Se afișează postările cu eticheta psihologia umană. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta psihologia umană. Afișați toate postările
vineri, 4 decembrie 2020
Dacă sunteți în căutarea secretului fericirii, nu citiți cărți de dezvoltare personală
Cărțile de auto-ajutor sunt la modă de mulți ani și umple rafturile magazinelor universale, dar în ultima vreme opiniile împotriva lor sunt și ele la modă. Întrebarea cheie este: sunt bune pentru ceva? Ajută pe cineva? Sau este o modalitate ieftină de a salva psihologul?
„Soluțiile” pe care cărțile de auto-ajutor le oferă adesea sunt generalități, bun simț și vagi.
Au fost întotdeauna un moft de la „Fabulele lui Esop”, deoarece au mai mult succes și sunt mai vândute decât orice alt text inteligent și academic.
Ca orice altă lectură, implică o experiență verbală cu altul, cu un autor care ne vorbește și ne recomandă ce să facem cu problemele noastre, inclusiv cu viața noastră.
Mai mult decât să vorbim cu un psiholog, un alt profesionist sau un prieten, citim aceste cărți pentru a nu împărtăși intimitățile noastre cu alții.
Este adevărat că aceste manuale pot ajuta o persoană să găsească o soluție, gen „dacă vrei, poți”, „căutarea fericirii” sau „secretul vieții”.
Cărțile de auto-ajutorare sunt la modă de mulți ani și poate că acum poate fi și o modă să le criticăm pentru că am văzut că sunt inutile.
Această modă face parte din tendința științifică a Psihologiei și a altor științe ale sănătății, care tinde să denunțe pseudoterapiile.
Mulți oameni preferă să citească cărți de auto-ajutor în loc să meargă la psiholog.
Aproape oricine cu o cultură minimă ar putea scrie o carte salvându-se fraze și idei unul de celălalt, inclusiv numele multor filosofi sau fraze Zen, și să trăiască pe ea dacă cartea are succes pe rafturi.
Este mult mai complex să scrii o carte bazată pe tratamente validate empiric, studii științifice publicate și ceea ce s-a dovedit a funcționa.
Acest lucru nu implică faptul că psihologii nu folosesc așa-numita „biblioterapie”, ceea ce nu este altceva decât utilizarea textelor scrise ca ajutor pentru terapia obișnuită.
Anumite cărți (inclusiv romane, biografii, filozofie sau dezvăluirea terapiilor) pot ajuta profesionistul în munca lor, în așa fel încât să accentueze sau să servească drept suport pentru ceea ce a fost lucrat în timpul sesiunilor terapeutice.
Din păcate, astfel de publicații de sensibilizare psihologică sunt rare.
Un limbaj singular
Tipul de utilizare a limbajului de auto-ajutorare este distinctiv. Aceste cărți nu sunt de obicei un eseu despre viață sau fericire, dar recomandă practici despre cum să realizezi lucruri: să ai prieteni, să dormi bine, să scapi de stres, să crești stima de sine, să cochetezi mai mult, să fii o persoană mai bună sau să fii fericit.
Sunt de fapt cărți de instrucțiuni, dar fără a da instrucțiuni. Folosesc fraze lapidare atribuite unor personaje grozave care sunt în mare parte false, dar, mai presus de toate, folosesc povestiri scurte, precum povești cu o morală, care sunt ușor de citit și care în acest moment ne ridică moralul. Sunt mai ușor de acceptat și de urmat.
Important este că pentru ca aceștia să rămână trebuie să realizeze ceva în lumea reală. Aceste publicații pot fi un început, dar efectele lor durează atâta timp cât cartea este citită, deoarece de obicei nu au consecințe în viața noastră de zi cu zi.
Pe de altă parte, aceste cărți folosesc un limbaj direct către cititor, adresându-le cu fraze precum „îl poți obține”, „pacea ta interioară este în mâna ta”, „dacă vrei, poți”.
Este cel mai puțin eficient tip de limbaj pentru a efectua schimbarea, dar este imediat extrem de motivațional, așa că îl prinde pe cititor, ca și cum cartea ar fi scrisă doar pentru el.
Această individualizare aparentă implică mai mult decât un text neutru și mai mult dacă adăugați mici povești ale altora care au citit cartea și „au reușit în viața lor”, „și-au atins obiectivele” sau „și-au atins visele”.
Consumarea fericirii
O mare parte din criticile cărților de auto-ajutorare se bazează pe faptul că promovează o realitate fictivă care nu are o bază științifică, ci una culturală, în care maxima este „căutarea fericirii” sau „eliminarea anxietății”, iar oricine nu reușește se termină chiar mai frustrat decât înainte de a le citi.
În acest sens, pot fi iatrogene - remediul este mai rău decât boala - produc entuziasm și motivație în timp ce sunt citite, dar la o săptămână după ce ați citit ultima pagină, totul a fost uitat.
Critica acestor publicații și, de asemenea, o anumită concepție psihologică despre acea fericire pe care o predică, face parte din realitatea oamenilor care se lovesc mereu de un zid, încercând să fie fericiți, așa cum spun manualele.
De fapt, au devenit un alt bun de consum, cum ar fi pantofii noi sau un nou telefon mobil. Ei rezolvă o problemă imediată pentru noi prin completarea acelei nemulțumiri constante față de viața noastră, dar odată ce le-am folosit nu mai par atât de atrăgătoare și esențiale.
În plus, citirea este dificilă, nu este o activitate la fel de pasivă ca vizionarea serialelor, iar când am citit câteva pagini, mergem la salturi în căutarea informațiilor rapide care ne oferă rețeta imediată pentru a ne simți mai bine.
Dar da, ele servesc ceva: pentru a completa acea nemulțumire personală sau pentru a încerca să fie ca alții care arată atât de fericiți în fotografiile de pe Instagram. Și da, vor funcționa și pentru cineva, nu există nicio îndoială că cineva se va schimba după ce a citit o carte de auto-ajutor.
Da, sunt și o modalitate ieftină de a salva psihologul, dar într-adevăr nu rezolvă nicio problemă, nu există date empirice care să le arate eficacitatea.
Articol scris de Luis Valero Aguayo și publicat pe30 noiembrie 2020 pe site-ul bbc.com.
marți, 17 martie 2020
Ghid pentru a depăși impactul emoțional al coronavirusului
Trebuie să ne confruntăm cu situația mentală pozitivă. Pentru asta trebuie să cunoaștem etapele cu care urmează să facem față.
Coronavirusul ne-a depășit pe toți. Ne confruntăm cu emoții incomode, suntem copleșiți de teamă, suntem șocați să auzim toaletele raportând situațiile pe care le întâmpină și nu pare că lucrurile se vor îmbunătăți pe termen scurt. Cu toate acestea, există un adevăr incontestabil: totul se întâmplă. Coronavirus de asemenea. Așa cum s-a întâmplat și cu alte pandemii sau în alte situații dificile pe care le-am experimentat. Trebuie să ne confruntăm cu o stare de spirit pozitivă. Pentru asta trebuie să cunoaștem etapele și emoțiile cu care urmează să ne confruntăm. Recunoașterea lor ne va ajuta să le înfruntăm într-un mod mai amabil. Pentru a dezvolta o stare de spirit pozitivă în ciuda circumstanțelor. Această poziție ne va permite să înțelegem că, în orice schimbare, oricât de dificilă ar fi, există întotdeauna oportunități de a continua învățarea și avansarea ca indivizi și ca societate.
1. Apel: „Există un virus în China”. Acesta a fost începutul. Fiecare apel la aventură poate fi de două tipuri, așa cum spune paradoxal medicina tradițională chineză: apel din cer, când este ceva dorit sau apel de la tunet, când nu îl căutăm și ne rupe schemele. Coronavirusul aparține tunetului pentru majoritatea muritorilor. Puțini se așteptau să se întâmple.
2. Negare: „Acest lucru nu se va întâmpla aici”. Negarea este o fază comună în aproape toate schimbările nedorite. Este cel mai dificil de asimilat. Nu credem niciodată că ne va afecta. Ne completăm cu scuze, cum ar fi faptul că China este departe sau că este doar o altă gripă și uităm dovezile: că lumea este globalizată, chiar și pentru boli, sau că acestea pot fi atât de contagioase încât pot prăbuși sistem propriu În perioada negării, când ne dăm seama că ne poate afecta, putem dezvolta o variantă: furia sau furia. Suntem supărați de sistem, de lipsa de măsuri luate de autorități, de evenimente sportive, demonstrații sau întâlniri care ne-au expus la contagiune. Furia trebuie trecută, indiferent dacă avem dreptate sau nu. Dacă rămânem în această fază, suntem pierduți, pentru că vom rata oportunitatea de învățare care există în fața oricărei crize.
