Tom și Jerry: cum s-a născut acum 80 de ani desenul animat care arată faimoasa rivalitate dintre pisică și șoarece

O pisică animată, obosită de un șoricel enervant, care locuiește în casa sa, își proiectează un plan de a-l da afară punându-i o capcană plină de brânză. Șoarecele, care nu este prost, îndepărtează brânza fără probleme și pleacă cu stomacul plin.

Știați că Tom și Jerry împlinesc 80 de ani?

Poate, puteți ghici ce se întâmplă în continuare. Povestea se încheie ca de obicei: pisica urlă de durere în timp ce un alt plan eșuează.
Istoria ficțiunii poate fi familiară, dar povestea reală din spatele desenului poate să nu fie.

Cum au devenit Tom și Jerry, care împlinesc 80 de ani în această săptămână, unul dintre cele mai cunoscute cupluri animate din lume?

Duetul de animale a fost creat într-un moment de disperare.

Departamentul de animație al studioului Metro-Goldwyn-Mayer (MGM), unde au lucrat creatorii Bill Hanna și Joe Barbera, s-au luptat fără succes pentru a emula alte studiouri care au creat personaje precum Porky Pig și Mickey Mouse.

Tom și Jerry s-au născut datorită geniului lui Bill Hanna și Joe Barbera.

Animatorii, ambii sub 30 de ani, au început să-și gândească propriile idei.
Barbera a spus că iubește conceptul simplu de desen animat al unei pisici și al unui șoarece, cu conflict și persecuție, deși era o idee care fusese făcută de nenumărate ori înainte.
Puss is the Boot (tradus în română ca „Pisica câștigă pantoful”) a fost primul scurtmetraj de animație lansat în 1940.
Debutul a fost un succes și a obținut studioul o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun scurtmetru animat. În ciuda muncii lor, animatorii nu au primit creditul.
Când au început, șefii le-au spus să nu-și pună toate ouăle într-un coș. Dar s-a schimbat părerea când a ajuns o scrisoare de la o figură influentă a industriei din Texas, care întreba când va vedea o alta dintre acele „minunate desene animate despre pisici și șoareci”.
Jasper și Jinx, cum au fost numiți inițial, au devenit apoi Tom și Jerry.
Potrivit Barbera, nu a existat nicio discuție reală dacă personajele vor vorbi sau nu. După ce au crescut cu filme silențioase cu Charlie Chaplin, creatorii au știut că pot fi distractivi fără dialog.

Muzica compusă de Scott Bradley a evidențiat acțiunea de complot, iar țipătul uman al lui Tom a fost interpretat chiar de Hanna.

În cea mai mare parte a următoarelor două decenii, Hanna și Barbera au supravegheat producția a peste 100 de pantaloni scurți.

Fiecare a durat săptămâni pentru a produce și a costat până la 50.000 USD, așa că doar o mână putea fi făcută în fiecare an.

Aceste filme „Tom și Jerry” sunt considerate universal cele mai bune, pentru bogatele lor animații desenate manual și fundaluri detaliate care i-au ajutat să câștige șapte premii Oscar și apariții în filmele de la Hollywood.

„Pariez că atunci când i-ai văzut ca un copil sau chiar dacă îi privești acum, îți va fi greu să știi când au fost făcuți”, spune Jerry Beck, istoric de desene animate, care a lucrat și în industrie.

„Există ceva despre animație. Este ca și cum este mereu curent, nu se estompează”, spune el.

„Un desen este un desen, este ca atunci când veți vedea picturi. Da, știm că sunt din 1800 sau 1700, dar nu contează și astăzi vă vorbesc în continuare”.

„Asta se întâmplă cu aceste desene animate. Ceea ce am învățat de-a lungul timpului este că sunt cu adevărat o artă grozavă. Nu sunt divertisment de unică folosință.”

Jerry a dansat cu Gene Kelly în musicalul „Anchors Aweigh” („Lifting Anchors”) în 1945.

De asemenea, Tom și Jerry au apărut alături de înotătoarea și actrița Esther Williams în „Dangerous When Wet” în 1953.

Tom și Jerry în Războiul Rece
Când producătorul Fred Quimby s-a retras la mijlocul anilor '50, Hanna și Barbera au preluat departamentul de desene animate MGM. Au fost perioade de reduceri bugetare.
Șefii studiourilor, amenințați de popularitatea din ce în ce mai mare a televiziunii, și-au dat seama că pot câștiga aproape la fel de mulți bani dacă vor difuza vechile scurte în loc să le facă pe altele noi. episoade.
Dar câțiva ani mai târziu, MGM a decis să-i revigoreze pe Tom și Jerry fără creatorii lor originali. În 1961, un studiu a fost subcontractat la Praga, capitala Cehoslovaciei de atunci, pentru a economisi costurile.
Gene Deitch, un animator originar din Chicago, a avut sarcina de a conduce noua versiune, dar a avut probleme cu bugetul strâns și cu un personal fără cunoștință de original. Studioul său a făcut în secret și episoade cu alte desene animate, inclusiv Popeye. Numele cehe au fost americanizate în credite pentru a împiedica telespectatorii să asocieze programele cu comunismul.

„Prin Cortina de Fier [granița politică, ideologică și, în unele cazuri, fizică între vestul și estul Europei], animatorii de la studioul din Praga nu au văzut niciodată un desen animat al lui Tom și Jerry”, a spus Deitch  mai târziu la radio.cz.

Critica fanilor
Însă Deitch știa că va fi „în linia de foc” a fanilor, iar cele 13 desene animate ale sale sunt etichetate în mod regulat cel mai rău.
În mai multe interviuri, el și-a recunoscut reputația proastă și a dezvăluit că a primit chiar o amenințare cu moartea pentru ei.

După Deitch, sarcina i-a revenit lui Chuck Jones, cel mai cunoscut pentru munca sa la Looney Tunes la Warner Brothers.
Cu el, sprâncenele lui Tom au devenit mai groase și chipul lui mai strâmb, iar el arăta mai mult ca personajul doctorului Seuss, Grinch-ul pe care Jones îl încuraja și el.
Mark Kausler, 72 de ani, este unul dintre multele persoane care au amintiri bune despre creșterea lui Tom și Jerry.
Din nou și din nou, și-a târât tatăl pentru a urmări scurtmetrajele la cinematograful său local din St Louis, Statele Unite.
Kausler a început să-și confecționeze propriile desene animate, parțial inspirate din acele personaje, și a construit o carieră extinsă a propriei sale animații.

„O mare parte din aceasta se bazează pe modul în care arată personajele, timpul, modul în care funcționează muzica și totul”, spune el. „A fost o formulă atât de minunată, modul în care totul a fost interconectat”.

„Și când au încercat să o scoată la o parte și să o pună din nou împreună cu o altă echipă și un alt tip de designer și o altă comedie, mi s-a părut ireal.”
Kausler a ajuns prea târziu în industrie pentru a lucra la „Tom și Jerry”, dar amintiți-vă emoția momentului „monumental” când Hanna și Barbera s-au prezentat la școala lor de animație.

Celelalte succese
Pe MGM, televiziunea arăta ca un „cuvânt rău”, dar după ce au devenit independenți, Hanna și Barbera au reușit să intre în acea lume nouă.
Cu episoade mai lungi și bugete mai mici, și-au adaptat stilul de animație și au folosit trucuri pentru a economisi timp și bani.
Desenele sale au dominat televiziunea pentru copii timp de zeci de ani.
Mai întâi au reușit la începutul anilor ’60 cu personaje precum Huckleberry Hound și Yogi Bear (The Yogi Bear) și apoi au venit The Flintstones („The Flintstones”), Top Cat („Don Cat și gașca lui”) și Scooby Doo.
În anii ’70, duo-ul creativ de succes a revenit la „Tom și Jerry”.
Până atunci, multe dintre primele episoade erau considerate „prea violente” în conformitate cu noile standarde emise pentru posturile de televiziune.
Noile episoade, cu duo ca prieteni, nu au trăit niciodată la succesul originalelor.

