Interviu // Ștefan Golimaz: Aș fi foarte bucuros dacă s-ar pune accent pe aceste tradiții pentru a fi transmise mai departe și nu a fi lăsate să moară

Ștefan Golimaz născut la 27 octombrie 1956 este originar din satul Curtoaia, raionul Ungheni. Ramas la 14 ani fără tată a avut o copilărie grea, însă greutățile vieții și credința în Dumnezeu mereu l-au întărit. Căsătorit cu Ana Chitoroagă au crescut și educat 6 copii: 4 fete și 2 băieți, care la rândul lor copii, dăruind, astfel, 10 nepoți. Domnul Ștefan are o pasiune aparte pentru lozie si împletește cosuri din lozie, panere și corzine. 

Daniela Gorincioi: De unde vine pasiunea pentru a împleti coșuri și corzine din lozie?

Ștefan Golimaz: Pasiunea de a împleti coșuri și corzinele din lozie vine din tinerețe. Pe cînd eram proaspăt căsătorit, m-am dus la tatăl socru și am cerut o coșarcă, pentru că împletea și el. Atunci aveam nevoie și eu de o coșarcă pentru lucrul de pe lîngă casă, la care el mi-a spus: - Vino și te voi învăța cum să faci. Astfel vei avea și tu lucrul tău.

DG: Cine v-a învățat să împletiți coșuri și alte obiecte din lozie?

ȘG: Meșteșugul de a împleti, fie am învățat singur, fie am „furat meseria” care își are originea de la tatăl socru. Astfel, am îndrăgit această pasiune și de patruzeci și șase de ani, în fiecare an împletesc corzinele din lozie cu mult drag.

DG: De unde luați loziile? Cât de ușor le găsiți?

ȘG: Loziile le recoltez de pe dealurile din apropierea satului. Sunt unele locuri anumite unde pământul e mai umed, mai ales râpile pe unde curge apa. Toamna, după ce cad frunzele, tai fiecare lozie cu multă grija și astfel, totodată, mai sădesc alte bețe de salcie pentru a o înmulți și a creste lozie tânără și frumoasă.

DG: Cât timp vă ia să împletiți un coș, de exemplu? Dar panere și corzine?

ȘG: Coșul din lozie a fost o provocare venită din partea celor patru fete ale mele. Una din fete m-a rugat să încerc să-i fac un coș pentru Paște, să se duca la sfințit pasca. Așa că, într-o zi, am încercat și în câteva ore am dat viață unui coș minunat din lozie, dar până la urmă, am împletit ca amintire câte un coș la toate cele 4 fiice. Pentru a folosi timpul cu îngăduință, mă ajută mult soția, ea curăță loziile și astfel în 3-4 ore împletesc o corzină.

DG: Mai e loc în ziua de azi de astfel de tradiții moștenite din moși-strămoși?

ȘG: Eu sunt de părere că tradițiile nu trebuie lăsate să moară și sa se de-a uitării. Traditiile moștenite din mosi-stramoși trebuiesc păstrate în suflet și totodată transmise noilor generații, pentru că nici noi  nu suntem veșnici pe acest pământ, însă amintirea este vie mereu. Tradițiile ne sunt baza valorilor frumoase din sufletele noastre.

DG: Cum motivați tinerii din localitate să învețe meseria dvs?

ȘG: Pentru a învăța aceasta meserie este nevoie de multă dragoste, dorință și răbdare. Au venit în vizită elevii de la școala din satul vecin și le-am arătat cu mândrie pasiunea mea de suflet. Am fost invitat la Biblioteca Ungheni „Dimitrie Cantemir” și am organizat o expoziție cu lucrările mele. Apoi, am fost invitat de către nepoțica Victoria la șezătoare la grădinița Andrieș din Ungheni  și am împărtășit arta împletitului în lozie. Aș fi foarte mîndru să învăț pe cineva pasiunea și de a transmite amintirea mai departe, însă tineretul din ziua de azi nu prea are interes și răbdare.

[O postare a bibliotecii poate fi citită aici].

DG: Cum vă vindeți produsele?

ȘG: Produsele le vindeam înainte la oamenii din sat, din satele vecine, căci erau oameni gospodari care lucrau în agricultură și aveau nevoie de ele în fiecare gospodărie. Însă acum, dacă tineretul e plecat în străinătate, mă ajută fiica Ana cu vinderea lor prin intermediul internetului și a rețelelor de socializare. Astfel, lucrările mele ajung în toată Moldova, dar și peste hotarele țării, cum ar fi Italia sau România.

DG: Autoritățile locale sunt dispuse să organizeze un festival în vederea susținerii împletitului de lozie?

ȘG: Din păcate, așa meșteșuguri populare sunt date uitării, dar particip cu mare drag la fiecare festival la care sunt invitat. Aș fi foarte bucuros dacă s-ar pune accent pe aceste tradiții pentru a fi transmise mai departe și nu a fi lăsate să moară.

DG: Ce meșteșuguri v-ar plăcea să reînvie în prezent?

ȘG: Toate meșteșugurile populare care ne-au format ca  neam ar trebui sa fie păstrate și transmise din generație în generație... Însă, suntem în era progresului din toate punctele de vedere și ne conformăm cu realitatea. Dar nicicind nu voi da uitării pasiunii mele de suflet, astfel cât îmi va da Dumnezeu sănătate voi împleti coșuri și panere din lozie.

Un reportaj video realizat de Jurnal TV cu dl Ștefan Golimaz poate fi vizionat aici.

Echipa TELEMATINAL, a realizat un reportaj video, care poate fi urmărit aici.

Colegii de la ziarul raional Unghiul din Ungheni, de asemenea, au scris un reportaj fain care poate fi citit aici.

Secția Cultură din Ungheni a făcut o menționare despre meseria dlui Golimaz. Detalii - aici.

Isabel Allende: „Există un război adevărat contra femeii”

Cea mai bine vândută autoare de limbă spaniolă justifică feminismul, bucuria de a trăi, dragostea la vârsta a treia și afrodisiacele, fapte care, după cum menționează ea însăși, a ajutat-o să depășească moartea fiicei ei, Paula. La moment, publică „Violeta”, un roman între pandemii.

 

Scriitoarea Isabel Allende, fotografiată la casa ei din Sausalito, în San Francisco, în decembrie 2021. LORI BARRA

A început să publice la 40 de ani, dar după primul său succes la nivel mondial, Casa spiritelor (în original: La casa de los espíritus), au urmat altele aproape 30 de cărți, dintre care s-au vândut în aproximativ 70 de milioane de exemplare în 42 de limbi. Anul ăsta va împlini 80 de ani – s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, Peru –, Isabel Allende trăiește semi-izolată în orașul San Francisco, fără a avea vreun regret în ceea ce privește restricțiile pandemice. Partea bună a acestei nostalgii este faptul că a avut inspirație pentru Violeta (Plaza & Janés), cel mai nou roman al său după romanul Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune (în spaniolă: Mujeres del alma mía). Noua sa lucrare începe în anii douăzeci, cu gripa spaniolă, și se încheie 100 de ani mai târziu, în mijlocul acestui scenariu. A fost un omagiu adus generației mamei sale. În paginile romanelor sale abordează aceleași teme: dominație, putere, aspirațiile femeilor de a cuceri spații interzise, ​​libertate, loialitate, dragoste... Crede că statul Chile merită oportunitatea pe care o are cu Gabriel Boric, este mândră că a devenit pasionată, vorbește deschis despre căsătoriile sale și relații, despre moartea fiicei sale Paula, despre faptul că fiul său Nicolás i-a interzis să o includă în memoriile sale, despre experiențele sale afrodisiace, despre teama de a-și complica viața din cauza dragostei pe care o vede în relația cu nepoții săi... „Trebuie să sufere; dacă nu, de unde vor ști ei ce este viața?”

 

Noul dvs roman, Violeta, începe cu gripa spaniolă și se termină în vremuri de covid. Ce instrument bun de literatură pentru a urmări elipsele istorice, nu credeți?

A fost o întâmplare să se întâmple așa. Ideea a apărut când a murit mama mea, cu un an înainte de pandemie. Dacă ar mai fi trăit un an, împlinea 100 de ani, un veac. S-a născut într-un an pandemic, deoarece gripa a ajuns în Chile în 1920, și avea să moară în alta. Când a murit, mulți mi-au zis să-i scriu povestea. Aveam o relație specială. Dar existența ei nu a fost pentru că a fost mereu supusă, mai întâi tatălui și apoi soțului ei. Nu există realizare personală pentru o femeie dacă nu știe să se întrețină singură. Dacă depinzi de cineva ca să îți plătească facturile, trebuie să cobori arcul. Și asta a fost soarta mamei mele, în ciuda faptului că era o femeie super creativă. Când scriu, fără să știu ce va deveni Violeta, cred că în adâncul sufletului e acea femeie care mi-aș fi dorit să fie mama.

Mama dvs era artistă, picta.

Picta și avea ochi buni pentru afaceri... Da, dacă tatăl ei și soțul ei ar fi ascultat-o, ar fi ajuns să fie bogați. Ea știa instinctiv unde să investească.

Ce diferențiază generația ta de cea a mamei tale? În scurt timp s-a creat un mare gol.

Generația mea a ieșit în stradă, mulți au mers la universitate, deși eu nu; au căutat de lucru, doar atât, și-au câștigat existența. Dar într-o anumită clasă socială. Cei mai smeriți și muncitori și-au susținut mereu familia, vorbesc de acea clasă în care fetele erau educate să fie soții și mame.

 

Dvs v-ați preocupat mereu să inventați femei care se remarcă prin caracterul său.

Sunt înconjurată de ei! Femei extraordinare. De multe ori găsesc un model uman pe care să-l dezvolt ca personaj, dar realitatea mă întrece pentru că realizează lucruri la care nu mi-aș fi visat niciodată.

Știți, realitatea în sine este adesea o exagerare... Ar trebui să o suprimăm cu ficțiune?

Exact. Când am scris romanul Planul infinit (în spaniolă: El plan infinito), sursa inspirației fiind cel de-al doilea soț al meu, William Gordon, au existat critici care spuneau că acest lucru nu i se poate întâmpla nimănui și a trebuit să tăiem pentru a-l face credibil. Ficțiunea trebuie să fie credibilă, iar viața, uneori, nu este.