3. Frica: „Ce se va întâmpla cu noi?” Aceasta este emoția cea mai profundă și paralizantă. Există o teamă sănătoasă, care este prudența, care ne obligă să ne protejăm și să rămânem acasă. Și există o altă teamă toxică, care ne duce la isterie colectivă, cumpărături compulsive sau nu dormim noaptea. Frica este o altă fază prin care trebuie să trecem rapid. Este inutil să vă permiteți să fiți depășiți de emoție, care în multe ocazii devine mai contagioasă decât boala în sine. Posibil, pentru că ne doare profund și ne goleste de posibilitatea de a înfrunta criza din mentalitatea pozitivă a schimbării, bunul simț și puterea.
4. Trecerea prin deșert: „Sunt trist și sunt vulnerabil”. Nu mai există frică sau furie, doar disconfort și tristețe în forma sa cea mai pură. Suntem doborâți de numărul bolnavilor și decedaților, știm oameni afectați sau suntem noi înșine. Este un moment de acceptare pură a realității. În criza coronavirusului, călătoria prin deșert trebuie înfruntată. Mentalitatea pozitivă fără a atinge deșertul este falsă și temporară (cu excepția celor care trăiesc într-un pozitivism artificial constant sau au probleme cu empatia, ceea ce este încă negare). Vestea bună este că deșerturile sunt, de asemenea, abandonate. Este posibil să rămânem blocați în mânie sau negare, dar majoritatea oamenilor, mai devreme sau mai târziu, reușesc să depășească tristețea.
5. Noi obiceiuri și încredere. Odată ce realitatea este acceptată, încep noi obiceiuri și încredere în sine. Normalizăm realitatea. Dacă suntem retrasi, găsim aspecte pozitive. Ne oferim pentru a ajuta pe ceilalți din seninătate și nu din frică; radem de situatie si, cel mai important, ne deschidem spre invatare. Cu cât încercăm să vedem ce aspecte dorește să ne învețe această nouă criză, cu atât putem trece mai repede curba schimbării.
6. Sfârșitul aventurii. Coronavirusul a trecut și eu sunt mai puternic. Această criză va fi istorie, ca toate. Vor veni alții, noi probleme și asta înseamnă că suntem în viață. Dacă am fost conștienți de proces și am învățat ca indivizi și ca societate, va fi meritat, în ciuda numeroaselor pierderi pe care le-am avut pe parcurs.
Fazele descrise nu sunt liniare, dar sunt progresive. Adică putem fi în deșert și să ne întoarcem uneori pentru a simți mânie sau teamă. Aproape întotdeauna se întâmplă, dar nu trebuie să te simți vinovat pentru asta. Cu cât punem mai multă conștiință, cu atât suntem mai sinceri cu noi înșine, cu atât putem trece mai repede prin ele și cu atât mai multă capacitate va trebui să trezim valoarea pe care fiecare dintre noi o poartă în noi. În epopeea personală există loc și pentru optimism.
Sursa: Guía para superar el impacto emocional del coronavirus [online] [citat 17.03.20]. Disponibil: elpais.com
marți, 21 ianuarie 2020
Acestea sunt cele 10 abilități de care aveți nevoie pentru a lucra într-un context internațional
Dincolo de domeniul limbilor străine, companiile cer o serie de cunoștințe și abilități care vă vor determina succesul sau eșecul.
Globalizarea a adus un adevăr pe care aproape nimeni nu îl pune la îndoială: piața muncii este, în acest moment, internațională, iar tentaculele sale ajung peste tot. Carierelor tradiționale cu o abordare transnațională (afaceri, sănătate sau profesioniști în drept), se adună o multitudine de profiluri ca profesori, programatori sau specialiști în marketing sau web design. „Toată activitatea profesională este deschisă pentru posibilitatea unei relații internaționale sau pentru a oferi opțiuni de muncă în țări terțe: comerțul de rețea, filiala biosanitară, profesiile liberale, comunicațiile ...” spune Dámaso López, prorector pentru relații internaționale și Cooperarea Universității Complutense din Madrid (UCM).
„Nu există unul care să fie cel mai solicitat. În orice moment, medicii, asistentele sau profesorii ne pot solicita. Acestea sunt oportunități create de piața muncii, dar altele pot dispărea și apar altele”. Dar a lucra într-un mediu internațional nu înseamnă neapărat că trebuie să o faci în străinătate: faceți-o doar într-o companie cu relații de muncă cu alte țări, un departament de extindere sau o multinațională. Într-un fel sau altul, candidații trebuie să adune o serie de competențe care sunt deosebit de relevante.
Dincolo de cunoștințele pur tehnice, care se presupune că vor fi dobândite în universitate, formare profesională sau aceeași piață a muncii, acestea evidențiază importanța limbilor și stăpânirea unui set de abilități transversale care pot face diferența între succes și eșec: sunt așa-numitele abilități soft, legate de capacitatea noastră de a interacționa cu ceilalți și de o cerere ridicată în orice domeniu profesional (și chiar mai mult într-un mediu multicultural). Acestea sunt cheile succesului:
Cunoașterea limbii engleze nu este suficientă
A avea un nivel bun de engleză poate ajuta cariera noastră să progreseze mai rapid. Acest lucru este acceptat de mai mult de jumătate dintre managerii care au participat la studiul de limba engleză la locul de muncă: o analiză globală a abilităților de engleză în lumea muncii, realizată de Cambridge Assessment English și consultantul QS. Un procent care, în Spania, este de 19% din angajatori. „Globalizarea în lumea afacerilor implică nu numai multinaționale, ci și orice IMM care dorește să acceseze piețele externe. Cunoașterea limbilor, cu engleza în frunte, este foarte importantă ca o poartă către lumea muncii”, spune David Bradshaw, șeful serviciilor de evaluare la Cambridge Assessment English pentru Spania și Portugalia. O abilitate la care se poate asista cu certificate precum First, Proficiency sau TOEFL.
Limba engleză contează, dar nu este singura limbă care trebuie cunoscută. De asemenea spaniolă și chiar chineză, care își face drum pe unele piețe. „În țările în care China a împrumutat bani, în special în America Latină și Africa, au ajuns cu produsele și serviciile lor, impunându-se la prețuri și din ce în ce mai mult la calitate concurenților lor nord-americani și europeni", spune Octavio Rojas, fondatorul Agenția de comunicare TúaTú și profesor la școala de marketing și afaceri ESIC din Madrid. În plus, „companiile urcă rapid la angajații care vorbesc chineză, în timp ce altele merg în alt ritm. În Spania, am studenți de origine chineză care au intrat în Huawei și au urcat rapid în cadrul companiei, deoarece vorbesc limba, cunosc cultura și împărtășesc o serie de valori, cum ar fi munca grea și familia.”
Poate fi prea târziu să înveți o limbă?
Pentru Bradshaw, primul lucru de făcut „este să alungi mitul că, după 40 sau 50 de ani, este imposibil să înveți limbi. Poate fi făcut la orice vârstă, investind timp și cu o motivație bună.” Constanța va fi fundamentală, ținând cont că în zilele noastre învățarea limbilor străine a evoluat foarte mult și prioritizează abilitățile de comunicare. În plus față de certificatele tradiționale, există și altele specifice pentru anumite cariere, precum OET (Testul de engleză ocupațional), special concepute pentru profesioniștii din sănătate.
Flexibilitate și empatie
Pentru Carolina Fernández, directorul Resurse Umane la Telecomunicare, o companie dedicată dezvoltării tehnologiei pentru a monetiza serviciile digitale, „empatia ne permite să eliminăm orice barieră culturală care să ne concentrăm exclusiv pe profesionist sau pe persoană și să eficientizeze procesele de muncă, evitând chestionarea. idei și înțelegere de ce se iau decizii”. În plus, fiecare țară are o idiosincrasie diferită: faptul că un produs sau serviciu a funcționat într-un singur loc nu înseamnă că trebuie să facă acest lucru în rest.
