luni, 9 septembrie 2019

Interviu cu scriitoarea Danielle Steel: Eu niciodată nu scriu personaje reale

Viața scriitoarei Danielle Steel uneori sună ca și complotul unuia dintre romanele sale: o jumătate de an în Paris, o casă elegantă pe dealul din San Francisco și o vacanță de vară anuală cu cei cinci copii ai ei  pe o barcă pe Mediterană. Dar nu este tot este Château d'Yquem și îmbrăcăminte în stil couture. Multe lucrări populare a lui Steel și-a schimbat direcția spre subiecte frivole, abordând cu greu probleme precum tulburarea bipolară, terorism și Holocaust. 

Goodreads discută cu autoarea holdingului recordului mondial despre best-seller-ul ultimului roman, Happy Birthday (în română: Surprizele vieţii),  cum persistenţa câştigă premiu şi de ce ghostwriterii sunt pur și simplu șocanţi.



Goodreads: Cel mai nou roman, Surprizele vieţii spune povestea a trei caractere care  se confruntă cu toate aniversări neplăcute: 30, 50 şi 60 de ani. Vreo aniversare de a ta inspiră cartea?

Danielle Steel: Da! Am avut o zi de naştere care m-a trezit dimineaţa fiind îngrozită de asta.  Eu stau acolo, simţind regrete pentru mine, iar apoi gândul: „Păi, relaxează-te. Nimeni nu ştie vârsta ta reală”. După care eu, m-am îndreptat spre bucătărie simţind regrete pentru mine şi am deschis radioul, unde desigur au anunţat că e ziua mea de naştere şi evident că aproape am avut un atac de cord. Şi mai apoi a fost în ziar şi la TV şi în alte părţi. Am folosit asta pentru a inspira personajele.
Multor persoane nu le plac zilele de naştere, aşa că eu am folosit diferite aniversări şi toate cu motivele de ce oamenilor nu le place acest fapt. Era un fel de carte distractivă, una din teme fiind ceea ce am numit eu „de ce nu?” În schimb fiind limitate de vieţile lor obişnuite de vârstă, fie că este vorba de 30, 40, 50 or 60 de ani şi să încerci lucruri noi în viaţă. E vorba de îndrăzneală şi nu doar să stai în aceeaşi rutină tot timpul, ceea ce mulţi dintre noi au tendinţa să o facă, eu inclusiv.

GR: Surprizele vieţii are câte puţin din fiecare: restaurante, un personaj Marta Stewart-esque, chiar şi un atac cu ostatic. Era cumva aniversarea din 9/11 care te-a inspirat să abordezi această ultimă temă?
DS: Nu, aceste lucruri au venit la întâmplare. Am scris o carte 15-18 ani în urmă în locul unde a fost un atac clădirea Empire State Building la acea vreme şi un prieten care adesea citeşte cărţile mele înainte de a publicate a zis: De data asta ai mers prea departe – putea să nu se întâmple niciodată. Editorul meu a numit-o... De mai multe ori am scris romane care au venit de la sine şi ele au devenit realitate la o dată ulterioară.

GR: Aveţi o familie mare, veselă şi talentată. Cum se informează ei în ceea ce priveşte romanele dvs?  Ai relaţionat vreodată personajele din romanele tale cu ei?
DS: Eu niciodată nu scriu personaje reale. Am înțeles asta de la prima mea carte. Agentul pe care l-am avut în acea perioadă a descurajat foarte tare și mi-a spus dacă folosești personaje reale, tu, întotdeauna, vei fi limitată de acei oameni, iar tu ești mai bună în a crea personaje ficționale.  Eu întotdeauna m-am împotmolit, și asta îți dă multă, multă libertate. Pe de altă parte zici că, „Jamie nu ar fi făcut asta.” Și așa, poți ofensa oamenii, iar ție doar nu îți place să scrii despre persoane reale. Sunt inspirate din ce ai învățat în viața reală de la diferite persoane reale, și este un set de caractere, dar ei sunt toți personaje fictive.

