Se afișează postările cu eticheta stereotipuri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta stereotipuri. Afișați toate postările

miercuri, 20 septembrie 2017

Doamnele şi domnişoarele Moldovei

Pentru Republica Moldova stereotipurile sunt pe prim plan. Dacă o ea e măritată – e doamna X, chiar dacă această doamnă e mai mare decît tine cu 2-3 ani. În schimb dacă e necăsătorită (chiar dacă are pe cineve) e pur şi simplu X. Dar dacă X mai are şi o funcţie... cu atît mai mult, e doamna X. Ceea ce nu putem spune de o tipă necăsătorită. Ea va fi doar X. Fără doamnă şi cel mai important, fără DVS! Va fi chiar tutuită.
La întrebarea mea de ce îi spune şefei doamna X, că e doar cu 2 ani mai mare decît dînsa, mi s-a răspuns: păi e măritată. Şi e mai mare.
La care îi răspund: - păi şi eu sunt mai mare decît tine. Şi mult mai mare decît tine în comparaţie cu ea decît tine. De ce nu îmi spui dvs ori doamnă? 
–  Păi nu eşti căsătorită şi eşti de a noastră.
Am rămas fără replică. (Altă replică a unei doamne de vreo 60 de ani a fost ceva de genul –  tu eşti mai modestă).
Într-o discuţie ulterioară, întreb o tipă - uite, eu dacă mă voi căsători curînd, să înţeleg că deja îmi vei spune doamnă, respectiv vei vorbi cu Dvs!?
– Nu, că noi două deja suntem prietene şi tot aşa îţi voi spune (de parcă noi am stabilit de comun acord că suntem şi vom fi prietene pe viaţă, mai ales dacă nu o să mai lucrăm împreună). 

Şi asta nu e un caz singular. 

Eu nu înţeleg logica asta a moldovenilor. De unde aşa mentalitate. De unde aşa stereotipuri. De unde s-a decis că eu sunt „de-a noastră”? 


joi, 3 noiembrie 2016

Eu şi stilul meu spaniol care nu există

Fiecare om, ori aproape fiecare om are o slăbiciune pentru o ţară anume. Respectiv este dornic să-i cunoască istoria, cultura, bucătăria naţională, limba şi tot aşa mai departe. Iată că mă includ şi eu în categoria asta de oameni care am o slăbiciune pentru... Spania. Am început să învăţ limba spaniolă, pentru că e o limbă
frumoasă. Poate de aici şi vine interesul meu pentru această ţară, nu ştiu deja exact.
Da, e adevărat că citesc mult la temă. Da, e adevărat că îmi doresc să cunosc cunosc real această ţară. Da, e adevărat că am o slăbiciune pentru această ţară. Da, e adevărat că îmi plac melodiile lui Julio Iglesias. Da, e adevărat că am fost în Barcelona. 
Dar haideţi acuma să facem o diferenţă între plăcere şi obsesie. Mie îmi place ţara asta, nu sunt obsedată, măi oameni buni.
Faptul că citesc la tema Spaniei nu înseamnă că sunt obsedată de ţara asta. În căutările mele se includ şi alte subiecte de ordin general, de cultură generală şi tot aşa mai departe. Faptul că îmi doresc să cunosc real această ţară, asta nu înseamnă că eu, lunar ori anual, trebuie să merg în această ţară, Spania, respectiv nu sunt obsedată de ţara asta. Căutam nişte informaţii despre un filosof grec, la care cineva îmi face reproş: „cum aşa cauţi despre filosoful ăsta? Tu în loc să cauţi ceva spanioli de ai tăi...”
În interesele mele de călătorie, sunt incluse şi alte destinaţii. Plus la asta, din punct de vedere financiar, chiar nu îţi permiţi să mergi lunar într-o ţară anume, oricare ar fi ea. Daţi-mi bani, şi poftim, plec în Spania măcar şi în fiecare lună, care e problema? De ce nu-mi daţi bani pentru a pleca în Spania dacă aşa tare vă faceţi griji pentru mine? De ce? Faptul că sunt fan Julio Iglesias şi am mai fost şi la un concert de-a lui, asta nu înseamnă că sunt obsedată de Julio Iglesias, ascultîndu-i melodiile non-stop. Chiar şi dacă vezi că ascult muzică, nu cred că e cazul să te bagi în seamnă aiurea comentînd: „Ce, asculţi Julio Iglesias?” Doamna, s-a arătat destul de revoltată cînd i-am răspuns cu un „nu”: „cum aşa nu asculţi Julio Iglesias? Ţie doar îţi place.” P...ţ!
Da, am fost şi în Barcelona acum 2 ani. Aşa şi? Ce-i cu asta? Ce e aici aşa deosebit că am fost în Barcelona? De ce trebuie să mă luaţi la mişto cu întrebarea „Cînd te duci în Barcelona?” Voi chiar nu aveţi ce mă întreba? Totul se rezumă în viaţă la... plecatul în Barcelona?
Picătura care a umplut paharul a fost recent cînd mi s-a zis... „tu cu stilul tău spaniol”. Aşa şi? Dar întrebarea e: care stil spaniol? Unde am eu stil spaniol în mine? Mă îmbrac normal ca tot restul oamenilor, gîndesc nu mai rău ca tine ori ca tine. Trăiesc în R. Moldova şi am stilul specific ţării, nu credeţi? Chiar şi dacă am plăcerea de a purta o haină anume, o port din plăcere că aşa vreau eu, nu că aş vrea să arăt mai presus decît altcineva. Mă îmbrac pentru mine, nu pentru cineva, pentru că ar fi o zi de naştere, nuntă, şedinţă sau mai ştiu eu ce.
Încetaţi, vă rog, să vă mai legaţi de mine cum mă îmbrac, ce vorbesc, ce plăceri şi ce interese am. Oricare ar fi stilul meu, nu e problema voastră. Şi cel mai important, să nu vă plîngeţi că sunt... agresivă. Este o limită la toate, iar eu nu sunt o persoană tocmai răbdătoare.

