Mănăstirea Curchi
este situată în partea centrală a Republicii Moldova. Conform actualei
împărţiri teritorial-administrative, ea este amplasată pe teritoriul raionului
Orhei şi se atlă la o depărtare de 12 km de centrul raional, 32 de km distanţă
de Chişinău şi 25 km de Gara Feroviară Străşeni. Este aşezată pe un platou,
fiind înconjurată de coline cu grădini, livezi şi semănături. Dinspre sud este
înconjurată de păduri, iar dinspre nord este ocrotită de valea râului Vatici.
REPERE ISTORICE
Dintre locaşurile
sfinte ridicate în spaţiul basarabean în a doua jumătate a sec. XVIII se
evidenţiază în mod special mănăstirea Curchi din ţinutul Orhei. Ctitorită, în
1773, de mazilul Iordache Curchi, cu timpul ea a devenit cea mai bogată
mănăstire din Basarabia şi a jucat un rol deosebit în viaţa spirituală a
românilor basarabeni.
În literatura
istorică şi de inspiraţie folclorică există mai multe versiuni cu privire la
întemeierea locaşului sfânt de la Curchi, ele vizează atât timpul fondării mănăstirii,
numele ctitorului sau ctitorilor, cât şi motivele înălţării instituţiei
monahale de pe valea râului Vatici.
Astfel, într-o
istorie a mănăstirii, publicată la sfârşitul sec. XIX, Elefterie Mihalevici,
profesor la Seminarul Teologic din Chişinău, inserează două frumoase legende
despre
contextul în care a
fost fondată mănăstirea Curchi. Aproximativ în acelaşi timp, alte două
legende, la fel de frumoase, culege şi publică istoricul Zamfir C. Arbure. La
distanţa de doar câteva decenii, o altă versiune legendară este înregistrată de
episcopul Hotinului Visarion Puiu.
Incontestabil,
fiecare text folcloric conţine şi un sâmbure de adevăr, însă uneori, spaţiile
temporale fiind deplasate, personajele cu adevărat implicate în întemeierea
schitului, apoi a mănăstirii de la Curchi sunt ancorate într-un context istoric
impropriu. Dar tradiţia istorică a păstrat şi a transmis cu fidelitate unele
nume şi fapte istorice reale, întâmplate cu adevărat.
Ctitorul unanim
recunoscut al aşezământului monahal de la Curchi este Iordache Curchi,
proprietar de moşie în satul Morozeni. La 4 februarie 1765, domnul Ţării
Moldovei Grigore Alexandru Ghica îi confirma acestuia dreptul de stăpânire
asupra a „două părţi (de) moşii de cumpărătură din parte de jos şi baştină,
câtă se va alege din satul Morozeni ot Orheiu, parte(a) lui Isacu Morozan
diiacului”, precum şi „un iaz în Vatăciu, cu vad de moară, şi două poiene, una
dinspre răsărit, şi una dinspre apus, şi cu alt vad de moară în poiană, care
sunt cumpărătură de (la) Isac Morozan”. Având carte domnească de stăpânire a
acestor proprietăţi, Iordache Curchi era „volnic a lua de a zăcea din ţarini cu
păini, din fânaţă, din grădini cu legumi, din prisăci cu stupi, din cinzăci
unul, iar fiind mai puţăni să ia câte o para de stup, şi din livezi cu pomi şi
din bălţi cu peşti”. în pădurea ce intra în proprietatea sa, nimeni nu era
„volnic să taie orce feliu de lemnu până nu se va învoi cu stăpânu moşii”5. La
fel, trăitorii pe această moşie erau obligaţi „să lucreze boierescul câte 6 zile
într-un an, adică trii de vară şi trii de iarnă, după obiceiu, şi după
hotărârea testamentului”. Cele invocate mai sus vorbesc despre starea socială
şi situaţia materială a viitorului ctitor al locaşului sfânt de pe valea
Vaticiului. După toate probabilităţile, lordache Curchi se trăgea dintr-o
familie cu tradiţii cărturăreşti sau cel puţin nu îi era străină cartea,
deoarece, după cum reiese din documentul citat, era nepotul lui lsac Morozan,
persoana de Va care cumpărase părţi de moşie şi care fusese diac, ceea ce
presupune că era om cu ştiinţă de carte şi probabil deţinuse un post de
grămătic, uricar sau pisar în cancelaria domnească, sau poate că s-a aflat în
serviciul marelui-logofat cancelariei mitropolitane ori la vreun centru
eparhial sau monahal.
La scurt timp după ce
i-au fost recunoscute drepturile de proprietate asupra moşiilor cumpărate,
probabil fiind burlac, dar mai degrabă văduv, lordache Curchi a întemeiat pe la
1773 schitul şi a construit, pe moşia sa, biserica de lemn cu hramul Sfântul Mare
Mucenic Dumitru. Binecuvântarea pentru înfiinţarea schitului şi târnosirea
bisericii le-a primit, împreună cu fratele său, preotul Manasie, de la
mitropolitul Gavriil al Moldovei (1760-1786). Credem că construcţia bisericii a
început, după tradiţie, primăvara devreme, odată cu topirea zăpezii şi după ce
terenul prinse a se zvânta. Pentru a conduce nemijlocit lucrările de
construcţie şi a înjgheba comunitatea monahală, Iordachi Curchi s-a călugărit,
luând numele Ioan. Hirotonisirea a fost, probabil, oficiată de acelaşi ierarh
care a binecuvântat şi construcţia bisericii.
După ce a îmbrăcat
haina călugărească, Ioan a lucrat cu multă dăruire pentru ca în această parte a
Ţării Moldovei să se ridice o adevărată „casă a lui Dumnezeu”. Construcţia
bisericii a durat un an sau poate doi. Locaşul s-a sfinţit în toamnă, la 26
octombrie, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dumitru, în anul 1773 sau
poate în 1774. în actele privind fondarea locaşului de cult, monahul Ioan este
numit „nacealnicul cel dintâi şi ctitorul acestui sfânt schit”. Această
calitate onorabilă rezultă cu toată claritatea din diata monahului Ioan
(lordache Curchi), pe care o întocmeşte la 15 octombrie 1775. Având în vedere
importanţa documentului respectiv, îl vom reproduce integral: „Eu Iordachi,
ficiorul lui Vasili Curchi, facut-am această scrisoari. Cu mila şi cu
agiutoriul lui Dumnezău am fost datoriu să cheltuiescu din darul Domnului
Dumnăzău păn s-a săvârşi lucrul, casa lui Dumnăzău, şi am închinat-o sfântului
mare mucenic Dumitru, ca să ne fii şi noî într-agiutor. Şi eu din darul
Domnului am datu schitului stupi o sută, şi vaci cinsprăzăci, şi moară, ce este
din vale de schitu, în gura Hulbuciocului, şi zapisili celi vechi şi celi noî a
morii li-am dat toati schitului, şi am dat moşii din satu din Morozeni cătă să
va alegi, partea moşu-meu a lui Istrati, ce să tragi dipi moşul nostru Isacu
Morozanul, şi zapisili moşii am dat toate aceste schitului, să fii pentru
sufletul morţilor pomenanii cătu va fi schitul, iar cu fraţii eu m-am învoit, ei
să n-aibă triabă la alţi moşii, nici călugării, nici fraţii la aceasta moşii,
nici la moară, iar di să va tâmpla să rămăi pustiiu, atunci să stăpăniască
fraţii, şi ase am socotit dobândă ce s-ar faci pişti an din moară, din stupi,
din vaci, să facă doî părţi călugării, o parte să e schitul, o parte să e
călugării cu toţi.
Iar cini s-ar lăcomi
să e parte schitului să fii sub blăstămul lui Dumnezău, a Bisericii, şi cini va
fi preut să pomeniască tot neamul”.
Acesta este
conţinutul testamentului întocmit de monahul Ioan, atunci când a simţit că
puterile pământeşti îl părăsesc şi când, cu simţul datoriei împlinite, se
pregătea să plece la Domnul. La puţin timp, revenind asupra actului
testamentar, la sfârşitul documentului original, în partea de blestem, s-a
făcut un „adaos”, care concretiza alte două aspecte testamentare: (1) „sau
(cine) din nepoţi di s-ar atingi să e ceva di a schitului să fii suptu blăstăm,
numai samă să e”, şi (2) „din parte schitului vor cheltui la ce trebui,
călugării”8. Ulterior, pe foaia care s-a scris testamentul a fost trecută
suplimentar, în sens rezumativ, întreaga avere lăsată schitului de monahul
Ioan: „100 de stupi s-au dat, 5 vaci mari, 5 boi tineri, 4 viţăi”, precum şi
suprafaţa părţii de moşie ce i-a revenit lui Iordachi Curchi, în satul Morozeni
- 284 de desetine şi 900 stânjeni.
La doar cinci zile
după ce îşi făcea diata, la 20 octombrie 1775, monahul Ioan trece liniştit la
cele veşnice. A fost înmormântat la loc de cinste, în preajma ctitoriei sale.
Cu siguranţă, după trecerea la cele veşnice, numele monahului ctitor, vreme
îndelungată a fost pomenit cu multă evlavie de Sfântul Ioan, de Sfântul Dumitru
şi la alte sărbători creştineşti, aşa cum prevedea testamentul, dar şi buna
rânduială a bisericii. Până în anii interbelici, pe o piatră de mormânt,
spartă, din curtea mănăstirii, se putea citi, deja cu mare greutate, textul:
„Aici odihneşte robul lui Dumnăzeu monah Ioan Kurti, ctitori lăcaşului
acestuia. Răposat-au în anul de la Adam 7283 (= 1775)”. O altă informaţie aproximativ
din aceeaşi perioadă localizează mormântul monahului ctitor „în cimitirul din
spatele mănăstirii”.
Aceasta este istoria
adevărată a fondării sfântului locaş de la Curchi din raionul Orhei şi
considerăm că a sosit timpul să abandonăm definitiv abordările de genul precum
că mănăstirea ar fi fost înfiinţată de un oştean de la curtea lui Ştefan cel
Mare sau de „un hoţ/un tâlhar”, opinii ce, din păcate, se mai întâlnesc în
unele mijloace de comunicare în masă.
După trecerea la
Domnul a monahului Ioan, grijile schitului au trecut în seama părintelui
Manasie, fratele fondatorului sfântului locaş. Era omul lui Dumnezeu: înainte
de a se călugări fusese preot de mir. S-a aflat în fruntea comunităţii monahale
timp de aproape două decenii (1775-1793), considerându-se şi el „nacealnic şi
ctitor al sfântului schit”.
La 22 februarie 1793,
simţind că îl părăsesc puterile şi urmând exemplul fratelui său, schimonahul
şi-a dictat testamentul, iar preotul Iordache Batcu, trimisul părintelui
Teodor, protopop de Orhei, a scris ultima dorinţă a părintelui Manasie, pe
versoul foii, pe care fusese scrisă diata fratelui său, monahul Ioan, în 1775.
