (numărul de locuitori este similar cu cel al Comunității din Madrid, dar este dispersat într-o zonă de 42 de ori mai mare), cu biciclete sprijinite de ușă și câteva bare (sau nici una), Finlanda îmbrățișează liniștea chiar în centrul capitalei, o enclavă plină de magazine, cu o scenă pentru muzică live, unde trupe de rock nu reușesc să treacă cu chitara în clădirile din apropiere, Capela Tăcerii, un templu non-religios, izolat fonic, în care să plătească tributul lipsei cuvintelor. Puteţi merge să ascultaţi acordurile celor de la Iron Maiden, deoarece două ore de tăcere pe zi sunt recomandările profesorului Michael Wehr pentru un hipocamp satisfăcut.

Alte locuri cu un nivel mic de zgomote, conform ghidului de călătorie Lonely Planet, sunt mănăstirea din Kartause Ittingen (Elveţia), insula Iona (Scoția) sau Kielder Foster (Regatul Unit). Dar amintiți-vă că, probabil, pentru prima dată, oamenii de știință și misticii sunt de acord: tăcerea este, mai mult, o atitudine. Pentru că este convenabil să-l exersați cu inteligență. După cum a scris poetul și activistul american Paul Goodman, nu toate formele sale se adaugă. „Dacă există tăcere fertilă a conștiinței, a celui care aude și înțelege vorbitorul sau cel de conștiință alertă, există și un nebun și apatic, dar și altul plin de reproșuri și resentimente care strigă fără cuvinte și nu îndrăznesc să deschidă gura”. Îndepărtaţi-vă de ei.

Sursa: „¿Te quieres callar?”: la importancia de gozar de 2 horas de silencio al día de Ana G. Moreno, ziarul spaniol El pais [online] [citat 29.04.2016]. Disponibil : http://elpais.com/elpais/2016/09/07/buenavida/1473259838_168902.html

duminică, 1 octombrie 2017

În căutarea lui Audrey de Sophie Kinsella

Iată că am citit şi romanul În căutarea lui Audrey de Sophie Kinsella. Puţin plictisitor la început, dar până la urmă, subiectul romanului, îţi captează atenţia. Important de menţionat e că romanul are ca subiect doi  adolescenţi şi e inclus în colecţia Junior a editurii Polirom din Iaşi. 
E un roman cu şi despre adolescenţi, aşa că... părinţilor cu adolescenţi în casă le va fi interesantă această carte.
Subiectul romanului e Audrey, care poartă tot timpul ochelari cu lentile negre. Nu-i scoate nici măcar în casă. Nu iese niciodată în oraş, rar când schimbă  două vorbe cu cineva pe care nu-l cunoaşte şi i se pare aproape imposibil să se uite în ochii oamenilor. 
Lui Audrey i se face o programare la un psiholog, unde urmează nişte recomandări. Se împrieteneşte cu Linus, un prieten al fratelui ei şi discută cu el problemele cu care se confruntă. Acesta chiar se oferă să o ajute să-i rezolve problema emoţională şi frica de a ieşi şi vorbi în public. 
O altă problemă de familie ar fi faptul că şi Frank, fratele lui Audrey îşi petrece timpul în faţa calculatorului, jucîndu-se mai tot timpul, spre frustrarea mamei. Deşi îi interzice accesul la calculator, Frank a găsit soluţie să se joace în timpul nopţii. Asta până când e prins de maică-sa. Ce a urmat... e o adevărată epopee. 
Până la urmă, toate problemele se rezolvă. E o carte amuzantă, chiar dacă e şi un roman psihologic. Este o poveste despre iubire şi încredere la vârsta adolescenţei.
E un roman scris într-un stil mai diferit de ceea ce sunt obişuită. Dar e scris simplu şi amuzant. 

joi, 27 iulie 2017

Se miră unii... aiurea

Mă deranjează tare mult cînd o persoană se miră de faptul că îi spui precum că vrei să înveți ceva, să încerci să faci ceva anume ori să călătorești într-un oraș/țară anume.
Sunt și eu curioasă, chiar e așa straniu să vrei să înveți ceva? Prin ce anume deranjează? Că pot depăși o treaptă pe care tu nu o poți depăși? Sau omul în cauză ți se pare un limitat și din cauza asta te miră faptul că vrea să învețe/facă acel lucru. Mi se pare ceva firesc să vrei să înveți ceva, să te dezvolți, să te autoinstruești și tot așa mai departe. Voi, ăștia, care vă tot mirați, v-ați gîndit oare că persoana care vă spune ce plan are, vrea să învețe acel lucru ca să nu mai depindă de ceva ori cineva atunci cînd vine vorba de un proces anume? Că e firesc să vrei să te dezvolți. Dacă e să dau niște exemple reale, m-a deranjat oarecum cînd o persoană căreia tot îi spuneam anumite intenții ale mele, făcea o privire și o mirare de parcă tot eu aș fi vinovată de ceea ce vreau să învăț și ar fi asta în defavoarea ei. Pînă nu i-am dat replică, nu a fost chip să o lasă mai moale cu atitudinea ei. Scuza ei fiind: „mă mir și eu.”