Sursa imaginilor: Reiser med Albatros şi britannica.com

joi, 27 octombrie 2016

De ce nu scrii?

Tot aud aşa o întrebare, prostească aş zice „De ce nu scrii?” Dar chiar aşa, de ce? De ce oare nu-ţi scriu?
Scrie tu şi o să îţi scriu şi eu la rîndul meu. De ce numai eu trebuie să încep prima o conversaţie?
Chiar crezi că nu am ce face şi aş fi plătită pentru asta ca să îţi scriu ţie? Păi, vezi bine că nu mai este chiar aşa. Am obosit numai eu să încep o conversaţie, de parcă doar mie mi-ar trebui să discut cu tine, de parcă numai tu îmi eşti prietenă, de parcă numai eu m-aş simţi obligată să fiu prietenă cu tine, dar invers nu. Păi, iată dragii mei, nu mai stau lucrurile chiar aşa cum credeţi voi.
Dacă te consideri prieten/ă cu mine, demonstrează pînă la urmă că eşti prieten cu adevărat. Demonstrează prin fapte concrete şi reale. Sună-mă şi întreabă ce mai fac? Scrie şi întreabă ce mai fac şi cum îmi mai merg treburile, dacă-s bine, sănătoasă? Că doar aşa fac prietenii. Se sun şi îşi scriu reciproc, nu? Relaţia asta de prietenie dintre două persoane trebuie să vină din ambele părţi, nu doar dintr-o parte. Adică, eu nu înţeleg de ce numai eu trebuie să îţi scriu şi să fie prietenă cu tine? Bine, eu pot fi prietenă cu tine, dar întrebarea mea e următoare: oare tu îmi eşti prieten?  Asta în contexul în care mă întrebi de ce nu îţi scriu? Dacă răspunsul tău este da, păi demonstrează că îmi eşti prieten, prin vorbe şi fapte concrete şi reale. Să afirmi că apreciezi o persoană nu ştiu în ce măsură înseamnă asta că eşti prieten, pentru că, demonstrezi asta. Sau tu eşti prieten cu mine doar cînd ai nevoie de mine şi ajutorul meu?
Eu om obosit să scriu doar eu, de parcă numai mie îmi trebuie discuţiile astea şi prietenia ta. Staţi liniştiţi, tot ok! Sunt mare, am creier în cap şi mă descurc şi singură dacă e ceva. Chiar dacă am apelat la ajutorul unor „prieteni”, m-au refuzat motivînd că „nu pot”, „nu am”, „sunt ocupat”, se vedea pe el/ea că poate să mă ajute, dar nu vrea să ajute. Dragii mei, cînd cunoşti un om, se simte cînd spui minciună. Şi dacă spui o minciună, spune-o pînă la urmă, în aşa fel, încît şi tu să crezi ceea ce spui. Se vede şi simte cînd omul minte. Aşa că, lăsaţi-o baltă. Plus la asta, am luat deja exemplu de la voi. Şi cel mai important - s-a terminat cu relaţia de prietenie dintre mine şi multă lume. Eu înțeleg că v-am deprins numai eu să vă scriu și să vă sun, dar gata, s-a dus trenul din gară.
În final, vă rog şi insist chiar: nu vă mai supăraţi pe mine şi cel mai important, nu-mi mai reproşaţi de ce nu vă scriu? Nu vă scriu pentru că mi-am schimbat părerea despre oameni, despre prietenii. Apreciez oamenii care mă respectă, mă sună şi îmi scriu. 
Aşa că, toate bune şi frumoase! În viaţă primeşti ceea ce oferi. Aveţi grijă ce oferiţi! Un om dacă pleacă, pleacă pentru totdeauna.