Aşadar, cu gândul la Dumnezeu, în prezenţa duhovnicului Teodosie şi a fraţilor
monahi ce s-au întâmplat, schimonahul îşi dicta testamentul. Agoniseala sa de o
viaţă o lăsa locaşului la care lucrase/slujise cu multă străduinţă şi se rugase
cu multă pioşenie. Probabil, testamentul şi-l rostea în biserică, în faţa
sfântului altar, deoarece în fruntea listei bunurilor trecute în diată sunt
„lucrurile bisericeşti, ce se aflau în sfântul schit”. Acestea erau: „sfântul
pristol cu toată rânduiala lui, cu două sfeşnice de alamă, cu sfântu antimis,
cu acoperământ de cărşinină, cu sfânta evanghelie; o grobniţă de madim, cu
cădelniţă iarăşi asămine; altă cădelniţă de alamă; 2 feloane de taftă; 2
stihare de taftă; 1 stihar de cărşină; 3 petrahire de taftă; sfintele potire de
cositor cu toate cele trebuincioase”12. Bunurile respective, procurate anterior
cu cheltuiala schimonahului Manasie, acum erau lăsate danie fraţilor de la
Curchi.
Om al bisericii,
profund credincios şi cu buna înţelegere a rostului cărţii, schimonahul Manasie
face danie schitului o întreagă bibliotecă: „un meniiu pe douăsprezece luni
deosebiţi; un ohtoih de cil mare; un penticostar; o leturghie; un apostol; un
treod; un molitfenic; o cetelnă; un ceaslov; o psaltire; un catavasii”13. La
odoarele menţionate deja, mai adăugăm două clopote, cumpărate, de asemenea, cu
cheltuiala schimonahului Manasie, şi care au fost lăsate şi ele sfântului
locaş. „Din cele ce se află dinafară”, părintele Manasie făcea danie schitului:
o moară pe apa Vaticiului, o vie ca un pogon şi jumătate, şase vaci cu viţei,
patru boi (2 mari şi 2 mici), 2 cai, 140 de stupi, trei căldări, un cazan.
Economiile personale - 340 de lei, împrumutaţi cu zapis mănăstirii Dobruşa, şi
alţi 50 de lei, daţi cu împrumut lui Lupu Pulguţe din Solonceni, ţinutul Soroca
- urmau să fie restituite mănăstirii.
Lucrurile, odoarele,
cărţile şi întreaga avere dăruite obştii monahale urmau a fi folosite „spre cei
trebuincioasă a schitului şi spre hrana părinţilor”. Drept recunoştinţă
pentru dania generoasă, comunitatea monahală de la Curchi se angaja să facă
„pomenire noastră şi a tot neamul nostru la sfântul locaş”.
La scurt timp după
întocmirea testamentului, schimonahul Manasie Curchi, „nacealnic şi ctitor al
sfântului schit ce să prăznuieşte cu hramul Sfântului Dimitrie”, a trecut la
Domnul.
O anumită perioadă de
timp, treburile schitului au fost conduse de ieromonahul Teodor. în timpul
stăreţiei sale, la sfântul locaş au venit mai mulţi vieţuitori, de regulă din
satul Morozeni, pe moşia căruia era ridicat schitul, în anul 1798, biserica
ctitorită de Iordachi Curchi a fost renovată, adăugându-i-se o clopotniţă15.
După unele surse, clopotul instalat aici cântărea 5 puduri.
între anii 1802 şi
1806, în fruntea comunităţii monahale de la Curchi s-a aflat ieromonahul
Atanasie, fost diacon „de ţară”, adică de mir, hirotonisit de mitropolitul
Gavriil „cel bătrân” (Callimachi - n.n.) în 1770. A venit la schit, în 1778,
după moartea diaconiţei sale, şi a fost primit de nacealnicul Manasie. La 22
mai 1787 a fost hirotonisit preot, peste trei ani a fost făcut duhovnic de
către episcopul de Huşi Iacov Stamati. Acest ierarh, în 1802, fiind deja
mitropolit al Moldovei, „l-a rânduit” pe ieromonahul Atanasie nacealnic la
schitul de la Curchi. A făcut această ascultare şi sub mitropolitul Veniamin
Costachif 1803-1808).
În următorii şase
ani, 1806-1812, schitul a fost condus de ieromonahul Ionichie. Acesta s-a
născut cam pe la 1770 (în 1817 avea vârsta de 46 de ani). înainte de a îmbrăca
haina călugărească, a fost preot de mir. A fost preoţit de episcopul de Huşi
Veniamin Costachi, în 1793. După moartea preotesei, în 1805, a intrat la mănăstirea
Dobruşa, fiind primit şi călugărit de nacealnicul de acolo, părintele Serafim.
Cu blagoslovenia protopopului Stăvărache, în acelaşi an s-a mutat la Curchi,
iar un an mai târziu mitropolitul Veniamin „l-a rânduit” nacealnic la această
mănăstire.
O scurtă perioadă de
timp (1812-1813) stareţ la Curchi a fost ieromonahul Luchian. Ca statut social,
acesta era feciorelnic, a fost primit la „iscusul vieţii călugăreşti” în 1799
de către nacealnicul Teofan de la Curchi. S-a călugărit în 1802 la schitul
Axion Estinos de la Sfântul Munte Athos, la 22 noiembrie 1803 a fost
hirotonisit diacon de episcopul Meletie de la Huşi, iar la 21 iulie 1807 a fost
sfinţit preot de acelaşi ierarh. în 1809, înalt Preasfinţitul Mitropolit
Gavriil Bănulescu-Bodoni l-a numit nacealnic la schitul Răciula, iar la 19
iulie 1812 episcopul vicar Dimitrie l-a rânduit stareţ la mănăstirea Curchi.
Concomitent cu
creşterea comunităţii monahale, cunoştea o anumită extindere şi domeniul
funciar al sfântului locaş. Acesta creştea atât de pe urma daniilor făcute de mireni, cât
şi a moşiilor cumpărate de către obştea monahală. La 21 noiembrie 1797,
Constantin Erhan şi soţia sa Florea, fata lui Niculai Cociorvă, și feciorii
lor „dăruiesc mănăstirii partea lor de moşie din zapisul lui Postolache,
feciorul lui Scridon Cociorvă. Partea de moşie dăruită constituia 4 desetine şi
900 de stânjeni. Constantin, feciorul lui Gore şi al Varvarei tăcea la 9
decembrie 1797 danie schitului Curchi partea din moşia Morozeni de pe mama sa,
fata lui Strătulat Cociorvă, – 23 de desetine şi 1 590 de stânjeni. Ioan
Cociorvă Morozanul din Breanova a vândut schitului dania sa provenită de la
răposatul lui moş Nică, cu câte 2 lei stânjenul, „precum au plătit la alţi
boier”, şi a luat 2 boi drept 50 de lei, „până se va hotărî câtă parte se va
alege”. La 9 ianuarie 1799, baş-bulibaşul Apostol Morozan, nepotul lui
Stratulat Cociorvă, ce se trage din Gheorghe Morozan, împreună cu soţia sa
Lupa, au dat danie schitului Curchi 8 stânjeni 6 palme şi 6 pol palmaci
curmeziş din poiana Morozănilor, din Vateci, ce este împrejurul schitului,
precum şi o jumătate din sat, din jos până în deal, la marginea Bezinului, la
fel, o giumătate din Morozenii din sus, în care întră şi partea fratelui Tănasă
„ce este în robie la tătari şi a unei surori ce au ucis-o o luteniţă la
Briianova”23. La 11 mai 1799, Luca Roşea, ce a ţinut-o pe Ruxanda Jărdan, cu
fiii lui Ioniţă Jărdan şi copii lor, trăitori în Rădenii de pe Cula, dăruiesc
mănăstirii Curchi partea lor de moşie în Morozeni, „în bătrânul strămoşului
Gheorghe Morozanu, giumătate satul Morozăni, parte de gios, din apa Vaticiului
şi păr unde să hotărăşte cu Bezenii în zarea dealului”;. Schitului/mănăstirii
le-au fost făcute danii şi în anii următori. Ctitorii făceau aceste danii „cu
inimile curate’ şi cu dorinţa ca după trecerea lor la cele veşnice să li se
„facă pomenire”.
Multiple, variate şi
consistente donaţii a făcut mănăstirii (schitului) de la Curchi căpitanul (în
unele documente, porucic) Theodor Sabău, slujitorul care în viaţa civilă a
avut în grija sa paza hotarului de răsărit al Ţării Moldovei.
Pe Nistru, pe
segmentul ţinuturilor Soroca şi Orhei. Menţionăm doar câteva din aceste
donaţii: în 1800 a donat 1000 desetine şi încă 100 stânjeni de-a curmezişul; în
1808 a cumpărat şi a dăruit mănăstirii o parte din moşia Pripiceni (circa 780
desetine), apoi a mai dăruit 9 pogoane cu vie şi livezi; în 1816, după moartea
sa, mănăstirea a cumpărat, cu banii rămaşi de la dânsul, încă 500 desetine din
moşia Morozeni, pe care era aşezată.
Theodor Sabău este
ctitorul unei frumoase biserici ridicată din piatră. Alături a construit o
clopotniţă de lemn, în care au fost instalate trei clopote: primul de 15
puduri, cel de-al doilea – de 14, al treilea de 1327. Construcţia noului locaş
a fost determinată de faptul că biserica din lemn construită de Iordache Curchi
devenise neîncăpătoare pentru persoanele de la schit, dar şi pentru
credincioşii din satele din jur care veneau să se roage. Mai mult, sub
influenţa factorilor naturali, ea se găsea într-o stare degradată. Noua
biserică de piatră, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, a fost sfinţită la 8
septembrie 1810, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei Gavriil
Bănulescu-Bodoni. Biserica nou-construită a fost bogat înzestrată cu toate cele
necesare pentru oficierea serviciului divin. în acest sens, impresionează
opisul (registrul) lucrurilor şi odoarelor dăruite şi rămase sfintei biserici
Naşterea Maicii Domnului de la mănăstirea Curchi după trecerea la cele veşnice
a ctitorului Theodor Sabău (monahul Filaret la 20 februarie 1814).
Cu cheltuiala sa el a
înfrumuseţat biserica cu o catapeteasmă sculptată de jos până sus cu mare
meşteşug şi a împodobit-o cu toate icoanele trebuincioase, zugrăvite mai mult
cu aur. La Uşile împărăteşti a pus o perdea de maltin, acoperământul pe
iconostas l-a confecţionat din canavăţ cu flori. în faţa catapetesmei a aşezat
4 sfeşnice de metal zugrăvite cu aur. La fel, prin strădania ctitorului au fost
zugrăvite frumos colevariul şi serafimul cu trei feţe, peste tot cu aur. A
cumpărat şi a dăruit sfintei mănăstiri o cruce îmbrăcată cu argint şi poleită
cu aur, un potir de argint poleit şi el cu aur.