 

Ai făcut exercițiul de a te gândi care sunt obsesiile muncii tale? Ce întrebări sunt încă valabile în el și ce răspunsuri nu găsesc?

Sunt mereu aceleași: iubirea și moartea. Violența, nevoia de dreptate, loialitate și curaj. Și un subiect care mă obsedează: puterea cu impunitate, atât în ​​familie, cât și în societate.

 

Feminismul a fost lăsat în călimară. Spui că cheia acestei mișcări nu este ceea ce au femeile între picioare, ci între urechi.

Desigur, asta mi-a marcat viața! Trăim într-un patriarhat. Morala, legile, totul este făcut mai ales de bărbați. Noi, femeile, trebuie să găsim lacune pentru a ne lăsa vocile să fie auzite. Primim din ce în ce mai mult. Dar lipsește. Există un adevărat război împotriva femeilor.

Problema în Occident este că există o extremă dreaptă care susține că acest patriarhat este în pericol și că acele lacune la care faceți aluzie sunt deja prea multe. Ce facem?

Nu v-am spus că trăim sub un patriarhat? În această logică, orice cucerire a celeilalte părți nu este convenabilă. Dar femeile au câștigat situația încetul cu încetul. Și o vor mai câștiga, dar eu nu voi fi în viață să văd. Chiar și așa, mă simt ca în subterană în ceea ce privește energia tinerilor. Uite ce s-a întâmplat în Chile.

 

Spre asta mă îndreptam.

Un tânăr ca Gabriel Boric, 35 de ani, a câștigat... Cine l-a votat? 63% dintre femei, trei din patru tineri, de asemenea. Simt acea energie, de aceea sunt foarte optimistă cu privire la viitor. Ei nu vor sta cu mâna în mâinile acestor bătrâni care conduc lumea.

 

Ce credeți că a cristalizat aceste alegeri?

Ceea ce se întâmplă de mulți ani. Inegalitatea, nemulțumirea, corupția și impunitatea au produs explozia socială din 2019. Ei nu știau prea bine ce susțin. Nu era doar prețul metroului, deși asta a servit drept scuză: au fost privatizările, starea educației, pensiile scandalos de mizerabile, corupția completă a întregului sistem. Au cerut o nouă Constituție. Democratic, nu impus de sus cum s-a întâmplat cu toți de la început, dar mai puțin decât oricare care a emanat dintr-o dictatură. Pandemia i-a trimis pe toți acasă și asta părea înghețat, dar vin alegerile și reapar, departe de asta, ceea ce nu fusese uitat. Lucrurile se întâmplă acolo.

 

Desigur.

Dacă Boric reușește să facă jumătate din ceea ce își propune, va fi deja progres. Discursul său de acceptare rezumă în 17 minute marile aspirații pe care le am pentru Chile: incluziune, egalitate, femei, diversitate, democrație, respect pentru natură. Dacă va reuși, va fi un pas uriaș înainte... Dacă nu, CIA se implică, desigur.

 

Vă văd foarte încântată de noul președinte chilian. Dar celor care susțin că Chile poate ajunge ca Venezuela, ce le-ați spune?

Chile nu este Venezuela. Nici măcar Boric nu este Nicolás Maduro. Trebuie să încerci, nu? Cel mai important lucru este să lupți contra corupției, care devorează totul. Oamenii strigau în stradă: „Nu impunității!” Au strigat pentru demnitate, nu numai a rănilor dictaturii, ci a celor care fură țara.

Cum a fost primită tânăra care a fost nevoită să plece în exil în aceste luni de campanie?

Nimic, a trecut mult timp. Trăim într-o altă țară, într-o altă lume. Observ o neînsemnată sclipire din ochi a lui Boric către Allende. Dar nu mă mai gândesc niciodată la fata aceea.

Este cineva care a lăsat ceva cu siguranță în urmă?

Da, în adâncul sufletului, când merg în Chile, mă simt ca o străină. Dictatura a schimbat-o complet. Este o altă țară. Mă simt chiliană dacă vorbesc cu oamenii, dar dacă merg acolo, mă simt la fel de străină ca în Statele Unite, unde locuiesc.

Se definește, așadar, ca străin și deloc nostalgic?

Sunt nostalgică pentru acea perioadă în care simțeam că aparțin undeva. Dar este o nostalgie sentimentală, romantică și foarte nerealistă.

O nostalgie, în schimb, bună pentru munca dvs?

Da, pentru că rădăcinile mele mă hrănesc acolo. Această ultimă carte, de exemplu, deși nu o pomenesc niciodată, nu aș fi putut s-o scriu dacă nu aș fi venit din Chile. O port aici, în inima mea.

Violeta își poartă și ea lucrurile în inimă. De exemplu, atunci când se face formula „soție plus mama este egal cu plictiseala”, este matematică. Nu este aceeași ecuație pe care mărturisești că ai experimentat-o ​​în prima căsătorie?

Da, cu siguranță se bazează din experiențele personale. La fel ca primul soț al Violetei, la fel a fost și primul meu soț, Miguel Frías. Oameni respectabili și buni. Apoi a venit acea pasiune smulsă pe care am trăit-o în Venezuela cu un argentinian. M-a făcut să părăsesc acel prim soț și copiii mei, dar nu a durat mult, m-a deziluzionat. Când simt că afecțiunea, respectul și admirația s-au terminat, asta este. Ajunge atunci! Pa!

Totuși, s-a recăsătorit.

Da, cu un bărbat fascinant, aventuros, care la început nu știi dacă este criminal sau nu, ăla a fost Willie Gordon. Dar și asta s-a încheiat când am observat că afecțiunea din partea lui s-a încheiat. Aș fi putut continua, dar abia am observat și eu: „La revedere!” Am divorțat când aveam 74 de ani și oamenii mi-au spus: „Dar cum? Vei fi singură”. Ei bine, cred că este nevoie de mai mult curaj pentru a rămâne într-o relație care nu funcționează decât pentru a pleca.

 

Și apoi Roger apare în viața dvs. Al treilea partener.

Roger îmi oferă ceea ce am nevoie: multă dragoste. Restul pot obține și singură. Dacă asta nu îmi pot permite, decât dacă mi se oferă. Și mi-o oferă!

În acest mod împlinește aspirația de a deveni ceea ce căutați: o bătrână pasionată?

Toată viața m-am antrenat pentru asta. Să nu crezi că ajungi la bătrânețe cu mai multă pasiune, trebuie să te antrenezi.

Cum?

Asumarea riscurilor. Să te arunci într-o aventură, să participi la viață cu curiozitate pentru ceilalți și pentru lume, fără a te așeza acolo unde te simți bine. Văd tineri de vârsta nepoților mei care au relații precaute, care nu vor să sufere. Ce ai de gând să faci cu viața ta dacă nu vrei să suferi?

Sunt adesea supraprotejati de părinți. Asta e un lucru bun sau nerealist? Nu ar fi mai bine dacă ar suferi un pic mai mult?

Asta spun, să sufere puțin. Neglijarea blândă funcționează bine cu copiii. Așa i-am educat pe Paula și Nicolás. Cu trei slujbe simultane ca și când i-am crescut, nu am avut timp să fiu cu ochii pe ceea ce făceau. Presupun că au riscat foarte multe și au făcut prostii, dar s-au format și fără ca eu să monitorizez totul.

Cele mai fericite momente din viața lui, spune el, au fost când v-a ținut pentru prima dată, iar cele mai triste, când a ținut pe Paula, aceasta fiind pe moarte. Ai reușit să transformi acea tristețe în ceva pozitiv?

Da, în acțiune. Scrierea cărții despre fiica mea, Paula, m-a ajutat să pun faptele în cuvinte, să înțeleg ce s-a întâmplat. Îndelungata lui agonie de un an a fost o noapte întunecată. Totul era o durere și angoasă. Când am rezolvat-o, pe baza lucrurilor pe care le-am scris mamei mele și a notelor pe care le-am luat, mi-am dat seama că singura cale de ieșire a fiicei mele era moartea. A trebuit să o accept, să o înțeleg, să încerc să mă eliberez de furia pe care o acumulasem din cauza acelei neglijențe care a provocat leziuni grave ale creierului. Nimeni nu a încercat să o rănească intenționat, au fost o serie de circumstanțe. Am primit mii de scrisori, nu exista internet. Și răspunzând la toate, am dezvoltat un proces de comunicare cu oamenii. Toată lumea a suferit pierderi și dureri. Asta a fost extraordinar. O simt pe Paula peste tot, nu voi spune că văd fantome, dar e foarte puternică. Și încasările din acea carte au mers către o fundație care este dedicată să facă ceea ce ar face dacă ar fi în viață, apărând drepturile fundamentale ale femeilor și copiilor.

Ce este mai dureros și mai festiv? Să scrii despre părinții cuiva sau despre copii?

Nu știu... Scriu despre toți: părinți, bunici, copii, veri... Când am publicat romanul Suma zilelor (în spaniolă: La suma de los días), fiul meu Nicolás mi-a spus: „Te rog, mamă, să nu mai scrii niciodată despre mine. Am o viață privată și nu vreau să-mi expun familia”. Și nu am mai făcut-o. Au trecut 15 ani de la acea amintire și nimic mai mult.

De ce? Există posibilitatea să scrieți despre mai multe lucruri din memorie, așa cum ați făcut în romanul Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune (în spaniolă: Mujeres del alma mía).

El se plânge că i-a afectat viața privată. Am publicat în acea amintire tratamentul de fertilitate pe care el și soția lui l-au urmat pentru a avea copii. Mulți oameni i-au oprit pe stradă, s-au simțit expuși. Apoi divorțul fiului meu a fost foarte ciudat. S-a căsătorit cu o fată din Venezuela, au avut trei copii în cinci ani și ea s-a îndrăgostit de iubita fiului meu vitreg.

Bun…

Cele două fete au plecat, iar cei doi băieți au rămas agățați de perie cu trei copii în scutece între ele. A fost subiect de roman! Ce avea să pierd?

Evident! Ce pericol aveți în casă!