GR: Ați scris 118 de cărți, iar 21 din romanele dvs au fost adaptate pentru televiziuni și ați fost inclusă în Cartea Recordurilor Mondiale Guiness pentru că ați avut cel puțin o carte în lista best-seller-urilor New York Time în 390 de săptămâni. Sunt multe cărți și multe povești. Te-ai gândit mereu că vei fi scriitoare?
DS: Într-un fel meseria asta m-a prins. Instruirea mea a fost în design. Am absolvit facultatea foarte devreme, aveam 19 ani (am fost la NYU și Școala de Design Parson), am lucrat pentru o firmă de PR în New York, iar una din clientele noastre a fost revista Ladies Home Journal. Editorul a fost un om deosebit, eu lucrând freelance o perioadă pentru ei, iar el mi-a zis: Ar trebui să scrii o carte. Eram naivă și foarte tânără, așa că m-am gândit că ar trebui să scriu o carte. Am încercat și am reușit, iar romanul Going Home s-a vândut remarcabil de bine.
După care m-am gândit să mai scriu, am scris alte cinci romane pe care nimeni nu le-a dorit. Am renunțat de multe ori între primul roman și al șaptelea. Nu am idee ce m-a făcut să  continui. Cred că e vorba de încăpățânare. Nu am avut niciun gând în ceea ce privește că voi deveni faimoasă și nu am câștigat nici un ban din ce am vândut. Dar eu întotdeauna am avut o altă poveste pe care am vrut să o spun și deși acele romane nu se vindeau eu continuam să scriu. Și, în sfârșit, cea de a șaptea carte s-a vândut. Am avut cinci romane nepublicate între primul și următorul roman. 
Întotdeauna folosesc acest exemplu pentru tinerii scriitori, deoarece persistența este cel mai important lucru. Dacă renunțam în orice moment din primul și al șaptelea roman publicat nu aș fi avut cariera pe care o am acum. Cred cu adevărat că este important să te ții de ea și să ții pasul cu ea. Oamenii sunt foarte nepoliticoși cu scriitorii nepublicați. Știți, în momentul în care zici că ești scriitor, ei întreabă: „Ați publicat ceva?” și dacă zici că nu, ei cred că asta te face scriitor. Ești scriitor dacă scrii.

GR: Prima dvs carte a fost categorizată la genul romance. Cum ai ajuns acolo? Acum acoperi o gamă vastă de genuri – ficțiune istorică, suspans – multe din ele atingând un subiect dificil. Spune-ne despre evoluția ta ca scriitoare.
DS: Lucrez cu un cercetător minunat care a lucrat cu mine în toată cariera mea de scriitor.
În esență, scriu despre relațiile umane, nu doar cele romantice, ci și cele familiale. Despre prietenii și tot felul de alte aspecte. Problemele condiției umane sunt cam aceleași în fiecare epocă.
La început am scris romane cu copertă moale (în original: paperback originals. Paperback e o ediție cu o broșură a unei cărți este de obicei lansată la aproximativ un an după ce cartea a fost publicată pentru prima dată în copertină, deși unele cărți, numite originalele de hârtie, sunt publicate doar în formă de hârtie: nota traducătorului). În acele zile  ele au fost categorizate ca romance. Dar cu foarte-foarte mult timp în urmă i-am spus editorului și agentului meu: „Nu vreau să scriu doar romane cu copertă moale. Ce ar trebui să fac?” Am discutat despre asta și am lucrat foarte greu  și am ieșit din blocajul acestui gen. Am scris ficțiune contemporană. Voi scrie orice de la războaie la cancer, iar aproximativ o cincime din cărțile mele sunt istorice și sunt foarte cercetate.

GR? Autorul Goodreads Andrea Buginsky întreabă: „Aveți un roman preferat din cele scrise de dvs?”
DS: Romanul meu favorit este la cel care lucrez, ori cel pe care tocmai l-am finalziat. Nu este o carte atât de complicată ca unele dintre cele pe care le-am scris, dar ador Surprizele vieții. Este o carte amuzantă, are substanță. Trebuia să cercetez managementul restaurantelor, ceea ce e amuzant. Probabil că romanul favorit rămâne a fi His Bright Light, care e despre fiul meu (Nick Traina s-a luptat cu tulburarea bipolară și s-a sinucis).
În ceea ce privește romanele mele, nu le mai citesc niciodată, odată ce termin cu ele.

GR: Recitești vreodată cărțile tale?
DS: Probabil că le recitesc de șase ori după ce le termin. Le scriu timp de doi ani și jumătate. După ce am terminat, după ce se pune punct pentru ultima dată, am terminat.