Din odoarele dăruite
mănăstirii menţionăm o seamă de lucruri confecţionate din argint: o cădelniţă,
o linguriţă, un pahar mic, o zvezdă, o copie, un discos, o mirniţă, două
afumătoare, opt candele, trei perechi de paftale. Pe sfântul pristol, din
cheltuiala sa, a aşezat un sfeşnic mare de madern, cu două fofeze, şi altele
două, mai mici, tot din acelaşi material, precum şi sfântul antimis de tafta cu
litonul său, a dăruit cămaşe sfântului pristol, pervăe, cu şirăt bun, îngust şi
o prostire albă de acoperit. La sfântul jertfelnic a pus două sfeşnice de alamă
şi două perechi de mucări mici. De asemenea, cu cheltuiala sa, a împodobit
biserica mănăstirii cu un policandru mare de cristal, cu două policandre mari
de alamă şi cu cinci policandre mici de alamă cu câte patru lumini fiecare,
ultimele fiind poleite cu argint.
La loc de mare cinste
în biserică a fost aşezată („pusă la locul cel de sus”) icoana Maicii Domnului,
ferecată cu argint. Alte trei icoane mari, cu pervazuri „săpate şi zugrăvite
frumos”, au fost aşezate: una în sfântul altar, iar celelalte două - la
mijlocul bisericii, în pereţi. Pereţii din pridvor erau înfrumuseţaţi cu alte 4
icoane ale sfinţilor şi cu 2 sfeşnice de alamă, cu câte 2 lumini fiecare.
Ctitorul a împodobit biserica cu alte 24 de icoane mici ale praznicelor
împărăteşti.
La moartea
ctitorului, bisericii i-au revenit şi alte lucruri cumpărate de Theodor Sabău:
„un chivot pentru sfintele taine, mare, de madem şi cu fenifturi; o cristelniţă
de alamă pentru sfinţit apă; un analog cu pocrovăţ deasupra, pe care se citeşte
sfânta evanghelie, alte două analoguri de lemn, pe care citesc dascălii; două
sfeşnice mari de madem şi altele două mici, de lemn, zugrăvite, pentru văhod;
un aer zugrăvit pe tablin, şi cu slove de aur, cu ceaprazuri de fir bun şi cu 4
canafuri, două felinare de sticlă cu tinichea, pentru litanii afară”.
La sfânta mănăstire
au rămas şi odăjdii preoţeşti cumpărate cu cheltuiala ctitorului: „3 feloane
bune cu şireturi bune; 3 patrahire bune cu şireturi bune; 3 stihare bune
preoţeşti, la fel cu şireturi bune, 3 văzduhuri bune, cu şireturi bune; 3
procoveţe bune, cu şireturi bune; 3 năracliţe, adică 3 perechi cu şireturi; un
stihariu diaconicesc, bun cu şireturi; un orari şi năracliţe bune, cu şireturi
bune; un felon şi stihar preoţesc şi năracliţe bune”.
În registrul (opisul)
de lucruri şi odoare întocmit la moartea monahului Filaret au fost incluse şi
alte bunuri necesare pentru activitatea curentă a sfântului locaş: „4 talgere
de cositor pentru anaforă şi alte trebuinţe; 4 farfurii de marmură; o tablă de
tinichea, un ibric şi letăi mare de madem pentru spălat preoţii în altar; un
potnos (talger) mare pentru dulceaţă; o zăharniţă cu cleştişor; 3 străchinuţe
pentru dulceaţă; 6 linguriţe; 11 zarfuri în şetrance cu felegenele lor; 3 cupe
pentru vin, poleite înlăuntru; un „potnăjăl” cu 6 păhăruţe pentru „vutcă”,
poleite înăuntru; un „tăs” (taz) pentru apă, poleit înlăuntru; 12 perechi
cuţite cu furculiţe; 11 linguri de argint; 2 linguri mari pentru ciorbă; 2
perechi solniţe cu picioare, poleite înlăuntru; 45 de şervete pentru trapeză; 4
prosoape de şters şi 5 pânze (feţe) de masă la fel, pentru trapeză”.
Theodor Sabău a mai
cumpărat pentru sfânta mănăstire două clopote mari şi un clopot mic.
În registrul
lucrurilor trecute la mănăstire după moartea ctitorului au fost incluse şi
nişte „trofee” mai puţin obişnuite pentru viaţa monahală. Dar având în vedere
cariera militară a ctitorului Sabău, aceste curiozităţi se spulberă. Trecerea
în proprietatea mănăstirii a armelor fostului căpitan - sabia Kara Taban, cu
teaca ferecată şi cu temleac, cuţitul cu teacă ferecată, cu mănunchiul matosat
şi cu lănţişor, o pereche de pistoale ferecate – vorbeşte despre aceea că,
într-adevăr, ctitorul a dat sfântului locaş întreaga avere acumulată în timpul
vieţii.
În cele din urmă, vom
trece în revistă şi titlurile de cărţi cumpărate şi dăruite mănăstirii de
Theodor Sabău: 1) Evanghelie ferecată cu argint, moldovenească şi cu fenifturi;
2) Evanghelie slovenească îmbrăcată; 3) Evanghelie moldovenească; 4) 2
liturghii, cu una ce s-a cumpărat acum; 5) Octoih mare; 6) 12 minei pe 12 luni;
7) Apostol; 8) Penticostar; 9) Catavasier; 10) 2 ceaslovuri mari, cu unul rămas
de la Gherman; 11) Psaltire mare; 12) Către Sfântul Teofilact; 13) Sinopsis;
14) Mântuire păcătoşilor; 15) Pateric părintesc scris cu mâna; 16) Floarea
darurilor; 17) Mărgărint al Sfântului Ioan Zlatoust; 18) Epistolie a lui ravi
Samoil şi ravi Isac; 19) Cărticica pentru mărime sufletului şi
planete;
20) Hronograf de facere a lumii; 21) Viaţa
lui Isop; 22) Kiriacodromion; 23) 9 cărţi ale vieţilor sfinţilor pe fiecare
lună (septembrie-mai). Acest catastih (opis) de o valoare inestimabilă pentru
istoria mănăstirii Curchi a fost publicat de cercetătorul vieţii bisericeşti
din Basarabia Constantin Tomescu.
Dar activitatea
ctitoricească a lui Theodor Sabău nu se încheie cu cele enumerate până acum. La
mănăstirea Curchi, el a mai „făcut chilii din nou, au zidit pivniţe şi cuhne de
piatră, au cumpărat deosebite chilii”. A dat mănăstirii şi „dughenile cu
pivniţă de piatră şi cu casă, ce sunt lângă bisărica Sfântului arhanghel din
Chişinău şi un loc tij, ca să facă metoh mănăstirii”.
Arhimandritul Chirii,
stareţul mănăstirii care l-a urmat, într-un document înaintat dicasteriei
menţionează că atât cât a fost în viaţă, Theodor Sabău „au zidit sfânta
mănăstire, înfrumuseţând-o desăvârşit şi înzăstrând-o pre cât au putut cuprinde”.
Pe bună dreptate, Theodor Sabău poate fi considerat printre ctitorii principali
ai mănăstirii, alături de fraţii Curchi, întemeietorii schitului. Donaţiile
făcute sfântului locaş de la Curchi de către Theodor Sabău plasează instituţia
monahală printre cele mai bogate mănăstiri din spaţiul dintre Prut şi Nistru.
Aşa cum s-a menţionat
mai sus, înaintea trecerii sale din viaţă, prin bunăvoinţa sufletului său,
'Iheodor Sabău s-a călugărit în mantie, numindu-se Filaret, exprimându-şi
totodată desăvârşita hotărâre ca întreaga sa avere să treacă în stăpânirea
mănăstirii31. Voinţa monahului a fost ca, după trecerea sa la cele veşnice, la
sfânta mănăstire să se mai facă următoarele: 1. să se cumpere întreaga moşie pe
care era zidită mănăstirea; 2. să se facă un metoc pe locul cumpărat de el în
Chişinău, pentru odihna părinţilor mănăstirii; 3. să se stăpânească de către
mănăstire moşia Pripiceni din ţinutul Orhei, cumpărată de el şi făcută danie;
4. la fel, să se stăpânească de către mănăstire, ca drepte
ale sale acareturi veşnice, un rând de dughene şi o casă a sa din târgul
Chişinău. Voinţa ctitorului a fost îndeplinită.
Trecut la cele
veşnice la 20 februarie 1814, monahul Filaret a fost îngropat în partea stângă
a pridvorului bisericii înălţată de dânsul, cu toată rânduiala ce se cuvenea
unui adevărat şi desăvârşit ctitor. Piatra de marmură instalată deasupra
mormântului monahului ctitor a fost aşternută cu un „covor bun turcesc”. Drept
recunoştinţă pentru daniile generoase făcute mănăstirii, obştea monahală s-a
angajat „să facă pomenirile sale după cuviinţă”33. Pentru el şi soţia sa - mai
târziu, Magnisia monahia - şi pentru neamul lor „s-au aşezat a li să face
pomenire întotdeauna la sâmbăta dintâiu a Postului mare, la Sfântul Toader, cu
panahidă şi masă cu îndestulare la trapeză, după rânduiala’34. Nu cunoaştem în
ce măsură şi-au respectat călugării angajamentele faţă de amintirea fratelui
Filaret, dar după cele tăcute pentru comunitatea monahală de aici, numele
ctitorului ar trebui să fie pomenit şi astăzi la marile sărbători.
Ştim cu siguranţă că
odată cu demolarea, la sfârşitul anilor ’60 ai sec. XIX, a monumentului de cult
construit de Theodor Sabău, „s-a risipit”, „s-a pierdut urma mormântului”
marelui ctitor. După distrugerea mormântului, arhimandritul Daniil, namestnic
şi stareţ al mănăstirii, pe temeiul tradiţiei, a aşezat din nou o piatră de
marmură, cu numele săpat „Monah Filaret”, pe locul socotit că păstrează acest
mormânt şi l-a îngrădit cu zăbrele de fier.
Întru pomenirea
monahului Filaret (Sabău), clucerul Catedralei din Chişinău, protoiereul
Gheorghe Postică, în 1874, a instalat aici o placă de marmură, cu inscripţii în
limba rusă, cu litere săpate şi aurite. Placa, împărţită în 3 spaţii verticale,
avea deasupra următorul text: „Aici se odihnesc întru credinţă şi nădejdea
învierii”. Apoi, în prima secţie, era trecut numele arhimandritului Chirii,
primul egumen al mănăstirii, în cea de-a doua se pomenea numele arhimandritului
Inochentie, un alt egumen al mănăstiri, iar textul din secţia a treia este
dedicat celui mai mare ctitor al locaşului de la Curchi. Aici citim: „Monah
Filaret, în lume Theodor Sabău, şi monahia Magnesia, în lume soţia porucicului
Sabău. Ambii au jertfit mănăstirii o mare cantitate de pământ”36. Această
placă, acoperită cu un capac de tablă groasă, şi având forma unui mormânt, a
fost aşezată în ograda mănăstirii, pe locul pe care fusese cândva biserica
Naşterea Maicii Domnului a lui Sabău, lângă zidul din dreapta al naosului.