Ori se mai comentează „ce folos că învață, dacă nu înțelege nimica?” De unde știi tu că eu nu înțeleg nimic? Dacă aș fi conștientă că nu voi înțelege ceva, păi din start nici nu mă voi apuca să învăț. Mai ales cînd vine vorba să plătești cursul respectiv. Nu mai primesc un salariu cu zerouri multe la final ca să îmi permit să cheltui banii aiurea pe nimic.
Respectiv așa atitudine mă face să mă îndepărtez de oameni, mai ales de unii care era considerat prieten cît de cît.Am învățat lecția să nu mai spun la nimeni ce vreau să fac și tot restul.
Deși am primit vreo două replici precum că nu vorbesc chestii personale despre mine, cred că deja e justificat. Nu văd de ce aș spune dacă tot lumea se miră aiurea (să nu scriu altceva) de niște lucruri elementare și după aia încă te comentează o acțiune a ta ori un fapt al tău.



Pentru mine, mirările oamenilor în ceea ce te privește este egal cu lipsă de educație. Dacă vrei să rămîi la nivelul care ești, nici o problemă, asta nu e scuză să te deranjeze și să te mire dorința cuiva de a se afirma, de a învăța, de a se autodepăși. Ție nimeni nu-ți interzice să înveți/faci ceva nou, util și constructiv. Așa că... 

Sursa imaginii: borcanulcucitate.ro

luni, 19 decembrie 2016

Cine m-a făcut femeie? de Cristian Andrei

„Tu, femeie, eşti o bijuterie, o cetate şi un mister. Eşti o bijuterie pentru că ai o sensibilitate aparte şi o
alcătuire deosebit de complexă. Cu toate că este atît de sensibil, corpul tău este rezistent ca o cetate. De ce eşti un mister? Pentru că nimeni nu ştie cum de ghiceşti atîtea lucruri şi unde găseşti atîta putere să lupţi cînd eşti disperată... Pentru că forma ta de femeie poate fi desenată cu mîinile în aer de către acela care te-a mîngîiat măcar odată” afirmă doctorul român în psihologei Cristian Andrei. Iată aşa o carte despre psihologia feminină, Cine m-a făcut femeie. 
Tu ai auzit de aşa o carte? Te-ai întrebat vreodată dacă „te mulţumeşte faptul că eşti femeie? Simţi feminitatea ta? Unde simţi asta şi cînd?” Dacă ţi-ai pus vreodată aceste întrebări, pai iată, trebuie să citeşti cartea. Dacă nu ţi-ai pus aceste întrebări - să ţi le pui. Şi, deja, o să afli răspunsul cititnd cartea. 
O să afli răspunsuri la cum arăţi, pornirti de femeie, mentorul femeii, oamenii din jur, naşterea copilului tău, influenţe morale, situaţii-limită etc. 
E o carte uşoară şi sinceră. Prezintă psihologia feminină un pic altfel şi aflăm lcururi de care nu ne-amdat seama. Poate.

Sursa iamginii: elefant.ro

duminică, 11 decembrie 2016

Soţia tăcută de Susan Harrison

Susan Harrison a fost o scriitoare canadiană, care s-a făcut cunoscută sub numele A. S. A. Harison. A locuit la Toronto. A publicat romane de nonficţiune. Primul ei roman, Soţia tăcută a fost publicat în anul 2013 şi a fost primit cu mult entuziasm atît de critici, cît şi de marele public. La puţin timp de la apariţia romanul, Susan Harrison a murit de cancer, la vîrsta de 65 de ani.