Fii conștient de tine
Este important să vă cunoașteți propriile abilități și să aveți o strategie pregătită pentru a face față diferitelor situații care pot apărea într-un context internațional: dacă nu vă înțeleg, de exemplu, mergeți într-un alt limbaj sau fiți mai vizual. „Poate, alții nu văd lucrurile la fel, așa că trebuie să-mi adaptez discursul pentru ca ceilalți să mă înțeleagă”, spune Alberto Martínez, director academic al ESCP Business School.
Familiarizarea cu mediul internațional
Vorbirea a două sau trei limbi ajută (și mult), dar deplasarea naturală într-un mediu internațional este la fel de esențială. Ceva care ar trebui cultivat încă din perioada formativă. Participarea la studiile din alte țări va face experiența acelui student „mult mai bogată și îl va ajuta să fie mai flexibil în relațiile cu mediul său de muncă și îl va pregăti să accepte mai bine schimbările și noutățile”, spune López, Vice-cancelar al UCM. O experiență internațională care poate dura un semestru, un curs întreg sau chiar altele, cum ar fi studenții licenței în Managementul ESCP Europe: cei peste 130 de studenți care o iau au petrecut un prim an la Londra sau Paris, vor completa al doilea la Madrid, Paris sau Torino și va fi al treilea în capitala franceză sau germană. „Facilitarea studenților de a se deplasa constant în aceste medii îi pregătește să pună în practică cunoștințele și abilitățile lor și le permite să facă rețea”, explică Martínez.
Și încă un lucru: locuiți unde locuiți, nu încetați să vă expuneți cât mai mult limbii, căutați oportunități pentru a face schimburi de conversații cu studenți din alte naționalități. „Această conștientizare mai mare a ceea ce te îmbogățesc alte culturi și te face, în final, să dezvolți abilități care să îți permită să te deplasezi într-un mediu internațional eficient”, adaugă el.
Integrare, adaptare și muncă în echipă
Lucrul într-un context internațional este cel mai bun exemplu că fiecare membru al unei echipe are un cadru cultural și profesional diferit. „Aceste diferențe constituie o multitudine de valori incalculabile pentru o companie, deoarece oamenii care văd lumea diferit vor găsi soluții diferite la aceeași problemă. Toleranța, adaptabilitatea și deschiderea minții sunt necesare pentru a transforma aceste diferențe internaționale într-un activ de mare valoare ”, spune Fernández.
Amintiți-vă, de asemenea, că viața nu se termină la încheierea zilei de muncă. Dacă lucrați într-o altă țară, integrați-vă în cultura locală, experimentați și bucurați-vă de aceasta, va avea un efect foarte pozitiv asupra bunăstării dvs.: „După 8 ore de muncă, este important să apreciați mediul, obiceiurile, climatul sau timpul liber, astfel încât viața , în cele 365 de grade ale sale, fii cel mai îmbogățitor pentru profesionist, familia sa și proiectul în care este cufundat ”, spune Xavier Núñez, directorul școlii de informatică EPITECH. Și Rojas adaugă: „A fi fericit este a fi productiv, iar asta compensează compania”.
Instrumente tehnologice și reglementări locale
În fiecare regiune există diferite legi și procese de reglementare. Principala greșeală făcută „este extrapolarea proceselor și reglementărilor din țara de origine în rest. De exemplu, legile privind brevetele sau procesele de înregistrare pot fi foarte variabile între țări ”, spune Pau Forner, absolvent de biotehnologie, profesor de marketing digital și creator al blogului Una vida online.
Stăpânirea instrumentelor tehnologice pentru a lucra la distanță și a gestiona echipamentele este, de asemenea, esențială în acest domeniu. Întrucât este deseori necesară conferința video între mai mulți participanți și chiar între diferite zone de timp, programe precum Skype, Loom sau Trello ar trebui să fie bine gestionate. Și, mai presus de toate, nu uitați că disponibilitatea dvs. poate face diferența: cu clienții din diferite zone de timp, este necesar să depuneți un efort pentru a le servi în funcție de nevoile lor.
Articol scris de Nacho Meneses pentru publicația El Pais și publicat pe 11 septembrie 2019.
vineri, 17 ianuarie 2020
Arta de a fi egoist. Cum să trăiești fericit, chiar dacă altora nu le place
Am găsit cartea asta întâmplător. Deși poate că pare un titlu dur, adevărul e că ar trebui să trăiești fericit. Chiar dacă altora nu le place. Chiar dacă asta ar însemna să fii egoist. În ce biblioteci puteți găsi această carte vedeți aici. Titlu original: Die Kunst, eing Egoist zu sein.
Cartea are șase capitole. Câteva gânduri din carte le voi expune mai jos.
- Este dreptul fiecăruia în parte să își conștientizeze propriile lui dorințe și țeluri, adevăratele lui necesități și bucurii și să le împlinească zi de zi. Ca să nu trebuiască să-și spună la un moment dat: „Am trăit, dar nu a fost viața mea.”
- Cel care trăiește numai pentru a fi plăcut de alții va fi dezamăgit.
- Trebuie spus și că arta de a fi egoist nu se bizuie pe anumite cunoașteri teoretice sau științifice. Se bazează mai degrabă pe experiențele pe care fiecare, indiferent cine și ce este el, le face el însuși în decursul vieții lui.
- Greșeala multor oameni este că nu-și folosesc experiențele, chiar și cele mai dureroase, pentru viitorul lor.
- Fiecare om are două posibilități să-și găsească fericirea personală. Fie duce o viață sub pavăza comunității, adaptându-i-se ei. Fie duce viața pe care ar dori el s-o ducă și poartă singur întreaga responsabilitate pentru ceea ce face.
- Lăsăm să fie știrbită forța noastră cea mai puternică: fantezia.
- Fiecare este egoist, dar numai puțini stăpânesc arta de a duce viața pe care ar dori să o ducă.
- În capetele majorității oamenilor este înrădăcinată ideea că pentru ei nu este nimic mai important decât să se adapteze lumii din jur. Viața lor pare a se împlini numai în comunitate. Aici găsesc recunoașterea și siguranța la care aspiră.
- Nimeni nu trebuie să se minuneze că în această strădanie ajunge mere în conflict cu ceilalți.
- Arta de fi egoist pornește de la ideea de bază: ocupă-te mai mult de tine decât de ceilalți oameni și realizează, împotriva tuturor rezistențelor, ceea ce tu ai recunoscut ca fiind corect și potrivit pentru tine.
- Pasăm altora răspunderea pentru noi, în loc să o purtăm singuri.
- Cumpărăm mii de lucruri fără de care am putea trăi la fel de bine. Dar trebuie pur și simplu să le avem, fiindcă și alții le dețin.
- Îi credem pe alții mai mult decât ne credem pe noi înșine, pentru că nu ne dăm seama singurice ni se potrivește nouă.
- Ne lipsește disponibilitatea de a ne apăra dreptul la fericire și autodezvoltare.
- Toți tindem să ne identificăm atât de mult cu comunitatea, încât suntem de părere că binele acestei comunități înseamnă automat și binele nostru personal. Dar mai degrabă contrariul este cazul nostru. Cu cât jertfim mai mult pentru ca, de exemplu, firma sau familia noastră să se poată dezvolta, cu atât mai mică devine propria noastră posibilitate de dezvoltare.
- Căutăm modele străine, pentru că nu ne putem decide să găsim modelul din noi. Zace în fiecare forța de a schimba situația. Trebuie doar să facă uz de această forță.
- Mâine – asta este pentru ei marea speranță. Mâine vor face ceea ce încă nu s-au putut decide astăzi să facă. Dar pentru tot ce este astăzi important mâine este deja prea târziu. Exact așa cum multe lucruri secundare nu pot compensa niciodată o singură decizie esențială. De aceea se și miră atâția oameni care-și fac cu râvnă datoria de dimineață până seara că există indivizi care își ating scopul aproape fără efort cu o singură faptă importantă. Cum reușesc? Foarte simplu: au recunoscut ce este important pentru ei și nu se lasă să-i abată nimic de la țelul lor.
- Aventura fascinantă de a-și lua viața singur în mâini și de anu mai depinde de alții.