Începând cu ziua de
12 septembrie 1813, la cârma mănăstirii Curchi se află arhimandritul Chirii.
Perioada aflării sfinţiei sale în fruntea comunităţii monahale de la Curchi este una de adevărată
dezvoltare şi întărire a sfântului locaş. Buna pregătire teologică, experienţa
vastă acumulată până în momentul propulsării sale în fruntea comunităţii
monahale, relaţiile bune cu conducerea eparhiei recent înfiinţate în Basarabia,
capacităţile sale organizatorice şi administrative au fost factorii
determinanţi care au asigurat o avansare economică şi o extindere (expansiune)
duhovnicească a mănăstirii Curchi.
Spre deosebire de
predecesorii săi, informaţiile despre arhimandritul Chirii, primul egumen al
mănăstirii Curchi, sunt mai bogate. S-a născut în anul 1764, locul naşterii,
din păcate, nu ne este deocamdată cunoscut. La catagrafierea clerului monahal,
organizată în 1817 de administraţia bisericească a Basarabiei, despre
arhimandritul de la Curchi s-au scris următoarele: „are vârsta de 54 de ani,
învăţat, cântăreţ moldoveneşte şi puţin greceşte, de neam moldovan, fecior de
preot”37. în continuare, în acelaşi document este trecută în revistă cariera sa
monahală, aceasta fiind descrisă cu atâta exactitate şi concreteţe încât este
fără îndoială că fişa de catagrafiere s-a completat de însuşi cel ce stătea în
fruntea mănăstirii sau de un „logofăt”, dar neapărat din spusele
„intervievatului”. La vârsta de 18 ani (la 29 iunie 1782) a fost tuns în
monahism de egumenul Varlaam de la mănăstirea Râşca din ţinutul Suceava. Intrat
în tagma călugărească, a făcut ascultare la mănăstirea Râşca, „au ţinut strana,
fiind şi în slujba logofeţiei la pricinile mănăstirii”. După aceea, „l-au luat”
episcopul Iacov (Stamati) de la Huşi şi, la 10 martie 1783, l-a hirotonisit
diacon, apoi arhidiacon, iar, la 20 septembrie 1788, acelaşi episcop îl
hirotoniseşte ieromonah. La episcopia din Huşi face ascultare timp de aproape
10 ani. Deţinând funcţia de econom al episcopiei, trece o adevărată şcoală de
administrare a instituţiilor monahale. în 1792, când episcopul de Huşi a fost
ales mitropolit al Moldovei, ieromonahul Chirii a fost „rânduit”, la 25 august,
egumen la mănăstirea Pângăraţi38din ţinutul Neamţ, iar la 6 iunie 1794 „s-au
făcut” arhimandrit şi a fost „rânduit” proestos la mănăstirea Râşca,y. în
analele mănăstirii Râşca au rămas consemnate activităţile desfăşurate între
anii 1798-1799 de egumenul Chirii, evidenţiindu-se, îndeosebi, lucrările de
reparaţie, de refacere şi construcţie a chiliilor.
Frământările din
sânul clerului, inclusiv al celui monahal din timpul războiului ruso-turc din
1806-1812, îl aduce pe pvoestosul de la Raşca în tabăra mitropolitului exarh
Ga-vriil Bănulescu-Bodoni, acesta „l-a rânduit”, iniţial, asesor în
consistoriu, apoi l-a numit „proestos la mănăstirea învăţăturilor Socola”. Se
bucura de o mare trecere în faţa mitropolitului exarh, aşa încât înalt
Preasfinţia Sa l-a binecuvântat să slujească cu mitră şi cârjă
arhimandricească. La 31 iulie 1810, generalul Kaminski, comandantul suprem al
armatei ruseşti de la Dunăre, în numele împăratului Rusiei, i-a înmânat Crucea
de aur şi lanţul de aur de purtat la gât. în 1808, mitropolitul Gavriil l-a
„rânduit” proestos la mănăstirea Galata din laşi", ce era închinată
Sfântului Mormânt. A tăcut ascultare la această mănăstire până în octombrie
1812, adică până la retragerea oştilor ruseşti din Moldova, moment în care „s-a
slobozit”, din voinţa lui, din egumenie şi din slujba consistoriei.
După aceste „demisii
de onoare” a revenit la mănăstirea Râşca, unde fusese călugărit şi avea chilie
făcută pe cheltuiala sa, „spre petrecerile vieţii sale”. Dar odată cu revenirea
în fruntea Mitropoliei Moldovei a mitropolitului Veniamin Costachi, din spusele
sale, „a pornit o goană împotriva noastră, a tuturor câţi am fost în slujba
ocârmuirii bisericeşti în vremea stăpânirii rossieneşti în Moldova, iar mai
ales asupra mea mai presos, ca să mă dea de la mănăstire afară şi să mă trimită
surghiun la mănăstirea Neamţului”43. A încercat prin judecată să-şi facă
dreptate şi să-şi justifice acţiunile, dar nu a izbutit.
Răsturnarea de situaţie
- retragerea armatei ruse din Muntenia şi Moldova, precum şi anexarea
frauduloasă a părţii de răsărit a Moldovei la Imperiul Rus - îl face să
solicite „supuşenia rossienească”, pe care o obţine în ianuarie 1813 de la
consulul rus de la Iaşi, şi la 29 august 1813 ajunge la Chişinău, unde este
primit cu bucurie de mitropolitul Gavriil, fostul său stăpân de la laşi.
Arhimandritul Chirii a depus jurământul şi dat fiind faptul că mitropolitul
Gavriil îl cunoştea ca slujitor credincios, l-a „rânduit” asesor la dicasterie,
iar la 12 septembrie 1813 l-a numit proestos la mănăstirea Curchi.
În analele istoriei
s-a păstrat această dispoziţie a exarhului Gavriil: „Fiindcă călugării
schitului Curchi, ce să cinsteşte cu hramul Naşterii Preacuratei Fecioare
Maria, Maicii Domnului Nostru Iisus Hristos, şi însuşi ctitorul numitului
locaş, dumnealui Toader Sabău ne-au poftit ca să rânduim pe prea cuvioşia sa
arhimandritul Chirii, proin Galata, proestos şi purtătoriu de grijă numitului
schit.
Drept aceea, noi
întâi învrednicim pe acel schit în numărul mănăstirilor eparhiei noastre, că de
acum să se numească mănăstire, la care orânduim pe prea cuvioşia sa numitul
arhimandrit Chirii, asesorul dicasteriei noastre, proestos şi purtătoriu de
grijî întru totul a numitei mănăstiri Curchi, însă rămânând şi în slujba
dicasteriei în care este orânduit”.
La aflarea veştii de
numire a arhimandritului Chirii ca egumen la Curchi, egumenul Lazăr de la
Călărăşăuca, exarhul mănăstirilor basarabene, transmite dicasteriei că „urează
prea cucernicului părinte arhimandrit Chirii mulţi ani cu sănătate şi izbândă
în împlinirea datoriei sale”.
Trecând în Basarabia,
arhimandritul Chirii nu a venit într-o lume străină sufletului său. îi erau
bine cunoscuţi oamenii de aici. Anterior conlucrase cu mitropolitul Gavriil
Bănulescu-Bodoni în Moldova, fusese asesor în exarh ie şi proestosul Şcolii
teologice de la Socola. Paul
Mihail, un bun
cunoscător al vieţii bisericeşti de la noi, susţine că a fost chiar „mâna
dreaptă”47 a mitropolitului la Iaşi. Rânduit egumen la mănăstirea Curchi, a
găsit aici monahi hirotonisiţi şi preoţi hirotonisiţi direct sau cu
binecuvântarea mitropoliţilor Moldovei Gavriil Callimachi (1760-1786), Leon
Gheucă (1786-1788), lacov Stamati (1792-1803), Veniamin Costachi (1803-1806;
1812-1842) sau cu blagoslovenia episcopilor de Huşi Inochentie (1752-1782) şi
Meletie (1803-1826).
Numit în fruntea
comunităţii monahale de la Curchi, care era destul de numeroasă (erau peste 70
de vieţuitori), arhimandritul Chirii, împreună cu fraţii de aici, a promovat
„tradiţia şi viaţa românească, pe lângă cea religioasă”.
A îndrumat
activitatea mănăstirii timp de aproape 10 ani. (La 25 martie 1822, proestos al
sfintei mănăstirii Curchi era arhimandritul Irinei.)49 Sub îndrumarea
arhimandritului Chirii, aşezământul monahal de la Curchi s-a dezvoltat din
schit în mănăstire, sfinţia sa fiind şi primul ei egumen. A trecut la Domnul la
23 (după alte date, la 25) martie 1825. A fost înmormântat, după tradiţie, în
curtea mănăstirii. în perioada interbelică, aici se afla o placă de marmură, cu
litere negre, având deasupra sculptată o mitră între înflorituri şi pe care se
putea citi următoarea inscripţie, în româneşte: „Sub această marmoră odihneşte
trupul răposatului arhimandrit ieroschimonah Chirii, proin proestos
monastârilor Râşca din Moldavia şi Curchi din oblastia Basarabiei, carele la
anul 1825, martie 23, au împlinit obştească datorie, fiind în oraşul
Chişinăului”50. Pe placa de marmură, instalată, în 1874, în curtea mănăstirii,
de către protoiereul Gheorghe Postică, despre care am vorbit mai sus, în prima
secţiune se putea citi următorul text: „Arhimandrit Chirii, în lume tot Chirii,
născut la 1764, la 1794 arhimandrit şi stareţ al mănăstirilor Râşca şi Curchi.
Mort la 25 Martie 1825, în oraşul Chişinău”51. Această piatră tombală
constituie un monument epigrafic şi plastic de mare valoare: demonstrează
unitatea bisericii strămoşeşti de o parte şi de alta a Prutului.
În perioada
interbelică, în muzeul mănăstirii se afla un tablou mare cu chipul pictat pe
pânză al egumenului Chirii, iar în faţa altarului din biserica mare se păstra
crucea frumoasă a arhimandritului, probabil cea de aur, dăruită la Iaşi de
generalul rus Kaminski.
DESCRIEREA
COMPLEXULUI MONAHAL
În prima jumătate a
sec. XIX, mănăstirea Curchi devenise unul din principalele centre monahale din
Basarabia şi unul dintre cele mai însemnate monumente ale arhitecturii
moldoveneşti din această
zonă. Ansamblul
arhitectural se compunea din două biserici, clopotniţă, case ale monahilor,
chilii pentru călugări, pivniţe din piatră etc. Comunitatea întreţinea
concomitent cele două biserici, cea de lemn, întemeiată de monahul loan, cu
hramul Sfântul Mare Mucenic Dumitru, şi biserica cea nouă, zidită din piatră pe
cheltuiala lui Theodor Sabău, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Evident, mai
bogată şi mai îngrijită era biserica nouă, cea din lemn treptat distrugându-se.