Romanul îi are pe Jodi şi Todd ca personaje principale. E un cuplu şi autoare relatează povestea într-un
moment de cumpănă al relaţiei lor. Totul e în pericol, inclusiv viaţa prosperă pe care o duc în locuinţa lor din Chicago. Chiar dacă nu sunt căsătoriţi, sunt împreună de peste douăzeci de ani. El este un antreprenor bogat, iar ea, psihoterapeută. Romanul este un thriller psihologic despre căsnicie şi crimă, rutină şi nevoia de nou, despre disoluţia unei relaţii, relatat alternativ din perspectiva celor două personaje principale. E o carte şi psihologică.
O să citiţi evoluţia unei familii care, în aparenţă pare să nu le lipsească nimic. Au un serviciu bun, casă frumoasă. Dar, ceva intervine în relaţia lor şi se îndepărtează unul de altă. E o relatare a avenimentelor atît din perspectiva ei cît şi a lui. Puţine momente sunt descrise că le-ar face împreună. Această tăcere dintre cei doi, devine tăcere la propriu. În principiu, cei doi nu se apreciază reciproc. Todd se îndepărtează, şi lasă însărcinată fiica celui mai bun prieten, Natasha.
Nu prea mi-a plăcut romanul. Cam prea multe explicaţii şi prea multe detalii. Sau paote eu am citit romanul pe bucăţele şi asta m-a făcut să am o părere aşa, cam imparţială.

Recomand cîteva fragmente din carte:
S-­a făcut aproape ora de culcare când ea strânge masa  şi începe să spele vasele. El se oferă în treacăt s­o ajute, dar amândoi ştiu că e cel mai bine să lase gospodăria în seama ei şi să iasă la o plimbare cu câinele. Nu că ea ar fi exagerat de exigentă. Nu are standarde nerezonabile, dar dacă speli o tigaie de friptură, e de preferat să nu mai fie unsuroasă când termini şi nici nu e cazul să ştergi grăsimea cu prosopul de vase, pe care o să­l  foloseşti   pe  urmă  la  pahare.  E  o  chestiune  de  bun­simţ.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale. Îşi sfătuia clienţii să pretindă mai mult de la ei înşişi şi să se implice în asigurarea propriei lor stări de bine, iar ea le oferea încurajări şi un feedback pozitiv. În primul an de practică învăţase să fie răbdătoare şi să le permită celorlalţi să avanseze în ritmul lor propriu. Principalul ei atu era firea prietenoasă – îşi îndrăgea clienţii şi le acorda prezumţia de nevinovăţie, lucru care îi ajuta să se relaxeze. Ei o recomandau altora şi astfel portofoliul ei crescuse.

 Cei pe care îi acceptă după procesul de selecţie sunt în general persoane blocate, confuze sau nesigure pe sine, genul de oameni cărora le este greu să­şi dea seama ce vor şi să ia decizii pe baza a ceea ce se aşteaptă din partea lor sau a ceea ce cred ei că se aşteaptă din partea lor. Sunt duri cu ei înşişi – fiindcă au internalizat criticile unor părinţi insensibili – şi în acelaşi timp se comportă iresponsabil sau inadecvat.

Împăcarea şi liniştea mentală vin atunci când îi accepţi pe oameni aşa cum sunt ei şi când accentuezi părţile pozitive.

Trăsăturile fundamentale ale personalităţii se conturează la o vârstă tânără şi cu timpul devin imuabile. Majoritatea oamenilor învaţă prea puţin din experienţă, rareori gândindu­se să­şi ajusteze comportamentul,
consideră că problemele sunt cauzate de cei din jur şi continuă să facă ceea ce fac orice ar fi, la bine şi la rău. Un infidel rămâne un infidel aşa cum un optimist va rămâne totdeauna optimist. Optimistul e cel care, după   ce   a   fost   călcat   de   o   maşină   condusă   de   un   şofer   beat   şi   se pomeneşte cu ambele picioare rupte şi cu casa ipotecată ca să plătească spitalizarea, declară că „Am avut noroc. Puteam să fiu mort”. Pentru un optimist, o asemenea atitudine e firească. Pentru un infidel, firesc e să
ducă o viaţă dublă şi să mintă şi­n stânga, şi­n dreapta în acelaşi timp.

Soarele răsare, soarele apune şi între aceste două momente nu se întâmplă mai nimic.

Fiecare dintre noi trăieşte singur sinele său înghesuit, posedat de convingeri adânc înrădăcinate, dorinţe prosteşti şi contradicţii nesfârşite – şi fie că ne place sau nu, trebuie să le acceptăm   la   celălalt.   Vrei   ca bărbatul tău să fie bărbat, sau vrei să-­l transformi într­-un fătălău? Să nu-ţi închipui că le poţi avea pe ambele. Ea n­a făcut greşeala asta cu Todd. I­-a oferit spaţiu suficient, iar el n­a avut nicio nemulţumire în privinţa asta. Nu e vina ei.