GR: Membrul Goodreads Meme ar dori să știe: „Poveștile tale provin strict din imaginație sau sunt unele din experiența personală, precum prietenii sau familia, cu oarecare înfrumusețări?”
DS: Câteodată unele incidente mă vor inspira, iar altele sunt total de nicăieri și eu nu am nici cea mai vagă idee de unde vin. Sammie (fiica sa) m-a inspirat cu mulți ani în urmă. Studia cum japonezii au fost puse în lagărele de internare în timpul celui de-al doilea război mondial în școală și când a venit la cină – cred că avea 10 ani – ea a zis: „Mamă, ar trebui să scrii despre asta”. Iar eu am zis: „Da, da.”
O oră mai târziu mi-am spus că ar fi destul de bine. Așa că am scris, și mi-a plăcut acea carte, de asemenea. Se numește Silent Honor (publicat pe 5 martie 2019). A fost o carte minunată pentru cercetare, iar eu am intervievat multe persoane pentru această carte. Un alt roman pe care îl ador este este Echoes, care era istorică. Au fost teme pe care am vrut să le ating.  Unul din ele a fost despre Kindertransport (din germană: pentru „transportul copiilor”. A fost un efort organizat de salvare care a avut loc în cele nouă luni anterioare izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial).

GR: Autorul Goodreads Patti Roberts ar vrea să știe dacă ați lucrat cu un scriitor ce scrie despre fantome.
DS: Este o întrebare șocantă. Am fost întrebată de fanii mei: „Cine îți scrie cărțile? Te ajută cineva?” I-am spus editorului meu cu mult timp în urmă: „E o insultă că oamenii cred așa ceva.” La care el  îmi zice: „Da, dar tu ești printre puținii autori care nu te folosești de cineva”. Există un autor foarte bine vândut, care are, aparent, opt scrieri. Scrie contururi, le dă capitole pentru scris, și nu își scrie cartea – eu am rămas șocată. Și asta nu e un exemplu singular. Nu știu dacă publicul e la curent cu așa ceva. Sunt ultima idioată de pe planetă, trează până la ora 4:30 dimineața scriindu-mi lucrarea. E incredibil. În cazul ăsta nu mai ești un scriitor, ești un fel de scenarist. Nimeni nu-mi scrie textul. Consider asta un concept ocant. E o diferență când a celebritate vrea să-și scrie memoriile, dar nu are nici o abilitate de a scrie. În cazul ăsta e ok să ai un scriitor fantomă. Altfel, este ca și cum ai deveni un profesionist pentru tenis și ai avea un dublu cascador. Ce sens are asta?

GR: Povestește-ne un pic despre procesul dvs de a scrie.
DS: Lucrez aproximativ de la șase luni la un an pe un contur și o fac, mai ales, de mână. Eventual, scriu ce îmi vine, expediez editorului meu, primesc comentarii, și o modifică, o expediez înapoi, primesc comentarii, modific din nou. Și în cele din urmă mă așez să scriu cartea, iar când fac asta mă închid aproape cam o lună și fac asta doar aproximativ 20 de ore pe zi. Și merge înainte și înapoi ca o minge de tenis între mine și editorul meu de aproximativ doi ani, în timp ce o rescriem. De obicei, lucrez la patru sau cinci cărți simultan.

GR: Ce citești acuma, or cine sunt autorii tăi preferați?
DS: Am citit prea puțin, pentru că atunci când scriu nu citesc pe nimeni. Există întotdeauna riscul de a alege pe cineva fără a însemna. Și așa n-am citit niciodată pe nimeni în timp ce scriu, și asta înseamnă zece luni pe an. Nu ajung să citesc doar în veri. Pentru ficțiune am citit doar franceza pentru că este prima mea limbă. L-am citit pe Marc Levy, care este popularul ușor de citit în Franța. Și am citit o mulțime de lucruri religioase. Și copiii mei se distrează de mine, dar îl iubesc pe Joel Osteen. Este un scriitor inspirat. Și recitesc una dintre cărțile sale chiar acum. Unul se numește Deveniți mai bun. Descopăr că mă înveselește cu adevărat. [Râde.]

GR: Ce urmează?
DS: Următorul roman va fi Hotel Vendôme. Este vorba despre un bărbat care pune laolaltă un boutique de lux extraordinar, un hotel foarte, extrem de înalt din New York, și este un tată singur și fetița lui crește în hotel. Și toate lucrurile interesante care se întâmplă în hotelul și în jurul său.


DS: I was naughty enough to name her Eloise, but with an „H” [Heloise]. Interviul https://www.goodreads.com/interviews/show/608.Danielle_Steel

joi, 5 septembrie 2019

Cele mai competitive 10 destinații turistice din America Latină

Spania și Mexic sunt stabilite ca fiind cele mai competitive destinații turistice din lume și, respectiv, în America Latină.


Ambele țări reapar în raportul „Competivitate în Călătorii și Turism” (în original: „Competitividad de Viajes y Turismo”) pe care Forul Economic Mondial (FEM) îl publică în fiecare an, și a cărui ediție din 2019 a fost prezentată miercuri.