Nu cunoaştem motivele, dar la 25 mai 1822 „lucrurile” ce se aflau în biserica
cu hramul Sfântul Dumitru au fost vândute lui Marco Zagori, locuitor al
Chişinăului. în izvodul întocmit cu această ocazie sunt trecute obiectele şi
instrumentarul folosit pentru oficierea sfintelor slujbe religioase. Printre
odoarele vândute se numără şi pristolul cu toată îmbrăcămintea şi 2 sfeşnice mari
de alamă, catapeteasma de muşama, 5 icoane mari (de lemn) împărăteşti şi altele
21 ale sfinţilor de la praznicele de peste an, policandrul mare de alamă cu 6
fofeze, alte 8 policandre de madim, cu câte 4 fofeze, un rând de veşminte
preoţeşti, cu toată rânduiala lor la mijloc etc. Nu găsim nicio explicaţie
faptului că în şirul obiectelor înstrăinate se numără o evanghelie şi o „carte
Cazanie ce se citeşte preste an”. Să fi fost Cazania intitulată Carte
românească de învăţătură, dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti, şi
la sfinţii mari, tipărită la Iaşi, în 1643, de către mitropolitul cărturar
Varlaam? Considerăm că după o asemenea operaţie de curăţare a sfântului locaş
biserica cu hramul Sfântul Dumitru a devenit inutilizabilă. La moment, nu putem
da un răspuns la întrebarea formulată, deşi într-un act de danie de la 15
martie 1842 se menţionează „soborul mănăstirii Curchi care prăznuieşte hramul
Naşterea Maicii Domnului şi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”. Se prăznuia doar
hramul Sfântul Dumitru sau mai exista în natură ctitoria monahului loan? Mai
degrabă dăinuia tradiţia, locaşul de lemn fiind deja dispărut.
La 15 martie 1842,
ajuns la bătrâneţe „şi neavând clironom”, adică moştenitor, Vasile Dănilescu,
ruptaş din Chişinău, face danie mănăstirii Curchi moşia Ştiubeeni din judeţul
Iaşi, cumpărată recent de la spătarul Matei Râşcanu. Ctitorul solicita ca atâta
timp cât va fi în viaţă să aibă a stăpâni pomenita moşie, iar mănăstirea să fie
„îndatorită a mă căuta pe mine cu cele trebuincioase până la trecerea mea din
viaţă, adică să-mi dei chilii, posluşnic şi toate cele trebuincioase”. După
trecerea la cele veşnice, moşia urma să intre în proprietatea mănăstirii, iar
pentru donator comunitatea de la Curchi urma să facă pomenirea ctitorului, a părinţilor
săi şi a tot neamul. A decedat Vasile Dănilescu la 12 aprilie 1842 şi a fost
îngropat în curtea mănăstirii.
In 1843 la complexul
monahal de la Curchi se adaugă biserica de iarnă, construită din piatră, cu
hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Sfântul locaş a fost sfinţit în 1847.
Până în prezent pe peretele altarului se păstrează chipul Sfântului Dumitru.
După anexarea
Basarabiei la Imperiul Rus (1812), toate mănăstirile şi schiturile din acest
spaţiu au fost trecute în subordonarea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse, în
plan local fiind puse sub administrarea directă a Arhiepiscopiei Chişinăului şi
Hotinului şi controlul protopopilor. în 1868, Sinodul Bisericii Ruse a hotărât
ca vicarul de Chişinău să fie numit şi episcop de Cetatea Albă (Akkerman), dar
cu sediul la Chişinău. Conform decretului sinodal din 10 decembrie 1868,
mănăstirea Curchi a fost pusă sub cârmuirea directă a arhiereului vicar de
Akkerman. De facto, mănăstirea era condusă de locţiitorul stareţului, care
locuia permanent la mănăstire. Primul egumen arhiereu a fost Petru Troiţki,
întâiul vicar de Akkerman, acesta încredinţând conducerea mănăstirii
ieromonahului Daniil Teut (1869-1870), egumenului Ilarion Ţurcanu (1870-1872)
şi altora.
Relativ puţin - doar
vreo 50 de ani - a servit călugărilor de la mănăstirea Curchi biserica cu
hramul Naşterea Maicii Domnului, ctitorită de Theodor Sabău. în anii 1866-1872,
ea a fost dărâmată, pe locul ei fiind construită alta nouă, cu acelaşi hram.
S-a ridicat din banii adunaţi cu condica de milă. Construcţia noii biserici era
motivată şi de faptul că între timp mănăstirea devenise reşedinţă a ierarhului
vicar de Akkerman. La înălţarea noii construcţii a fost folosită şi piatra de
la ctitoria lui Theodor Sabău. Noua construcţie este o biserică monumentală,
planul sfântului locaş având forma crucii greceşti cu dimensiunile 31,5 X 22,5
m. Conform opiniei specialiştilor din domeniul arhitecturii, ea „corespunde, cu
aproximaţie, planului catedralei Sfântul Andrei din Kiev şi al catedralei
mănăstirii Smolnîi din Petersburg, opere ale marelui arhitect rus de origine
italiană Bartolomeo Francesco Rastrelli”.
Materialele de arhivă
atestă faptul că proiectul iniţial al bisericii de vară al mănăstirii Curchi a
fost elaborat de arhitectul basarabean Nicolae Ţiganco, însă din cauză că el
promova o arhitectură de tip oriental, proiectul respectiv nu a fost aprobat de
Departamentul Proiectare din Petersburg, care, pe atunci, patrona lucrările de
construcţie din Basarabia.
La o depărtare de 80
m de biserica mare de vară, în anul 1914 a început construcţia bisericii de
iarnă cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. Războiul Mondial a blocat construcţia
edificiului. în 1921, zidurile bisericii erau „înţepenite” la nivelul de 2
metri înălţime58. Construcţia bisericii a fost reluată în anii 1937-1938, apoi
din nou abandonată, şi a fost terminată abia în 2005, când a fost şi sfinţită.
în cimitirul
mănăstirii, în anii 1908-1909 a fost zidită o bisericuţă în cinstea Tuturor
Sfinţilor. Bisericuţa există şi astăzi şi serveşte mai ales pentru oficierea
serviciului divin atunci când moare cineva din călugări.
Primul Război Mondial
şi perioada de incertitudine şi anarhie din 1917 a adus mari stricăciuni
gospodăriei mănăstireşti. Cea mai bogată mănăstire din Basarabia altădată a
ajuns într-o stare de delăsare. Falnica catedrală admirată altădată de
vizitatori de la distanţă, arăta acum jalnic, mai ales odată ce se intra în
curtea mănăstirii. „Impresia ce se făcuse de la distanţă se şterge imediat...
Mai toate clădirile au nevoie de grabnice reparaţii. Catedrala e crăpată şi
culoarea roşie de pe ea, cojită; trapezul cu tavanul jos, fără aer, e
respingător chiar de la intrare... Pictura catedralei e simplă. Zidul
împrejmuitor al mănăstirii s-a lăsat şi ca să nu să se prăvălească, poarta principală
a fost închisă nu se ştie pentru câtă vreme...
În jurul mănăstirii
este multă pădure tăiată, fapt ce strică şi mai mult aspectul estetic al
mănăstirii”.
Aceste impresii de
călătorie ale profesorului Gheorghe Raşcu sunt completate de mărturisirile
interesante ale părintelui stareţ despre „răscoala bolşevică din 1917 şi cum
Armata Română a sosit tocmai la vreme pentru a scăpa mănăstirea de o devastare
completă”.
ŞCOALA DE LA
MĂNĂSTIREA CURCHI
În 1872, epitropia
bisericii din Basarabia a deschis, pe lângă principalele mănăstiri, inclusiv pe
lângă cea de la Curchi, şcoli în care puteau să înveţe copiii clericilor,
rămaşi orfani60. Dar aceste şcoli erau frecventate şi de posluşnicii de la
mănăstire, precum şi de copiii boierilor, răzeşilor, mazililor şi chiar ai
ţăranilor. în primul an şcolar, 1872-1873, la şcoala de pe lângă mănăstirea
Curchi s-au înscris 20 de elevi61. Lecţiile începeau la 1 septembrie şi se
încheiau la 31 mai. Orele se ţineau 6 zile din săptămână, în afară de duminică,
câte 3 lecţii zilnice, cu durata de 60 de minute, lecţia a treia fiind
caligrafia sau muzica, în total, pe parcursul unei săptămâni elevii aveau 18
ore: religia - 3 ore, citirea (rusă şi slavonă) - 6 ore, aritmetica - 4 ore,
caligrafia (scrisul) – 3 ore, muzica bisericească şi laică - 2 ore62. Pentru a
se relaxa, copiii aveau şi o oră de gimnastică. Procesul de studii dura un an
şi se desfăşura numai în limba rusă. Copiii din familiile înstărite achitau
anual o taxă de 6-20 de ruble, cei din familiile sărace şi orfanii erau
întreţinuţi din contul mănăstirii. Pentru elevii din familiile de clerici
săraci şi copiii clericilor, rămaşi orfani, pe lângă mănăstire funcţiona un
orfelinat, în care erau întreţinuţi copiii între 6 şi 10 ani.
Şcoala de pe lângă
mănăstirea Curchi (de altfel, încă altele cinci, în total şase asemenea
instituţii) avea statut de şcoală centrală, adică era o instituţie de
învăţământ în care, conform statutului, erau înmatriculaţi, întreţinuţi şi
învăţaţi copiii clericilor decedaţi. Mai apoi, absolvenţii acestor şcoli aveau
dreptul să se înscrie în şcolile teologice, iar după terminarea lor puteau să
urmeze studiile la seminarul teologic. în calitate de învăţători la aceste
şcoli activau tineri absolvenţi ai Seminarului Teologic din Chişinău63. Şi aceştia
erau întreţinuţi din contul mănăstirii, cu hrană şi cazare, achitându-li-se şi
un salariu anual de 250 de ruble. în 1874, arhiepiscopul Chişinăului şi
Hotinului, „vestitul” Pavel Lebedev, inspectând mănăstirea Curchi, a rămas
satisfăcut de activitatea şcolii de pe lângă sfântul locaş, îndeosebi de faptul
cum elevii cântă în strană slavonă (rusă).