Acceptarea este considerată un lucru bun – Dă­mi   înţelepciunea   să   accept   lucrurile   pe   care   nu
le   pot   schimba.

În această analogie, groapa de gunoi e inconştientul. Nu inconştientul colectiv,   ci   inconştientul   personal – inconştientul acela propriu, particular, idiosincrazic, în care fiece articol e inscripţionat cu numele tău şi ştampilat cu numărul tău, inconştientul din care articolele pot năvăli asupra ta pe neaşteptate – ca acela care s­a repezit la ea în ziua în care aştepta liftul după ce i­a povestit lui Gerard visul cu Darrell.

Sursa imaginii: elefant.ro


joi, 27 octombrie 2016

De ce nu scrii?

Tot aud aşa o întrebare, prostească aş zice „De ce nu scrii?” Dar chiar aşa, de ce? De ce oare nu-ţi scriu?
Scrie tu şi o să îţi scriu şi eu la rîndul meu. De ce numai eu trebuie să încep prima o conversaţie?
Chiar crezi că nu am ce face şi aş fi plătită pentru asta ca să îţi scriu ţie? Păi, vezi bine că nu mai este chiar aşa. Am obosit numai eu să încep o conversaţie, de parcă doar mie mi-ar trebui să discut cu tine, de parcă numai tu îmi eşti prietenă, de parcă numai eu m-aş simţi obligată să fiu prietenă cu tine, dar invers nu. Păi, iată dragii mei, nu mai stau lucrurile chiar aşa cum credeţi voi.
Dacă te consideri prieten/ă cu mine, demonstrează pînă la urmă că eşti prieten cu adevărat. Demonstrează prin fapte concrete şi reale. Sună-mă şi întreabă ce mai fac? Scrie şi întreabă ce mai fac şi cum îmi mai merg treburile, dacă-s bine, sănătoasă? Că doar aşa fac prietenii. Se sun şi îşi scriu reciproc, nu? Relaţia asta de prietenie dintre două persoane trebuie să vină din ambele părţi, nu doar dintr-o parte. Adică, eu nu înţeleg de ce numai eu trebuie să îţi scriu şi să fie prietenă cu tine? Bine, eu pot fi prietenă cu tine, dar întrebarea mea e următoare: oare tu îmi eşti prieten?  Asta în contexul în care mă întrebi de ce nu îţi scriu? Dacă răspunsul tău este da, păi demonstrează că îmi eşti prieten, prin vorbe şi fapte concrete şi reale. Să afirmi că apreciezi o persoană nu ştiu în ce măsură înseamnă asta că eşti prieten, pentru că, demonstrezi asta. Sau tu eşti prieten cu mine doar cînd ai nevoie de mine şi ajutorul meu?
Eu om obosit să scriu doar eu, de parcă numai mie îmi trebuie discuţiile astea şi prietenia ta. Staţi liniştiţi, tot ok! Sunt mare, am creier în cap şi mă descurc şi singură dacă e ceva. Chiar dacă am apelat la ajutorul unor „prieteni”, m-au refuzat motivînd că „nu pot”, „nu am”, „sunt ocupat”, se vedea pe el/ea că poate să mă ajute, dar nu vrea să ajute. Dragii mei, cînd cunoşti un om, se simte cînd spui minciună. Şi dacă spui o minciună, spune-o pînă la urmă, în aşa fel, încît şi tu să crezi ceea ce spui. Se vede şi simte cînd omul minte. Aşa că, lăsaţi-o baltă. Plus la asta, am luat deja exemplu de la voi. Şi cel mai important - s-a terminat cu relaţia de prietenie dintre mine şi multă lume. Eu înțeleg că v-am deprins numai eu să vă scriu și să vă sun, dar gata, s-a dus trenul din gară.
În final, vă rog şi insist chiar: nu vă mai supăraţi pe mine şi cel mai important, nu-mi mai reproşaţi de ce nu vă scriu? Nu vă scriu pentru că mi-am schimbat părerea despre oameni, despre prietenii. Apreciez oamenii care mă respectă, mă sună şi îmi scriu. 
Aşa că, toate bune şi frumoase! În viaţă primeşti ceea ce oferi. Aveţi grijă ce oferiţi! Un om dacă pleacă, pleacă pentru totdeauna.

Sursa imaginii:Citate alese

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Gesturile care îi trădează pe politicieni de Joseph Messinger

Tuturor mincinoșilor le crește nasul, cu excepția politicienilor.