Păi, însemna să îmi expun familia. Dar subiectul a fost prea bun.

Después de Paula, usted entona en Afrodita un canto a los afrodisiacos. ¿Le sirvió?

Y tuve la suerte de que se publicara ese libro cuatro meses antes de que apareciera el Viagra. Si no, no se habría vendido ni un ejemplar.

După romanul Paula, ați intonat în romanul Afrodita un cântec pentru afrodisiaci. A fost de succes?

Și am avut noroc că acea carte a fost publicată cu patru luni înainte de apariția Viagrei. Dacă nu, nici măcar o copie nu ar fi fost vândută.

Bunătate!

După ce am publicat romanul Paula, am primit o lovitură de bâtă. Nu am putut scrie nimic. Totul a ieșit plat, gri, plictisitor, imposibil. Mi-am amintit că eram jurnalist și am căutat un subiect care să fie cel mai îndepărtat de doliu: dragostea, lăcomia, sexul. Iar puntea dintre acestea este afrodisiace, deci cercetând și încercând rețetele cu prietenii...

Spune-mi care dintre ele funcționează cu adevărat.

Niciuna, singurul lucru care funcționează este imaginația.

Fara pansamente?

Dacă îl poți condimenta, cu atât mai bine, dar totul este în creier, nu în organele genitale.

 

Isabel Allende, în grădina casei ei. LORI BARRA

La fel la bărbați ca și la femei?

Mai ales la femei, care romantizează totul, devenim sentimentale, inventăm povești pentru că asta ni se pare mult mai stimulant decât orice altceva. Bărbații sunt foarte vizuali. Nu știu dacă Playboy există încă. Au încercat să facă aceste reviste pentru femei și nu funcționează. Homosexualii le cumpără. Nu suntem încântați să vedem un bărbat pe jumătate gol, suntem încântați să ne sufle ceva la ureche. Punctul G este la ureche, nu trebuie să-l cauți în altă parte.

Sfat înțelept la aproape 80 de ani!

Aproape că le am! Și bine ai venit.

Și când scrieți? Planificați mult timp cărțile?

Nuuu! Cu excepția cazului în care se ocupă de episoade istorice. Deja am învățat după 40 de ani de scris să mă relaxez, să nu încerc să forțez nici povestea, nici personajele cu ceea ce credeam anterior că ar trebui să fie. Dacă mă las purtată de instinct și plăcere, descoperind treptat ce se întâmplă, în general funcționează mult mai bine. Există o parte foarte intuitivă a scrisului.

 

Cât de dor îți este de agenta ta, Carmen Balcells?

Foarte mult! Nu numai ca agent, a fost și o prietenă foarte bună. Dacă aveam o problemă, o sunam. Nu a oferit doar o soluție practică, ci și magică și sentimentală. Am avut un astrolog italian; când i-am trimis un manuscris, mi-a spus: „Stai, vorbesc cu astrologul!”

Nu ți-a spus niciodată ce i-a răspuns odată lui García Márquez? Într-o zi a sunat-o și a întrebat-o: „Mă iubești, Carmen?” Ea mi-a răspuns: „Uite, Gabriel, nu pot să răspund la acea întrebare pentru că tu reprezintă 36% din facturarea mea...”.

Nu, deși mi-a spus: „Ține minte, eu sunt agentul tău, nu prietenul tău”. Era aproape să accepte acea implicare personală, dar într-o zi mi-a mărturisit că singurătatea îl cântărește, da, că simțea plăcere să mănânce și să facă afaceri, dar că suferea de singurătate, nu și-a acceptat partea sentimentală.

Mulți te consideră una dintre puținele voci feminine ale boom-ului din America Latină, acel fenomen foarte masculin.

Ei bine, asta au spus când a apărut Casa Spiritelor, că eram singura femeie din acea mișcare. Dar m-au șters repede, nu știu de ce, și m-au etichetat post-Boom. Și știi ce? Nimănui nu-i place să fie luat în considerare după nimic.

 

Interviu realizat de Jesús Ruiz Mantilla și publicat pe data de 15 ianuarie 2022 pe site-ul elpais.com

Sursa: el pais https://elpais.com/eps/2022-01-15/isabel-allende-existe-una-verdadera-guerra-contra-la-mujer.html?utm_source=Facebook&Echobox=1642755694-1&fbclid=IwAR1YO1fZSYheN1TdUsbD0SwAopzmYxjzDeQ79opcbHW9UFnBVSbqsW4cH_8#Tracking%20Code=FB_EPS_CM

Autor Interviu: scriitoarea britanică Sophie Kinsella

Sophie, în vârstă de 49 de ani, locuiește la Londra cu soțul ei Henry și cei cinci copii ai lor. De asemenea, a scris mai multe romane sub numele ei real, Madeleine Wickham. Romanul I Owe You One a fost lansată în februarie 2019.

Autoarea a fost de acord să dea un interviu despre viața de familie, inspirația și procesul ei de scriere ...

Cum l-ai cunoscut pe soțul tău, Henry?

Henry și cu mine ne-am întâlnit în prima noapte la universitate. M-am dus la un concert unde cânta Randy Newman’s Short People și, când l-am auzit, m-am îndrăgostit de el, deși a dedicat piesa unei alte femei din public. Îmi place la un bărbat o voce drăguță! Ne-am căsătorit la un an după ce am părăsit universitatea, unde studiasem economia. Aveam 21 de ani și îmi doream o nuntă mare și grozavă, cu o rochie uriașă puffy, cu margele, dantelă și tren. Punctul meu de referință al stilului ar fi fost cartea Cenușăreasa Ladybird!

Cum ați început să scrieți romane?

Am devenit jurnalist financiar, dar mi-am dat seama că vreau să scriu o carte. M-am inspirat din scriitori precum Joanna Trollope și Mary Wesley, dar habar n-am cum să fac asta. Pe atunci, am scris sub numele meu real de Madeleine Wickham. Am luat un roman al lui Jilly Cooper și am scris capitol cu capitol, observând ce s-a întâmplat în fiecare, pentru a vedea cum a făcut-o. Apoi am început să scriu în timpul liber. Veneam acasă de la serviciu și scriam toată noaptea și tot weekendul. A durat doar câteva luni să scriu primul meu roman, The Tennis Party.

Care a fost unul dintre cele mai mari momente din cariera ta de autor?

Fiind acceptată de un agent, atunci vânzarea cărții mele către un editor într-o licitație a fost momentul în care viața mea s-a transformat. Aveam 24 de ani și eram într-un nor de extaz. Am căutat agenți în Writers’ & Artists’ Yearbook, un ghid pentru scriitori despre cum să fie publicat și l-am trimis. Când unul m-a luat de fapt, am fost uluită.

Cum îți planifici romanele?

Îmi place să complotez un roman și mi-am schimbat metodele de-a lungul anilor. Acum folosesc carduri de fișiere. Notez întorsăturile complotului pe fiecare, apoi le agit pe o masă sau o tablă. Tastez, de asemenea, un plan de capitol, apoi îl scriu pe fișierele de fișiere și mă uit la el pentru a obține o imagine de ansamblu - apoi o fac din nou mai detaliat. Așa că am o mulțime de sisteme.

De ce ai un nick-name?

Mi-am schimbat numele în Sophie Kinsella (Sophie este prenumele meu și Kinsella este prenumele mamei mele), deoarece romanele erau atât de diferite de cărțile mele Madeleine Wickham, care au teme și personaje mai întunecate. Am găsit o nouă voce și un mod de a scrie și mi s-a părut captivant. Sophie este mai rapidă și amuzantă, cu un sentiment al ridicolului pe care nu l-am mai avut până acum.

Unde scrii?

Când copiii mei cei mai mari erau mici, scriam în sanctuarul dormitorului meu. Ascult mereu muzică tare, care este un fel de barieră. Asta înseamnă că sunt în bula mea de sunet pe care nimeni nu o poate pătrunde. Acum, lucrul cu cinci copii apropiați este o provocare, așa că am un birou în apropiere. Aș putea rămâne târziu dacă încerc să respect un termen limită sau aș putea pleca la prânz când îmi voi termina cuvintele.

Care este cea mai mare indulgență a ta?

De mult timp, cea mai mare îngăduință a mea a fost mai degrabă timpul decât lucrurile. Când văd o pagină goală în jurnalul meu, este o delectare. Apoi, îmi place să plec cu familia în undeva la o terasă și să mă bucur de experiență. Dacă am doar o oră liberă, atunci este un pahar de vin și o baie fierbinte.

Cine sunt cei mai mari susținători ai tăi?

Am câteva prietene cu adevărat grozave. Aș include și cele două surori ale mele mai mici. Partenerii sunt geniali, dar nu există nimic asemănător cu prietenii tăi. Am sărbătorit împreună, ne-am susținut reciproc, am fost la cumpărături și am probat haine împreună. Mă simt parte din povestea lor și ei fac parte din a mea.

Interviul a fost publicat pe site-ul womanandhomemagazine.co.za pe data de 4 martie 2019.

Jojo Moyes: Care este lucrul care mă face fericită?

Prima dată când am intervievat-o pe Jojo Moyes, în 2010, ea a împărtășit mai multe anecdote memorabile: cum, la 14 ani, a lucrat la grajdurile din cartierul din estul Londrei, și-a folosit salariul pentru a-l cumpăra pe Bombardier, primul ei cal - și apoi a plecat acasă să-i spună mamei sale stirile. Cum, la 17 ani, a plecat de acasă și s-a întreținut cu diverse locuri de muncă, inclusiv controler de mini-cabină, deținător de tarabă de piață, dactilograf la o bancă și redactor pentru o companie de turism - obținând cunoștințe incisive în orice, de la disciplina de bază la locul de muncă până la capriciile naturii umane - înainte de a merge la universitate și, de acolo, în jurnalism.