Sursa imaginii:Citate alese

luni, 20 iulie 2015

Cafeaua britanicului și meseria de bibliotecar

Presupun că în ultimul timp am observat cu toții prezența străinilor în Chișinău. Vin fie în interes de afaceri, fie în scop turistic. Mă rog, în fine...
Astăzi, a fost o situație mai deosebită și mai neașteptată. Adevărul e că eu nu lucrez într-un departament relații cu publicul și ceea ce urmează să zic ar putea fi o părere nu tocmai corectă. Lucrez la o bibliotecă publică și am fost rugată dacă pot spune așa, să merg la colegii de la Biblioteca Națională a Republicii Moldova să iau niște cărți. Ok. Toate bune și frumoase pînă aici. Deși sunt o angajată a biblioteci, evident că am acces la toate cărțile posibile și imposibile. La cea națională merg în situații din astea excepționale, doar dacă la noi nu e cartea de care ai nevoie sau dacă te roagă cineva. 
După ce am trecut de toate formalitățile necesare Bibliotecii Naționale, așteptam să mi se aducă cărțile necesare. La un moment dat, se apropie un britanic, cu doua cafele în mîine și ne servește; într-o limbă română amestecată cu engleza zicînd că într-o mînă ține o cafea și cealaltă capucino, dar și foarte încurcat și un pic emoționat aș zice. Observînd deja că e britanic i-am zic că poate să... speak in English. S-a luminat la față cînd am început să vorbesc pe limba lui. Probabil că nu a avut de-a face cu prea mulți moldoveni vorbitori de engleză (nu că m-aș lăuda acuma eu cu engleza mea). Deși i-am zis politicos că nu e cazul să-și facă griji, a insistat. Am luat deja cafelele, mulțumindu-i. I-am dat o cafea și colegei de la Națională, zîmbind și aceasta la rîndul ei.

Mda! 