Cinci pași conștienți care duc o dorință la împlinire și ne dau satisfacție
1. Disponibilitatea de a-i da o șansă să se dezvolte;2. hotărârea de a elimina toate îndoielile;
3. Dă curs liber fanteziei;
4. Decizia pentru cea mai bună dintre toate posibilitățile găsite;
5. Identifică-te cu ideea, folosește tensiunea și acționează.
Orice om caută permanent siguranță și sprijin interior, dar numai puțini le găsesc. Cauza este că majoritatea oamenilor își caută siguranța în dependența de alții și nu în ei înșiși. A ne găsi siguranța în noi înșine înseamnă a deține un concept după care verificăm și evaluăm toate influențele din timpul zilei. Cele patru puncte esențiale spre a găsi singurul concept corect pentru noi sunt:
1. Să recunosc ce doresc.
2. Să recunosc de ce sunt în stare.
3. Să aduc conștiința și capacitatea în acord cu realitatea.
4. Să decid la ce trebuie să renunț, pentru a obține ce aș dori să obțin.
vineri, 29 noiembrie 2019
Cum să savurezi plăcerea de a fi alături de tine
Uneori dorit, alteori căutat, cauzat și în multe alte ocazii neașteptate. Când ajunge singurătatea, într-un fel sau altul, este întotdeauna temută și respectată, situație care se încearcă să se sustragă. În plus, în lumea de azi, în special de la o anumită vârstă, se pare că singurătatea este înțeleasă ca un eșec și fuge de singurătate sau aspiră să evite sau să depășească un divorț sau o separare cu orice preț, deși în multe cazuri vorbim a relațiilor toxice.
Să știi să fii singur este fundamental, un semn de maturitate în realitate, de autonomie și de avere personală. Aceasta este ceea ce Silvia Congost, psiholog expertă în stima de sine, dependență emoțională și conflicte de cuplu în lucrarea ei „Solo” (Ed. Zenith) în care invită să piardă frica de singurătate și oferă cheile pentru a face acest lucru cu succes.
După cum explică autorul, ființa umană este o ființă socială care are nevoia să fie în contact cu alte persoane și atunci când există o anumită armonie sau există puncte în comun, legăturile devin mai puternice, dând naștere la relații de prietenie, partener etc. Cu toate acestea, „pierderea care ne face să apară panica singuratică este pierderea cuplului și nu există nici o îndoială că este o situație care, în bine sau mai rău, am experimentat marea majoritate dintre noi într-o moment sau altul. Din acest motiv este atât de important să ne întrebăm care este cea mai bună modalitate de a face cu un eveniment ca acesta”, spune psihologul.
Suferirea unui abandon din partea cuplului în oricare dintre formele sale este unul dintre episoadele care provoacă mai multe suferințe și vieți mai rele. „A-ți fi teamă de singurătate și de a te arunca în golul spre ea este sfâșietoare din punct de vedere psihologic și fizic. Nu există nici o îndoială că toți avem mecanismele psihologice pentru a face față, dar chiar și așa, pentru a fi expuși să o trăim fără a fi ales-o necesită un proces de durere care poate fi lungă și chinuitoare”, spune expertul.
De ce ne temem de singurătate?
Potrivit lui Congost, „frica este una dintre emoțiile noastre de bază și primare, care există de la originea speciei și are scopul de a preveni stingerea noastră. Pe de o parte, există un fel de origine biologică a fricii de singurătate. În evoluția noastră În creier există încă câteva reflexe primitive care se asociază a fi lăsat singur în pericol de moarte, în ciuda faptului că circumstanțele sunt cu totul diferite astăzi: să fii mâncat de un prădător, atacat de un alt grup etc. Activarea fricii este ca o reacție automată a creierului atunci când partenerul te părăsește, atunci când ne conectăm mai mult cu acea frică”.
Pe de altă parte, are un component social foarte puternic. „Am târât credințele dintr-o perioadă mai îndepărtată, în care femeile erau nevoite să se căsătorească și să aibă copii cu aproape nicio alegere. În prezent, deși timpurile s-au schimbat, vârsta continuă să fie prost văzută, dar și mai determinată. Toți am auzit zicându-ne măcar odată: „gata, ți-a trecut vremea”. Deși nu ne place să acceptăm situața așa e. Te simți ca și cum ai fi defectă sau imperfectă, că nimeni nu te iubește, mai ales la femeile la o anumită vârstă, care provoacă dureri mari”, explică Congost.
Chiar și „uneori ne este rușine să recunoaștem că nu avem partener sau că relația s-a rupt. Există chiar și oameni care iau mult timp înainte să le spună prietenilor. Nu îndrăznesc să fie văzuți ca pierzători. În plus, ajungem să credem că nu am fost suficient de valoroși și acesta este motivul pentru care ei nu au vrut să fie alături de noi. În cele din urmă, este destul de legat de respectul de sine” continuă.
Nici reclamele, filmele, melodiile, propaganda nu ajută... Conform opiniei specialistului „totul din societatea noastră atrage acea imagine că idealul este să fii într-un cuplu și, de asemenea, perfect. Totul e organizat pentru a trăi în cuplu. Când acest fapt se rupe, te simți în pericol și cu multă frică. Societatea îți zice că atunci când obții unele succese într-o zonă determinată din viața ta, iar una din ele este partea socială, în viața de familie. Dacă pierzi ori nu ai eșuat”.
De fapt, se datorează acestei frici, astfel încât în multe cazuri ajungem să creăm relații cu dependență emoțională și chiar să menținem relații toxice. „Am fost încurajat să scriu această carte și pentru că, după ce am lucrat mulți ani cu probleme legate de „cârlige emoționale”, am văzut clar că unul dintre motivele pentru care se creează această dependență este din cauza fricii de singurătate. Este asociat să rămână fără acea persoană va fi singură pe lume și va încerca să iasă din situația respectivă cât mai curând posibil. Pericolul este că, dacă nu știi să duci singurătatea, te va condiționa din moment ce orice persoană care ne privește va fi valabilă și vom ține în continuare față de ea, creând dependență emoțională, chiar dacă nu suntem bine cu acea persoană”, spune psihologul.
PLACEREA DE A FII CU TINE
Să știi să fii singur este esențial, ca și cum „să fii conectat cu tine însuți, să te privești pe interior, să reduci volumul energiei exterioare și să-ți asculți gândurile. Să observi ce simți cu adevărat, ce nevoie ai și unde vrei să ajungi. Există oportunitatea pentru a reinventa și reconstrui pentru că odată ce rămâi singur este momentul în care îți da seama cine ești cu adevărat și ce vrei să faci cu viața ta. Odată ce ești conștient de asta, să decizi ce să faci cu viața ta este mult mai ușor și nu va mai fi loc de suferă de atașamente, relații toxice, pierderi etc.” afirmă autoarea.
Problema e că, afirmă Congost, că există multe persoane care nu se bucură de propria companie.
„Cel mult stau o perioadă, dar ridică rapid telefonul sau pornesc televizorul. Și dacă o evităm, ratăm ocazia să ne întâlnim și să ne conectăm cu cei pe care îi dorim și de care avem nevoie și chiar să ne conectăm mai mult cu ceilalți oameni din jurul nostru... Dacă ne uităm mereu în exterior pentru că este ceea ce societatea ne împinge să ne deconectăm de la tine la fel, de la cine ești. Și pentru sănătatea mintală este foarte important să te conectezi cu sine însuți.”
De asemenea, autoarea cărții subliniază că „singurătatea nu trebuie să fie rea sau dăunătoare. Ceea ce face ca oamenii să sufere cu adevărat este izolarea. A nu avea partener nu înseamnă a nu avea alte relații sociale. Dacă ai o viață socială bogată, te poți simți deplin în singurătatea ta, fără a fi nevoie să ai un partener. Prin urmare, trebuie să avem un cerc de prietenii cu care să vă combinăm momentele de singurătate și conexiunea cu voi înșivă.”
Un alt lucru este situația în care trăiesc, de exemplu, unii oameni în vârstă. După cum explică Congost, unii bătrâni trăiesc singuri, sunt dependenți fizic și, de asemenea, depind de gândul lor să-i vadă și să-i țină în companie. „În acest caz, singurătatea este dăunătoare pentru că nu este aleasă și nu există nicio cale de ieșire din această circumstanță, deoarece nu depinde de ei înșiși. În plus, se arată că, fără aceste legături sociale, probabilitatea de a te îmbolnăvi este mult mai mare și chiar au riscul mai mare de a suferi boli cardiovasculare și degenerative. Legătura cu alte persoane aflate în aceeași situație va fi fundamentală”, concluzionează el.