Controverse
Ca și alte desene animate ale vremii, programul a primit și critici pentru reprezentările sale rasiste.
În special, personajul lui Mammy Two Shoes, o servitoare neagră cu un accent exagerat sudic, care este în general văzut de la talie în jos, a fost descris ca un desen animat rasial ofensator.
Părți ale seriei conțin și glume cu reprezentări derogatorii ale asiaticilor și nativilor americani.
Când originalele au fost difuzate la televiziunea americană în anii '60, unele scene au fost editate, iar Mammy a fost înlocuită de noi personaje adăugate de echipa Jones.
În prezent, episoadele cele mai grave sunt de obicei eliminate din colecțiile de relansare și platformele de transmisie.
S-a atras atenția asupra acestui lucru în 2014, când Amazon Prime Instant Video a adăugat un avertisment „prejudecățelor rasiale” în serie.

Filmul „Tom și Jerry” au avut o colecție dezamăgitoare în 1992.

Popularitate
„Tom și Jerry”, cu momentele sale violente și umorul său negru, rămâne extrem de popular în întreaga lume.

Poate fi găsit la televiziunea copiilor de pretutindeni, din Japonia până în Pakistan, iar un joc nou despre ele pentru telefoanele mobile are peste 100 de milioane de utilizatori în China.

În mod surprinzător, programul a jucat și în titlurile de știri. Mesajele subversive ascunse din „Vrăjitorul din Oz”
În 2016, un înalt oficial egiptean a încercat să dea vina pe vigneta creșterii violenței în Orientul Mijlociu, iar liderul suprem al Iranului a comparat relațiile țării sale cu Statele Unite cu Tom și Jerry cel puțin de două ori.
Fiind un desen animat obișnuit pe programarea BBC timp de zeci de ani, emisiunea a devenit deosebit de populară în Marea Britanie și un sondaj din 2015 i-a numit pe Tom și Jerry drept cea mai populară vinie în rândul adulților din țară.

Din 2014, o nouă versiune a programului flash animat este difuzată în loc să fie desenată de mână.

La 80 de ani de la crearea sa, pisica și șoarecele au apărut peste tot, de la o versiune „pentru copii” la un film muzical din 1992, unde au cântat și au vorbit.

Bill Hanna a murit în 2001, iar Joe Barbera, în 2006. Cu un an înainte de moartea sa, Barbera a apărut pentru ultima oară în credite într-un scurtmetraj de Tom și Jerry, care a fost și primul fără colegul său.

„Ne-am înțeles perfect, fiecare a avut un respect profund pentru munca celuilalt”, a spus el despre relația sa de muncă.

Warner Brothers, care deține acum drepturile pentru „Tom și Jerry”, va lansa un nou film înainte de Crăciunul acestui an. Nu se știe prea multe despre proiect, cu excepția faptului că actori precum Chloë Grace Moretz și Ken Jeong au semnat un contract.

Pentru Jerry Beck, apelul de durată al „Tom și Jerry” vine în parte din apropierea universală a personajelor.

„Cred că majoritatea oamenilor se pot identifica cu micuțul Jerry, deoarece există întotdeauna un opresor în viața noastră”, analizează el.


„Avem întotdeauna pe cineva, șeful nostru, un proprietar, politică, orice. Și încercăm doar să ne trăim viața și cineva vrea să ne deranjeze.”

Articol scris de Kelly-Leigh Cooper pentru BBC și publicat azi, 11 februarie 2020.

Josh Charles ne-a explicat plecarea din „Soţia perfectă”

Recomand un interviu cu un actor tare drag mie, Josh Charles. A avut rol principal în serialul The good wife.

De ce nu ţi-ai mai prelungit contractul şi ai decis să pleci din serial?

Josh Charles: A fost un proces personal. Acest serial şi această experienţă au fost unele dintre cele mai frumoase din cariera mea. Nu a fost o decizie luată uşor. Dar după patru ani şi jumătate, patru sezoane întregi, filmări de 9 luni şi ceva anual la acelaşi rol… Am simţit că am explorat tot ce doream şi că sunt gata de experienţe creative noi. Mi-a expirat contractul şi am ales să nu îl reînnoiesc, ba chiar am rămas în serial multă vreme după ce expirase. Am făcut asta pentru că iubesc serialul şi am vrut să-i ofer personajului meu un rămas-bun cum se cuvine. Asta a fost mereu dorinţa mea, indiferent de câte episoade ar mai fi vrut ei să fac, 5 , 15… Am vrut să le fac pentru a-i ajuta cât de mult am putut.

Când ai aflat cum va ieşi Will din serial?

În sezonul patru, am vorbit cu Robert King, unul dintre creatorii serialului, despre cum vom trata plecarea mea. Am vrut să părăsesc personajul şi serialul într-o manieră corectă. Am discutat mult despre revenirea mea anul acesta, după expirarea contractului, pentru mai multe episoade, pentru a-mi lua rămas-bun cum trebuie de la personaj şi pentru a face parte din povestea acestui sezon. Mi s-a părut interesant. Aşa că pe la mijlocul sezonului 4, când am decis că nu-mi voi prelungi contractul, am aflat cum vor să-i încheie povestea lui Will. Şi i-am sprijinit. Plecarea mea le-a oferit câteva opţiuni şi cred că au ales-o pe cea mai dramatică, iar asta duce serialul într-o direcţie nouă. Au ales calea cea grea şi am apreciat asta, mi s-a părut mai interesant aşa.

Ce ţi-a spus Julianna Margulies pentru a te convinge să rămâi?

Jules a avut un rol important în a mă convinge să mai stau. Dar a glumit când a spus că poate voi avea un copil şi voi avea nevoie de bani pentru a-l da la şcoală… Nu banii au contat pentru mine. Julianna m-a convins să mai rămân, pentru ca echipa să poată crea un rămas-bun potrivit personajului, pentru a le dat timp să pună la punct ceva – şi cred că am reuşit asta. Mi-e prietenă bună şi mi-a înţeles şi respectat punctul de vedere – ea însăşi trece prin ceva similar, e într-un serial de multă vreme, şi îşi dă seama ce înseamnă să vrei să faci altceva. Mi-a spus: „Cum ar fi dacă am face asta? Dacă am explora asta?”, am avut o discuţie fructuoasă şi m-a făcut să mă gândesc să fac mai multe episoade decât îmi imaginasem. Dar nu a fost o chestiune de bani, e important să se înţeleagă asta. A fost doar o glumă.

 Ce planuri de viitor ai?

O să fac actorie în continuare, filme, seriale, teatru… Lucrez la un proiect pe care vreau să-l regizez. Voi face o mulţime de lucruri diferite. Tocmai am terminat un film independent („Bird People” – n.r.)… Proiecte noi vor apărea, nu am ceva clar săptămâna asta, dar abia aştept să explorez şi alte proiecte. Am primit o mulţime de scenarii deja, sunt foarte norocos. Mi-e greu să spun care va fi următorul rol mare pentru mine, dar când îl voi vedea voi şti, fie că va fi într-un serial, într-un film sau într-o piesă de teatru. Depinde de scenariu şi de rol, nu-mi pasă unde va fi atâta timp cât voi avea timp de alte lucruri în cursul anului – pentru călătorii, familia mea sau muncă la un proiect micuţ pe lângă. Lucruri pe care nu le prea poţi face dacă filmezi nouă luni şi ceva pe an.

Câte persoane au ştiut la filmări despre moartea lui Will şi cât de greu a fost să ţii secretul?

Chiar am spus multor oameni. Nu trebuia să o fac, dar am spus unor persoane care ştiau să ţină un secret. Vorba aia, pereţii au urechi şi ferestrele ochi. Aşa că nu le-am spus decât celor care ştiau să ţină informaţia doar pentru ei. Anul trecut, am căzut de acord în legătură cu câte episoade voi mia filma şi Robert (King) mi-a spus despre finalul acesta dramatic la care se gândeau. Dar la filmări, pe platouri, ştiau doar câteva persoane şi, pe măsură ce se apropia momentul am luat deoparte tot mai mulţi oameni şi le-am spus, în privat, ce şi cum. Şi restul oamenilor care nu au ştiut nimic au aflat când au citit scenariul şi au avut un şoc. Am încercat să ţinem secretul cât mai bine şi a funcţionat. În zilele noastre e greu să poţi ţine aşa un secret, dar cred că am făcut treabă bună.

 Care crezi că a fost, de-a lungul serialului, cel mai bun şi cel mai prost moment al lui Will?