Am văzut întîmplător cartea asta pe raftul bibliotecii și am decis să o citesc. Se citește ușor. E vorba de cartea Gesturile care îi trădează pe politicieni scrisă de psihologul francez Joseph Messinger. 
informații utile. Fapt pentru care vă recomand cartea
Interesul pentru comunicarea gestuală, cel puțin din partea publicului larg, și aceasta este o carte care se leagă în special de gesturile care trădează, cele care „spun altceva” decît spun cuvintele. Astfel, Joseph Messinger, în lcurarea de față, Gesturile care îi trădează pe politicieni, analizează relația dintre gesturile care „îi trădează”, în particular, pe fostul și pe actualul președinte al Franței, Nicolas Sarkozy și François Hollande, și profilul temperamental-psihologic al acestora. DAcă vreți să știți ce gîndesc oamenii politici și mai ales cînd spun minciuni, studiați-le gesturile și posturile, cu precădere trei din ele: cum își încrucișează degetele, cum își încrucișează degetele, la ce ureche țin telefonul atunci cînd vorbesc. Aflați care sunt profilurile gestuale  Cartezian, Challenger, Creativ, Idealist, Narcisist, Relațional, Senzitiv și Tribal  și învățați să vă recunoașteți propriul profil!

În contextul alegerilor prezidențiale din 30 octombrie 2016 din Republica Moldova, cartea aceasta ne va ajuta să-i „citim” pe concurenții electoriali înscriși în cursa electorală. :) Așa că... spor la citit. Și învățat semne gestuale. 

Sursa imaginii: elefant.ro

duminică, 15 mai 2016

Voi cum vă alegeți prietenii?

Voi ați avut vre-un moment în care ați înțeles că v-ați ales greșit prietenii? Și dacă nu sunt indiscretă... cum v-ați simțit? Și ce ați făcut?
E un pic aiurea. Și e așa nedrept nu știu cum. 
Dar, mă întreb în același timp și altceva: dacă ați citi undeva ce urmează mai jos... ce ați face? Și cum ați reacționa?

- Ultimul lucru pe care i l-am spus a fost că mi-a distrus viața. Și că o s-o urăsc pentru asta cît o să
trăiesc. Cum e asta cînd nu te gîndești că ar putea muri?... După ce ai plecat tu, am sunat-o și am întrebat-o de ce ți-a spus. A zis că a fost un accident, dar nu am vrut s-o ascult. Am țipat la ea. I-am zis... i-am zis că e o scorpie geloasă; că o urăsc. Că ne-a distrus viețile. ... E primul om care a murit din cîți cunosc.

(N-am zis-o eu, dar am citit într-un roman și a fost un pic de inspirație pentru postarea asta.)

Voi ce ați face dacă vi s-ar zice așa ceva? Ajungi să nu mai vorbești niciodată cu o persoană anume. Și nu realizezi ce înseamnă „niciodată” decît cînd nu mai poți face ceva. Mai ales cînd e o ceartă cu cea mai bună prietenă a ta.
Simți absența persoanei respective, simți nevoia de comunicare, simți nevoia să discuți o problemă fără frica de a fi judecată. E o relație așa, mai specială și nu ai frică de nimic.
Nu pretind că nu ar fi o limită unde nu ai spune ceva anume, sau nu ai intra în detalii referitor la un subiect anume, pentru că, oricît de bine nu te-ai înțelege, oricum păstrezi limita.
Deși mi s-a întîmplat și alte situații, cam bizare, cînd am ajutat... și mi s-a întors spatele cînd avem eu nevoie de ajutor.

Așa că...


sâmbătă, 14 mai 2016

Lucruri pe care le-am învățat pînă acum

Anii trec și odată cu ei, ne trecem și noi. Ce am învățat pînă acuma?
1. Nu mai am nevoie de prieteni. Oamenii pot fi falși (nu pretind că eu sunt ideală).
2. Oamenii se uită suspect la tine cînd le propui ceva.
3. Oamenii îți reproșează atunci cînd le propui ceva.
4. Am învățat să am mai multă încredere în mine.
5. Am învățat să îmi rezolv singură problemele ca să nu aud reproșuri că... aș fi prea bogată și nu n-am ce face cu banii. Și nu doar cu banii (de parcă banii ar rezolva toate probleme din lume. Poate și rezolvă, dar nu întotdeauna).
6. Am învățat să zic NU.
7. Am mai mult timp pentru mine.
8. Sunt mai liniștită.
9. Sunt mai calmă.
10. Și alte lucruri.