Clasamentul, format dintr-un total de 140 de țări analizate, ia în considerarea factori precum infrastructura turistică și transportul, securitatea, deschidere internațională, competitivitatea prețurilor sale, capacitățile tehnologice, durabilitatea mediului, și resurse naturale și culturale, printre altele.

Pentru a treia oară consecutiv, Spania este considerată ca lider mondial ca și competivitatea turistică, urmată de Franța și Germania.

„Spania este a doua țară cea mai vizitată din lume și a dezvoltat o economie concentrată în turism, în care aproximativ jumătate din cheltuielile interne al sectorului vin de la vizitatorii străini” se afirmă în raportul FEM.
În ceea ce privește factorii care mențin Spania ca țară lideră în turism, raporul menționează „infrastructuri excepționale”, precum oferta hotelieră, calitatea transportului feroviar, drumurile și porturile, calificate ca „foarte importante” pentru succesul în industria croazierelor

Cele mai competitive 10 destinații turistice din lume


Angola, Mauritania, Republica Democrată Congo, Burundi, Liberia, Chad și Yemen ocupă ultimele locuri în clasificarea mondială  FEM.


Și America Latină?

Pe locul 19 al listei globale (trei locuri mai sus decât în anul 2017), Mexico este țara latioamericană cea mai bine valorificată pentru „atracțiile sale naturale, fauna sa și viața sa sălbatică și fauna sălbatică și numeroasele site-uri protejate”, subliniază raportul.
De asemenea, subliniază faptul că Mexic, asemănător cu Brazilia și India, sunt țările cu „economii cu resurse naturale și culturale excepționale, care se combină eficient” prețuri și competitivitate.

Brazilia, al doilea cel mai bine clasat în America Latină, se remarcă pentru resursele sale naturale și culturale

Din Brazilia, a doua țară cea mai bine clasificată din regiune, FEM rezultă din numeroasele sale stadioane sportive,diversitatea sa culturală digitală or capacitatea sa pentru a găzdui reuniuni ale organizațiilor internaționale.
Costa Rica  se remarcă pentru îmbunătățirea infrastructurii terestre și portuare, în timp ce Panamá a suferit una din cele mai mari căderi comparativ cu clasamentul trecut, după ce a scăzut de la 35 la 47.
Între timp, Perú, se află între 20 de țări cu un număr major de resurse naturale și culturale împreună cu Argentina și Colombia.
În partea de jos a clasamentului țărilor latinoamericane se află Nicaragua (locul 91 din 140), Honduras (94), Guatemala (99), El Salvador (108), Paraguay (109), Venezuela (117) și Haití (133).

Punctele de îmbunătățit
America (care include toate țările continentului) este a treia regiune cea mai valorificată din lume conform raportului, după Europa și Asia-Pacifică.
Raportul evidențiază că America de Sud ca regiune cu o creștere majoră de la ultimul clasament publicat în anul 2017.
Statele Unite  conduc această clasificare regională. De asemenea, Bolivia se remarcă ca fiind țara cu cel mai mare număr de poziții din tabel (de la 99 la 90) în raport cu raportul de acum doi ani.
FEM asigură că  „țările din America depind de multe ori de resursele lor naturale pentru a genera turismul, dar sunt provocate de scoruri mai mici în ceea ce privește crearea de medii adecvate” pentru turism.

Concret, raportul evidențiază modul în care regiunea continuă să fie printre ultimele poziții în ceea ce privește infrastructura aeriană și terestră și sustenabilitatea mediului.
În toată regiunea s-au realziat îmbunătățiri în ultima zonă prin ratificări ale tratatelor de mediu. „Fără îndoială, distrugerea habitatului, evidențiată pentru  defrișarea în creștere și cifrele de creștere ameninațate, va continua să pună în pericol resursele naturale” al acestor țări, se arată în raport.
Fără îndoială, cel mai mare obstacol a regiunii pentru competitivitate se concentrează, conform FEM, a calificărilor sale scăzute în adecvarea mediului, în special mediul de afaceri și securitatea lor.
Impozitele ridicate, procedurile birocratice și sistemele juridice ineficiente au continuat să se agraveze în multe țări, ceea ce ar putea împiedica investițiile în călătorii și turism, spune FEM.
În ceea ce privește securitatea în regiune, deși raportul concluzionează că s-a îmbunătățit în termeni generali, afirmă că „rămâne o rată excepțională de omucideri și servicii de poliție nesigure, care descurajează mulți turiști potențiali”.