E o întrebare foarte bună şi habar nu am. M-ai blocat, pentru că trebuie să-ţi spun un secret: am o memorie îngrozitoare. Nu pe termen scurt, pentru că învăţ replicile foarte rapid, dar pentru a-ţi răspunde la întrebare ar trebui să-mi aduc aminte fiecare episod. Şi nu pot face asta, sincer. Dar cred că Will s-a comportat cel mai rău când dorea să facă ceva pentru a câştiga cu orice preţ un caz şi asta l-a forţat să mergă pe o linie foarte fină din punct de vedere etic şi moral. Nu cred că era un om rău, dar cred că a făcut uneori lucruri discutabile. Cel mai bun moment al lui… iar, nu ştiu care a fost. Cel mai mult îmi plac la serial aceste extreme de care întrebi. Îmi place că personajele nu sunt nici bune, nici rele, nu există extreme de genul ăsta. Oamenii fac lucruri dubioase şi fac şi lucruri onorabile şi nu ştii niciodată ce crezi despre ei. Am admirat mult asta la scenariu şi am încercat să îmbrăţişez ambiguitatea asta: uneori îţi plac, alteori nu. Şi e în regulă să fie aşa. Nu e un concurs de popularitate, să ştii. Will e avocat, ce naiba! Nu m-am gândit niciodată „Asta o să-l facă să pară un nemernic?”. Nu-mi pasă! Să pară oricum o părea. Unele dintre cele mai distractive momente în pielea acestui personaj au fost momente de genul acesta, care au părut organice şi ancorate în realitatea meseriei de avocat.

Interviul integral îl puteţi citi aici.

The Post: Secretele Pentagonului, filmul care îți arată munca dintr-o redacție de ziar

Dacă vrei să vezi cum se lucrează într-o redacție de ziar, ce decizii se iau cînd vine vorba de articole ce vizează un subiect de ordin top secret și mai ales unul de război precum SUA-Vietnam, protejarea surselor, decizii grele la miez de noapte (chiar înainte de a da ziarul la tipar) dar și riscul de a fi închis ziarul păi, ești invitat să urmărești filmul The Post: Secretele Pentagonului.

Filmul a apărut în anul 2017 în regia lui Steven Spielberg cu Meryl Streep, Tom Hanks, Sarah Paulson, Bob Odenkirk în rolurile principale. 

Steven Spielberg revine pe marile ecrane alături de Meryl Streep şi Tom Hanks cu „The Post: Secretele Pentagonului” , un film care aduce în prim plan subiectul controversat al unuia dintre cele mai mari scandaluri care au vizat vreodată Pentagonul.

În rol principal îl regăsim pe Tom Hanks, care îl interpretează pe editorul Ben Bradley, cel care alături de Katharine Graham (Meryl Streep), prima femeie editor al unui ziar american important, se aruncă într-o cursă contra-timp împotriva publicaţiei The New York Times. Miza este deconspirarea unei mari muşamalizari guvernamentale, care implică informaţii referitoare la trei decenii de activitate a patru preşedinţi de stat.

Pentru a reuşi, Ben Bradley şi Katharine Graham trebuie să-si depăşească propriile neînţelegeri, în timp ce carierele lor sunt pe cale să fie distruse, iar libertatea lor este mai fragilă ca oricând. În discuțiile lor se vorbește despre necesitatea unor reporteri buni pentru că „calitatea... şi rentabilitatea merg mână în mână”.

Din moment ce cotidianul Washington Post a decis să publice (în 1971) o serie de documente clasificate, secretele guvernamentale aflate au aruncat în aer scena politica din SUA. Ca să nu mai zic de implicarea altor organe de stat cu rugămintea de a nu mai face public anumite documente de stat. Deși cele două cotidiane au fost chemate în judecată, alte ziare au publicat aceste documente care presupuneau a fi secret de stat. 

Tot de aici vine și încurajarea unei prese libere și democratice. 

Sursa pozei: cinemagia.ro

Serialul Rebel în California (titlu original: The O. C.)

Am privit serialul ăsta de vreo 2-3 ori. Deși e destinat adolescenților, are serialul ăsta părțile lui bune. Și frumoase. Și emoționante, de ce nu? Deși a fost filmat în anii 2003-2007, vi-l recomand cu încredere.

Serialul descrie povestea unui grup de tineri și familiile acestora, care trăiesc în Orange County,

California. Rebel în California a fost difuzat în peste 50 de țări din lumea întreagă și a fost unul dintre cele mai populare seriale în 2003. Acțiunea din film are în centru pe Ryan Atwood, un tânăr provenit dintr-o familie dezbinată care este adoptat de Sandy și Kirsten Cohen. Ryan și fratele său vitreg Seth interacționează cu lumea bună din Orange County, California, împreună cu prietenele lor, Marissa Cooper, Summer Roberts. Acțiunea serialului e centrată frumos pe aceste personaje. Viața de lux pe care o duce familia Cohen îi oferă posibilitate lui Ryan să vadă o altă parte a vieții. Se disciplinează dacă pot spune așa, este admis la școala privată, Harbor, interacționează cu alți adolescenți din familii bogate ceea ce îl face să se simtă incortabil pentru început. Din

fericire, a avut suportul lui Sandy și Kirsten, cea din urmă fiind inițial sceptică în ceea ce privește situația și mediul de unde provine Ryan. Între timp, se împrietenește cu Seth, fiul cuplului Sandy și Kirsten Cohen. Se îndrăgostește de Marissa Cooper, vecina familiei Cohen, totodată cea mai populară și frumoasă fată a școlii unde învață. Între timp, și Seth formează un cuplu cu Summer Roberts, cea mai bună prietenă a Marissei și formează o frumoasă poveste de dragoste. Așa că, puteți urmări povestea de dragoste a două cupluri adolescentine: Ryan-Marissa și Seth Summer (cu dragoste dar și cu ceartă, cu plimbări, cu despărțiri și împăcări).

E demn de urmărit și prietenia dintre cele două fete: Marissa și Summer. Vedeți aici un articol în engleză la temă și învățați lecția. Mai puteți urmări și povestea de dragoste dintre cuplul Cohen: Sandy și Kirsten, să vedeți cum e să fii avocat în Orange County, cum e să fii căsătorit cu fiica celui mai influent om din regiune și care, ca fapt divers, nu prea îl are la inimă pe Sandy. 

Actorii sunt bine selectați, cu șarm, cel puțin cei care joacă în rolurile principale. E un serial cu o poveste de dragoste frumoasă și vă va emoționa profund, cred eu. Personal, am îndrăgit foarte mult două actrițe din serial: Mischa Barton și Kelly Rowan.

Sursa imaginilor: Huffington Post

Comedia Kangaroo Jack

Dacă vrei să te relaxezi un pic, n-ai decît să te uiți la filmul Cangurul Jack, (Kangaroo Jack în

original). Deși filmul e din 2003, merită văzut. E povestea a doi prieteni foarte buni, Charlie Carbone (Jerry O’Connell) și Louis Fucci (Anthony Anderson).

De cînd i-a salvat viata lui Charlie, acum 20 de ani, Louis s-a băgat împreunã cu acesta în tot felul de scheme de îmbogățire rapidã, care nu au fãcut decît să-l compromitã pe Charlie în ochii tatălui său vitreg, șeful mafiei locale, Sal Maggio (Christopher Walken). Dar cînd Louis îl acosteazã pe Charlie, pentru a-l ajuta să escorteze un camion plin cu televizoare furate, prin oraș, ei reușesc fără să vrea să aducă poliția la depozitul lui Sal. 

Cînd totul pare pierdut și ei asteaptă să devină hrană la pești, Sal se decide să le mai acorde o ultimă șansă. Nu trebuie decît să ducă 50.000$ bani gheață, unui asociat al lui Sal, undeva la granița australiană. Toate aventurile încep în Australia. Ce pățesc cei doi prieteni, aflați privind filmul. 

Ca să vă convingeți că merită văzut - nu aveți decît să urmăriți trailer-ul.

Sursa imaginii: www.imdb.com

Filmul Tenis cu moldovenii

Iată așa un film (dar şi carte), Tenis cu moldovenii. Filmul este bazat pe fapte reale. Tony Hawks a ajuns prima dată în Republica Moldova în urma unui pariu. El trebuia să învingă la tenis selecționata Moldovei de fotbal. Aşa încep aventurile scriitorului englez în Moldova.