Cum, lucrând la birou, în tura de noapte la ziarul The Independent, își petrecea zilele scriind ficțiune: „Am avut această viață a lui Bridget Jones în care îi cunoșteam pe toți vecinii mei”, mi-a spus ea. „Obișnuiam să hrănesc capitole sub ușile lor și le spuneam „Ce crezi?” Și apoi spuneau fie „O, da…”, fie „Mai mult, mai mult!” Și înainte să știu asta, am scris o carte.” O respingere amabilă din partea unui agent - „ uite, nu este publicabil, dar cu siguranță ai o voce; ar trebui să continuați”- impuls oferit: Moyes a lovit moștenitorul de ediție cu Sheltering Rain din 2002, o relatare fictivă a poveștii de dragoste a bunicilor ei. Și apoi mi-a povestit cum, la un prânz cu colega romancieră și amică Sophie Kinsella, Moyes a recunoscut că are îndoieli cu privire la lucrările sale în curs, un roman despre un bărbat tetrapllegic și femeia care îl îngrijește. Kinsella nu numai că l-a îndemnat pe Moyes să rămână cu cartea, dar, în detaliul meu preferat al acelei povești, Kinsella a plecat acasă, i-a spus soțului ei despre carte și apoi a sunat-o pe Moyes pentru a spune: „Henry spune că și tu ar trebui să o faci!” Această carte, desigur, a fost cea mai bine vândută Me Before You, o poveste de succes stratosferică care l-a pus pe Moyes pe harta globală: povestea dragostei forjate între Louisa Clark și Will Traynor nu numai că a dat un acord cu cititorii, ci, în cinci ani de când a fost publicat, a dus la un film de succes - cu debutul în scenariu al lui Moyes - și la două romane ulterioare, al doilea, Still Me, este acum disponibil. Still Me o vede pe Louisa, atrăgătoare și irepresionabilă, care se reinstalează în New York pentru a fi asistentă personală a lui Agnes, soția unui om de afaceri bogat. Louisa navighează în lumea rarificată a Manhattanului cu crustă superioară, fără a mai menționa schimbările de dispoziție, aroganțele și secretele lui Agnes; ea se confruntă cu capcanele menținerii unei relații la distanță cu iubitul ei din Londra, Sam; și, după un început inițial blocat, găsește un suflet pereche în forma puțin probabilă a bătrânei și reticente maven de modă Margot De Witt (într-un moment aproape de rupere a gheții, încep să se lege peste Biba). Cel mai bun dintre toate, glorioasele colanțe cu dungi negre și galbene ale Louisei - un cadou direct de la Will în Me Before You - au un aspect binevenit și critic. „Am o pereche rămasă din promoția de film”, spune Moyes când ne-am conectat recent prin Skype. „Și am plecat în Brazilia la începutul acestui an și au fost sute de fete care au venit la semnare purtând acești colanți cu dungi negre și galbene și m-a bucurat atât de mult: pentru mine, colanții cu dungi sunt exemplul suprem al unei femei care se îmbracă pentru distracție mai degrabă decât să se îmbrace pentru un bărbat ”. Devine clar în Still Me că, deși Will ar fi putut fi catalizatorul pentru ca Louisa să se deschidă și să învețe de la alții, evenimentele din Me Before You și din After You din 2015 nu l-au completat brusc pe Louisa și au redat-o pe deplin formată. Încă crește, învață cine este - și cine vrea să fie - fie prin acțiunile uneori dăunătoare ale șefilor ei, fie prin participarea la acțiunea centrată pe comunitate a noilor prieteni Ashok și Meena în timp ce lucrează pentru a-și salva biblioteca locală. „Această carte a durat aproximativ un an de gândire înainte să încep să o scriu”, spune Moyes, care i-a dedicat Still Me fiicei sale. „Și motivul pentru care au existat unele schimbări seismice în lume. Lucrul de care am devenit din ce în ce mai conștient este că s-ar putea să nu pot fi o soluție la nimic, dar nu vreau să fac parte dintr-o problemă. Scriind ultima aventură a Louisei, așa cum am văzut-o, am vrut să mă asigur că mesajul pe care îl trimiteam tuturor acestor fete care au ajuns să simtă că ea înseamnă ceva pentru ei a fost mesajul potrivit. Făcând asta, mă gândesc adesea la fiica mea care are acum 19 ani: mă întreb: „Ce va scoate din această carte?” Uneori este nevoie de oameni pentru a-și da seama cine sunt și a fost cu adevărat important să eu că această carte nu înseamnă atât de mult ca Louisa să fie mișcată de situația altcuiva sau să aibă grijă de altcineva sau să aibă viitorul legat de altcineva. Este vorba despre autodeterminare, despre faptul că în cele din urmă își va face seama ce o va face fericită, ce îi va aduce împlinirea. Pentru că cred că este o întrebare pe care o mulțime de femei, în special femeile mai tinere, nici măcar nu și-o pun. Am vrut ca această carte să îi spună fiicei mele și celorlalți, că este în regulă să ieși și să-ți găsești propria cale, să descoperi ce te va face cu adevărat fericit. Pentru că, în cele din urmă, veți fi fericiți doar dacă faceți ceea ce vă place". Moyes a găsit acel lucru pe care îl iubește. O scriitoare care poate spune povești convingătoare în aproape orice context - vezi paginile de recunoaștere, pentru unul - deține, de asemenea, o afecțiune profundă și permanentă pentru personajele ei, majore și minore, drăguțe și nu atât de drăguțe. În Still Me, o parte din povestea Louisei este declanșată de o prietenie cu o lentă înflorire cu Margot De Witt, un personaj creat de Moyes inițial într-o nuvelă. „Mi se par povești scurte foarte dificile”, spune Moyes. „Dar din când în când scrii o poveste în care te îndrăgostești de personaj; creezi pe cineva și apoi te gândești: „La naiba, asta este o poveste scurtă de 1.500 de cuvinte! Aș fi vrut să o pot continua. „Așadar, de îndată ce am știut că voi face această carte, a trebuit să o aduc pe Margot în ea. Unul dintre lucrurile care mă fascinează cu adevărat despre natura umană, mai ales în legătură cu Margot, este modul în care construim ziduri în jurul nostru și apoi ne spunem povești pentru a susține acei ziduri. Margot a făcut la începutul vieții alegeri pe care apoi a trebuit să se convingă că sunt cele potrivite. Observ cu adevărat acest lucru cu cât îmbătrânesc - mă uit în jurul meu și lumea este împărțită destul de clar în două seturi de oameni: cei care se pot autoanaliza și cei care nici măcar nu pot deschide capacul. Este ca și cutia Pandorei: dacă deschizi capacul, întreaga lume va exploda”. O empatie deosebită cu personajele ei strălucește palpabil prin fiecare dintre romanele lui Moyes. Succesul cărților Me Before You i-a umbrit celelalte lucrări ale ei („Sincer”, spune Moyes, „au reușit la un nivel prea nebunesc pentru ca eu să mă învârt în cap; nu pot decât să fiu încântată”), dar dacă spune povestea unui adolescent singuratic, înnebunit de cai (The Horse Dancer), explorând rezistența legăturilor familiale (Silver Bay) și conectivitatea iubirii (Ultima scrisoare de la iubitul tău, Fata pe care ai lăsat-o în urmă) sau povestind o călătorie nebună (One Plus One), aprecierea ei neclintită pentru personajele, calitățile și defectele ei, se potrivește perfect cu insistența autorului de a face față problemelor contemporane. Aceste abordări, împreună cu aderarea lui Moyes la cercetări aprofundate, precum și un simț al umorului, îi aduc romanele la o viață vibrantă. Relația elementară dintre cărți și empatie a fost întotdeauna evidentă lui Moyes. „Unul dintre lucrurile despre care mă simt foarte puternică”, spune ea, „este că nu poți învăța empatia decât dacă înveți să te pui în locul altcuiva. Și ce mod mai pur de a învăța cum să existe în locul altcuiva decât dintr-o carte? Este cel mai simplu mod de a învăța copiii cum să se gândească la altcineva. În prezent, suntem conduși de oameni cu o lipsă singulară de empatie, iar acest lucru se află în centrul multor probleme ale lumii noastre în acest moment. Închiderea bibliotecilor face parte din ceea ce mă îngrijorează cu adevărat în legătură cu ceea ce se întâmplă în SUA și Marea Britanie în acest moment, mai ales în Marea Britanie, deoarece suntem mult mai jos decât tine când e vorba de închiderea bibliotecilor noastre: corectitudinea și echitatea absolut fundamentale implicate în furnizarea de biblioteci pe care nu le vom putea înlocui odată cu dispariția acestor instituții. Nu există alte locuri publice unde să poți veni gratuit și să te ridici într-un spațiu sigur. A fost atât de important pentru mine, în copilărie, să am biblioteca mea locală. Părinții mei nu aveau bani să-mi cumpere cărți în fiecare săptămână și îmi amintesc bucuria absolută de a merge în fiecare săptămână să-mi iau cele patru cărți și apoi să încerc să le aduc până sâmbăta viitoare. Închizând bibliotecile noastre, pierdem ceva care nu va fi niciodată înlocuit pentru că nu mai avem acel etos victorian de a ne concentra asupra binelui mai mare". „Este complet diferit de a scrie romane”, spune ea, despre noul său scenariu. „Am o admirație atât de mare pentru oamenii care fac această muncă, deoarece este mult mai mult despre încercarea de a-ți construi glumele în jurul acestei structuri foarte specifice, prescrise; este mult mai greu decât să te ciocnești într-o carte în care ai toată libertatea de a aranja lucrurile după cum vrei. Cred că lucrul pe care l-am învățat în ultimii trei sau patru ani este că trebuie să fii îndrăgostit de proces, asta este cheia. Pentru că dacă te hotărăști la rezultatul final - și acest lucru se aplică și scrierii cărților - vei fi un ostatic al averii și te vei dezamăgi de fiecare dată, pentru că acesta este lucrul care îți scapă de sub control. Așa că tocmai am încercat să iubesc cu adevărat procesul și mi-a plăcut să învăț scenariul, chiar dacă sunt pe o curbă de învățare atât de abruptă. Trucul este echilibrarea unor astfel de lucruri și este un truc pe care nu l-am stăpânit încă. Dar îmi place - am 48 de ani și învăț lucruri noi. Este uimitor." Lipsită de timpii morți deoparte, Moyes prosperă cu munca ei, cu viața de familie întemeiată, cu o rețea îndelungată de colegi încurajatori - „cel mai frumos lucru despre prietenii mei scriitori este modul în care ne susținem reciproc, indiferent a cărui stea este în ascendent. Cred că suntem cu toții suficient de mari pentru a înțelege că toată lumea se ridică și cade; prietenia rămâne constantă ”- și o profundă apreciere pentru umorul bine executat. „Trăim vremuri sumbre”, spune Moyes, „și a face oamenii să râdă este o bucurie absolută. Nu este atât de greu să-i faci pe oameni să plângă; este mult mai greu să-i faci să râdă. Există o carte pe care am iubit-o absolut anul acesta, Deviația standard de Katherine Heiny. Cartea aia m-a făcut să râd atât de tare, parțial pentru că simțeam că personajul feminin principal era eu și că acest scriitor îmi forase de fapt în cap și mi-a tras toate gândurile și comportamentele și asta m-a făcut sincer isteric pentru că nu m-am văzut niciodată tipărit înainte. Dacă cineva mă poate face să râd, asta e, sunt îndatorat de ei. ” O dorință marcată de a râde de sine dezvăluie o parte din succesul personal al lui Moyes; o abilitate învățată de a-și croi drum în lume, în stil Louisa, conduce acea percepție acasă. „Este încă greu să fii femeie în această lume și să ceri lucruri”, notează Moyes. „Este un mesaj dificil că suntem învățați încă de la naștere, că nu asta e ceea ce faci tu. Pentru ca Louisa să o facă, mi s-a părut foarte important și mi-a luat ceva timp să ajung acolo. Uneori cred că ne ia cam 40 de ani pentru a descoperi „Care este de fapt lucrul care mă face fericită?” Pentru a spune „Ce vreau să văd? Ce vreau să fac?”, Mai degrabă decât „Cum se uită lumea la mine? „Privirea ta spre exterior”, spune Moyes, „este mult mai importantă decât privirea asupra ta.” Interviul a fost realizat de Daneet Steffens și publicat pe 30 ianuarie 2018 pe site-ul lithub.com