E pentru prima dată cînd mi se întîmplă așa ceva. Nici nu știu de cîte ori se întîmplă situații de genul ăsta. Indiferent de ce naționalitate e tipul/a. Adevărul e că în Occident, opinia publică are și o altă părere despre bibliotecari și ceea ce fac ei. De aici poate și gestul britanicului. La noi, în schimb, ce se întîmplă? Toată lumea crede că noi, bibliotecarii stăm toată ziua citind ziare, reviste și cărți, le dăm respectiv le luăm de la utilizatorii de bibliotecă. Și încă primim bani degeaba. Atunci cînd ești întrebat unde lucrezi?, unii îți fac o privire de parcă zici că am ucis un om (sau ceva de genul). E depășita faza asta cu părerea pe care o are lumea. Lumea s-a schimbat. Respectiv s-a schimbat și biblioteca. Serviciile de biblitoecă s-au schimbat și modernizat. Fișa postului a bibliotecarului mai presupune și altceva decît... „cititul cărților toată ziua și datul cărților”. Nu mai are rost să zic acuma ce s-a schimbat că oricum nu o să credeți și nu o să înțelegeți prea multe, dar chiar și așa, o să vă gîndiți în mintea voastră „ce e așa mare lucru să faci aia sau aia?”
Dar gestul britanicului a fost plăcut. Unul mai mult sau mai puțin memorabil. Iar părerea moldoveanului referitor la meseria de bibliotecar, probabil va rămîne mult timp înrădăcinată în stereotipurile țării. Și încă te va întreba „ție chiar așa tare îți place să lucrezi la bibliotecă?” 
(Poate da, poate nu. Hwo knows?)

marți, 20 ianuarie 2015

Vestimentația și moldovenii

Citisem azi o postare a unui blogger despre vestimentația la moldoveni, vezi tu, de ce nu poartă ei haine colorate? Dar chiar așa, de ce?
Deja depinde de fiecare din noi ce stil vestimentar avem, dacă ne plac culorile țipătoare, dacă impune serviciul să te îmbraci la patru ace, dacă poți să îți permiți financiar o garderobă bine merci. Cică acest Vitalie Cojocari, și-a cumpărat o pereche de pantaloni. Dar nu oricare afirmă el. „Pantaloni erau portocalii. Portocalii ca portocala, ca mandarina. Până în acel moment toți pantalonii îmi erau negri, gri sau… blugi albaștri. Doar sunt moldovean, deci trebuie să mă înscriu cromatic în norodul din care provin. Nu-i așa?” 
Nu neapărat. Fiecare se îmbracă cum vrea, deși fiecare țară are obiceiurile, tradițiile și stereotiopurile sale. E adevărat ca noi suntem încă sub influența mentalității sovietice, dar asta e. Suntem rusificați și mai avem ceva timp ca să ne... „dăm cu lumea”. Dar chiar și așa, fiecare se îmbracă cum dorește, nu? Suntem individuali și punctum. Colorat, alb, negru, gri, deja asta e partea a doua. 
Ce am observat eu e alta. Te îmbraci bine și apar întrebări de genul: ai o zi de naștere? Dar cu ce ocazie așa frumos îmbrăcată? Ce elegantă ești azi îmbrăcată! Ai așa o coafură așa frumoasă azi, te întîlnești cumva cu un băiat? 
Chiar asta e problema? Consider că te îmbraci pentru că trebuie să fie o etică a vestimentație, respectiv trebuie să te îmbraci corect și frumos în fiecare zi, nu doar ocazional. Adică hai acuma să ne îmbrăcăm frumos doar la zile de naștere, nunți și cumătrii, iar în restul zilelor... să luăm exemplul celor care nu au casă și se îmbracă cu hainele murdare și urît mirositoare. 
Grija de sine ar trebui să fie un atu și să te pună în avantaj și nu invers. La noi și așa se exagerează în ceea ce privește vestimentația și de multe ori se exagerează. Dar, în schimb, știm să ne plîngem că avem salarii mici. 