Privind acest film, îmi trezește niște amintiri așa, ciudate nu știu cum. Așa sumbră era Moldova noastră de parcă zici că e filmat încă de pe vremea lui Papură-Vodă. Autobuzele alea... apartamentul unde a stat Tony, covoarele de pe pereți, paharele din care băuse chefirul și scepticismul lui Tony de a bea chefir, taxiurile alea sovietice și galbene. Accentul moldovenilor cînd vorbesc engleză e culmea, dar mă rog, asta e partea a doua. Deși filmul ăsta face o imaginea cam negativă Republicii Moldova și te face să-ți fie rușine de unde ești... Presupun că străinii care au privit acest film, s-au interesat și ce prezentăm noi ca țară, unde ne aflăm și tot restul.

Dar e plăcut că în acest film au fost incluși și actori moldoveni. Cine ar putea să reprezinte cultura moldovenească, accentul și alte lucruri specifice dacă nu tot un moldovean?

În fine. 

E un film cu mult umor, chiar dacă e și mult umor negru. Deși sunt abateri de la carte, vă recomand să priviți acest film. Cei care nu au citit cartea - vă recomand să o citiți mai întîi.

Pentru cei care nu au fost niciodată în Moldova - realitatea s-a schimbat. Este diferență întresfîrșitul anilor 90 și prezentul.

Trailer-ul poate fi văzut aici. Vizionare plăcută!

Dar și lectură plăcută!

Sursa imaginii: zpatiu.wordpress.com

Bridget Jones însărcinată

Bridget Jones lua întreaga lume pe nepregătite în 2001, când reuşea, cu umorul fără perdea şi

imposibil de complicata ei viaţă, să strângă încasări de 11 ori mai mari decât bugetul. Una dintre cele mai iubite comedii romantice ale mileniului, Jurnalul lui Bridget Jones a avut parte de un sequel nu foarte iubit în 2004 şi iată că vineri o reîntâlnim pe neîndemânatica eroină în Bridget Jones însărcinată/Bridget Jones's Baby. Chiar dacă nu-i lipsesc sughiţurile şi se împiedică pe ici, pe colo, noul film cu Bridget merită din plin o vizită la cinema.

Bridget (Renée Zellweger) are acum 43 de ani şi, deşi în filmul anterior destinul părea să-i netezească drumul alături de Mark Darcy (Colin Firth), în prezent o întâlnim înfruntând viaţa tot de una singură. Problemele de la serviciu (noii şefi vor să tabloidizeze ştirile televiziunii) sunt dublate de singurătate: au trecut vreo cinci ani de când Bridget l-a părăsit pe Mark şi de atunci nu a mai avut nicio relaţie. Totul se schimbă când Bridget ajunge la un festival de muzică, unde dă, printre noroaie şi corturi, de Jack (Patrick Dempsey). O partidă de sex fără prezervativ şi încă una, complet neaşteptată, cu Mark o săptămână mai târziu duc la întrebarea: cine naiba e tatăl copilului lui Bridget Jones?
Aşa că... filmul e foarte interesant. Dacă nu l-ai văzut - neapărat trebuie să-l vezi. Deşi, eu dacă aş fi fost regizoarea filmului, aş fi ales altă actriţă în rolul lui Bridget Jones. Eroina din carte nu corespunde cu eroina filmului. Dar asta e. Din păcate, în Bridget Jones însărcinată nu joacă Hugh Grant, dar am văzut că alţii se bucură că joacă actorul Patrick Dempsey. 
Pe scurt - o comedie romantică. O comedie care vă v-a ridica dispoziţie. O comedie ce trebuie văzută. Asta dacă aţi citit cartea mai întîi.

Trailer-ul în puteți vedea aici.

Sursa imaginii: cinemagia.ro

„Concertul” – filmul pe care l-am revăzut de 5 ori și care încă mă emoționează

Am văzut acest film acum 5-6 ani la cinematograful Odeon în cadrul Festivalului de Film Francez. M-a impresionat foarte mult acest film, fapt care m-a făcut să-l privesc de vreo 4-5 ori. 

Concertul (Le concert) este un film de Radu Mihăileanu lansat în 2009. Andrei Filipov, dirijorul celei mai mari orchestre din Rusia, Orchestra Bolșoi, apreciat în Occident, este concediat în timpul erei comuniste: refuzase să renunțe la interpreții săi din orchestră care erau evrei. Andrei s-a afundat în băutură și depresie. Acum are 50 de ani și încă lucrează la Bolșoi. Ca om de serviciu.

O poveste despre muzică, nedreptate și o a doua șansă

Filmul îl are în centrul poveștii pe Andrei Filipov, fostul dirijor al prestigioasei Orchestre Bolșoi. În perioada comunistă, cariera sa este distrusă după ce refuză să renunțe la muzicienii evrei din orchestra sa.

Ani mai târziu, Andrei nu mai este dirijorul celebru de odinioară. Lucrează ca om de serviciu la Bolșoi și pare că și-a pierdut aproape totul: cariera, prestigiul și sensul vieții.

Apoi apare o șansă neașteptată.

Andrei găsește un fax prin care Orchestra Bolșoi este invitată să susțină un concert la Paris. În loc să lase această oportunitate să treacă, el pune la cale un plan aproape nebunesc: își adună foștii colegi, muzicieni care între timp au ajuns să lucreze ca taximetriști, comercianți sau în alte meserii, și încearcă să-i ducă la Paris pentru a cânta din nou împreună.

Problema este că acești oameni nu mai formează de mult o orchestră.

Dar formează o echipă.

Umor, nostalgie și multă emoție

Unul dintre lucrurile care fac „Concertul” atât de special este combinația dintre comedie și dramă. Filmul are scene pline de umor, inclusiv umor negru, personaje excentrice și situații aproape absurde.

În același timp, în spatele râsului există o poveste dureroasă despre oameni cărora li s-a luat șansa de a-și continua pasiunea.

Andrei Filipov nu încearcă doar să organizeze un concert. Într-un fel, încearcă să-și recupereze viața pe care a pierdut-o cu zeci de ani în urmă.

Iar foștii săi muzicieni au și ei nevoie de această revenire.

Parisul devine scena unei revanșe

Planul lor este nebunesc. Timpul este foarte scurt, orchestra este departe de a fi una profesionistă, iar trecutul îi urmărește pe fiecare dintre ei.

Totuși, ajung la Paris.

Iar ceea ce urmează transformă întreaga poveste.

Concertul final este, pentru mine, unul dintre cele mai puternice momente ale filmului. Muzica devine mai mult decât muzică. Devine memorie, libertate, vindecare și revanșă.

Este momentul în care oamenii care au fost marginalizați, umiliți și despărțiți de pasiunea lor reușesc, în sfârșit, să cânte din nou împreună.

De ce m-a făcut să revăd filmul de atâtea ori?

Cred că tocmai aici se află frumusețea filmului „Concertul”.

Nu este doar despre o orchestră care încearcă să ajungă la Paris. Este despre a doua șansă.

Despre oamenii care, chiar și după ce au pierdut aproape totul, mai pot găsi în ei puterea de a începe din nou.

Este despre prietenie, talent, nedreptate, trecut și speranță. Și, mai ales, despre puterea artei de a aduce oamenii împreună.

De fiecare dată când revăd filmul, descopăr alte nuanțe. Uneori râd la aceleași scene, alteori mă emoționează aceleași momente, iar finalul are aceeași forță.

„Concertul” este unul dintre acele filme pe care nu le recomand doar pentru poveste, ci pentru emoția pe care o lasă după genericul de final.

Dacă vă plac filmele europene, poveștile despre muzică, personajele memorabile și filmele care reușesc să combine umorul cu emoția, „Le Concert” merită cu siguranță văzut.

Poate că, asemenea mie, veți simți nevoia să-l revedeți.

Trailer-ul filmul îl puteți vedea aici. 

Concercul orchestrei Bolshoi îl puteți vede aici. Nu că e frumos film?

Sursa imaginii: www.okhumanities.org

Comedia Something's Gotta Give

Dacă vreţi să zîmbiţi un pic, poate chiar şi în hohote, păi ar fi bine să urmăriţi comedia Something's Gotta Give. În limba română denumirea filmului a fost tradus ca Ceva, ceva tot o ieși. Deşi filmul e din anul 2003, totuşi, vi-l recomand. 