În 1884, cei 11 elevi
de la şcoala mănăstirii Curchi erau întreţinuţi din contul mănăstirii. în 1900,
la mănăstire învăţau 10 elevi. în anul de studii 1885-1886, la şcoala de pe
lângă mănăstirea Curchi a învăţat şi Gheorghiţă Grosu, viitorul mitropolit Curie
al Basarabiei, fiind adus aici de mama sa, după moartea tatălui său, Ştefan
Grosu, dascăl la biserica din satul Nimoreni, judeţul Lăpuşna. Despre această
perioadă a vieţii sale, arhiereul îşi amintea: „... după voia lui Dumnezeu,
tătuţă a murit degrabă, fiind eu de 8 ani. Mămuţa a rămas cu 3 copii, dintre
care eu eram cel mai mare... După multe alergături din partea mamei, eu am fost
orânduit la şcoala de la mănăstirea Curchi... în şcoală se învăţa numai în
ruseşte. Greu îmi venea mie, moldovanului, să învăţ ruseşte, mai ales nu puteam
face drept loviturile cuvântului. (Nu putea pune corect accentul – n.n.). Dar
eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, am învins greutăţile toate şi peste un an am
trecut din şcoala mănăstirii Curchilor în şcoala clericală din Chişinău, şi
apoi la seminar”65. Trăirea duhovnicească în sânul comunităţii monahale de la
Curchi a determinat destinul tânărului învăţăcel. Pe parcursul carierei sale
monahale, mitropolitul Curie a trecut de nenumărate ori, cu diverse prilejuri,
pe la mănăstirea care i-a fost pornirea în cariera duhovnicească.
O frumoasă şi
totodată tristă amintire despre ultima vizită a mitropolitului Gurie la
mănăstirea Curchi o datorăm scriitorului şi publicistului Boris Buzilă. în
toamna anului 1936, acesta, copil fiind, la vârsta de şapte ani, a venit la
mănăstirea din apropierea satului său natal, împreună cu alţi elevi şi cu
învăţătorul lor, la o lecţie practică de religie. De altfel, venea adesea la
sfântul locaş cu părinţii, fie la hramul mănăstirii, la 8 septembrie, fie la
cunoştinţele pe care le aveau în rândul monahilor, unii dintre ei fiindu-i
chiar rude. „Revăd în minte şi acum trapeza mănăstirii, în care se simţea
plutind miros de borş de peşte, masa foarte lungă, în dreptul căreia fuseserăm
aşezaţi noi, copiii din mai multe sate, alături de preoţii care ne predaseră la
orele de religie. în capul mesei stătea mitropolitul Gurie, cu camilafca albă
şi cu barba colilie, care mi se părea atunci foarte bătrân, «vechi de zile»,
cum se spune în cărţile sfinte, deşi nu împlinise nici 60 de ani. Un preot a
început să ne pună întrebări din materia predată. La un moment dat, am fost
întrebaţi de ce sărbătorim duminica. Abia trecusem în clasa a doua, eram mai
mic cu un an decât colegii mei, nu avusesem timp să iau şcoala în serios, mi se
părea tot o joacă, nu eram însă deloc timid. Am ridicat îndată mâna şi am
început să răspund: «Serbăm duminica, fiindcă dintre toate zilele săptămânii ea
este cea mai frumoasă. N-aţi văzut - îi întrebam eu, din cale-afară destul de
curajos, «ascultătorii» - că atunci când peste săptămână e vreme urâtă,
duminică se înseninează, se face timp frumos?». Nu mi-am dus răspunsul până la
capăt, că în trapeză s-a iscat o animaţie veselă. Râdeau preoţii, râdeau
călugării, râdea şi mitropolitul. Mai târziu mi-am dat seama sau mi s-a
explicat de ce râdeau toţi. Se aştepta o definiţie teologică, dar eu dădusem
una... meteorologică. La sfârşitul lecţiei ne-am dus toţi să-i sărutăm mâna
mitropolitului. M-a mângâiat pe cap, m-a privit cu blândeţe, nu m-a mustrat, nu
mi-a sancţionat în nici un chip ignoranţa, iar eu nu-mi luam ochii de la
iconiţa rotundă pe care o purta pe piept”.
Întâmplarea aceasta a
avut loc cu câteva săptămâni înainte ca mitropolitul Gurie să fie înlăturat de
la scaunul mitropolitan şi silit să părăsească eparhia, în condiţiile
cunoscute. în acest sens, memorialistul consemnează că „a fost ultima sa vizită
la mănăstirea Curchi şi, în acelaşi timp, prima şi ultima ocazie când m-am
aflat faţă în faţă cu mitropolitul Gurie...”.
Funcţionarea şcolii
pe lângă mănăstire a contribuit la creşterea nivelului de instruire a
vieţuitorilor ei. Conform datelor de la sfârşitul anului 1918, din cei 145 de
vieţuitori la mănăstire, 100 aveau studii primare, alţii 29 „ştiau” puţină
carte, şi doar 16 erau analfabeţi68. Evident, şcoala de la mănăstirea Curchi,
precum şi toate celelalte instituţii de acest gen, era un mijloc de rusificare
nu doar a celor ce frecventau orele, dar şi a populaţiei din zona respectivă,
însă la fel rămâne valabil faptul că instruirea căpătată aici, fie şi într-o
limbă străină sufletului şi spiritului 1 : îi desprindea pe elevi din masa
ţărănească ignorantă şi plasa într-un mediu social mult mai cultivat.
Comunitatea monahală
de la mănăstirea Curchi era cunoscută şi prin corul său, o bună perioadă de
tirr.r activitatea acestuia fiind supravegheată de episcop vicar Gavriil.
În lipsa
instituţiilor de învăţământ şi culturale, inclusiv celor muzicale, cântarea
bisericească rămânea a fi printre puţinele mijloace de exprimare a tradiţiei,
de manifestare a credinţei şi identităţii naţionale. La marile sărbător
împărăteşti, dar mai cu seamă în Postul Mare, creştin: din satele apropiate,
dar şi din cele mai îndepărtate, sc îndreptau spre mănăstirea Curchi şi pentru
plăcerea de _ asculta unele cântări bisericeşti, mai ales dacă acestea erau
interpretate în limba română. Corul de la mănăstirea Curchi era considerat unul
dintre cele mai bune din Basarabia. Nu este întâmplător faptul că la 21 iulie
1913, când în biserica Sfântul Gheorghe din Chişinău episcopul vicar Gavriil a
oficiat Sfânta Liturghie exclusiv în „moldoveneşte”, el a fos: acompaniat de
corul mănăstirii Curchi şi de cântăreţul Gheorghe Hodorogea, profesorul de
muzică bisericească de la Şcoala de cântăreţi şi de la Seminarul Teologic dir.
Chişinău, un mare interpret de muzică sacră69. La slujbă au participat boieri,
preoţi, profesori, învăţători, ofiţer: soldaţi, ţărani. Acest eveniment s-a
produs cu prilejul promulgării decretului conform căruia clericilor din
Basarabia li s-a permis folosirea limbii române materne la săvârşirea slujbei
religioase, fapt ce nu mai avusese loc in viaţa bisericească din spaţiul dintre
Prut şi Nistru de pe vremea arhiereului Pavel (Lebedev), care cel dintâi, după
anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, a alungat „limba moldovenească” şi
cântarea bisericească românească din biserica strămoşească. Prezent la
eveniment, marele mecenat Vasile Stroescu, într-o scrisoare către Parteniu
Cosma, prietenul său din Sibiu, consemna următoarele: „în biserica parohială
Sfântul Gheorghe, vicarul arhiepiscopiei din Chişinău, arhiereul Gavriil (rus),
împreună cu arhimandritul Gurie (Grosu, moldovean) şi mai mulţi preoţi
moldoveni au oficiat Sfânta Liturghie. A cântat cor moldovenesc de la
mănăstirea Curchi la o strană, iar la altă strană, vestitul solist tenor din
corul catedralei Hodorogea... Cântarea corului şi mai ales a solistului tenor
Hodorogea, care a cântat Binecuvântează suflete al meu, Veniţi să ne închinăm,
Sfinte Dumnezeule şi altele, a entuziasmat pe toată lumea”. Episcopul vicar
al Akkermanului Gavriil, împreună cu arhimandritul Gurie, a mai oficiat Sfânta
Liturghie în limba română la mănăstirea Noul Neamţ, precum şi în satul Isacova,
judeţul Orhei, în ultima localitate aceştia fiind asistaţi de călugării de la
mănăstirea Curchi şi de preoţii din sat.
Odată cu reactivarea
vieţii monahale, la mănăstirea Curchi a renăscut şi tradiţia cântecului
religios. Acustica perfectă din biserică şi vocile călugărilor ce cântă în
strană cuceresc din nou inimile credincioşilor aflaţi în faţa altarului.
Actualmente, activitatea corului de călugări de la mănăstire este supravegheată
de părintele stareţ. Timp de 10 ani, corul este condus de talentatul dirijor şi
compozitor Victor Bragari, un mare împătimit de muzica corală bisericească. în
perioada respectivă dirijorul a reuşit să formeze un adevărat cor profesionist.
Activitatea de creaţie a profesorului de muzică religioasă şi a corului a
culminat în anul 2010, când, cu ocazia împlinirii a 235 de ani de la
înfiinţarea mănăstirii, cu binecuvântarea arhimandritului Siluan (Şalaru), s-a
izbutit editarea unui CD cu muzică corală bisericească. Intitulat Lumină Lină,
CD-ul conţine 16 compoziţii, dintre care 8 sunt în limba română -
Binecuvântează suflete al meu, Domnul s-a împărtăşit, Acum slobozeşte, Lăudaţi
Numele Domnului, Binecuvântările învierii, Laudă suflete al meu pe Domnul,
întru împărăţia ta, Mila Păcii - şi altele 8 sunt în limba slavonă - Lumină
lină, Născătoare de Dumnezeu Fecioară Bucură-te, Slavă întru cei de sus,
Binecuvântează suflete al meu, Unule născut, Heruvicul, Cuvine-se cu adevărat,
Lăudaţi pe Domnul. Unele dintre aceste frumoase cântări sunt cunoscute, altele
sunt o premieră pentru ascultători. Cu siguranţă că melodiile incluse pe CD
sunt un adevărat suport pentru sufletele credincioşilor din Moldova.
La 9 octombrie 2011,
corul mănăstirii Curchi, împreună cu corul Catedralei Mitropolitane din
Chişinău, a interpretat cântările Sfintei Liturghii în timpul serviciului divin
oficiat de întâistătătorul Bisericii Ruse Kiril în scuarul din faţa Catedralei
Mitropolitane din Chişinău.
COMUNITATEA MONAHALĂ
Evident că la început
schitul Curchi avea puţini vieţuitori, dar treptat numărul lor a crescut,
sfântul locaş obţinând statut de mănăstire. După cinci ani de la anexarea în 1812
a Basarabiei la Imperiul Rus, pentru o mai bună cunoaştere şi exploatare a
teritoriului proaspăt „achiziţionat”, autorităţile ţariste au efectuat un
recensământ al populaţiei şi al fondului funciar, efectuându-se o evidenţă şi a
vieţuitorilor din mănăstiri. Izvodul mănăstirii Curchi întocmit în 1817 conţine
unele date despre averea mobilă şi imobilă a sfântului locaş, destul de
preţioase sunt informaţiile despre vieţuitorii din mănăstire. în baza datelor
furnizate de acest recensământ, se poate întocmi un prim registru al
comunităţii monahale de la Curchi, care avea o existenţă de mai bine de patru
decenii.