Articolul a fost scris de Luisa Valerio și publicat pe 14 noiembrie 2019.
Sursa: Valerio, Luisa. Cómo saborear el placer de estar contigo [online] [citat 296.11.2019]. Disponibil: https://www.elmundo.es/vida-sana/bienestar
vineri, 29 iunie 2018
„Vreți să păstrați liniștea?”: Importanța de a te bucura de 2 ore de liniște pe zi
Nici cea mai frumoasă melodie din lume nu egalează
puterea liniştii, care are beneficii asupra inimii şi a creierului.
La un kilometru de
bulevardul Quinta din New York se află taverna Burp Castle, cu un semn:
„Vorbitul interzis. Doar şoapte”. Nivelul de conversaţii din local nu depăşeşte
39 de decibeli (ca un condiţioner). De cealaltă parte a lumii, un expert în
ceremonia ceaiului de la Şcoala Urasenke, în Tokio (Japonia), utilizează
ritualul liniştii totale: „Nimeni nu vorbeşte, nimeni nu domină”. În mijlocul
unei păduri finlandeze, jurnalista spaniolă Marta Caparrós, a mers pentru a
scrie a doua sa nuvelă; se presupune că va face ceva nemaiauzit pînă atunci în
ceea ce priveşte viaţa ei din Madrid; să merge la o plimbare fără a include
căştile.
Liniştea poate părea
un capriciu ce nu poate fi atins. Într-o societate de canale de televiziuni
stridente, unde concurează pentru a umple
casele de televizoare, şi timiditatea se asociază în mod greşit
caracterelor slabe, iar reducerea volumului nu este la modă. Şi plătim pentru
ea o factură foarte mare. „Poluarea fonică este legată cu surzenia, probleme de
somn, boli cardiovasculare şi tulburări digestive. De asemenea, se ştie că tinerii
ce trăiesc într-un mediu zgomotos ăşi schimbă capacitatea de memorie şi învăţare”, afirmă Pablo Irimia, specialist în
neurologie şi acustă de la Societatea Spaniolă de Neurologie (SSN).
Organizaţia Mondială
a Sănătăţii a publicat un raport în anul 2011 care a semnalat în acest an 3 000
de decese în Europa occidentală, care s-au datorat din cauza bolilor cardiace,
au fost relaţionate cu excesul de gălăgie. În spania, 22% din populaţie este
într-o situaţie de risc cauzată de decibeli (mai mult de 65 se consideră
periculos), afirmă aceeaşi organizaţie. Deja în anul 1859, asistenta medicală
Florence Nightingale, de origine britanică,
într-un articol a păstrat istoricul Hillel Schwartz a scris următoarele:
From Babel to the Bing: Zgomotul inutil esta cea mai grea grijă care poate fi
aplicată unei persoane. Zgomotul neaşteptat este inclus ca o cauză a morţii la
copii.”
Dar, liniştea oferă
vre-un efect pozitiv asupra organismului? Mai ales, garantează lipsa de
perforatoare şi motoare. Medicul şi cercetătorul Luciano Bernardi a fost
printre primii care a declarat afirmativ la această întrebare, într-un studiu
publicat în revista Heart. „Investigăm efectele diferitor tipuri de muzică
asupra sistemelor cardiovasculare și respiratoriii
si facem o pauză de două minute între melodii. Atunci, vedem că indicii
relaxării umane dispar în timpul acesto episoade, cu atît mai mult că orice
stil de muzică ori în în timpul liniștii,
experimentul este pus în mișcare în
prealabil”. Efectul pozitiv al liniștii, funcționează în contrast.
Zgomot zgomotos, liniște bună?
Conform
cercetătorului și cercetătorului
Michael Wehr, de la Universitatea Oregon, neuronii noștri luminează în timpul liniștii, creierul recunoaște că „nu trăiește ca și o lipsă a
mijloacelor de producție”. În aceeași ordine de idei, cardiologul și neurologul Imke Kirste în lucrarea sa Este liniștea de aur? (titlu original: Is silence golden?) publicat
în anul 2013 în revista Brain Structure and Function. Cercetarea, realizată
doar pe șoareci, a arătat
că liniștea, la un nivel
mai înalt decât orice melodie, a provocat neurogenesis (nașterea de noi neuroni). Scăderea în hipocampus duce la
Alzheimer, așa cum spun mulți experți, tăcerea și retragerea ar putea fi o modalitate de a trata boala.
Neurologul Pablo
Irimia recomandă, totuși, multă prudență în această privință („începând cu adolescența, neurogeneza
este atât de limitată încât nu are valoare”), dar indică două dovezi absolute:
tăcerea facilitează controlul tensiunii arteriale (reduce riscul
cardiovascular, prevenind, prin urmare, afecțiuni cardiace și accident
vascular cerebral) și predispune la
beneficiile unei vieți reflexive.
„Gândirea profundă și meditaţia generează noi conexiuni între neuroni. Adică,
o viață intelectuală activă, care
necesită concentrare și, prin urmare,
tăcere, joacă un rol protector în afecțiunile neuronale. De exemplu, stim deja ca un nivel ridicat de educaţie
este legat de un risc mai mic de a suferi de boala Alzheimer”, explica
neurologul, care recomandă o rutină mai puţin zgomotoasă, dar cu momente de linişte.
„Nu este necesar să te
izolezi complet. Este suficient să trăiți o viață normală,
acordând o atenție deosebită
calmului. De fapt, nici un creier uman nu suportă tăcerea totală. Există camere
surde care reproduc, în domeniul medical, cel mai apropiat lucru cu tăcerea
absolută și nimeni nu
poate ține în mai mult de 40 de minute,
deoarece creierul caută mereu stimuli și dacă nu-i găsește în afară,
mărește zgomotul inimii,
intestinelor... ”, susţine cercetătorul.
Călătoreşte în țara unde nimeni nu strigă
Tăcerea este să
citeşti, să gândeşti de multe ori, fără să te laşi dus de val, oprindu-te dacă
este necesar şi să te opreşti dacă este necesar. Dar tăcerea este şi să asculţi
(când este necesar să înveţi) și să poţi reflecta
pașnic. „Despre asta este Zen. Pentru
a simți această calmitate în tot corpul
și să experimentezi în fiecare zi” este de părere călugărul
Roshi Gensho Hozumi de la templul Tekishinjuku (Japonia), în documentarul In pursuit of silence (Patrick Shen,
2015).
Bipul constant al
unui grup WhatsApp nu este zgomot? Depinde. „Sunetul este un fenomen fizic care
ajunge la ureche. Aceasta îl trimite creierului și o identifică. Când se întoarce sunetul? Când se face simţit în ceea ce încerc să fac și i-a forma unui sunet nedorit” răspunde doctoriţa Arline
Bronzaft, psiholog de mediu, în documentarul american. Acum, fii sincer:
telefonul tău emit zgomote ori sunete?
Puterea tăcerii este
în funcţie de deciziile noastre zilnice. Şi asta presupune acţiuni fără zgomot, iar închiderea
telefoanelor ori alegerea locului de vacanță poate fi crucială. Ţări precum Finlanda își revendică dreptul la această sarcină. În 2010, un grup
de experți în domeniul
marketingului s-au întâlnit la un restaurant din Helsinki să conceapă cum să
facă vizitatorul atractiv pentru o țară mijlocie și îndepărtată, umbrită de avangarda vecinilor precum
Suedia ori de măreția istorică a
Rusiei. Și au găsit un
element care până atunci nimeni nu îndrăznea să vândă ca o resursă naturală:
tăcerea.
Nici luxul pădurilor
sale, întunericul hipnotic al lacurilor sale, saunele mici care atrag pantele
sale (deschise publicului... fără haine, bineînțeles), designul funcțional al casei sale calde sau mirosul de pește proaspăt de la Piata Pietei din Helsinki poate concura
cu atracţia unei ţări liniştite, timide, meditativ, care nu este ostil, ci mai
degraba opusul. Noora Vikman, etnomusicolog de la Universitatea din Finlanda,
care a sfătuit Institutul de Turism în campania sa de tăcere, spune prin e-mail
dintr-o retragere tăcută în regiunea Lapland, declarare despre un refugiu tăcut
în regiunea Laponiei: „Venind în Finlanda este ca şi cum a-ţi descoperi de
gânduri și sentimente
care nu sunt auzite într-o viață aglomerată.