Filmul e un produs Columbia Picture şi îi are în rol principal pe Jack Nicholson, Diane Keaton, Keanu What Women Want, The Parent Trap).

Reeves și Amanda Peet şi aparţine aparținând scenaristului/regizorului Nancy Meyers (

Harry Sanborn (Nicholson) este un burlac cu experiență care are relații doar cu femei sub 30 de ani. În timpul unui așa-zis week-end romantic cu ultima lui cucerire, Marin (Peet), la casa de pe plajă a mamei sale din Hampton, New York, Harry are dureri toracice. Mama lui Marin, Erica Barry (Keaton), o scriitoare de succes, divorțată, se lasă greu convinsă să îi acorde primul ajutor. Când rămân singuri, Harry descoperă cu surprindere că este atras de Erica, motivele fiind potrivite. În ciuda protestelor ei inițiale în ceea ce îl privește pe Harry, Erica simte că redescoperă iubirea. Complicațiile romantice intervin în momentul în care Erica este de asemenea curtată de fermecătorul medic de treizeci și ceva de ani, al lui Harry, Julian Mercer (Reeves). 

Şi de aici, comedia devine interesantă. După 1h:28 minute.... filmul devine şi mai interesant, plin de umor şi scene cam picante. Deşi l-am revăzut undeva a patra oară, am rîs cu poftă.
Trailer-ul în puteţi vedea aici.

Sursa imaginii: cinemagia.ro

Un film cu Antonio Banderas, tango și o lecție de viață care poate schimba destinul unui adolescent. Descoperă povestea impresionantă din „Take the Lead”

Care este filmul vostru preferat? Pentru mine, unul dintre filmele care au rămas în memorie este Take the Lead, cunoscut și sub titlul românesc „Să dansați bine”. Este unul dintre acele filme pe care le poți revedea de mai multe ori și de fiecare dată să descoperi un mesaj nou.

Foto: https://www.rottentomatoes.com

L-am descoperit întâmplător pe Facebook, după ce am văzut un fragment cu Antonio Banderas dansând tango. Curiozitatea m-a făcut să caut filmul. L-am găsit, l-am urmărit și mi-a plăcut atât de mult încât am ajuns să-l văd de aproximativ șapte ori.

Poate și pentru că îmi place foarte mult tangoul.

Dar Take the Lead nu este doar un film despre dans. Este o poveste despre educație, adolescenți, încredere, disciplină, respect, prejudecăți și puterea unui mentor de a schimba vieți.

„Take the Lead” – un film inspirat dintr-o poveste reală

Lansat în 2006, Take the Lead este o dramă muzicală cu elemente de dans, regizată de Liz Friedlander, avându-l în rol principal pe actorul spaniol Antonio Banderas.

Din distribuție fac parte și Rob Brown, Yaya DaCosta, Dante Basco, John Ortiz, Laura Benanti, Marcus T. Paulk, Jenna Dewan și Alfre Woodard.

Filmul este inspirat din povestea reală a instructorului de dans Pierre Dulaine, cunoscut pentru programele sale de dans social destinate elevilor din școlile publice.

Ideea centrală este simplă, dar extrem de puternică: un profesor bun poate vedea potențialul unui copil chiar și atunci când ceilalți văd doar problemele lui.

Un profesor care a ales să ofere o șansă

Povestea începe într-o școală publică din New York, unde Pierre Dulaine observă comportamentul unor adolescenți considerați dificili.

Unul dintre elevi distruge mașina directoarei, iar mai mulți tineri ajung în detenție după ore.

În loc să îi privească doar prin prisma greșelilor lor, Dulaine decide să facă ceva diferit: se oferă voluntar să îi învețe dansuri de societate.

Directoarea este sceptică, iar elevii sunt și mai sceptici.

Pentru ei, dansul propus de profesor pare depășit și lipsit de legătură cu lumea lor. Sunt obișnuiți cu hip-hop-ul și nu înțeleg de ce ar trebui să învețe tango, foxtrot sau alte stiluri de dans.

Dar Dulaine nu renunță.

Și tocmai aici începe adevărata lecție a filmului.

Poate dansul să schimbe comportamentul unui adolescent?

La prima vedere, pare greu de crezut că niște cursuri de dans pot schimba comportamentul unor adolescenți.

Însă profesorul nu îi învață doar pași de dans.

Îi învață disciplină, responsabilitate, respect, politețe, încredere și colaborare.

Dansul devine un instrument educațional.

Elevii trebuie să învețe să lucreze împreună, să își respecte partenerul, să fie punctuali, să fie atenți și să aibă încredere unul în celălalt.

Treptat, tinerii încep să înțeleagă că sunt capabili de mai mult decât credeau.

„Nu trebuie să dansezi pentru altcineva. Trebuie să dansezi pentru tine.”

Unul dintre momentele care mi-au rămas în minte este dialogul dintre Caitlin și profesorul Dulaine.

Adolescenta este frustrată pentru că îi este greu să danseze și consideră că nu este făcută pentru acest lucru.

Dulaine o întreabă, în esență, dacă îi place să danseze.

Caitlin răspunde afirmativ.

Iar mesajul lui este extraordinar de simplu:

Dacă îți place să dansezi, atunci ești făcută să dansezi.

Mai important este însă sfatul care urmează: nu trebuie să faci ceva doar pentru că alții au investit bani, timp sau așteptări în tine. Trebuie să găsești motivația care vine din interior.

Este un mesaj care nu se adresează doar adolescenților.

Se adresează tuturor.

Ce este un cotillion și de ce apare în film?

Filmul prezintă și lumea dansurilor formale și a cotillionului, un eveniment social în cadrul căruia tinerii pot învăța bune maniere, etichetă și comportament social.

Vedem pregătirea lui Caitlin pentru un astfel de eveniment și dificultățile ei de a învăța dansul, în ciuda faptului că părinții ei investesc bani în lecții.

Aici filmul introduce o altă idee importantă: faptul că o familie cu bani nu înseamnă automat că un copil este fericit, sigur pe el sau talentat la ceea ce i se cere să facă.

Uneori, presiunea părinților poate fi la fel de dificilă precum lipsa oportunităților.

Tango-ul lui Antonio Banderas schimbă totul

Unul dintre cele mai spectaculoase momente ale filmului este demonstrația de tango.

Pentru a le arăta elevilor ce înseamnă dansul profesionist, Pierre Dulaine dansează alături de o parteneră.

Iar aici scepticismul adolescenților începe să dispară.

Tango-ul devine limbajul prin care profesorul le demonstrează că dansul nu înseamnă doar pași, ci emoție, energie, disciplină și poveste.

Este și unul dintre motivele pentru care filmul mi-a plăcut atât de mult.

Tangoul este spectaculos, pasional și elegant, iar Antonio Banderas îi oferă scenei exact energia de care are nevoie.

„Ați fost prost informați” – dansul dincolo de prejudecăți

Elevii consideră că dansurile de societate sunt „dansuri slabe”.

Profesorul le răspunde provocării prin demonstrație și prin educație.

Foxtrotul, tango-ul și celelalte stiluri nu mai sunt doar niște dansuri vechi. Devin o modalitate de a descoperi muzica, cultura, emoțiile și propriile limite.

Când elevii întreabă ce este acea muzică pe care nu o înțeleg, profesorul le explică faptul că ea este creația unor compozitori și că în spatele ei există o întreagă istorie.

Asta face, de fapt, un profesor bun: transformă necunoscutul în ceva interesant.

De la neîncredere la spirit de echipă

La început, elevii nu au încredere în profesor.

Îl ironizează și nu vor să participe la cursuri.

Dar insistența lui Dulaine produce schimbarea.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le învață este responsabilitatea față de grup.

Dacă unul renunță, îi afectează și pe ceilalți.

Dacă unul muncește, îi poate motiva și pe ceilalți.

Astfel, dansul devine un exercițiu de viață.

Adolescenții care nu aveau voie să viseze încep să creadă în ei

Filmul abordează și diferențele dintre clasele sociale.

Unii dintre adolescenți provin din familii vulnerabile și au trecut prin experiențe extrem de dificile. Unii au cunoscut violența, drogurile, pierderea unor persoane apropiate sau problemele familiale.