în fruntea
comunităţii monahale se afla egumenul arhimandrit Chirii, care era ajutat în
administrarea treburilor sfântului locaş de 9 ieromonahi: Atanasie, Isidor,
Luchian, Ieronim, Visarion, Ionichie, Macarie, Nicodim şi Daniil. Conform
izvodului mănăstirii, întocmit în 1817, sfântul locaş adăpostea 77 de persoane,
dintre care 51 de călugări şi 26 de posluşnici. în afară de arhimandrit şi
ieromonahi, din tagma călugărească de aici mai tăceau parte: 2 ieroschimi, 4
ierodiaconi, 1 schimonah şi 34 de monahi. Majoritatea din ei (63 la număr) erau
moldoveni, dar printre vieţuitorii mănăstirii se numărau călugări şi posluşnici
de alte etnii: 8 - de origine rusă, 2 - de origine greacă, 2 - de origine
bulgară, 2 - de origine sârbă.72
Mănăstirea Curchi era
un adevărat centru al ortodoxiei. Aici îşi găsiseră adăpost şi călugări de la
unele instituţii monahale de la Muntele Athos: schimonahul Averchie, sârb, 50 de
ani, călugărit în 1789 de duhovnicul Gherasim de la Lavra Sfântul Atanasie;
monahul Victor, moldovean, 31 de ani, călugărit în 1816 de arhimandritul
Lavrentie de la mănăstirea Zograf; ieromonahul Luchian, moldovean, 39 de ani,
călugărit în 1802 de ieromonahul şi duhovnicul Moisi, cu blagoslovenia
stareţului loan; monahul Nichifor, bulgar, 43 de ani, călugărit în 1792 de
acelaşi stareţ de la schitul Axion Estinos; monahul Varlaam, rus, 53 de ani,
venit la Curchi de la schitul Giorneve (!) şi alţii.
La momentul
efectuării recensământului erau încă vii legăturile dintre centrele monastice
din Basarabia şi scaunul mitropolitan de la laşi, episcopia de la Huşi,
sfintele şi vechile locaşuri din dreapta Prutului. La mănăstirea Curchi
vieţuiau monahi care primiseră călugăria în instituţiile monahale de la
Pângăraţi, Râşca, Poiana Mărului din Moldova şi la mănăstiri din Ţara
Românească, unii călugări fiind trimişi să facă ascultare aici chiar de Paisie
Velicicovschi, stareţul/egumenul de la mănăstirea Neamţ. Printre cei veniţi de
peste Prut, după închiderea graniţei, se număra însuşi egumenul mănăstirii,
arhimandritul Chirii71. Luate împreună, aceste circumstanţe au contribuit la
perpetuarea tradiţiilor religioase (monahale) româneşti în spaţiul dintre Prut
şi Nistru.
Unii călugări
fuseseră tunşi în monahism în mănăstirile locale - Hârjauca, Hârbovăţ, Hâncu,
Dobruşa, Tabăra, Hirova, precum şi la schitul Maşcăuţi. „Naşii lor de botez”
le-au fost episcopii de Huşi, mitropolitul Moldovei, stareţi (egumeni) ai
mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos. Aici haina călugărească era purtată şi
de unii dintre foştii preoţi de mir, cărora murindu-le soţiile, ei îşi
continuau viaţa închinată rugăciunii la sfânta mănăstire.
Călugării şi
posluşnicii executau toate muncile agricole din gospodăria mănăstirii, conform
izvodului, se ocupau „cu rucodelia casii”: lucrau în vie, livadă, la prisacă,
îngrijeau animalele. O parte dintre sălăşluitorii mănăstirii cunoşteau unele
meşteşuguri, erau cizmari, cojocari, potcăperi, hămurari, rotari, solonari,
croitori etc.
Evident că nivelul de
pregătire intelectuală a vieţuitorilor mănăstirii era diferit, dar, din datele
furnizate de izvodul de la 1817, constatăm faptul că aproape jumătate din ei
erau ştiutori de carte: din cei 51 de călugări 24 erau învăţaţi şi 27
neînvăţaţi, iar din cei 26 de posluşnici 10 erau învăţaţi şi 16 neînvăţaţi, aşa
precum specifică sursa noastră de informare. Din totalul de 77 de vieţuitori ai
mănăstirii 34 erau ştiutori de carte. Raportat la nivelul general de instruire
al populaţiei, constatăm astfel un grad avansat al ştiutorilor de carte în
mediul monahilor de la Curchi75. Un adevărat poliglot era posluşnicul Gavriil
Cosovschi, care, pe lângă limba maternă, sârba, cunoştea şi alte patru limbi -
greaca, rusa, româna şi poloneza, îndeplinind sarcina de tălmaci în numitele
limbi, de Ia multe locuri, precum îl arată atestatele ce are la mână. Sârb de
origine, pravoslavnic din Ţara Ungurească, numitul posluşnic înainte de
călugărie a fost căpitan în armata moschicească.
în 1890 obştea
monahală de la Curchi era alcătuită din 44 de călugări77. în 1918, la momentul
revenirii Basarabiei în hotarele statului român, la Curchi exista cea mai mare
comunitate monahală din spaţiul dintre Prut şi Nistru. Aici vieţuiau 145 de
persoane, dintre care un arhimandrit, un protosinghel, 14 ieromonahi, 7
ierodiaconi, 35 de monahi, 20 de corişti, 4 cântăreţi de strană, 19 fraţi
rasofori şi 85 de fraţi de ascultare78. Pentru comparaţie, menţionăm că la Noul
Neamţ vieţuiau 131 de monahi, la mănăstirea Dobruşa - 109, iar celelalte 11
mănăstiri de monahi aveau fiecare mai puţin de o sută de vieţuitori7'1. După
obârşia socială, din cei 145 de vieţuitori de la Curchi, 126 proveneau din
ţărani, 10 din răzeşi, iar 9 erau feciori de clerici.
Dinamica
vieţuitorilor de la mănăstire, pe parcursul anilor, a fost oscilantă, cu unele
scăderi temporare, dar în fond înregistrând o creştere continuă, mai ales în
perioada interbelică, când Curchi a devenit „cea mai bogată şi mai frumoasă
mănăstire din Basarabia”.
În sânul comunităţii
monahale de la mănăstirea Curchi şi-a trăit ultimii ani de viaţă protoiereul
tipograf Iustin Ignatovici, în călugărie luându-şi numele Ignatie. Până a
ajunge la mănăstire desfaşurase o bogată activitate editorială şi de traducător.
în anii 1905-1915, îndeosebi după redeschiderea tipografiei eparhiale (1906),
afiându-se în fruntea unui comitet eparhial, a editat 8 volume din Vieţile
sfinţilor, completând vechile ediţii româneşti de la Neamţ (1807-1815), traduse
de ierodiaconul Ştefan de la Căldăruşani (1834-1836), cu vieţile sfinţilor ruşi
care nu figurau în cele două ediţii româneşti. împreună cu arhimandritul Gurie
Grosu şi profesorul de „limbă moldovenească” Grigore D. Constantinescu, a
tipărit în broşuri separate vieţile unor sfinţi, inclusiv ruşi: Teodosie
arhiepiscopul Cernigovului (1908), Antonie cel Mare (1909), Sfânta Nina
luminătoarea Iberiei (1909), Serafim de Sarov (1909), Teodosie cel Mare (1909),
Atanasie al Alexandriei (1909), Cuviosul Macarie (1909) etc.
Fostul protoiereu
tipograf Iustin Ignatovici a desfăşurat o bogată activitate în cadrul Frăţimei
misionare ortodoxe „Naşterea lui Hristos”. Până în 1916, împreună cu un grup de
preoţi teologi moldoveni, a tradus şi a editat, în limbile română şi rusă,
peste 700 de „filişoare” (broşuri mici a câte 4-8 pagini), într-un tiraj de 5-6
mii fiecare, cu diferite învăţături de credinţă, cuvântări, vieţi ale sfinţilor
şi altele80. Aceste tipărituri cu caracter instructiv-educativ religios au
contribuit la ameliorarea stării moral-spirituale a populaţiei, au anihilat
ofensiva sectarismului şi a mişcărilor cu caracter schismatic de care erau grav
ameninţate comunităţile rurale tradiţional ortodoxe, la începutul sec. XX.
În 1923, sub
ascultarea egumenului Iuvenalie erau 158 de slujitori: un arhimandrit mitrofor,
11 ieromonahi, 6 ierodiaconi, 42 de monahi, 10 fraţi rasofori şi 88 de fraţi de
ascultare81. în 1936, arhimandritul Iuvenalie Ţăranu, de o vârstă înaintată,
păstorea, cu multă înţelepciune şi cucernicie, obştea monahală alcătuită din
180 de monahi şi fraţi82. Mănăstirea a devenit treptat un adevărat centru, unde
se cultivau şi se luminau sute de tineri.
RELICVE
O adevărată relicvă a
mănăstirii Curchi este icoana Maicii Domnului. În perioada interbelică se
păstra în biserica mare şi avea următoarele dimensiuni: lăţime - 80 cm,
înălţime - 130 cm. Era ornamentată în diverse culori, dar predomină roşu.
Pe margine: „Al
doilea s-au prefăcut cu stăruirea monahului Loghin. 1854 goda, meseaţa mai 28
cisla, Eftimii”.
În aceeaşi perioadă,
în biserica de iarnă a mănăstirii se afla icoana Sfântului Mucenic Gheorghe.
Dimensiuni: lăţime - 70 cm, înălţime - 110 cm. Ornamentată în culori roşii şi mai
ales verde-închis. în partea superioară a icoanei, pe bandă de argint, este
săpată o inscripţie în limba română, din care s-a putut descifra doar „De n
Orhei, 1804, no e v rie 30”.
În anii interbelici,
crucea frumoasă a arhimandritului Chirii se păstra în faţa altarului din
biserica mare.
ÎNCHIDEREA MĂNĂSTIRII
ÎN 1940
În vara anului 1940,
sub presiunea trupelor sovietice, evacuarea Basarabiei s-a făcut în mod
fulgerător. în teritoriul peste noapte devenit sovietic au rămas bunuri
materiale şi spirituale de o valoare inestimabilă: „vechile aşezăminte ale
credinţei creştine, mănăstiri şi biserici. Au rămas catedrale şi peşteri în
stâncile Nistrului, ca să mărturisească vechimea creştinismului.
Au rămas mănăstirile
şi bisericile pline cu odoarele sfinte, ale artei creştine, icoane, evanghelii,
potire şi cruci...
A rămas mănăstirea Curchi,
giuvaierul aşezat în codrii Orheiului, mărturia dărniciei răzeşilor şi lăcaşul
cel prea iubit al credincioşilor”.