Dacă vrei să te cunoşti pe tine însuţi, trebuie să fii cu tine însuţi, să
discuţi cu tine, să fii capabil să vorbeşti cu tine”.
Deşi arhipeleagurile
lor sunt aproape depopulate (numărul de locuitori este similar cu cel al
Comunității din Madrid,
dar este dispersat într-o zonă de 42 de ori mai mare), cu biciclete sprijinite
de ușă și câteva bare (sau nici una), Finlanda îmbrățișează liniștea chiar în centrul capitalei, o enclavă plină de
magazine, cu o scenă pentru muzică live, unde trupe de rock nu reușesc să treacă cu chitara în clădirile din apropiere,
Capela Tăcerii, un templu non-religios, izolat fonic, în care să plătească
tributul lipsei cuvintelor. Puteţi merge să ascultaţi acordurile celor de la
Iron Maiden, deoarece două ore de tăcere pe zi sunt recomandările profesorului
Michael Wehr pentru un hipocamp satisfăcut.
Alte locuri cu un
nivel mic de zgomote, conform ghidului de călătorie Lonely Planet, sunt
mănăstirea din Kartause Ittingen (Elveţia), insula Iona (Scoția) sau Kielder Foster (Regatul Unit). Dar amintiți-vă că, probabil, pentru prima dată, oamenii de știință și misticii sunt de acord: tăcerea este, mai mult, o
atitudine. Pentru că este convenabil să-l exersați cu inteligență. După cum a
scris poetul și activistul
american Paul Goodman, nu toate formele sale se adaugă. „Dacă există tăcere
fertilă a conștiinței, a celui care aude și înțelege vorbitorul
sau cel de conștiință alertă, există și un nebun și apatic, dar și altul plin de reproșuri și resentimente
care strigă fără cuvinte și nu îndrăznesc
să deschidă gura”. Îndepărtaţi-vă de ei.
Sursa: „¿Te quieres callar?”:
la importancia de gozar de 2 horas de silencio al día de Ana G. Moreno, ziarul
spaniol El pais [online] [citat 29.04.2016]. Disponibil : http://elpais.com/elpais/2016/09/07/buenavida/1473259838_168902.html
Etichete:
alzheimer,
beneficiile liniştii asupra inimii şi creierului,
călătorie,
medicină,
modul sănătos de viață,
neurologie,
psihologia umană,
psihologie,
sistem nervos
duminică, 1 octombrie 2017
În căutarea lui Audrey de Sophie Kinsella
Iată că am citit şi romanul În căutarea lui Audrey de Sophie Kinsella. Puţin plictisitor la început, dar până la urmă, subiectul romanului, îţi captează atenţia. Important de menţionat e că romanul are ca subiect doi adolescenţi şi e inclus în colecţia Junior a editurii Polirom din Iaşi.
E un roman cu şi despre adolescenţi, aşa că... părinţilor cu adolescenţi în casă le va fi interesantă această carte.
Subiectul romanului e Audrey, care poartă tot timpul ochelari cu lentile negre. Nu-i scoate nici măcar în casă. Nu iese niciodată în oraş, rar când schimbă două vorbe cu cineva pe care nu-l cunoaşte şi i se pare aproape imposibil să se uite în ochii oamenilor.
Lui Audrey i se face o programare la un psiholog, unde urmează nişte recomandări. Se împrieteneşte cu Linus, un prieten al fratelui ei şi discută cu el problemele cu care se confruntă. Acesta chiar se oferă să o ajute să-i rezolve problema emoţională şi frica de a ieşi şi vorbi în public.
O altă problemă de familie ar fi faptul că şi Frank, fratele lui Audrey îşi petrece timpul în faţa calculatorului, jucîndu-se mai tot timpul, spre frustrarea mamei. Deşi îi interzice accesul la calculator, Frank a găsit soluţie să se joace în timpul nopţii. Asta până când e prins de maică-sa. Ce a urmat... e o adevărată epopee.
Până la urmă, toate problemele se rezolvă. E o carte amuzantă, chiar dacă e şi un roman psihologic. Este o poveste despre iubire şi încredere la vârsta adolescenţei.
E un roman scris într-un stil mai diferit de ceea ce sunt obişuită. Dar e scris simplu şi amuzant.
Etichete:
chicklit,
colecția CHIC,
impresii de lectură,
În căutarea lui Audrey,
psihologia umană,
psihologia vârstei,
recomandări de lectură,
Sophie Kinsella
joi, 27 iulie 2017
Se miră unii... aiurea
Mă deranjează tare mult cînd o persoană se miră de faptul că îi spui precum că vrei să înveți ceva, să încerci să faci ceva anume ori să călătorești într-un oraș/țară anume.
Sunt și eu curioasă, chiar e așa straniu să vrei să înveți ceva? Prin ce anume deranjează? Că pot depăși o treaptă pe care tu nu o poți depăși? Sau omul în cauză ți se pare un limitat și din cauza asta te miră faptul că vrea să învețe/facă acel lucru. Mi se pare ceva firesc să vrei să înveți ceva, să te dezvolți, să te autoinstruești și tot așa mai departe. Voi, ăștia, care vă tot mirați, v-ați gîndit oare că persoana care vă spune ce plan are, vrea să învețe acel lucru ca să nu mai depindă de ceva ori cineva atunci cînd vine vorba de un proces anume? Că e firesc să vrei să te dezvolți. Dacă e să dau niște exemple reale, m-a deranjat oarecum cînd o persoană căreia tot îi spuneam anumite intenții ale mele, făcea o privire și o mirare de parcă tot eu aș fi vinovată de ceea ce vreau să învăț și ar fi asta în defavoarea ei. Pînă nu i-am dat replică, nu a fost chip să o lasă mai moale cu atitudinea ei. Scuza ei fiind: „mă mir și eu.”
Ori se mai comentează „ce folos că învață, dacă nu înțelege nimica?” De unde știi tu că eu nu înțeleg nimic? Dacă aș fi conștientă că nu voi înțelege ceva, păi din start nici nu mă voi apuca să învăț. Mai ales cînd vine vorba să plătești cursul respectiv. Nu mai primesc un salariu cu zerouri multe la final ca să îmi permit să cheltui banii aiurea pe nimic.
Respectiv așa atitudine mă face să mă îndepărtez de oameni, mai ales de unii care era considerat prieten cît de cît.Am învățat lecția să nu mai spun la nimeni ce vreau să fac și tot restul.
Deși am primit vreo două replici precum că nu vorbesc chestii personale despre mine, cred că deja e justificat. Nu văd de ce aș spune dacă tot lumea se miră aiurea (să nu scriu altceva) de niște lucruri elementare și după aia încă te comentează o acțiune a ta ori un fapt al tău.
Pentru mine, mirările oamenilor în ceea ce te privește este egal cu lipsă de educație. Dacă vrei să rămîi la nivelul care ești, nici o problemă, asta nu e scuză să te deranjeze și să te mire dorința cuiva de a se afirma, de a învăța, de a se autodepăși. Ție nimeni nu-ți interzice să înveți/faci ceva nou, util și constructiv. Așa că...
Sursa imaginii: borcanulcucitate.ro
luni, 19 decembrie 2016
Cine m-a făcut femeie? de Cristian Andrei
„Tu, femeie, eşti o bijuterie, o cetate şi un mister. Eşti o bijuterie pentru că ai o sensibilitate aparte şi o
alcătuire deosebit de complexă. Cu toate că este atît de sensibil, corpul tău este rezistent ca o cetate. De ce eşti un mister? Pentru că nimeni nu ştie cum de ghiceşti atîtea lucruri şi unde găseşti atîta putere să lupţi cînd eşti disperată... Pentru că forma ta de femeie poate fi desenată cu mîinile în aer de către acela care te-a mîngîiat măcar odată” afirmă doctorul român în psihologei Cristian Andrei. Iată aşa o carte despre psihologia feminină, Cine m-a făcut femeie.
alcătuire deosebit de complexă. Cu toate că este atît de sensibil, corpul tău este rezistent ca o cetate. De ce eşti un mister? Pentru că nimeni nu ştie cum de ghiceşti atîtea lucruri şi unde găseşti atîta putere să lupţi cînd eşti disperată... Pentru că forma ta de femeie poate fi desenată cu mîinile în aer de către acela care te-a mîngîiat măcar odată” afirmă doctorul român în psihologei Cristian Andrei. Iată aşa o carte despre psihologia feminină, Cine m-a făcut femeie.