Și tocmai aici este una dintre cele mai importante lecții ale filmului:

un adolescent nu trebuie definit prin mediul din care provine sau prin cea mai gravă greșeală pe care a făcut-o.

Are nevoie de cineva care să îi spună:

„Poți mai mult.”

Pierre Dulaine face exact acest lucru.

Nu îi scuză pentru greșelile lor, dar nici nu îi condamnă definitiv.

Le oferă o alternativă.

Concursul de dans – momentul în care totul se schimbă

Profesorul îi provoacă pe elevi să participe la un concurs de dans.

Pentru ei, participarea pare aproape imposibilă.

Dar tocmai faptul că nimeni nu se așteaptă să reușească îi motivează.

Mesajul lui Dulaine este puternic: dacă lumea nu are așteptări de la voi, atunci surprindeți-o.

Elevii muncesc, repetă, se ceartă, se împacă și învață să funcționeze ca o echipă.

În cele din urmă, ajung să participe la competiție și să demonstreze că pot concura de la egal la egal.

Iar rezultatul devine mai mult decât un premiu.

Devine dovada că încrederea poate produce schimbare.

„Uneori, cea mai bună cale de a cuceri un dușman este să ajungi în fața lui”

Este unul dintre mesajele care mi se par foarte importante în film.

În loc să răspunzi conflictului cu un alt conflict, poți încerca să îl depășești prin curaj, inteligență și apropiere.

Dulaine nu încearcă să îi controleze pe adolescenți prin frică.

Încearcă să îi câștige prin respect.

De ce cred că „Take the Lead” ar trebui văzut de adolescenți?

Pentru că este mai mult decât un film de dans.

Este un film despre educație și oportunități.

Despre copii și adolescenți care au nevoie să fie ascultați.

Despre profesori care pot deveni mentori.

Despre faptul că disciplina nu trebuie să însemne umilire.

Despre curajul de a încerca ceva nou.

Și mai ales despre renunțarea la stereotipuri.

Nu trebuie să ai bani pentru a avea un talent.

Nu trebuie să vii dintr-o familie privilegiată pentru a reuși.

Nu trebuie să fii considerat „cel mai bun” pentru a începe.

Uneori este suficient să existe un om care să creadă în tine.

„Take the Lead” este o lecție de viață

Pentru mine, acesta este motivul pentru care Take the Lead rămâne un film memorabil.

Dansul este doar mijlocul.

Adevărata poveste este despre oameni.

Despre adolescenți care descoperă că pot fi mai buni decât imaginea pe care ceilalți și-au format-o despre ei.

Despre un profesor care refuză să accepte că un elev este „pierdut”.

Despre puterea educației și a unui mentor.

Și despre faptul că oricine poate învăța ceva nou atunci când primește o șansă și este încurajat să nu renunțe.

De ce merită să vedeți „Să dansați bine”?

Dacă vă plac filmele despre dans, tango, Antonio Banderas, poveștile inspirate din fapte reale, filmele educative și poveștile motivaționale, Take the Lead merită să fie pe lista voastră.

Iar dacă vă place tangoul, cu atât mai mult.

Pentru mine, tangoul din concurs, dansat de cei trei elevi, este unul dintre cele mai frumoase momente ale filmului.

„Take the Lead – Să dansați bine” nu este doar despre cum să dansezi. Este despre cum să-ți găsești ritmul în viață.

Și poate că aceasta este cea mai frumoasă lecție pe care ne-o oferă filmul:

Nu contează de unde pornești. Contează cine crede în tine, cât muncești și cât de mult îndrăznești să mergi mai departe.

RED – Greu de pensionat online

Dacă simțiți nevoie de ceva acțiune, păi vă recomand să urmăriți filmul RED - Greu de pensionat.

În acest film numit RED – Greu de pensionat Frank Moses (Bruce Willis), Joe Matheson (Morgan Freeman), Marvin Boggs (John Malkovich) și Victoria (Helen Mirren) sunt agenți speciali care sau retras, si pe care noua administrație de la Washington îi vrea morti. Motivul: ei au fost cei mai buni agenți ai CIA, dar ei știu prea multe.

Și de aici se începe o întreagă epopee. Vor să-l omoare mai întîi pe Frank Moses. Dar în ecuație intră și o tipă cu care Frank tot obișnuia să mai schimbe două vorbe. Pînă una la alta, se reunește toată echipa de la CIA, care la moment s-au pensionat cu toții. Dar sunt nevoiți să-și folosească abilitățile și talentele pentru a supraviețui. Culmea e că că Joe Matheson fusese șeful lui Frank Moses la CIA iar acum ăștia doi... fac, de fapt, echipă bună. Iar Marvin (John Malkovich), fost asasin guvernamental căruia i s-a administrat un drog zilnic timp de 11 ani, e un personaj cel puțin... excentric.

Pensionarii din echipa de șoc nu par a avea prea multe șanse, dar pentru că acum sunt țintele principale ale CIA, sunt nevoiți să își dezgroape toate talentele pentru a supraviețui. Și cum cea mai bună apărare e atacul, ei pornesc într-o misiune incredibil de îndrăzneață. 

După atâția ani în care Bruce Willis a fost greu de ucis, acum ne demonstrează că e... GREU DE PENSIONAT. E și o comedie oferită de MediaPro Distribution.

Sursa imaginii: cinemarx.ro

Filmul Our Brand is Crisis (2015)

Sau în românește ar fi Brandul nostru e criza.

Iar dacă vreți să vedeți cum merg lucrurile cînd vine vorba de o campanie electorală la prezidențiale, păi obligatoriu trebuie să priviți acest film. Filmul este regizat de David Gordon Green, cu Sandra Bullock, Billy Bob Thornton, Joaquim de Almeida și Anthony Mackie în rolurile principale. Gen filmului e comedie și dramă.

Da! Pare un pic ciudat, dar veți găsi multe momente comice.

Filmul este bazat pe documentarul din 2005 al lui Rachel Boynton, ce a urmărit aplicarea strategiilor de campanie politică americane folosite în Bolivia de către foștii consultanți ai președintelui american Bill Clinton.

SUA la sfârșitul lui 2015 a cărei acțiune se desfășoară într-o țară din America de Sud, Bolivia, și e legată de viața politică tumultoasă a acesteia.

Joaquim de Almeida sau Castillo în film, candidează la funcția de președinte a Boliviei. Sondajele arată că are un rating mic și din cauza asta, angajează niște experți din Statele Unite ale Americii. Jane Bodine este o strategă inteligentă. Deși a ales să se retragă în urma unui scandal care i-a adus și porecla de „Calamitate” această este puțin sceptică la început. Deși acceptase oferta. Era pasivă la început deși ajusnese deja pe pămînt bolivian. Spre frustrarea candidatului la electorale Castillo. Care deja era la limita răbdării și începuse să comenteze atitudiena lui Jane. Dar, Jane e atrasă înapoi în acțiune de posibilitatea de a-l înfrunta pe competitorul ei dintotdeauna, detestabilul Pat Candy, care s-a angajat să îi facă campanie electorală candidatului opoziției.

După cum spuneam - e un film bun. De acțiune, intrigă, drame pe alocuri, dar neapărat cu multe situații comice. Ca să nu mai zic de Sandra Mullock, care e fenomenală. Ca și în alte filme ale ei, de fapt. Se joacă și aici murdar. Cu multe provocări. Totodată, puteți face diferența cum e o campanie electorală la noi și cum e în alte părți. 

Trailer-ul poate fi văzut aici.

Sursa imaginii: cinemagia.ro

Misiune: Imposibilă (1996), film de acțiune

Dacă simțiți nevoia de ceva acțiune, cred că filmul Misiune: Imposibilă e filmul perfect. Chiar dacă filmările primului film din serie au avut loc în anul 2016, nu ar fi o problemă pentru voi ca să-l urmăriți. Oricum, e interesant. Și bun. Foarte bun, de fapt.

Misiune: Imposibilă (1996, Mission: Impossible) este un film de acțiune regizat de Brian De Palma, fiind primul din seria Misiune: Imposibilă. Genul filmului e acțiune, aventură și thriller.