Interviu // Copiii groaznici ai lui Guillaume Musso

Riviera Franceză, iarna 1992. Vinca, o studentă genială a fugit alături de profesoara ei de filozofie. Nu o vom mai vedea niciodată. Côte d´Azur, 2017. Cei mai buni prieteni ai lui Vinca sunt la locul crimei pe care au comis-o cu 25 de ani mai devreme. Adevărul poate ieși la suprafață. Noul Guillaume Musso.

Romanul Fata și noaptea (în franceză: „La Jeune fille et la nuit”), noua ta carte, cel mai personal roman al tău, în sensul că are loc pe Riviera Franceză, regiunea copilăriei tale? 

Fata și noaptea este un roman personală prin locurile descrise, de cele în care am crescut și de-a lungul timpului: am aceeași vârstă ca personajele principale. Cu toate acestea, în romanele mele anterioare, anumite situații sau locuri îmi erau la fel de familiare. Acolo unde exercițiul a fost interesant, în scris, tocmai a fost să văd acest cadru real, pentru care simt afecțiune, mă îndepărtez de mine, pe măsură ce acțiunea l-a deformat, pentru a dobândi forma proprie și viața. Pe scurt, ca un personaj.

Ce aduce nou acest roman?

Am vrut să scriu, de foarte mult timp, un roman palpitant ancorat în jurul unei întâlniri de foști studenți. Această temă de reuniune mă interesează încă de acum douăzeci și cinci de ani, deoarece este ancorată atât în prezent, dar e favorabilă întoarcerii la trecut. „Zilele bătrânești” nu sunt neapărat „bune” pentru toată lumea, ele pot aminti unele momente dureroase. Găsirea prietenilor atât de mult timp după aceea este o oportunitate pentru toată lumea de a face o primă evaluare a vieții lor, ceea ce duce inevitabil la o comparație cu ceilalți, chiar și la o confruntare. Pe scurt, avem aici, după părerea mea, un rezervor de situații interesante și potențial explozive.

Cum arată Thomas, naratorul, tânărul care ai fost la vârsta lui?
Mai presus de toate, cred că fiecare tânăr, în timp ce se construiește pe sine, are acest sentiment de a fi diferit de ceilalți. Unii îi răspund căutând mimetismul cu grupul, alții cântând, iar alții extrăgându-se complet. Sper ca fiecare cititor să găsească o notă de tinerețe în acest sentiment de diferență.

Aveai o datorie legată de Antibes, de locurile tinereții tale, sau chiar de conturile de rezolvat?
Fără datorii, fără decontare de conturi, dimpotrivă! A fost o dorință mult mai pozitivă de a găsi prin scrierea regiunii copilăriei mele. Și în special orașul Antibes în care am atâtea amintiri. Când povestea lui Vinca, Thomas, Maxime și Fanny au început să se dezvolte în caietele mele, mi-am dat seama că are nevoie de soarele și culorile Mediteranei, a unei căi de coastă deasupra stâncilor. , terase de cafea umbrită, sunetul vântului în pini și toată imaginația asociată cu Antibes.

Spui că locurile romanului tău există cu adevărat, dar că a suferit deformarea romanului. Nu ați fost tentat să alungați o anumită amintire personală?
Vrei să vorbim despre acel moment în care un cadavru este închis în gimnaziu? (râde) Nu, serios, în afară de locurile pe care le iubesc, de muzica pe care am ascultat-o ​​sau de cărțile pe care le-am citit când aveam optsprezece ani, această carte este un roman pur, foarte diferit de amintirile mele.

Te întorci de mai multe ori la întrebarea adevărului. Oferind, de exemplu, mai multe epiloguri...
Da, aceasta este o temă care este foarte aproape de inima mea. Adevărul care nu este niciodată exact ceea ce pare și care nu poate fi dezvăluit decât dacă îl privim din multe perspective diferite. În acest roman, niciunul dintre personaje nu cunoaște întregul adevăr. Fiecare își spune adevărul. Și în final, doar cititorul se va apropia cât mai aproape de ... chiar ultima pagină. Chiar dacă cred profund că în cele din urmă adevărul ne evită întotdeauna.

Scrieți că singurele arme ale romancierului sunt un BIC vechi mestecat și un bloc de note sfărâmat, dar că sunt derizorii și puternici. Suficient de puternic pentru a schimba viața oamenilor?
Fața lumii? Fața lumii ar putea fi excesivă. Dar viața oamenilor, da. Vă întrebați ce a fost personal în acest roman: această convingere este fundamentul sensului operei mele. Puterea cititului și a scrisului de a scăpa de realitate sau de a o corecta pentru a o readuce la ceea ce ar trebui să fie.

Romancierul-narator al romanului tău spune că nu a avut niciodată un birou și lucrează întotdeauna în spații deschise. Și tu?
Am scris mereu peste tot, în biroul meu ca în cafenele, aeroporturi, parcuri ... și continuu. Scriitorul nu este altceva ca un rockstar, mai mult decât pictorul sau muzicianul și, din fericire. Mi se pare un privilegiu al artei noastre și sper să rămână așa mult timp!
Interviul a fost publicat pe 29 aprilie 2018.

Sursa: Les enfants terribles de Guillaume Musso [online] [citat 26.04.20]. Disponibil:
www.lalsace.fr

Dansul nu este doar mișcare, ci este și filozofie, poezie, narațiune...

Coregraful Andrés Corchero revine la Mercat de les Flors cu două spectacole despre moarte

sursa: elpais.es

Unde își găsește inspirația un coregraf? Dansatorul Andrés Corchero (Ciudad Real, 1957) susține că ideile pot apărea în timp ce ascultați o melodie, citiți o carte sau priviți un tablou. Corchero crede că dansul nu este doar mișcare. Poate fi și poezie, filozofie, narațiune ... În ultima sa lucrare, artistul a decis să privească în interior și să abordeze o temă universală: pierderea unei persoane dragi. Astfel, dansatoarea revine la Mercat de les Flors cu două piese despre moarte. Absencias (între 16 și 18 ianuarie), care este dedicat tatălui său decedat, și La music del teu nom (19 ianuarie), un omagiu adus muzicianului Joan Saura.


În 1995 a creat piesa Camí de silenci dedicată tatălui său la scurt timp după moartea sa. Acum se întoarce spre el doar cu Tatăl. Ce te împinge să dansezi din nou pentru el?
Împlinise 62 de ani. Vârsta la care a murit tatăl meu când a murit. Este o perioadă dificilă pentru mine și am vrut să o exprim dansând. Dar nu este o performanță care se concentrează doar pe experiența mea personală. Spectacolul este despre pierdere, moarte. Și aici toată lumea se poate simți identificată. Programul Absencias leagă Părintele singur cu piesa Camí de silenci, unde recuperez coregrafia pe care am dansat-o în urmă cu douăzeci și cinci de ani, după moartea tatălui meu. Trecerea timpului se alătură celor două coregrafii.

Cum se transmite trecerea timpului prin mișcare?
Nu căutăm să oferim publicului un mesaj narativ. În teatru, există o poveste care are legătură cu timpul. Lucrările prezintă un început, o dezvoltare și un sfârșit. În dans, timpul nu este explicat, ci este intrinsec în actorie. Trecerea timpului este construită din compoziția mișcărilor în spațiu sau din relația dintre tăceri și muzică.

Nietzsche a subliniat că dansul este disciplina care explică cel mai bine timpul.
Dansul este efemer. Puteți dansa aceeași coregrafie în fiecare zi, dar o veți trăi mereu diferit. Publicul de astăzi nu se va simți la fel ca publicul care va veni mâine. Se dansează întotdeauna în prezentul etern. Puteți face o înregistrare video, dar nu va fi niciodată la fel. Nu va putea transmite energie vie.

Cum este acea energie vie?
Cel mai important este să trezești emoții în public. Spațiul dintre dansator și spectatori trebuie să fie plin de energie. Scopul este de a face să se miște ceva în interiorul spectatorilor. Emoția este mișcare. Acest lucru se poate întâmpla și atunci când citiți o carte, ascultați o melodie sau vorbiți cu o persoană care vă atrage din anumite motive și care trezește un interes, o curiozitate.