Tu ai auzit de aşa o carte? Te-ai întrebat vreodată dacă „te mulţumeşte faptul că eşti femeie? Simţi feminitatea ta? Unde simţi asta şi cînd?” Dacă ţi-ai pus vreodată aceste întrebări, pai iată, trebuie să citeşti cartea. Dacă nu ţi-ai pus aceste întrebări - să ţi le pui. Şi, deja, o să afli răspunsul cititnd cartea.
O să afli răspunsuri la cum arăţi, pornirti de femeie, mentorul femeii, oamenii din jur, naşterea copilului tău, influenţe morale, situaţii-limită etc.
E o carte uşoară şi sinceră. Prezintă psihologia feminină un pic altfel şi aflăm lcururi de care nu ne-amdat seama. Poate.
Sursa iamginii: elefant.ro
Sursa iamginii: elefant.ro
duminică, 11 decembrie 2016
Soţia tăcută de Susan Harrison
Susan Harrison a fost o scriitoare canadiană, care s-a făcut cunoscută sub numele A. S. A. Harison. A locuit la Toronto. A publicat romane de nonficţiune. Primul ei roman, Soţia tăcută a fost publicat în anul 2013 şi a fost primit cu mult entuziasm atît de critici, cît şi de marele public. La puţin timp de la apariţia romanul, Susan Harrison a murit de cancer, la vîrsta de 65 de ani.
Romanul îi are pe Jodi şi Todd ca personaje principale. E un cuplu şi autoare relatează povestea într-un
moment de cumpănă al relaţiei lor. Totul e în pericol, inclusiv viaţa prosperă pe care o duc în locuinţa lor din Chicago. Chiar dacă nu sunt căsătoriţi, sunt împreună de peste douăzeci de ani. El este un antreprenor bogat, iar ea, psihoterapeută. Romanul este un thriller psihologic despre căsnicie şi crimă, rutină şi nevoia de nou, despre disoluţia unei relaţii, relatat alternativ din perspectiva celor două personaje principale. E o carte şi psihologică.
O să citiţi evoluţia unei familii care, în aparenţă pare să nu le lipsească nimic. Au un serviciu bun, casă frumoasă. Dar, ceva intervine în relaţia lor şi se îndepărtează unul de altă. E o relatare a avenimentelor atît din perspectiva ei cît şi a lui. Puţine momente sunt descrise că le-ar face împreună. Această tăcere dintre cei doi, devine tăcere la propriu. În principiu, cei doi nu se apreciază reciproc. Todd se îndepărtează, şi lasă însărcinată fiica celui mai bun prieten, Natasha.
Nu prea mi-a plăcut romanul. Cam prea multe explicaţii şi prea multe detalii. Sau paote eu am citit romanul pe bucăţele şi asta m-a făcut să am o părere aşa, cam imparţială.
Recomand cîteva fragmente din carte:
Romanul îi are pe Jodi şi Todd ca personaje principale. E un cuplu şi autoare relatează povestea într-un
moment de cumpănă al relaţiei lor. Totul e în pericol, inclusiv viaţa prosperă pe care o duc în locuinţa lor din Chicago. Chiar dacă nu sunt căsătoriţi, sunt împreună de peste douăzeci de ani. El este un antreprenor bogat, iar ea, psihoterapeută. Romanul este un thriller psihologic despre căsnicie şi crimă, rutină şi nevoia de nou, despre disoluţia unei relaţii, relatat alternativ din perspectiva celor două personaje principale. E o carte şi psihologică.
O să citiţi evoluţia unei familii care, în aparenţă pare să nu le lipsească nimic. Au un serviciu bun, casă frumoasă. Dar, ceva intervine în relaţia lor şi se îndepărtează unul de altă. E o relatare a avenimentelor atît din perspectiva ei cît şi a lui. Puţine momente sunt descrise că le-ar face împreună. Această tăcere dintre cei doi, devine tăcere la propriu. În principiu, cei doi nu se apreciază reciproc. Todd se îndepărtează, şi lasă însărcinată fiica celui mai bun prieten, Natasha.
Nu prea mi-a plăcut romanul. Cam prea multe explicaţii şi prea multe detalii. Sau paote eu am citit romanul pe bucăţele şi asta m-a făcut să am o părere aşa, cam imparţială.
Recomand cîteva fragmente din carte:
S-a făcut aproape ora de culcare când ea strânge masa şi începe să spele vasele. El se oferă în treacăt so ajute, dar amândoi ştiu că e cel mai bine să lase gospodăria în seama ei şi să iasă la o plimbare cu câinele. Nu că ea ar fi exagerat de exigentă. Nu are standarde nerezonabile, dar dacă speli o tigaie de friptură, e de preferat să nu mai fie unsuroasă când termini şi nici nu e cazul să ştergi grăsimea cu prosopul de vase, pe care o săl foloseşti pe urmă la pahare. E o chestiune de bunsimţ.
E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale.
E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale. Îşi sfătuia clienţii să pretindă mai mult de la ei înşişi şi să se implice în asigurarea propriei lor stări de bine, iar ea le oferea încurajări şi un feedback pozitiv. În primul an de practică învăţase să fie răbdătoare şi să le permită celorlalţi să avanseze în ritmul lor propriu. Principalul ei atu era firea prietenoasă – îşi îndrăgea clienţii şi le acorda prezumţia de nevinovăţie, lucru care îi ajuta să se relaxeze. Ei o recomandau altora şi astfel portofoliul ei crescuse.
Cei pe care îi acceptă după procesul de selecţie sunt în general persoane blocate, confuze sau nesigure pe sine, genul de oameni cărora le este greu săşi dea seama ce vor şi să ia decizii pe baza a ceea ce se aşteaptă din partea lor sau a ceea ce cred ei că se aşteaptă din partea lor. Sunt duri cu ei înşişi – fiindcă au internalizat criticile unor părinţi insensibili – şi în acelaşi timp se comportă iresponsabil sau inadecvat.
Împăcarea şi liniştea mentală vin atunci când îi accepţi pe oameni aşa cum sunt ei şi când accentuezi părţile pozitive.
Trăsăturile fundamentale ale personalităţii se conturează la o vârstă tânără şi cu timpul devin imuabile. Majoritatea oamenilor învaţă prea puţin din experienţă, rareori gândinduse săşi ajusteze comportamentul,
consideră că problemele sunt cauzate de cei din jur şi continuă să facă ceea ce fac orice ar fi, la bine şi la rău. Un infidel rămâne un infidel aşa cum un optimist va rămâne totdeauna optimist. Optimistul e cel care, după ce a fost călcat de o maşină condusă de un şofer beat şi se pomeneşte cu ambele picioare rupte şi cu casa ipotecată ca să plătească spitalizarea, declară că „Am avut noroc. Puteam să fiu mort”. Pentru un optimist, o asemenea atitudine e firească. Pentru un infidel, firesc e să
ducă o viaţă dublă şi să mintă şin stânga, şin dreapta în acelaşi timp.
Soarele răsare, soarele apune şi între aceste două momente nu se întâmplă mai nimic.
Fiecare dintre noi trăieşte singur sinele său înghesuit, posedat de convingeri adânc înrădăcinate, dorinţe prosteşti şi contradicţii nesfârşite – şi fie că ne place sau nu, trebuie să le acceptăm la celălalt. Vrei ca bărbatul tău să fie bărbat, sau vrei să-l transformi într-un fătălău? Să nu-ţi închipui că le poţi avea pe ambele. Ea na făcut greşeala asta cu Todd. I-a oferit spaţiu suficient, iar el na avut nicio nemulţumire în privinţa asta. Nu e vina ei.
Acceptarea este considerată un lucru bun – Dămi înţelepciunea să accept lucrurile pe care nu
le pot schimba.