Ethan Hunt (Tom Cruise) este acuzat de asasinarea unor colegi agenți ai IMF în timpul unei misiuni eșuate la Ambasada din Praga. De asemenea, mai este acuzat pe nedrept că a vândut secrete de stat unui misterios criminal internațional cunoscut doar ca „Max”.

Actorii care au jucat sunt Tom Cruise, Jon Voight, Jean Reno, Emmanuelle Béart, Henry Czerny, Jean Reno, Ving Rhames, Kristin Scott Thomas și Vanessa Redgrave. Deși mi-a fost neobișnuit să-l văd pe Tom Cruise așa, mai tînăr decît în filmele în care sunt eu obișnuită să-l văd... filmul e interesant. Plin de suspans și acțiune. Cu agenți CIA, secrete de stat și tot așa mai departe. Sunt momente, în care, practic, intri în piele personajelor principale și tu însuți dorești să se termine cu bine. Chiar dacă actorii joacă exxcepțional. Te regăsești cumva în film și în pielea personajelor. 

Vă invit să urmăriți aici trailerul filmului. Cei care nu au văzut încă filmul, nu mai așteptați mult.

Sursa imaginii: https://ro.wikipedia.org/wiki

Ip Man 1, o recomandare de film

Dacă ești fan al artelor mațiale, dar și a culturii chineze, neapărat trebuie să privești filmul Ip Man,

filmat în anul 2008, bazat pe viața lui Ip Man, un expert în arte marțiale Wing Chun și profesor al lui Bruce Lee. Filmul s-a focusat pe viața lui Ip din orașul Foshan în timpul războiului chinezo-japonez.

Filmul a fost regizat de Wilson Yip, iar actorul în rol principal a fost Donnie Yen (Ip Man), coreografia artelor marțiale aparținînd lui Sammo Hung. Alți actori principali sunt Simon Yam, Lynn Hung, Lam Ka-tung, Xing Yu și Hiroyuki Ikeuchi.

Ideea de a realiza un film biografic bazat pe profesorul de arte marțiale a lui Bruce Lee apare în anul 1998 cînd Jeffrey Lau și Corey Yuen au discutat despre a produce acest film, Ip Man. Producătorul Raymond Wong a decis să producă el singur Ip Man cu consimțămîntul deplin al fiilor lui Ip și pentru asta a fost nevoie să cerceteze viața lui Ip. Ip Man, fiul cel mai mare alături de cîțiva expeți în arte marțiale Leo Au-yeung și cîțiva practicanți Wing Chun au fost consultanți pentru film. Filmările principale pentru Ip Man au început în martie 2008 și au finalizat în august; filmările au avut loc în Shanghai.

Fo Shan era cunoscut ca orașul cel mai celebru unde se practicau Artele Marțiale din plăcere, maestrul Ip Man fiind cel mai respectat din comunitate fiind cunoscut ca expert în arta Wing Chun, dar și modest în același timp. Răspundea foarte rar la lupte, dar fără a-și răni adversarii. Le dădea doar o lecție de onoare, pînă cînd în oraș apare un străin, Jin Shan Zhao, care nu are același respect pentru adversari, provocînd toți maeștrii la lupte. Cîștigînd duelurile, el spera să-și deschidă o școală a artelor marțiale și să se îmbogățească. Din păcate pentru el, Ip Man îl învinge. 

Pe data de 7 iulie 1937, Japonia invadează China, jefuind totul. Din acest moment, acțiunea filmului devine și mai interesantă, respectiv m-a motivat să privesc altfel istoria celor două țări de mai sus. Artele marțiale chinezești au rămas la fel de respectate. Însă colonelul japonez Sato organizează lupte între japonezi și chinezi, într-o oarecare măsură, cam făcea mișto de chinezi. Participă și Ip la acest duel, provocînd 10 japonezi. Învinge. 

Dar, în final primește propunerea generalului japonez Miura să învețe japonezii tehnica Wing Chun, respectiv viața îi va fi cruțată. Ip refuză, dar îl provoacă pe generalul Miura să se dueleze. Ip îl învinge pe acest general japonez. Ip Man a refuzat să îngenuncheze în fața armatei japoneze și s-a folosit de toate mijloacele ca să țină poporul chinez unit. La 15 august 1945, împăratul Japoniei, Hirohito, a anunțat capitularea necondiționată a japonezilor. Într-un final, poporul chinez a încins, iar războiul care a durat opt ani a luat sfîrșit. În anul 1949, Marele Maestru Ip Man s-a stabilit în Hong Kong. A fost întemeietorul primei clase de Wing Chun, avînd ca sediul Hotelul Kowloon, lucru care a produs o mare schimbare în viața lui. În anul 1967 a deschis primul club de Wing Chun prin care se dorea transmiterea mai departe a spiritului artei Wing Chun, fiind ajutat de un mic grup de practicanți ai acestei arte, reușind să-și îndeplinească un vis al său un an mai tîrziu. Pînă în prezent Wing Chun a devenit o artă recunoscută și apreciată în lumea artelor marțiale. Practicanții acestei arte depășesc peste două milioane de persoane. Au fost o mulțime de oameni talentați care au ales să practice arta Wing Chun, printe aceștia și cel mai strălucit star a filmelor de acțiune, Bruce Lee. 

Trailerul îl puteți vedea aici.

Am tradus un pic și din engleză. 

Sursa imaginii: https://en.wikipedia.org/wiki/Ip_Man_(film) 

Rush Hour, o impresie despre film

Am privit pentru a nu știu cîta oară filmul Rush Hour 1. Sau Ora de vîrf cum a fost tradus în românește. Da, știu, e un film vechi, filmat încă în anul 1998. Dar asta nu e scuză să nu-l privesc ori

de cîte ori vreau eu. E comedie ușoară și dacă vrei să îți ridici dispoziția, vizionarea unei comedii - e o soluție bună. Mai ales dacă un personaj principal mai e unul din actorii tăi preferați, Jackie Chan, de exemplu. Filmul a fost regizat de Brett Ratner, în anul 1998 și a cunoscut un succes imens pe plan internațional. Cu Jackie Chan și Chris Tucker în rolurile principale, acest film conține o groază de situații comice. Exact ce simțeam eu nevoia zilele astea. Totodată, dacă îți plac artele marțiale, neapărat trebuie să privește acest film. De asemenea, e obligatoriu să urmărești și celelalte filme, Rush Hour 2 și 3.

Jackie Chan este un inspector în Hong Kong, fiind și un bun prieten al consulului Han Solon. Simpaticul actor Jachie Chan, maestru în arte marțiale reușeste să preîntîmpine scoaterea ilegală a unor antichități chinezești, orchestrată de un clan mafiot asiatic.

Peste doi ani, în Los Angeles, șeful acestui clan, înfricoșătorul lord al crimelor, Juntao, mînat de răzbunare, pune la cale răpirea fiicei de 11 ani a consulului. Deși FBI-ul îl asigură pe consul că îi vor găsi fiica în cel mai scurt timp posibil, acesta, neîncrezător în promisiunile lor, apelează la antrenorul personal de arte marțiale al fiicei sale, nimeni altul decît Lee. Acesta se apuca imediat de investigatie, dar trebuie sa-l accepte partener pe James Carter (Chris Tucker). Succesul imens al acestui film a determinat producătorii să realizeze alte trei filme, unul aparut în 2001, altul apărut în 2007 și al treilea în 2015. Deși am privit toate filmele, toate sunt pline de umor și acțiune, ridicîndu-ți un pic moralul și buna dispoziție.
Filmul ăsta face referință și la cultura chineză. Dacă ești fan al artelor marțiale, dar și a culturii chineze... privește filmul.

Cine nu a privit filmele, să le privească. Cine e într-o dispoziție proastă - recomand să urmăriți filme. 

Sursa imaginii: spacemov.com

Serialul inspirat din fapte reale The good wife: despre avocați, demnitari de stat americani și minciună

De obicei, privesc un film/serial în funcție de subiect și actor. Și cum actorul Chris Noth e preferatul meu, am urmărit acest serial de la și pînă la. Deși titlu de Soția perfectă nu întotdeauna reflectă sensul direct al noțiunii, totuși, e bun serialul.
E un serial despre avocați, judecători, procurori, jurați, martori, procese, legislație, adevăr si minciună. E inspirat dintr-un caz real

Povestea se conturează în jurul personajului Alicia Florrick (Julianna Margulies), al cărui soț Peter Florrick (Chris Noth), procuror general al statului Chicago, a fost încarcerat în urma unui scandal de natură frauduloasă. Alicia se întoarce la vechea ei slujbă de avocat în urma unei pauze de 13 ani în care s-a dedicat familiei. Serialul a fost într-o oarecare măsură inspirat de scandalul Eliot Spitzer, precum și de alte scandaluri de natură politico-sexuală, extrem de proeminente în America.