Inspirația pentru o coregrafie apare și spontan?
Când cineva se confruntă cu un spectacol nou, este mai bine să citești. Dansul nu este doar mișcare. Este și filozofie, poezie, narațiune ... În calitate de dansator, încerc să dobândesc cunoștințe maxime despre subiectul cu care vreau să mă ocup. De exemplu, îmi plac conturile La Vanguardia și le colectez. Filozofii sau teologii care apar ridică întrebări pe care le mut la dans. În cazul programului Absencias, am făcut și un proces de documentare. Poate cea mai relevantă influență este cea a cărții Părintele poetului american Sharon Olds. În timpul spectacolului, vor apărea versetele tale.

Moartea este marea temă a celor mai recente creații ale sale. Cu toate acestea, el apără că vrea să transmită public un mesaj de speranță.
De-a lungul vieții, lași multe persoane dragi. Viața are acel punct de tristețe. Dar tristețea poate trăi cu speranță. Spectacolul continuă. Dacă ați văzut filmul Inside Out, emoțiile sunt personajele din poveste și se dovedește că tristețea este personajul principal. Este o emoție capabilă să activeze diferite mecanisme ale corpului. A fi trist nu este rău. În multe cazuri, îți dă putere. Poate fi un motor pentru creație. Spectacolul are un aer trist, dar există elemente care sugerează că viața continuă. Fiica mea mă va însoți în timpul spectacolului cântând la chitară și recitând versete. Prin ea este ca și cum l-ar găsi din nou pe tatăl meu.

Când ai decis că ceea ce ai vrut să faci în viață este dansul?
A fost o coincidență. Am lucrat într-o companie de electronice. Dar când m-am întors de la serviciul militar eram șomer. Am cunoscut un prieten care cânta la chitară și studia teatru. Am decis să încep studiul muzicii și mi-am descoperit latura artistică. Avea douăzeci și doi de ani. În acea perioadă am studiat și teatru și dans. Nu am dansat niciodată până atunci. Am fost încântat să învăț să comunic cu corpul, să cunosc puterea limbajului nonverbal. Un spectacol al companiei japoneze de dans Sankai Juku dedicat lui Butoh m-a impresionat și am decis să călătoresc în Japonia pentru a afla despre acest mod de înțelegere a dansului.

A învățat alături de Min Tanaka și Kazuo Ohno.
M-au învățat să transform corpul într-un vehicul capabil să manifeste ceea ce este în exterior. La început, butoh a fost reprezentat printr-un gest grotesc. Șoferii săi au căutat să arate întunericul ființei umane într-un mod frumos. Există lucruri care aparent pot fi urâte, dar în profunzime păstrează o frumusețe. Când suntem mici, ne mișcăm foarte rar. Descoperim lumea. Mișcăm degetele și gura în mod ciudat. Cu toate acestea, nu ne putem opri să privim copiii mici care sunt curioși de fiecare obiect, dar Butoh încearcă să găsească această esență. Problema este că uneori unii dansatori rămân la suprafață copiind mișcările care se identifică ca butoh, dar nu se cufundă în filosofia care există în urmă.

Butoh continuă să fie cea mai mare influență asupra modului său de a dansa?
Desigur, învățăturile primilor mei profesori rezonează în ultimele creații. Dar sunt foarte mulți oameni care și-au lăsat amprenta pe drumul meu de a dansa. Cred că dansul merge întotdeauna dincolo de stiluri. Dar, din păcate, trebuie să etichetăm. Când vezi un dansator care nu se încadrează în niciun stil, dar în același timp le are pe toate, doar dansează. Nu-mi place să mă însor cu formele. Modul meu de abordare a dansului este recunoscut de public, dar asta nu înseamnă că nu sunt deschis la alte modalități de mișcare.

Dedici o bună parte din timpul său predării. Ce sfaturi dai noilor generații?
Efortul de a avea criterii și de a privi dincolo de mass-media sunt principalele sfaturi pe care le ofer. Atât studenții Conservatorului Superior de Dans, cât și cei ai Școlii Superioare de Arte Dramatice îmi transmit preocuparea lor pentru puținele oportunități de muncă pe care le au ca dansatori în Catalunya și Spania. Și este adevărat. Dansul este ultimul la rând. Dar există un portofoliu foarte bun de dansatori. Sunt o generație marcată de imediatitate și doresc rezultate rapide. Te sfătuiesc întotdeauna să fugi de productivitate și să încerci să petreci mai mult timp în timp ce te plimbi sau te uiți la mare. Așa apar ideile.

Interviu realizat de Laura Serrat pentru publicația lavanguardia și publicat pe 16 ianuarie 2020.

Interviu cu scriitoarea Danielle Steel: Eu niciodată nu scriu personaje reale

Viața scriitoarei Danielle Steel uneori sună ca și complotul unuia dintre romanele sale: o jumătate de an în Paris, o casă elegantă pe dealul din San Francisco și o vacanță de vară anuală cu cei cinci copii ai ei  pe o barcă pe Mediterană. Dar nu este tot este Château d'Yquem și îmbrăcăminte în stil couture. Multe lucrări populare a lui Steel și-a schimbat direcția spre subiecte frivole, abordând cu greu probleme precum tulburarea bipolară, terorism și Holocaust. 

Goodreads discută cu autoarea holdingului recordului mondial despre best-seller-ul ultimului roman, Happy Birthday (în română: Surprizele vieţii),  cum persistenţa câştigă premiu şi de ce ghostwriterii sunt pur și simplu șocanţi.

Goodreads: Cel mai nou roman, Surprizele vieţii spune povestea a trei caractere care  se confruntă cu toate aniversări neplăcute: 30, 50 şi 60 de ani. Vreo aniversare de a ta inspiră cartea?

Danielle Steel: Da! Am avut o zi de naştere care m-a trezit dimineaţa fiind îngrozită de asta.  Eu stau acolo, simţind regrete pentru mine, iar apoi gândul: „Păi, relaxează-te. Nimeni nu ştie vârsta ta reală”. După care eu, m-am îndreptat spre bucătărie simţind regrete pentru mine şi am deschis radioul, unde desigur au anunţat că e ziua mea de naştere şi evident că aproape am avut un atac de cord. Şi mai apoi a fost în ziar şi la TV şi în alte părţi. Am folosit asta pentru a inspira personajele.

Multor persoane nu le plac zilele de naştere, aşa că eu am folosit diferite aniversări şi toate cu motivele de ce oamenilor nu le place acest fapt. Era un fel de carte distractivă, una din teme fiind ceea ce am numit eu „de ce nu?” În schimb fiind limitate de vieţile lor obişnuite de vârstă, fie că este vorba de 30, 40, 50 or 60 de ani şi să încerci lucruri noi în viaţă. E vorba de îndrăzneală şi nu doar să stai în aceeaşi rutină tot timpul, ceea ce mulţi dintre noi au tendinţa să o facă, eu inclusiv.

GR: Surprizele vieţii are câte puţin din fiecare: restaurante, un personaj Marta Stewart-esque, chiar şi un atac cu ostatic. Era cumva aniversarea din 9/11 care te-a inspirat să abordezi această ultimă temă?

DS: Nu, aceste lucruri au venit la întâmplare. Am scris o carte 15-18 ani în urmă în locul unde a fost un atac clădirea Empire State Building la acea vreme şi un prieten care adesea citeşte cărţile mele înainte de a publicate a zis: De data asta ai mers prea departe – putea să nu se întâmple niciodată. Editorul meu a numit-o... De mai multe ori am scris romane care au venit de la sine şi ele au devenit realitate la o dată ulterioară.

GR: Aveţi o familie mare, veselă şi talentată. Cum se informează ei în ceea ce priveşte romanele dvs?  Ai relaţionat vreodată personajele din romanele tale cu ei?

DS: Eu niciodată nu scriu personaje reale. Am înțeles asta de la prima mea carte. Agentul pe care l-am avut în acea perioadă a descurajat foarte tare și mi-a spus dacă folosești personaje reale, tu, întotdeauna, vei fi limitată de acei oameni, iar tu ești mai bună în a crea personaje ficționale.  Eu întotdeauna m-am împotmolit, și asta îți dă multă, multă libertate. Pe de altă parte zici că, „Jamie nu ar fi făcut asta.” Și așa, poți ofensa oamenii, iar ție doar nu îți place să scrii despre persoane reale. Sunt inspirate din ce ai învățat în viața reală de la diferite persoane reale, și este un set de caractere, dar ei sunt toți personaje fictive.

GR: Ați scris 118 de cărți, iar 21 din romanele dvs au fost adaptate pentru televiziuni și ați fost inclusă în Cartea Recordurilor Mondiale Guiness pentru că ați avut cel puțin o carte în lista best-seller-urilor New York Time în 390 de săptămâni. Sunt multe cărți și multe povești. Te-ai gândit mereu că vei fi scriitoare?

DS: Într-un fel meseria asta m-a prins. Instruirea mea a fost în design. Am absolvit facultatea foarte devreme, aveam 19 ani (am fost la NYU și Școala de Design Parson), am lucrat pentru o firmă de PR în New York, iar una din clientele noastre a fost revista Ladies Home Journal. Editorul a fost un om deosebit, eu lucrând freelance o perioadă pentru ei, iar el mi-a zis: Ar trebui să scrii o carte. Eram naivă și foarte tânără, așa că m-am gândit că ar trebui să scriu o carte. Am încercat și am reușit, iar romanul Going Home s-a vândut remarcabil de bine.

După care m-am gândit să mai scriu, am scris alte cinci romane pe care nimeni nu le-a dorit. Am renunțat de multe ori între primul roman și al șaptelea. Nu am idee ce m-a făcut să  continui. Cred că e vorba de încăpățânare. Nu am avut niciun gând în ceea ce privește că voi deveni faimoasă și nu am câștigat nici un ban din ce am vândut. Dar eu întotdeauna am avut o altă poveste pe care am vrut să o spun și deși acele romane nu se vindeau eu continuam să scriu. Și, în sfârșit, cea de a șaptea carte s-a vândut. Am avut cinci romane nepublicate între primul și următorul roman. 