Sursa imaginii: www.anunturi.crom.ro

sâmbătă, 16 august 2014

Despre vestimentație... în Moldova

Chiar dacă trăim într-o țară săracă, uite că hainele sunt, totuși, primordiale pentru noi. Cînd mergem la serviciu ne aranjăm, ne gătim, ne machiem, ne parfumăm și chiar dacă știm că suntem chitiți... oricum ne uităm în oglindă de cîteva ori. Să ne asigurăm că suntem... bine (din punct de vedere al codului vestimentar).
Din păcate la noi, în miraculoasa țară a Moldovei, se pune prea mult accent pe etica vestimentară decît pe altceva. Dar, asta e. Vestimentația face parte din multiplele stereotipuri ale Republicii Moldova.
Și... vrei nu vrei, trebuie să ții pasul cu moda. Asta, indiferent dacă ai bani ori nu. Indiferent dacă îți place să te ții după modă ori. Oricum, acest fapt ne mobilizează oricum să fim atenți la detalii în ceea ce privește articolele vestimentare pe care le avem în garderobă.
Cel mai interesant lucru e că... te îmbraci corespunzător unei zile de lucru – o rochie. Nici mai scumpă, dar nici una chiar second-hand. Nici nu reușești să ajungi bine la serviciu, uite că apar și comentariile: „ce bine arăți azi! Ai o zi de naștere?” ori „Văd că te-ai îmbrăcat în rochie special pentru ședința de astăzi care a avul loc”. Într-o zi, o tipă îmi spune – tu așa oficial te-ai îmbrăcat azi. Ai ceva anume de făcut?” O altă remarcă complet idioată a fost ceva de genul „văd că ți-ai schimbat bretonul. Ai întîlnire cu vre-un băiat diseară?” Ha. Doar pentru că mi-am făcut altfel bretonul decît în mod obișnuit asta nu înseamnă că... obligatoriu trebuie să mă întîlnesc cu un băiat. Și cum să înțeleg asta: dacă ai pe cineva – te îmbraci și îți aranjezi părul la patru ace, iar dacă ești singură – te îmbraci ca un boschetar?
Nu înțeleg de ce ar trebui să te îmbraci bine doar dacă ar fi vorba de o zi de naștere, ședințe ori întîlniri cu vre-un băiat. Asta dacă la noi în Republica Moldova se pune așa mare accent pe haine.
Obosită de comentarii idioate, acum aproximativ doi ani în urmă am scris un status pe facebook.com ceva de genul precum că eu obișnuiesc să mă îmbrac pentru mine nu pentru cineva ori zi de naștere/nuntă/cumătrie.
Evident că... comentariile au apărut. Cu bune și rele.
O colegă de serviciu a comentat ceva aproximativ precum și faptul că ea se confrunta cu aceeași problemă la rîndul ei în timp ce o altă colegă mi-a replicat că „vine un timp, cand te vei întreba cu tristeţe: „de ce, nimeni nu se mai adresează la mine, ca pe vremuri?! Îți formezi, de una singura stereotipuri, de fapt, te consideri, mare cucoana?  Sunt sigură, că nu te invidiază nimeni, la servici, în special, și dacă te întreabă, au vorbit din amabilitate, din amicie, fără un gînd rău... Personal, nu te-am întrebat, niciodată, și mă întreb, de ce te-ar invidia cineva? Chiar mă pui pe gînduri.”
Nu mă consider de loc cucoană. De ce m-aș considera? Chiar de ce? Doar că nu simt nevoia asta să fiu băgată în seamă, iar așa zisele vorbe frumoase, ar fi, de fapt, vorbe goale. Pentru că nu înțeleg de ce m-aș îmbrăca frumos doar pentru cineva ori ceva anume.
Tot ea, colega, comentează „pîn-la urmă, nu te înțeleg, ce anume așa te supără. Poți să-ți ridici moralul dintr-un răspuns permanent: Fetelor, da’ chiar merg să mă sărut cu iubitul meu; cum să arăt rău în acest caz? Iar tu, faci, mare haz din nimic, și-ți... „reduci” din respectul față de sine. Nu doar atît...” Ha.

Păi chiar și dacă merg să mă sărut cu iubitul, deja este evident că o să mă îmbrac frumos. Ce treabă ai tu cu asta. Ș-apoi un obișnuiesc să fac public viața mea personală. Am spus cîte ceva și am rămas șocată de crede humea, în schimb. Mi-am făcut o impresie că viața personală trebuie ținută bine sub cîteva lacăte, un doar a uneia. Dacă zic că urmează să mă văd cu iubitul… atîta-mi trebuie. Se începe tona de întrebări. Dar ăsta e subiect aparte deja.
Înțeleg că stereotipuri sunt multe. Dar... dacă punem așa mare accent pe haine... de ce mai întrebi cu ce ocazie te îmbraci așa?

Sursa imaginii: www.goingout.ro