Pe parcursul urmăririi acestu serial, am mai descoperit doi actori care au început să-mi fie dragi, și anume Christine Baranski (Diane Lockhard în serial) și Josh Charles (Will Gardner în serial).
Totuşi, e un serial bun. Merită văzut. E un scenariu bun. Scris la temă şi cu cap. Deşi unele momente poate că puţin exagerate ori nu prea gîndite. Mai ales Alicia Florrick, actriţa principală a serialului, nu întotdeauna dădea dovadă de soţie bună, deşi cerea asta. Cel puţin dacă e să ne luăm după titlul serialului. Tot Alicia Florrick se întoarce la serviciu, să practice avocatura, fiind angajată de un coleg de al ei de facultate, Will Gardner. Asta după o pauză de 13 ani. Dar se descurcă bine în meseria de avocat. Mai puţin faza cu Will Gardner cînd se... iubesc cică pe ascuns dar oricum lumea află. Şi se primeşte o situaţie jenantă de tot. Mai ales cînd trebuie să recunoască în sala de judecată dacă s-a culcat ori nu cu el. Cel mai neplăcut moment a fost moartea lui Will Gardner, un personaj drag din serial. Am stat în depresie două zile. Deşi am citit că Josh Charls semnase un contract ce viza doar cele 4 sezoane, iar al cincilea sezon fusese prelungit, totuşi, să omori personajul? 

Urmărind toate procesele astea din serial, am început altfel să privesc un pic altfel meseria de avocat, nu că acuma tare aş vrea să mă fac jurist. Cînd vezi că toate detaliile contează, indiferent dacă vinovatul se face vinovat ori nu de acuzaţiile ce i se aduc. Aşa că... 

După cum spuneam, am îndrăgit 2 actori, Christine Baranski şi Josh Charles. Am căutat deja informaţii despre biografia şi succesele lor. Respectiv în ce filme au jucat. Prioritate pentru moment i-am dat Christinei Baranski şi îmi este foarte straniu că în filmele cu ea pe care le-am privit, apare rar. În secvenţe puţine. Deja mă gindesc dacă să mai continui vînătoarea de filme cu ea.

În ceea ce-l privește pe Josh Charles... adevărul e că numai un film am urmărit. Şi era actor în rol principal.

Sursa imaginilor: deweekend.ro, disney.wikia.com, posterandphoto.blogspot.com

Despre moralitate și serialul Neveste disperate

Preferințele mele în materie de filme diferă de la caz la caz, adică depinde de actor și subiectul filmului. Sunt filme pe care le-am văzut de zece ori și oricum am impresia că o să le privesc cam tot pe atîta. Cînd vorbesc de filme sunt incluse și serialele deși nu am văzut așa multe.

Dar, totuși, să trec direct la subiect.

Serialul Neveste disperate rămîne pentru moment preferatul meu. Nu știu de ce dar, l-aș urmări la infinit. Spre disperarea unora care ar citi acuma aceste rînduri și cred că e ceva straniu în asta...

Ei, acum vreo doi ani am scris un status pe „pagina” mea de facebook precum că vreau să urmăresc acest serial pentru a doua ori chiar a treia oară. Pe unde cîte un like, pe unde cîte un comentariu pînă în momentul în care citesc un comentariu de genul „serialul ăsta o să te strice. N-are nimic bun.”

Am făcut niște ochi...

Unde o să mă strice? De unde și cînd? De ce aș deveni o imorală dacă privesc acest film?

Recunosc că fiecare film ori serial are și minusuri, dar nu mi se pare serialul ăsta așa dezastruos din moment ce are așa un succes din mai multe puncte de vedere. Și sunt curioasă – cum poți afirma așa ceva din moment ce și tu privești filme indiferent că e unul bun ori mai puțin bun? Și cel mai important – nu m-am așteptat să văd așa un comentariu din partea persoanei X.

Din fiecare film putem învăța ceva bun, să tragem linie și să învățăm morala. Da, au fost multe minciuni, crimă, sex cu persoana nepotrivită etc., dar asta nu înseamnă că o să încep și eu să fac la fel. E vorba doar de un serial TV făcut pentru publicul larg. Publicul spectator cere seriale ceva de genul și producătorii oferă așa ceva. Plus la asta – posturile de televiziune cîștigă raiting pentru difuzarea unui astfel de serial. Dacă au fost scene ce conțineau omoruri asta nu înseamnă că voi face și eu așa ceva, dacă au fost scene de sex cu persoana nepotrivită și obligatoriu fata rămîne deja însărcinată, respectiv nu o sa fac exact la fel, ori, mă rog – nu neapărat voi rămîne și eu însărcinată (scuze că folosesc același cuvînt de două ori intr-o propoziție, deși cunosc regula).

Am cap pe umeri, creier în cap care este funcționabil și... mai gîndiți-vă atunci cînd vreți să scrieți cîte un comentariu la ce filme mă uit. Am niște principii morale puse la punct și stai fără grijă că nu mă voi băga acolo unde nu îmi fierbe oala.

Dacă alegem să privim un film/serial anume nu ne face inculți ori imorali. Cel mai straniu pentru mine a fost că, comentariul în cauză a venit din partea unei persoane care lasă de dorit dintr-un anumit aspect. Totuși, ...

Sursa imaginii: www.filmehd.net

Serialul „Sex and the City” este bazat pe cartea cu același titlu

Nu obișnuiesc să fac public impresiile mele despre filme. Despre seriale cu atît mai mult. Dar serialul Sex and the City... m-a captivat și impresionat. Inițial mi-a creat repulsie însăși titlul, chiar și această actriță Sarah Jessica Parker care nu mi-a plăcut deloc.

Captură din serialul
„Sex and the City”

Într-un final, am zis să o fac și pe asta. Mi-am schimbat totalmente părerea despre film, iar această Sarah Jessica Parker a devenit o nouă actriță preferată a mea cu actorul Chris Noth ( Mr.BIG ) alăturea. Pot să afirm că mă regăsesc în ea. Cînd urmăream scenele cu ea, parcă deveneam eu parte din actriță. Actorul Chris Noth... tare mi-a devenit drag și simpatic. E un galant. Așa că...

„Sex and the City” este un serial american popular, multiplu câștigător al premiilor Emmy și Globurile de Aur. Serialul a fost difuzat original de HBO între anii 1998 și 2004, și are la activ șase sezoane. Acțiunea are loc în New York, personajele principale fiind patru femei. Subiectul filmului se referă adesea la probleme legate de sex, dar și de rolul femeii în societate, și cum sunt afectate acestea-inclusiv personajele principale. Filmările s-au desfășurat în mare parte în Studiourile Silvercup, și în diferite locații din Manhattan. Acest cartier, Manhattan, care a fost tot pomenit în serial... a devenit deja un cartier în care aș dori să ajung, să-l văd pe viu.

Poster Sex and the city

Sursa de inspirație a filmului a fost cartea cu același nume, „Sex and the City”, cu același nume de Candace Bushnell, alcătuită din editorialele sale de la ziarul New York Observer. Bushnell a declarat în unele interviuri că a folosit-o pe Carrie Bradshaw ca alter egoul ei în editoriale; când a început să scrie Totul despre sex, și-a folosit inițial numele propriu; din motive de intimitate, a creat personajul Carrie Bradshaw, o femeie care era tot o scriitoare și locuia în New York. Carrie are aceeași inițiale, făcând astfel legătura cu Candace. 

După ce am privit filmul, mi-am schimbat părerea despre multe lucruri, inclusiv despre Statele Unite ale Americii. Concluzii care mi le-am făcut în final sunt:

1. vreau să vizitez New York City;

2. de ce nu m-as inspira și eu într-o anumită privință; 

3. cred că o să-mi schimb meseria.

Surse imagini: 
www.geocities.jp și news.moviefons.com