Cele mai apreciate din regiune

Pe partea pozitivă, în America se evidențiază în cea mai competitivă în ceea ce privește media mondială, grație a numeroaselor resurse naturale și culturale și a îmbunățirii tehnologice.
Fără îndoială, în regiune, competitiviatea prețurilor este caracteristica cea mai valoroasă (o medie medie de 5,3) cu Colombia în frunte.
Mai mult de jumătate din indicatorii regionali sunt conduși de Statele Unite și Canada. Totuși, Argentina conduce sănătatea și igiena, Chile cu deschidere internațională, Mexic cu resurse naturale și Brazilia cu resurse culturale.

Raportul amintește, desigur, că este important să se țină cont de faptul că performanța și evaluarea indicatorilor variază foarte mult între diferite subregiuni și țări, având în vedere inegalitatea mare din regiune.

Sursa: Los 10 destinos turísticos más competitivos de América Latina [online] [citat 5.09.2019]. Disponibil: https://www.bbc.com/mundo/noticias-49585344?ocid=socialflow_facebook&fbclid=IwAR2ydEoNcrAmM9l_4HvWxuXunFeggr7afIReFzVDDWHMC5tKEOCErZZDLss

Sinusoida istorică a Basarabiei (în loc de prefaţă)

Basarabia ca provincie istorică a lumii româneşti este, la fel, ca şi Bucovina, de dată mai recentă, în comparaţie cu Ţara Românească, Ţara Moldovei, Transilvania ş.a. Dacă Bucovina s-a cristalizat ca provincie istorică după anexarea acesteia la Imperiul Habsburgic în 1775, apoi Basarabia s-a constituit în urma ruperii din trupul Ţării Moldovei şi anexării la Imperiul Rus a spaţiului dintre Nistru, Prut şi Marea Neagră în urma războiului ruso-turc din 1806-1812.

La începuturi, în ultimele decenii ale sec. al XIV-lea, prin noţiunea de „Basarabia” era definit un terioriu limitat de la confluenţa Prutului cu Dunărea de Jos în zona Chiliei, care, după se admite, destul de întemeiat, a fost înglobar un timp în Ţara Basarabilor, cum se mai numea pe acele timpuri Valahia sau Ţara Românească, diriguită de un neam de voievozi al Basarabilor. În ultimul timp s-a încercat de a demonstra că pe parcursul sec. al XIII-lea în spaţiul dintre Prut şi Nistru exista o ţară, o putere politică distinctă (Ţurcanu Ion. Descrierea Basarabiei. Teritoriul dintre Prut şi Nistru în evoluţie istorică (primele secole ale mileniului II până la sfârşitul secolului al XX-lea), Chişinău, Cartier, 2011, 379 p.). Acest demers istoric a fost respins de critica de specialtiate ca fiind unul total eronat şi deplasat (Chirtoacă Ion,  Enigma unui nume Basarabia, În: Historia, Bucureşti, Anj. XII, nr. 125, mai 2012, p. 8-13; Coman Marian, Recenzii şi note bibbliografice, În: Studii şi Materiale de Istorie Medie / ACademia Română. Institutul de Istorie N. Iorga”, Bucureşti, vol. XXX, 2012, p. 350-356).
După 1484, când cele două maricentre fortificate şi în acelaşi timp oraşe comerciale maritime Cetatea Albă şi Chilia au fost cucerite de otomani, în sud-estul Moldvei s-au format structuri administrativ-teritoriale turceşti. Treptat, pe parcursul sec. XVI-XVII a urmat ruperea de noi spaţii destul de întinse de către otomani din corpul ţării formându-se un teritoriu care îngloba după 1538 până şi Tighina, iar linia de hotar între stăpânirile otomane şi cele moldovene mergea până la Prut de-a lungul Valului lui Traian de Sus. Aceste teritorii stăpânite de otomani au intrat în istorie sub denumirea de „raiale turceşti”, care erau subordonate în plan adminsitrativ, militar şi fiscal curţii de la Instambull. Nu se cunoaşte exact în ce împrejurări, dar prin varii filiere informative acest spaţiu geografic începe să fie cunoscut atât în Occident cât şi în lumea românească sub denumirile de „Buceag” sau „Basarabia”. 
Extrapolarea numelui de „Basarabia” de la micul spaţiu geografic din preajma Chiliei asupra acestei vechi provincii moldave care includea trei ţinuturi istorice ale Ţării Moldovei - Chilia, Cetatea Albă şi Tighina - s-a produs treptat. Or, se simţea necesitatea de a defini într-un fel acest teritoriu care nu mai făcea parte din Ţara Moldovei în urma expansiunii otomane. Aceste realităţi politice au fost reflectate treptat în surse scrise şi cartografice, încât în această parte a Europei, în zona Dunării de Jos, au început să figureze trei entităţi politico-geografice distincte: Ţara Românească, Ţara Moldovei şi Basarabia care, împreună cu alte teritorii aflate sub stăpânire otomană, cum ar fi Dobrogea şi raialele turceşti rupte din corpul Valahiei, şio care împreună cu Principatul Transilvaniei, aflat sub administrarea otomană, numit Basarabia, încep a fi cunoscute în mediul academic şi miliutar al Rusiei ţariste, fiind trecută în hărţile geografice ruseşti, mai ales în curwsul războaielor ruso-turceşti din sec. XVIII - începutul sec. XIX. 
În timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812, cercurile militare ruse implicate în acţiuni de război la Marea Neagră şi Dunărea de Jos tot mai frecvent eprcep Basarabia ca un teriotriu situat între Prut, Nistru şi Marea Neagră. De aceea, prin mai 1812, când partea rusă aflată în negocieri de pace cu turcii, fiind nevoită să-şi reducă tot mai mult din apetitul de acaparări teritoriale, or, la începutul tratativelor partea rusă pretindea la ambele ţări române dunărene - a cerut sub presiunea războaielor lui Napoleon, doar Basarabia. Partea otomană fiind convinsă că se cerea doar partea de sud a interfluviului dintre Prut şi Nistru, a acceptat, ca până la urmă să înţeleagă că, de fapt, negociatorii ruşi prin noţiunea de Basarabia înţelegeau întreg spaţiu dintre Prut şi Nistru, adică nu numai teritoriul stăpânit anterior de otomani cu Tighina, Cetatea Albă şi Chilia, dar şi ţinuturile subordonate direct domnului Ţării Moldovei - Lăpuşna, Orhei, Soroca, Iaşi şi Hotin, încât Principatul Moldovei a fost tăiat în jumătate de cele două imperii. Spunem aceasta deoarece prin 1812-1813, adică imediat după anexarea Moldovei de Răsărit de către Rusia ţaristă, întreg acest spaţiu ce îngloba fostele raiale turceşti şi ţinuturile moldovene mai sus numite, era deja trecut în primele descrieri ale provinciei proaspăt acaparate drept - Basarabia.