Întotdeauna folosesc acest exemplu pentru tinerii scriitori, deoarece persistența este cel mai important lucru. Dacă renunțam în orice moment din primul și al șaptelea roman publicat nu aș fi avut cariera pe care o am acum. Cred cu adevărat că este important să te ții de ea și să ții pasul cu ea. Oamenii sunt foarte nepoliticoși cu scriitorii nepublicați. Știți, în momentul în care zici că ești scriitor, ei întreabă: „Ați publicat ceva?” și dacă zici că nu, ei cred că asta te face scriitor. Ești scriitor dacă scrii.

GR: Prima dvs carte a fost categorizată la genul romance. Cum ai ajuns acolo? Acum acoperi o gamă vastă de genuri – ficțiune istorică, suspans – multe din ele atingând un subiect dificil. Spune-ne despre evoluția ta ca scriitoare.

DS: Lucrez cu un cercetător minunat care a lucrat cu mine în toată cariera mea de scriitor.

În esență, scriu despre relațiile umane, nu doar cele romantice, ci și cele familiale. Despre prietenii și tot felul de alte aspecte. Problemele condiției umane sunt cam aceleași în fiecare epocă.

La început am scris romane cu copertă moale (în original: paperback originals. Paperback e o ediție cu o broșură a unei cărți este de obicei lansată la aproximativ un an după ce cartea a fost publicată pentru prima dată în copertină, deși unele cărți, numite originalele de hârtie, sunt publicate doar în formă de hârtie: nota traducătorului). În acele zile  ele au fost categorizate ca romance. Dar cu foarte-foarte mult timp în urmă i-am spus editorului și agentului meu: „Nu vreau să scriu doar romane cu copertă moale. Ce ar trebui să fac?” Am discutat despre asta și am lucrat foarte greu  și am ieșit din blocajul acestui gen. Am scris ficțiune contemporană. Voi scrie orice de la războaie la cancer, iar aproximativ o cincime din cărțile mele sunt istorice și sunt foarte cercetate.

GR? Autorul Goodreads Andrea Buginsky întreabă: „Aveți un roman preferat din cele scrise de dvs?”

DS: Romanul meu favorit este la cel care lucrez, ori cel pe care tocmai l-am finalziat. Nu este o carte atât de complicată ca unele dintre cele pe care le-am scris, dar ador Surprizele vieții. Este o carte amuzantă, are substanță. Trebuia să cercetez managementul restaurantelor, ceea ce e amuzant. Probabil că romanul favorit rămâne a fi His Bright Light, care e despre fiul meu (Nick Traina s-a luptat cu tulburarea bipolară și s-a sinucis).

În ceea ce privește romanele mele, nu le mai citesc niciodată, odată ce termin cu ele.

GR: Recitești vreodată cărțile tale?

DS: Probabil că le recitesc de șase ori după ce le termin. Le scriu timp de doi ani și jumătate. După ce am terminat, după ce se pune punct pentru ultima dată, am terminat.

GR: Membrul Goodreads Meme ar dori să știe: „Poveștile tale provin strict din imaginație sau sunt unele din experiența personală, precum prietenii sau familia, cu oarecare înfrumusețări?”

DS: Câteodată unele incidente mă vor inspira, iar altele sunt total de nicăieri și eu nu am nici cea mai vagă idee de unde vin. Sammie (fiica sa) m-a inspirat cu mulți ani în urmă. Studia cum japonezii au fost puse în lagărele de internare în timpul celui de-al doilea război mondial în școală și când a venit la cină – cred că avea 10 ani – ea a zis: „Mamă, ar trebui să scrii despre asta”. Iar eu am zis: „Da, da.”

O oră mai târziu mi-am spus că ar fi destul de bine. Așa că am scris, și mi-a plăcut acea carte, de asemenea. Se numește Silent Honor (publicat pe 5 martie 2019). A fost o carte minunată pentru cercetare, iar eu am intervievat multe persoane pentru această carte. Un alt roman pe care îl ador este este Echoes, care era istorică. Au fost teme pe care am vrut să le ating.  Unul din ele a fost despre Kindertransport (din germană: pentru „transportul copiilor”. A fost un efort organizat de salvare care a avut loc în cele nouă luni anterioare izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial).

GR: Autorul Goodreads Patti Roberts ar vrea să știe dacă ați lucrat cu un scriitor ce scrie despre fantome.

DS: Este o întrebare șocantă. Am fost întrebată de fanii mei: „Cine îți scrie cărțile? Te ajută cineva?” I-am spus editorului meu cu mult timp în urmă: „E o insultă că oamenii cred așa ceva.” La care el  îmi zice: „Da, dar tu ești printre puținii autori care nu te folosești de cineva”. Există un autor foarte bine vândut, care are, aparent, opt scrieri. Scrie contururi, le dă capitole pentru scris, și nu își scrie cartea – eu am rămas șocată. Și asta nu e un exemplu singular. Nu știu dacă publicul e la curent cu așa ceva. Sunt ultima idioată de pe planetă, trează până la ora 4:30 dimineața scriindu-mi lucrarea. E incredibil. În cazul ăsta nu mai ești un scriitor, ești un fel de scenarist. Nimeni nu-mi scrie textul. Consider asta un concept ocant. E o diferență când a celebritate vrea să-și scrie memoriile, dar nu are nici o abilitate de a scrie. În cazul ăsta e ok să ai un scriitor fantomă. Altfel, este ca și cum ai deveni un profesionist pentru tenis și ai avea un dublu cascador. Ce sens are asta?

GR: Povestește-ne un pic despre procesul dvs de a scrie.

DS: Lucrez aproximativ de la șase luni la un an pe un contur și o fac, mai ales, de mână. Eventual, scriu ce îmi vine, expediez editorului meu, primesc comentarii, și o modifică, o expediez înapoi, primesc comentarii, modific din nou. Și în cele din urmă mă așez să scriu cartea, iar când fac asta mă închid aproape cam o lună și fac asta doar aproximativ 20 de ore pe zi. Și merge înainte și înapoi ca o minge de tenis între mine și editorul meu de aproximativ doi ani, în timp ce o rescriem. De obicei, lucrez la patru sau cinci cărți simultan.

GR: Ce citești acuma, or cine sunt autorii tăi preferați?

DS: Am citit prea puțin, pentru că atunci când scriu nu citesc pe nimeni. Există întotdeauna riscul de a alege pe cineva fără a însemna. Și așa n-am citit niciodată pe nimeni în timp ce scriu, și asta înseamnă zece luni pe an. Nu ajung să citesc doar în veri. Pentru ficțiune am citit doar franceza pentru că este prima mea limbă. L-am citit pe Marc Levy, care este popularul ușor de citit în Franța. Și am citit o mulțime de lucruri religioase. Și copiii mei se distrează de mine, dar îl iubesc pe Joel Osteen. Este un scriitor inspirat. Și recitesc una dintre cărțile sale chiar acum. Unul se numește Deveniți mai bun. Descopăr că mă înveselește cu adevărat. [Râde.]

GR: Ce urmează?

DS: Următorul roman va fi Hotel Vendôme. Este vorba despre un bărbat care pune laolaltă un boutique de lux extraordinar, un hotel foarte, extrem de înalt din New York, și este un tată singur și fetița lui crește în hotel. Și toate lucrurile interesante care se întâmplă în hotelul și în jurul său.

DS: I was naughty enough to name her Eloise, but with an „H” [Heloise]. Interviul https://www.goodreads.com/interviews/show/608.Danielle_Steel

Scriitoarea chiliană Isabel Allende: „Viaţa, de asemenea, este ficţiune”. „Amantul japonez” e cel mai recent roman al ei. L-ați citit?

Revista sudamericană, Viva a discutat cu scriitoarea chiliană, Isabel Allende, care are în vânzare în librării ultimele, 23 de cărţi. Romanul Dincolo de iarnă (titlu original: Mas alla del invierno), conţine poveştile de amor târzii, o emigrantă prinsă într-o iarnă grea şi misterul unei morţi ce trebuie rezolvat.

Interviul a fost realizat de Natalia Díaz Zeledón şi publicat pe 23 iulie, 2017. Înainte de acest interviu, au apărut şi alte conversaţii de ale ei, unde, în mod inevitabil, apare dragostea ei pentru avocatul american, Roger Cukras.

 

Autoroarea chiliana are scrise 23 de cărţi. Dedicate lui Lori Barra

„Bietului Willie i-a murit doi copii din cauza drogurilor, iar la mine a murit Paula. Un cuplu nu rezistă mult la atâta durere” a declarat scriitoarea de origine chiliană pentru revista Viva din reşedinţa sa din California, Statele Unite. „Willie a fost deprimat si a incetat la orice efort pentru a mentine relatia de cuplu. Hai să zicem ca cel mai bine a fost să ne separăm. A fost o idee bună. Acum el are altă parteneră, o persoană ideală pentru el si eu, din intamplare, l-am cunoscut pe Roger şi nu mă aşteptam la nimic.”

Cel mai recent roman al scriitoare este Dincolo de iarnă, iar ficţiunea personajelor se intersectează cu viaţa ei. Romanul relatează istoria chilienei Lucía Maraz, o femeie matură care oferă şansa unei dragostei cu un profesor american, Richard Bowmaster. În timpul incertitudinii romantismului, cei doi o cunosc pe Evelyn Ortega, o migrantă din Guatemala care se refugiază împreună cu ei într-o iarnă aspră.

Ai scris despre dragoste pe tot parcursul carierei tale. Care a fost motivul că ai schimbat subiectul?

Subiectul iubirii, după mine, nu s-a schimbat, dar continuă. În cărţile mele sunt copii şi tineri care se îndrăgostesc, iar acum, persoanele în vârstă.

Eu cred că se îndrăgostesc în aceeaşi formă şi întotdeauna la fel. Etapele vieţii marchează forma în care se dezvoltă dragostea. Există o etapă în care cineva se căsătoreşte şi are copii, întemeind o familie. Sunt alte momente în care eşti ocupat să ai o carieră, de a merge mai departe, să plăteşti şcolile şi cu toate acestea, ai ce face. După asta, există un moment în viaţă, când te întrebi unde eşti: când o persoană nu are aceste responsabilităţi şi poate să trăiască dragostea într-o manieră diferită.

În ce sens în altă manieră?