marți, 3 mai 2016

Echilibrul și singurătatea

De ce singură?
Pentru că e mai bine. Pentru că reușești să faci mai multe pentru tine. Pentru că nu te mai judecă nimeni pentru ceea ce faci. Pentru că nu mai rămîi dezamăgită în oameni, că ai prea multă încredere
în ei. Ajungi într-un moment al vieții tale în care oamenii nu mai sunt o prioritate, și nici o necesitate. La fel și prietenii. Ajungi într-un moment al vieții tale în care nu mai ai nevoie de prieteni. Pentru că te judecă pentru un fapt anume ori o vorbă spusă, la fel și o problemă spusă pentru că simțeai nevoia de un umăr pe care să plîngi. Primești tot felul de reproșuri de  genul ce e aici așa deosebit în asta? Cum vei face asta? De ce e așa și nu așa? Lucrurile care se întîmplă, se întîmplă pentru că așa se întîmplă. În funcție de circumstanțe. Că nu depinde totul numai de mine. Din păcate. Ori ți se reproșează că te ajută să te integrezi în mediu. De parcă eu tare mare nevoie aș avea de ajutor și de integrare. Unde să mă integrez? Că doar nu am nevoie. Dacă suntem colegi de serviciu sau mai știu eu ce - asta nu înseamnă că trebuie să fim prietene la cataramă. Dacă nu sunt de aceeași părere cu tine, asta nu înseamnă că trebuie să te superi pe mine. Ajung în situații în care ești obligat să-i dai dreptate, deși... nu are. Sau nu zice cine știe ce. Am observat că în față o persoană e lăudată, dar pe la spate... ironizată. De ce naiba aș avea nevoie de integritate și prieteni?
După anumite experiențe, am reușit să îmi găsesc un echilibru. M-au ajutat și lecturarea unor cărți de ordin psihologic. Dar și unele romane. pe care am ajuns să le citesc de cîteva ori. Și garantat că le voi mai citi. În singurătatea mea există un echilibru pe care mă bucur că mi se întîmplă și vreau să-l împărtășesc doar cu... mine.
Deși mai sunt momente cînd simți nevoia să vorbești cu cineva. Chiar dacă oricum te judecă pentru acțiunile tale. Și vorbele tale. Sau întoarce cuvîntul tău împotriva ta. Așa, de chestie. Ca să te irite și să te enerveze.

Dar tu? Cum îţi echilibrezi viaţa?

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Mie copil îmi trebuie, nu măritată. Dar de nevoie o să mă mărit

N-am zis-o eu. A zis-o altcineva.

Fapt pentru care am fost într-o stare de șoc, dacă pot spune așa, pentru cîteva zile.
Iată așa se mărită fetele la noi în Moldova. Unele cel puţin.
Tot așa gen de fete o să înceapă să se plîngă de viața grea de familie, vezi tu, e de greu. Și dificil. Și vai de mine ce soț rău am eu. Și îți dă ție sfaturi ce fel de soț să îți alegi.
Nu știu cît poate dura o astfel de căsnicie, dar...
E bine măcar că o să își facă... copil. Dacă tot se mărită. De nevoie.



Sursa imaginii: www.publika.md

joi, 17 septembrie 2015

Căsătoria: cînd, cum și cu cine o facem?

Se spune că familia este foarte importantă. Cică cariera nu te asteaptă acasă, banii nu-ți șterg lacrimile iar faima, nu te îmbrăţişează noaptea! Și cum mai era acolo că eu nu țin minte?
Cariera nu te așteaptă acasă, e și logic. Ea te așteaptă la serviciu. Dacă nu ai serviciu  nu ai bani. Dacă nu ai bani, nu ai pe ce-ți cumpăra produse alimentare, haine și pentru a te întreține. Banii cică nu aduc fericire, dar de ce subiectul banilor e o problemă în familii? Şi de ce multe familii ajung să divorţeze din cauza lor? Că eu idee n-am.
Așa că... hai să fim serioși. Fiecare din noi are o casă, chiar dacă în prezent tot mai mulți stau prin chirie sau cu părinții. Dar ce să-i faci? Soarta.
Deși din discuțiile mele cu moldovenii de ai noștri stabiliți în alte țări europene, ori care lucrează „la negru” mi-au zis precum că europenii nu se grăbesc la măritat și însurat. Ei își fac mai întîi o carieră, se maturizează, iar faptul că trăiesc... prin chirie ori în credite bancare, pentru ei asta nu e o problemă. Se căsătoresc după 30-35 de ani, fac vreo 2-3 copii și totul e bine și frumos.
La noi, în Republica Moldova dacă nu te căsătorești pînă la 30 de ani, dacă nu ai casă, ești blamat, și consideră precum că ar fi ceva în neregulă cu tine.