Astfel, din mai 1812 până în martie 1918, această parte a vechii Moldove, trecută sub stăpânire rusească, populată în mare parte de români, la început ca regiune, apoi ca gubernie, a fost permanent numită Basarabia. Treptat acest nume de provincie a fost acceptat şi frecvent utilizat atât de populaţia băştinaşă şi de autorităţile ţariste, cât şi în Principatul Moldovei rămas sub stăpânire otomană în 1812-1859, apoi şi în Regatul României, atât până la Marea Unire din 27 martie 1918, cât şi în perioada aflării acestei provincii istorice în componenţa Statului Român (27 martie 1918 - 28 iunie 1940; iunie-iulie 1941 - august 1944). în perioada ocupaţiei sovietice (august 1944 - august 1991) autorităţile comuniste imperiale au acceptat denumirea de Basarabia doar cu referire la realităţile istorice ce ţineau de aflarea provinciei sub stăpânirea imperială rusă şi pe timpul intrării ei în componenţa României regale. Cu referire la perioada august 1944 - august 1991, regimul totalitar a căutat în fel şi chip să şteargă din conştiinţa poporului noţiunea de Basarabia, căci prin aceasta din urmă se subînţelegea un teritoriu clar delimitat între Nistru, Prut şi Marea Neagră care, prin voinţa arbitrară a autorităţilor sovietice de ocupaţie, a fost dezmembrată şi câteva judeţe basarabene - Cetatea Albă, Ismail şi Hotin - au fost trecute, la fel ca şi Nordul Bucovinei cu Ţinutul Herţa, în componenţa Ucrainei sovietice. în urma acestor împărţiri nedrepte Ucraina a devenit stăpână peste nişte teritorii care nu i-au aparţinut niciodată.