Ca şi înainte, pasionat. Cu aceeaşi intensitate romantică şi sexuală, dar fără planuri. Eu când eram tânără, îmi făceam planuri ca să mă căsătoresc, sa am copii, voi face asta şi asta. Dar eu am 75 de ani, iar Roger - 74. Cât ne costă viata? Nu ştim. Cât de mult a rămas din viaţa conştientă, din viaţa sănătoasă, din viaţa cu energie, de proiecte si de scopuri? Am un vis de a trăi prezentul, fără planuri mari, pentru că nu ştim dacă se pot împlini.

Cunoscându-l pe Roger, s-a schimbat stilul de a scrie romane?

Nu-l ştiam când am început să scriu, a apărut când totul a fost aproape terminat. Dragostea nu schimbă atât de mult. Când m-am îndrăgostit de Willy aveam 45 de ani, iar cand m-am îndrăgostit de primul meu soţ aveam 15 sau 16 ani. A fost intotdeauna acelaşi sentiment de a-ţi pierde capul, din pasiune totală.

Cum apare viaţa ta personală în textele tale? Este scrisă într-o maniera complicată ori este doar clipi din ochi?

Aş fi vrut să fie aşa (zâmbeste). Nu sunt scrise cât ai clipi din ochi, ele nu pot fi explicate. Eu scriu despre ce mă interesează într-un moment determinat, întotdeauna este o motivaţie. Uneori cred că tema nu are nici o legătură cu mine, un exemplu fiind când am scris romanul Insula de sub mare (titlu original e La isla bajo el mar, 2009). Un roman unde mi-au trebuit patru ani de cercetare, e greu să scrii despre revolta sclavilor din Haiti, de acum 200 de ani. Ce are asta cu mine din punct de vedere cultural sau emotional? Romanul, odată terminat, mi-am dat seama de obsesia de a-l scrie, era despre tema care m-a obsedat dintotdeauna: puterea absolută de nepedepsirea unui infractor, datorită împrejurărilor legale.

Deci, orice roman are o relatie directa cu mine. E ceva ce mă interesează mult, ceva ce mi s-a întâmplat, o experienţă personală, o memorie obsesivă, ceva ce nu pot să renunţ ori ceva ce mi s-a întâmplat pentru moment. În acest moment, Fundaţia mea lucrează cu refugiaţi. Cazul lui Evelyn îl am la îndemână. Trăiesc o etapă a vieţii mele de maturitate, când am început să scriu romanul, îmi imaginam că puteam iubi cum iubea Lucía Maraz, dar nu mi se putea întâmpla să iubesc aşa. Poate că îmi doream, dar nu mi se întâmplă mie (zâmbeşte).

Este evident ca în opera Dvs, sunteţi preocupată de experienţa migraţiilor, relaţia lor cu ţara adoptată. Cum aţi reuşit să dezvăluiţi aceste aspecte conjuncturale în romanele Dvs?

Când scriu ceva, încep să fac o investigaţie amănunţită a locului şi a timpului. Dacă este necesar, merg la faţa locului şi trăiesc circumstanţele. Dacă voi scrie despre Brooklyn, voi merge în Brooklyn în timpul iernii pentru a vedea cum este timpul în acest sezon. Dacă voi scrie despre Amazonas, voi merge în Amazonas. Odată ce am teatrul meu, unde personajele mele se vor mişca, fiind bine delimitate şi bine cercetate, am deja jumătate din carte. Am materialul de bază care îl face pe cititor credibil. Partea fictivă este acceptată mai uşor.

Din toată cariera dvs, ce semnificaţie are romanul Dincolo de iarnă? Ce are aceasta carte în mod special?

Nimic. Este o altă carte ca şi cele pe care le-am mai scris. Fiecare roman este o creaţie, este o ofertă pe care cineva o pune acolo pentru ca cititorii să o primească ori să o respingă. Eu niciodata nu privesc în urmă ca să văd ce am scris şi cand mi se zice că am scris 23 de cărţi, adevarul e că pot spune că sunt multe. Am fost în Madrid pentru lansarea cărţii, era o cortină enormă, unde erau cele 23 de coperţi ale cărţilor. Eu le priveam şi nu îmi venea să cred ochilor: erau toate diferite şi nu-mi aminteam de aproape niciuna (râde). Când sunt întrebată de importantanţa pe care o pot avea, nu răspund în nici un fel.

Ce text te-ai bucurat cel mai mult? Investigarea ori scrierea textului, care sunt procese foarte diferite.

Un text care mi-a placut mult, la momentul respectiv, pentru că mi-a trezit spiritul dupa moartea fiicei mele Paula, a fost Afrodita (1996). Când faci cercetări despre sex, mâncare, afrodisiace, povestiri erotice... Toate acestea mi-au ridicat foarte mult spiritele. Deci, a fost distractiv să o fac, mai ales în acel moment care a fost atât de prost în viaţa mea. Într-adevăr, cea mai mare cădere pe care am avut-o.

Dar, aproape toate temele de investigaţie mă pasionează, ca şi în cazul sclaviei. Este un subiect înfricoşător. Ororile pe care oamenii le pot face contra oamenilor cand au impunitate şi putere, sunt terifiante. Dar cercetarea mă îmbogăţeşte, mă ajută să ştiu lucruri pe care nu le bănuisem. Când am cercetat tema aurului din California pentru a scrie romanul Fiica norocului (titlu original: Hija de la fortuna, 1999), am descoperit multe lucruri pe care nici nu le cautam. Am descoperit prezenţa peruanilor şi a chilienilor, cu mult inainte ca americanii să vină pe continent. Am ajuns prin Pacific şi am ajuns mult mai devreme.

Toate aceste lucruri sunt cunoştinte importante. Partea proastă ca eu am memorie proastă. Îmi amintesc tot ce am de gând să scriu pentru această carte şi, odată publicat romanul, încep să investighez pentru următoarea carte şi uit ce am scris mai devreme.

V-aţi aventurat să scrieţi genuri diferite şi a-ţi avut oportunitatea de a scrie pentru public foarte diferit. Cum funcţionează aceste schimbări?

Nu mi-am pus scopul sa scriu lucruri diferite in mod special. Adevarul e că fiecare carte are  stilul ei de a fi povestit şi fiecare roman este o provocare care trebuie luat fără să te gândeşti la ceea ce ai facut mai inainte, pentru că formulele nu pot fi repetate. Fiecare roman e o provocare, cere o documentare diferită, un ton distins şi o manieră distinctă de a o povesti. Sunt teme care se repeta şi eu sunt conştientă de asta. Uneori sunt la mijlocul unui roman şi spun, asta eu deja am mai spus, asta eu am mai relatat înainte. Dar aceste teme sunt recurent, nu doar cu mine. Eu am temele mele referitor la subiecte ce ţine de moarte, dragoste, violenţă, nedreptate, exil, marginalitate. Se repetă întotdeauna. Personajele mele sunt femei puternice care se descurcă singure, părinţi dispăruţi. Sunt teme. 

De unde vin aceste femei? Ori sunt reflecţiile dumneavoastră?

Nu (zâmbeşte). Nu sunt reflecţii de ale mele. Se zice că în fiecare autor sau autoare este într-un personaj, inclusiv răufăcători. De ce alegi să scrii despre aceste personaje, iar despre alţii nu? De ce trebuie să zici asta, dar despre asta nu? Pentru că asta e important pentru tine şi este reflecţia autorului. Iar când descriu ori vreau să creez un personaj, aproape întotdeauna am un model din viaţa reală. Dacă nu-l am, caut. 

În cazul romanului Dincolo de iarnă, personajul lui Evelyn Ortega, fata din Guatemala... La fundaţia mea lucram cu refugiaţii, aşa ca sunt la curent cu situaţii ca ale ei. Nu am avut nevoie să inventez personajul. Lucia Maraz are multe părţi din mine, dar are şi de la prietenele mele, jurnaliste chiliene, care au suferit din cauza exilului, şi-au ucis tatal, le-a dispărut un frate ori un soţ. Deci, nu trebuia să inventez nici asta. E o chestiune de a-mi aminti de prietenele mele şi de a vorbi cu ele. 

Un personaj precum Richar, este o combinaţie de două ori trei persoane pe care le cunosc. Unul din ei este fratele meu, Juan. Altul este un prieten adorabil, de la el am toate frazele pesimiste. Acest pesimism brutal este de la el. Cand am scris Jocul Ripper (2014) aveam nevoie de un soldat american şi nu cunoşteam niciunul. Am mers să-l caut şi graţie unei persoane care era vară cu el, am reuşit să vobesc cu unul din soldaţii care l-au ucis pe Osama Bin Laden. Acesta a fost modelul meu pentru personaj şi nu l-aş fi putut inventa niciodată. 

Cat de subţire este linia dintre realitate şi ficţiune?

Nu ştiu care este linia, deoarece în viaţa mea proprie nu ştiu care e reală şi care e inventată. După spusele fiului meu, Nicolás, eu inventez totul. După mine, totul e adevărat. Şi mi se întâmplă lucruri stranii. Şi atunci, mi se pare ca totul este posibil: că viaţa e misterioasă şi chiar viaţa este ficţiune. Viaţa este amintire, viaţa este memorie. Unul îşi aminteşte lucruri diferite de modul în care s-au întâmplat sau cum îi amintesc alţii. Dacă eu şi fiul meu vedem un accident de maşina, eu pot povesti asta în 20 de minute: este sânge, poliţie, câini care ling sânge, totul. Nicolás spune: „S-au lovit două maşini.” Gata. 

În viitor, ce veţi vinde?

Presupun că voi scrie altă carte. La moment sunt îndrăgostită şi nu cred că am prea mult timp (râde). Când există un barbat în viaţa mea, nu am timp. Dar voi continua să scriu. Ce voi scrie acum? Habar n-am. Nu contează, voi cauta. Partea buna a acestei meserii pe care o am, este ca nu poţi îmbătrâni şi poţi continua să scrii liniştit, în timp ce nu înnebuneşti. 

Interviul a fost tradus.

Sursa: Entrevista con Isabel Allende: „La vida tambien es ficcion”   [online] [citat 16.06.2018]. Disponibil: https://www.nacion.com/viva/cultura/entrevista-con-isabel-allende-la-vida-tambien-es-ficcion/VPG4GDRB2JCDJLYZASD47OSANE/story/