Care ar fi, totuși, vîrsta potrivită pentru a te căsători? De unde vine obligația de a te căsători pînă la 30 de ani? De ce ești privit/ă straniu dacă ai +30 de ani și nu ești căsătorit/ă?
Personal, privind în urmă, mă bucur că nu m-am măritat la 20-25 de ani. 
Cred că la vîrsta asta nu cred că ești pregătit moral (de ce nu și financiar) de a întemeia o familie. Plus la asta, ca să faci un copil, trebuie să fii tu însăți pregătit pentru așa ceva. Inclusiv financiar. După ce apare bebele - toată lumea se plînge că... „sunt cheltuieli mari”. Păi tu la asta nu te-ai gîndit deodată? 
Recent, două cunoștințe s-au căsătorit (la o vîrstă de +30 ani). Și cum rețelele de socializare sunt o sursă de informații, repede afli noutățile, iar comentariile nu întîrzie să apară. Cînd citești un comentariu de genul „în sfîrșit”... ai senzația că a venit sfîrșitul lumii. Ce înseamnă „în sfîrșit” te-ai căsătorit? Personal, mi se pare lipsă de educație să faci așa un comentariu. Nu înțeleg de ce se face așa mare problemă că precum că te căsătorești la 34-35 de ani. De ce e așa de grav în asta? „În sfîrșit!” Consider că cei care fac așa gen de comentarii au o minte cam încețoșată și sunt limitați în gîndire.
Mai ales că trăim în secolul XXI, și cînd așa un comentariu vine din partea unei persoane tinere, de 30-35 de ani. Aș înțelege un bătrîn de la țară, crescut și educat în spirit sovietic să facă așa un comentariu, dar nu tu? 
Sunt cupluri care se întîlnesc cîțiva ani și tot nu mai ajung să facă pasul cel mare, pentru că se dezamăgesc în persoana în cauză, afirmînd că „nu e persoana potrivită”. Ori mai rău  se întîlnesc 4-5 ani, se căsătoresc și după 2-3 ani de căsnicie divorțează, pentru că... „nu e persoana potrivită”, ori o sarcină nedorită a fost „organizatoare” mariajului între cei doi. Motive sunt multe. 
Inclusiv rata divorțurilor. În special a celor ce se căsătoresc la 20-25 ani.

Așa că... pînă a comenta pe cineva că uite, „în sfîrșit” te căsătorești, ai grijă de tine. Nu știi ce întorsătură poate lua viața ta. Dacă ai fi dește(a)pt(ă) nu vei face comentarii tembele.
Tindem să fim parte a Uniunii Europene, dar rămînem la mentalitatea sovietică. Păcat de noi.

Sursa imaginii: www.publika.md

miercuri, 16 septembrie 2015

Sfaturi și lucruri pe care nu vreau să le aud

Lumea îmi tot felul de sfaturi pe care nu vreau să le aud. De ce? Pentru că știu și eu ce am de făcut, ce să cumpăr, ce alegeri să fac și tot așa mai departe. 

  • Faptul că tu ai făcut ceva și eu nu, asta nu înseamnă că nu știu ce am de făcut.
  • Dacă eu nu am făcut ceva anume în comparație cu tine, asta nu înseamnă că nu gîndesc. 
  • Dacă nu îmi place un fel de mîncare, asta nu înseamnă că sunt alintată la mîncare.
  • Dacă nu vreau să vorbesc cu tine la o anumită temă, asta nu înseamnă că sunt secretoasă.
  • Dacă am lăsat impresia că m-am supărat, asta nu înseamnă că m-am supărat pe tine. Chiar și dacă m-am supărat, înseamnă că mi-ai dat motive de supărare. Chiar și dacă m-am supărat  îmi va trece.
  • Dacă nu m-am măritat odată cu tine la 20-25 de ani cu un prost și un bețiv asta nu înseamnă că e ceva în neregulă cu mine. Eu decid cînd și cu cine să mă căsătoresc, nu tu. Să înțeleg că tu de asta ai divorțat ori ai probleme în familie, de bine ce te-ai măritat, da?Mai ales că te-ai măritat cu un bețiv.
  • Dacă nu știi unde îți este capul, e problema ta. Nu mă compara cu tine.
  • Dacă nu știi ce vrei de la viață, asta nu înseamnă că nu știu nici eu ce vreau de la viață.
  • Dacă am pretenții, e problema mea. Fiecare cu pretențiile lui. Deși nu sunt mai pretențioasă și nici mai puțin pretențioasă decît tine. Poate din cauza asta ai eșuat, pentru că nu ai pretenții.
  • Dacă nu îți place ceva la mine  zi-mi direct în față, nu pe la spate. Dacă alegi să mă bîrfești, ai grijă să nu ajungă la urechile mele ce ai spus. Deși asta mai devreme sau mai tîrziu oricum se va auzi. Și multe lucruri spuse le-am auzit, totuși.
  • Înainte de a-mi da vre-un sfat, gîndește-te dacă viața ta e perfectă. Dacă tu ai dat-o în bară, asta nu înseamnă că și eu voi face la fel.
  • Faptul că îmi dai sfaturi, asta nu înseamnă că îmi dai un sfat bun cu adevărat.