În această analogie, groapa de gunoi e inconştientul. Nu inconştientul colectiv, ci inconştientul personal – inconştientul acela propriu, particular, idiosincrazic, în care fiece articol e inscripţionat cu numele tău şi ştampilat cu numărul tău, inconştientul din care articolele pot năvăli asupra ta pe neaşteptate – ca acela care sa repezit la ea în ziua în care aştepta liftul după ce ia povestit lui Gerard visul cu Darrell.
Sursa imaginii: elefant.ro
Soarele răsare, soarele apune şi între aceste două momente nu se întâmplă mai nimic.
Fiecare dintre noi trăieşte singur sinele său înghesuit, posedat de convingeri adânc înrădăcinate, dorinţe prosteşti şi contradicţii nesfârşite – şi fie că ne place sau nu, trebuie să le acceptăm la celălalt. Vrei ca bărbatul tău să fie bărbat, sau vrei să-l transformi într-un fătălău? Să nu-ţi închipui că le poţi avea pe ambele. Ea na făcut greşeala asta cu Todd. I-a oferit spaţiu suficient, iar el na avut nicio nemulţumire în privinţa asta. Nu e vina ei.
Acceptarea este considerată un lucru bun – Dămi înţelepciunea să accept lucrurile pe care nu
le pot schimba.
În această analogie, groapa de gunoi e inconştientul. Nu inconştientul colectiv, ci inconştientul personal – inconştientul acela propriu, particular, idiosincrazic, în care fiece articol e inscripţionat cu numele tău şi ştampilat cu numărul tău, inconştientul din care articolele pot năvăli asupra ta pe neaşteptate – ca acela care sa repezit la ea în ziua în care aştepta liftul după ce ia povestit lui Gerard visul cu Darrell.
Sursa imaginii: elefant.ro
joi, 27 octombrie 2016
De ce nu scrii?
Tot aud aşa o întrebare, prostească aş zice „De ce nu scrii?” Dar chiar aşa, de ce? De ce oare nu-ţi scriu?
Scrie tu şi o să îţi scriu şi eu la rîndul meu. De ce numai eu trebuie să încep prima o conversaţie?
Chiar crezi că nu am ce face şi aş fi plătită pentru asta ca să îţi scriu ţie? Păi, vezi bine că nu mai este chiar aşa. Am obosit numai eu să încep o conversaţie, de parcă doar mie mi-ar trebui să discut cu tine, de parcă numai tu îmi eşti prietenă, de parcă numai eu m-aş simţi obligată să fiu prietenă cu tine, dar invers nu. Păi, iată dragii mei, nu mai stau lucrurile chiar aşa cum credeţi voi.
Dacă te consideri prieten/ă cu mine, demonstrează pînă la urmă că eşti prieten cu adevărat. Demonstrează prin fapte concrete şi reale. Sună-mă şi întreabă ce mai fac? Scrie şi întreabă ce mai fac şi cum îmi mai merg treburile, dacă-s bine, sănătoasă? Că doar aşa fac prietenii. Se sun şi îşi scriu reciproc, nu? Relaţia asta de prietenie dintre două persoane trebuie să vină din ambele părţi, nu doar dintr-o parte. Adică, eu nu înţeleg de ce numai eu trebuie să îţi scriu şi să fie prietenă cu tine? Bine, eu pot fi prietenă cu tine, dar întrebarea mea e următoare: oare tu îmi eşti prieten? Asta în contexul în care mă întrebi de ce nu îţi scriu? Dacă răspunsul tău este da, păi demonstrează că îmi eşti prieten, prin vorbe şi fapte concrete şi reale. Să afirmi că apreciezi o persoană nu ştiu în ce măsură înseamnă asta că eşti prieten, pentru că, demonstrezi asta. Sau tu eşti prieten cu mine doar cînd ai nevoie de mine şi ajutorul meu?
În final, vă rog şi insist chiar: nu vă mai supăraţi pe mine şi cel mai important, nu-mi mai reproşaţi de ce nu vă scriu? Nu vă scriu pentru că mi-am schimbat părerea despre oameni, despre prietenii. Apreciez oamenii care mă respectă, mă sună şi îmi scriu.
Aşa că, toate bune şi frumoase! În viaţă primeşti ceea ce oferi. Aveţi grijă ce oferiţi! Un om dacă pleacă, pleacă pentru totdeauna.
Sursa imaginii:Citate alese
sâmbătă, 10 septembrie 2016
Gesturile care îi trădează pe politicieni de Joseph Messinger
Tuturor mincinoșilor le crește nasul, cu excepția politicienilor.
Am văzut întîmplător cartea asta pe raftul bibliotecii și am decis să o citesc. Se citește ușor. E vorba de cartea Gesturile care îi trădează pe politicieni scrisă de psihologul francez Joseph Messinger.
informații utile. Fapt pentru care vă recomand cartea
Interesul pentru comunicarea gestuală, cel puțin din partea publicului larg, și aceasta este o carte care se leagă în special de gesturile care trădează, cele care „spun altceva” decît spun cuvintele. Astfel, Joseph Messinger, în lcurarea de față, Gesturile care îi trădează pe politicieni, analizează relația dintre gesturile care „îi trădează”, în particular, pe fostul și pe actualul președinte al Franței, Nicolas Sarkozy și François Hollande, și profilul temperamental-psihologic al acestora. DAcă vreți să știți ce gîndesc oamenii politici și mai ales cînd spun minciuni, studiați-le gesturile și posturile, cu precădere trei din ele: cum își încrucișează degetele, cum își încrucișează degetele, la ce ureche țin telefonul atunci cînd vorbesc. Aflați care sunt profilurile gestuale – Cartezian, Challenger, Creativ, Idealist, Narcisist, Relațional, Senzitiv și Tribal – și învățați să vă recunoașteți propriul profil!
În contextul alegerilor prezidențiale din 30 octombrie 2016 din Republica Moldova, cartea aceasta ne va ajuta să-i „citim” pe concurenții electoriali înscriși în cursa electorală. :) Așa că... spor la citit. Și învățat semne gestuale.
Sursa imaginii: elefant.ro
duminică, 15 mai 2016
Voi cum vă alegeți prietenii?
Voi ați avut vre-un moment în care ați înțeles că v-ați ales greșit prietenii? Și dacă nu sunt indiscretă... cum v-ați simțit? Și ce ați făcut?
E un pic aiurea. Și e așa nedrept nu știu cum.
Dar, mă întreb în același timp și altceva: dacă ați citi undeva ce urmează mai jos... ce ați face? Și cum ați reacționa?
- Ultimul lucru pe care i l-am spus a fost că mi-a distrus viața. Și că o s-o urăsc pentru asta cît o să
trăiesc. Cum e asta cînd nu te gîndești că ar putea muri?... După ce ai plecat tu, am sunat-o și am întrebat-o de ce ți-a spus. A zis că a fost un accident, dar nu am vrut s-o ascult. Am țipat la ea. I-am zis... i-am zis că e o scorpie geloasă; că o urăsc. Că ne-a distrus viețile. ... E primul om care a murit din cîți cunosc.
trăiesc. Cum e asta cînd nu te gîndești că ar putea muri?... După ce ai plecat tu, am sunat-o și am întrebat-o de ce ți-a spus. A zis că a fost un accident, dar nu am vrut s-o ascult. Am țipat la ea. I-am zis... i-am zis că e o scorpie geloasă; că o urăsc. Că ne-a distrus viețile. ... E primul om care a murit din cîți cunosc.
(N-am zis-o eu, dar am citit într-un roman și a fost un pic de inspirație pentru postarea asta.)
Voi ce ați face dacă vi s-ar zice așa ceva? Ajungi să nu mai vorbești niciodată cu o persoană anume. Și nu realizezi ce înseamnă „niciodată” decît cînd nu mai poți face ceva. Mai ales cînd e o ceartă cu cea mai bună prietenă a ta.
Simți absența persoanei respective, simți nevoia de comunicare, simți nevoia să discuți o problemă fără frica de a fi judecată. E o relație așa, mai specială și nu ai frică de nimic.
Nu pretind că nu ar fi o limită unde nu ai spune ceva anume, sau nu ai intra în detalii referitor la un subiect anume, pentru că, oricît de bine nu te-ai înțelege, oricum păstrezi limita.
Deși mi s-a întîmplat și alte situații, cam bizare, cînd am ajutat... și mi s-a întors spatele cînd avem eu nevoie de ajutor.
Așa că...
Sursa imaginii: elite-prietenievirtuala.blogspot.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)