Astăzi, în întreg spaţiul românesc, Basarabia este văzută drept o veche provincie românească, populată în mare parte de români, dar care se află în afara hotarelor actuale a României. Actualmente, partea centrală a fostei Basarabii face parte din Republica Moldova, ca cel de-al doilea stat românesc independent, iar părţile istorice din sud şi de la nord continuă să rămână în componenţa Ucrainei.
Din antichitate, odată cu apariţia primelor colonii greceşti în vestul şi nordul Mării Negre (Tomis, Histria ş.a.) populaţia băştinaşă geto-dacică din nordul Dunării, inclusiv cea din interfluviul Prut-Nistru a intrat în puternice contacte cu lumea şi civilizaţia antică greacă, care au avut o vastă influenţă asupra autohtonilor.

O altă epocă care indiscutabil şi-a lăsat o adâncă amprentă asupra spaţiului despre care vorbim, a fost cea romană, care încă până la Hristos s-a ales cu imense stăpâniri în Peninsula Balcanică. După care, exercitând presiuni asupra masivului etnic geto-dacic-nord-dunărean şi pontic a reuşit să se aleagă cu noi stăpâniri întinse, distrugând statul lui Decebal la începutul sec. al II-lea. Au urmat două-trei secole de intense relaţii cu lumea romană, însoţite de profunde procese de romanizare, care au produs schimbări importante în fizionomia etnică a spaţiului car-pato-danubian-nord-pontic. Cu atât mai mult cu cât sudul spaţiului dintre Prut şi Nistru a fost înglobat în una din provinciile romane de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră4. Pentru a-şi apăra stăpânirile de năvălirile barbare, dar şi din partea dacilor liberi, romanii au construit fortificaţii şi valuri de apărare, identificate de cele mai multe ori cu Valul lui Traian de Jos şi cel de Sus. Chiar şi în asemenea condiţii influenţa romană, inclusiv prin castrele stabilite în această parte a Europei, asupra spaţiilor situate în afara limesului, adică a frontierelor stăpânirilor romane, era importantă, căpătând contururi concrete în cultura materială şi spirituală şi a viitoarei Basarabii ca parte componentă a lumii est-carpatice în plin proces de romanizare în primele secole de după Hristos. Cu toate că după anii 271-273 administrația și armata romană au fost nevoite să se retragă din provinciile dacice, cele semănate de cultura și civilizația latină au continuat să dea roade prin secole, conducând la formarea unui nou etnos daco-romanic, apoi și românesc spre sec. IX-X în spațiul carpato-danubian-nord-pontic, incluzând interfluviul Prut-Nistru. 
Cercetările efectuate în ultimele decenii au arătat cu prisosinţă continuitatea sau „neîntrerupta trăire” a populaţiei romanizate în spaţiul arătat în „mileniul întunecat” (sec. IV-XIII), precum arăta Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. în pofida numeroaselor incursiuni, invazii şi chiar stăpâniri din partea multor seminţii nomade răsăritene, în această epocă, elementul autohton romanic a reuşit să reziste intrând în raporturi tributare cu invadatorii, care treptat fie că au fost absorbiţi de autohtoni, fie că au fost împinşi de alte seminţii, între care şi mongolo-tătarii, să părăsească spaţiul extracarpatic5.

Aceleaşi investigaţii au mai arătat că în ultimele secole până la marea invazie mongolo-tătară 1241/1242 populaţia din spaţiul est-carpatic până dincolo de Nistru şi Marea Neagră a intrat în ample relaţii comerciale şi cultural-spirituale cu lumea bizantină, cu centrele creştine din sudul Dunării, Ţaratul Bulgar, dar şi cu Rusia Kieveană sau cu Cnezatul Halici-Volânia. Prin asemenea contacte şi legături în spaţiile est-carpatice pătrund propovăduitori ai creştinismului, care timp de mai multe secole de activitate au dus la consolidarea creştinismului de rit ortodox în rândurile populaţiei autohtone, la început prin predica rostită, apoi şi prin carte. în aceeaşi perioadă Carpaţii constituiau un hotar viu între populaţia de la est şi vest pentru populaţia de pe cele două versante ale munţilor, încât au avut loc permanent strămutări de populaţie, schimburi comerciale pe vechile trecători. Astfel, unitatea daco-romană, iar mai târziu şi românească a constituit o realitate perpetuă.