După anexarea
Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa la URSS comunistă şi
ateistă (28 iunie 1940), în aceste teritorii a început o campanie
antireligioasă furibundă organizată şi îndreptată mai ales împotriva Bisericii
Ortodoxe, confesiunea majoritară a populaţiei din acest spaţiu.
Printr-o serie de
hotărâri ale organelor sovietice de stat şi de partid de ocupaţie au fost
închise o parte de biserici şi mănăstiri, între care şi cea de la Curchi,
transformată, prin hotărârea nr. 516-A a Consiliului Comisarilor Poporului al
RSS Moldoveneşti din 30 noiembrie 1940, în sanatoriu pentru bolnavii de
tuberculoză, iar biserica de vară a acestei mănăstiri - în cămin cultural87. în
baza suprafeţelor de pădure ce aparţineau mănăstirii Curchi, precum şi a
atelierelor de prelucrare a lemnului, în 1940 a fost creat Combinatul de
prelucrare a lemnului din Orhei.
La scurt timp după
declanşarea războiului sovieto-german (22 iunie 1941), trupele române au
eliberat Basarabia. Autorităţile de stat, instituţiile publice, numeroşi
cetăţeni s-au întors în teritoriul eliberat, au revenit la parohiile lor
preoţii refugiaţi, şi-au reluat lucrarea lor duhovnicească mănăstirile şi
schiturile. La 8 septembrie 1941, de sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului,
mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului a oficiat slujba la mănăstirea
Curchi89. Ieromonahul Antim Tabac de la mănăstirea Curchi a fost numit stareţ
al mănăstirii Sfântul Antonie de la Osipovca, judeţul Dubăsari90.
Preacucernicul părinte a muncit mult pentru refacerea mănăstirii şi a vieţii
monahale din stânga Nistrului.
Sub îndrumarea
egumenului Teofilact Diaconu, la mănăstirea Curchi, în anii 1942-1943, s-au
reparat două cupole ale bisericii Naşterea Maicii Domnului, distruse în timpul
bombardamentelor din vara anului 1941. în procesul reconstrucţiei mănăstirea a
fost vizitată, în două rânduri, de regele Mihai I al României, însoţit de mareşalul
Ion Antonescu. „Odată, regele a venit cu o escortă de motociclişti, pentru
prima dată vedeam aşa ceva”, mărturiseşte Ilie Butnaru, angajat în anii
1942-1943 la lucrările de reparaţie.
în ambele rânduri,
atât regele, cât şi mareşalul au făcut donaţii importante în bani. Ca
recunoştinţă a susţinerii oferite pentru reconstrucţia sfântului locaş, pe
peretele vestic din pronaos au fost pictaţi, în partea stângă - regele Mihai I,
iar în dreapta - mitropolitul Efrem (Tighineanu) al Chişinăului şi Hotinului.
Reparaţia bisericii de vară s-a încheiat în 1943, ceremonialul de sfinţire a
sfântului locaş desfaşurându-se de sărbătoarea Sfânta Maria, la 8 septembrie
1943. Cu această ocazie, deasupra uşii de intrare a fost instalată o placă de
marmură cu următoarea inscripţie:
„Această Sfântă
Biserică cu hramul Naşterea Maicii Domnului, ziditu-s-a în anul 1864 pe locul
vechii biserici a monahului Ioan Curchi, ctitorul mănăstirii. Năvălind însă
păgânii bolşevici în anul 1940 peste Basarabia, au pustiit mănăstirea şi au dat
foc acesteia. Dar, milos-tivindu-se Dumnezeu, armatele româneşti, cu ajutorul
Sfintei Cruci, gonit-au păgânitatea şi astfel biserica a fost înnoită,
pictându-se pe de-a-ntregul în zilele MS Regelui Mihai I, conducătorul statului
fiind Mareşalul Ion Antonescu, Arhipăstor al Chişinăului ÎPS Efrem Tighineanu,
guvernator al Basarabiei, General Olimp Stavrat, iar stareţ al Sfintei
Mănăstiri Curchi, protosinghelul Teofilact. Anul mântuirii 1943, septembrie
8”.
În vara anului 1944,
din cauza înaintării în Basarabia a trupelor sovietice, egumenul şi o parte din
călugări (unele surse indică cifra de 40, dar tară acoperire documentară) de la
mănăstire au fost nevoiţi să se refugieze la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani
din România. Cei rămaşi pe loc au început a fi persecutaţi de autorităţile
sovietice. La începutul anului 1945, în plină iarnă, autorităţile locale au
interzis mănăstirii Curchi să-şi transporte lemnele necesare pentru încălzire
(2 000 m3), tăiate şi pregătite încă în 1944 de vieţuitorii mănăstirii.
În primii ani de după
război (1945-1946), la mănăstire erau 55-65 de vieţuitori, dintre care 19
posluşnici, 16 erau bătrâni şi inapţi de muncă. Moşia mănăstirii avea doar 68
de ha, dintre care 24,5 ha de pământ arabil, 33,5 ha erau ocupate de livadă,
rămasă câţiva ani la rând neprelucrată din cauza lipsei forţei de muncă.
Mănăstirea mai deţinea 10 ha de vie, 5 ha de fâneţe, 15 ha de imaş. La un
vieţuitor reveneau câte 0,4-0,5 ha de pământ arabil95. Mănăstirea mai avea 4
boi, 2 cai, 3 porci şi 30 stupi de albine. Gospodăria mănăstirii ajunse
într-o stare de delăsare. Unităţile de producţie auxiliare erau ruinate.
Atelierul de prelucrare a lemnului a fost „transmis, prin contract”
Combinatului industrial din Orhei, deschis pe teritoriul mănăstirii, iar o
parte din călugări au fost obligaţi să muncească la această întreprindere de
stat. Pe teritoriul mănăstirii a fost dislocat punctul de colectare a pâinii
către stat (zagotzerno). în toamna anului 1946 au fost „confiscate” de la
mănăstire de către organele sovietice 30 ha de livadă, sfântului locaş
lăsându-i-se doar 3,5 ha de pomi fructiferi99. Mănăstirea cu greu îşi achita
dările la stat. în primăvara anului 1947, mănăstirile din RSS Moldovenească,
inclusiv cea de la Curchi, au fost nevoite să solicite de la stat material semincer, cu statut de împrumut, pentru a-și însămânța suprafețele cultivabile, însă rugămintea respectivă nu a fost satisfăcută.
Închiderea mănăstirii în toamna anului 1953
La 19 aprilie 1949, consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești adoptă Hotărârea nr. 472 privind transmiterea mănăstirii Țipova către Ministerul Învățământului Public și comasarea ei cu mănăstirea de călugări de la Curchi.
În pofida eforturilor depuse de autoritățile sovietice, starea de spirit a oamenilor, sub aspect religios, rămânea, după cum arată diverse surse documentare, a fi destul de înaltă. De exemplu, în 1950 mănăstirile Chițcani, Curchi, Țigănești și Hârbovăț au adunat la hramul acestor sfinte locașuri de la 2000 până la 5000 de oameni. O atare stare de lucruri a pus în gardă autoritățile sovietice, care au acționat în consecință. Astfel, în toamna anului 1953, mănăstirea Curchi a fost închisă. În baza gospodăriei fostului complex monastic a fost organizată o școală profesională agricolă. cei 53 de călugări de la sfântul locaș au fost transferați la alte mănăstiri: 16 – la Noul Neamț de la Chițcani, 18 – la Căpriana, 12 – Țigănești, 7 – la Suruceni, iar 2 călugări au plecat acasă. Averile și proprietățile mănăstirii au trecut sub jurisdicția Ministerului Culturii, iar mai apoi a Ministerului Ocrotirii Sănătății, acesta organizând în incinta mănăstirii un azil pentru alienați.
Cercetătorul Valentin Golub consideră că mănăstirea a fost închisă definitiv în 1958, când ultimii călugări, cei mai rezistenți, au fost izgoniți în cel mai brutal mod de pe teritoriu. Comisia de lichidare a prădat și a distrus tot ce a fost posibil. Catapeteasma, unele icoane, arhiva, biblioteca (circa 4000 de volume), obiecte de cult și alte multe lucruri au fost arse în curtea mănăstirii.
Conform datelor oficiale, la 1 august 1952, la mănăstire existau 50 de monahi și 11 poslușnici. dintre aceștia 18 persoane erau calificate ca „inapte de muncă” pe motiv că depășiseră vârsta de 60 de ani. Deși în nota informativă se specifica faptul că mănăstirea nu are un statut care ar reglementa
Sursa informației este cartea Mănăstiri și schituri din Republica Moldova: studii enciclopedice.
Închiderea mănăstirii în toamna anului 1953
La 19 aprilie 1949, consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești adoptă Hotărârea nr. 472 privind transmiterea mănăstirii Țipova către Ministerul Învățământului Public și comasarea ei cu mănăstirea de călugări de la Curchi.
În pofida eforturilor depuse de autoritățile sovietice, starea de spirit a oamenilor, sub aspect religios, rămânea, după cum arată diverse surse documentare, a fi destul de înaltă. De exemplu, în 1950 mănăstirile Chițcani, Curchi, Țigănești și Hârbovăț au adunat la hramul acestor sfinte locașuri de la 2000 până la 5000 de oameni. O atare stare de lucruri a pus în gardă autoritățile sovietice, care au acționat în consecință. Astfel, în toamna anului 1953, mănăstirea Curchi a fost închisă. În baza gospodăriei fostului complex monastic a fost organizată o școală profesională agricolă. cei 53 de călugări de la sfântul locaș au fost transferați la alte mănăstiri: 16 – la Noul Neamț de la Chițcani, 18 – la Căpriana, 12 – Țigănești, 7 – la Suruceni, iar 2 călugări au plecat acasă. Averile și proprietățile mănăstirii au trecut sub jurisdicția Ministerului Culturii, iar mai apoi a Ministerului Ocrotirii Sănătății, acesta organizând în incinta mănăstirii un azil pentru alienați.
Cercetătorul Valentin Golub consideră că mănăstirea a fost închisă definitiv în 1958, când ultimii călugări, cei mai rezistenți, au fost izgoniți în cel mai brutal mod de pe teritoriu. Comisia de lichidare a prădat și a distrus tot ce a fost posibil. Catapeteasma, unele icoane, arhiva, biblioteca (circa 4000 de volume), obiecte de cult și alte multe lucruri au fost arse în curtea mănăstirii.
Conform datelor oficiale, la 1 august 1952, la mănăstire existau 50 de monahi și 11 poslușnici. dintre aceștia 18 persoane erau calificate ca „inapte de muncă” pe motiv că depășiseră vârsta de 60 de ani. Deși în nota informativă se specifica faptul că mănăstirea nu are un statut care ar reglementa
Sursa informației este cartea Mănăstiri și schituri din Republica Moldova: studii enciclopedice.