E viața mea și fac ce vreau cu ea.
Fiecare om e individual în felul său și înainte de a-ți permite să-mi dai sfaturi ce să fac și cum să fac, uită-te la tine ce viață ai, respectiv dacă ești un exemplu demn de a fi urmat.

Sursa imaginii: groups.yahoo.com

joi, 20 august 2015

Vacanța lui Rachel de Marian Keyes

Nu e o vacanță obișnuită. Este, de fapt, o „vacanță” la o clinică de dezintoxicare. Este vorba despre Rachel Walsh, care, la cei 27 de ani, e internată de părinți la o clinica de dezintoxicare Cloisters.
Este o mare fană a distracțiilor și... drogurilor. Deși este din Dublin, locuiește în New York, într-un apartament închiriat cu cea mai bună prietenă a ei, Brigit, irlandeză și ea.
consumul de droguri este un rău necesar pentru Rachel, de multe ori mințea și fura de la prieteni și colegi pentru a putea să-și cumpere droguri. Permanent, mințea și șeful, pretinzînd că e bolnavă, deși în realitate, nu era chiar așa. Asta pînă într-o zi cînd a luat mai multe pastile, somnifere, pentru că nu putea adormi. 
Și de aici începe povestea. Brigit, văzînd flaconul de pastile lîngă pat și că Rachel nu se trezește, a sunat la spital. Iar cînd i s-a zis că e dependentă de droguri, a deranjat-o, pentru că după cum afirmase și ea, „era o fată din pătura de mijloc a societății, fusese educată la mănăstire, iar droguri nu luam decît în scop recreativ. Și, cu siguranță, oamenii dependenți de droguri erau mult mai slabi.” Poate așa și este. Dar chiar și așa, nu iei droguri în... scop recreativ. :)
A fost internată la o clinică de dezintoxicare, unde, Rachel credea că e o „fermă de sănătate” cu jacuzi, masaje, vedete.  Citise o „grămadă despre Cloisters și părea un loc minunat. Mă și vedeam petrecînd ore întregi înfășurată într-un prosop din alea mari. Visam la camere pline de abur, la o saună, la masaje, la tratamente cu iarbă de mare, la alge și alte chestii din astea. Mi-am jurat că o să mănînc o mulțime de fructe. Și o să beau găleți de apă. Cel puțin opt pahare pe zi. Ca să se ducă totul din mine, să mă purific. Ar fi fost bine să trăiesc o lună și ceva fără să beau nimic fără droguri.”
Dar pînă la urmă s-a dovedit o dezamăgire pentru ea. Acolo fusese internați oameni simpli: unii dependenți de alcool, alții dependenți de mîncare, alții de droguri ca și ea. Și toți au acceptat să fie internați la clinică doar ca să le facă pe plac cuiva.
Prima ei reacție cînd i-a văzut pe ceilalți alcoolici și dependenți de diverse alte substanțe a fost „bieții nenorociți”.
Dar, a acceptat situația în care s-a aflat și a tratat-o ca atare. S-a obișnuit cu regimul de la clinică, a făcut parte dintr-o echipă în care trebuia să facă micul dejun la toți, participa la ședințele de terapie și... a reușit pînă la urmă să facă față cerințelor. Ședințele de grup la care participa și Rachel au speriat-o la început. Deși ele făceau parte din tratamentul de recuperare a dependenților de droguri și chiar alcool. Josephine, era terapeutul. Deși era dură în ceea ce privește clientul, totuși, reușea să-l aducă pe drumul cel bun.
Autoare, Marian Keyes, reușește de minune să trateze problema drogurilor. E o carte ce conține mult adevăr. E o carte ce merită a fi citită. O recomand. Chiar dacă are aproape 700 de pagini. Nu o să vă plictisiți de ea.

Sursa imaginii: www.elefant.ro