O nouă perioadă istorică pentru spaţiul est-carpatic şi mai ales pentru cel dintre Prut şi Nistru a fost cea legată de stăpânirea tătaro-mongolă instituită pe meleagurile noastre după invaziile acestora în teritoriile extra- şi intracarpatice. Urme adânci ale acestei stăpâniri de circa 140-150 ani au fost lăsate în cunoscutele aşezări de la Orheiul Vechi, sau Costeşti (azi raionul Ialoveni), dar şi în aria actuală a Chişinăului. Cercetările de ultimă oră au arătat, prin numărul mare de selişti tătăreşti descoperite, că prezenţa mongolo-tătară în spaţiul nostru a fost mult mai însemnată decât s-a crezut6. La fel ca şi în cazul cu alţi migratori, între băştinaşi şi mongolo-tătari s-au stabilit relaţii tributare de lungă durată. 
Teritoriul actual al Basarabiei, deşi rămânea pe la mijlocul sec. al XlV-lea în componenţa Hoardei de Aur, îşi păstrase şi treptat îşi consolida vechile structuri autohtone, obiceiurile şi tradiţiile de autoadministrare şi justiţie - „obiceiul pământului”, ca şi în restul lumii româneşti. în acest spaţiu se înregistrau un şir de procese, pe care le-am putea caracteriza printr-o metaforă: „şi sub gheaţă râul curge”. Deşi aici domina stăpânirea mongolo-tătară cu structurile ei de bir, pe care le impunea populaţiei băştinaşe, erau prezente şi structurile vechi româneşti ale populaţiei autohtone, a căror continuitate a demonstrat-o arheologii Ion Hân-cu7 şi Gheorghe Postică8. Cercetările lor au arătat că, după retragerea structurilor de stat şi militare romane, populaţia romanizată a rămas în mare parte la vechile vetre de aşezări rurale, continuând să-şi ducă modestul trai, plătind tribut numeroşilor invadatori şi stăpânitori barbari, sute de ani la rând, până în sec. al XlV-lea. Pe lângă tot ce crea condiţii şi urmări negative stăpânirea mongolo-tătară a imprimat totuşi în spaţiul nostru o stabilitate politică de durată. Aceasta, la rândul ei, a favorizat dezvoltarea comerţului făcând ca spaţiul nostru să se încadreze într-o reţea de căi comerciale internaţionale prin aşa-numitul „Drum tătăresc”, care unea Polonia, Lvovul, în special, cu Cetatea Albă, iar mai departe, pe mare, cu micile stăpâniri bizantine şi genoveze din Crimeea şi chiar cu Trape-zundul. Pare verosimilă ipoteza conform căreia vechea aşezare Trebujeni din aria Orheiului Vechi (Shehr al Jedid) ar fi fost un vechi loc de popas sau de desfacere a mărfurilor al negustorilor din Trapezund, de la care şi-ar trage numele satul mai sus amintit9.

Dominaţia mongolo-tătară pe meleagurile noastre a început să slăbească, pe de o parte, sub presiunea regatului Ungariei, iar pe de alta, după lupta de la Apele Albastre (1362/1363) în care mongolo-tătarii au suferit o grea înfrângere, încât în scurt timp după această dată s-a produs extinderea teritorială a Ţării Moldovei până la Nistru şi Marea Neagră în anii ’60 -’80 ai sec. XIV. Astfel, după mai multe secole de tăcere, ca urmare a invaziilor barbare, de la huni până la mongolo-tătari, şi stăpânirii acestora în spaţiul de referinţă, abia în Evul Mediu timpuriu au dat semne de existenţă în istorie strămoşii noştri - românii, manifestându-se prin personalităţi, nuclee şi formaţiuni politice de tipul „romaniilor populare” (după N. Iorga), apoi și statele.

Sursa informației:  O istorie a Basarabiei, red. științific: Anatol Petrencu. - Chișinău, Cartdidact, 2018, pp. 8-21.
Sursa pozei: cersipamantromanesc.wordpress.com

miercuri, 4 septembrie 2019

Piept de pui în sos cremos de lămâie și usturoi: rețetă

Ingrediente:
2-3 bucăți piept de pui;
60 g făină,
1 lingură de ulei;
2 linguri unt;
3-4 căței de usturoi pisați;
200 g smântânăde gresată;
zeama de la o lămâie;
pătrunjel tocat după gust;
sare și piper.

Mod de preparare: 
Bucățile de piept de pui se condimentează cu sare și piper, după gust, apoi se dau prin făină, până sunt acoperite în totalitate. Se rumenesc într-o tigaie la foc mediu, în unt și ulei, 3-5 minute. Se scot și se dau deoparte. În aceeași tigaie se călește usturoiul 30 de secunde. Se toarnă supa sau apa și se amestecă timp de un minut. Se încorporează smântâna, până dă în clopot, în 2-3 minute. Se introduce puiul în tigaie, se adaugă zeama la lămâie. Se servește cu pătrunjel.

Sursa rețetei: Moldova Suverană, nr 89, 4 sept., p. 4.