Se afișează postările cu eticheta Jane Green. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Jane Green. Afișați toate postările

duminică, 27 septembrie 2026

Jane Green: despre „Tempting Fate”, personaje, scris și marile tentații

La jumătatea vârstei de douăzeci de ani, scriitoarea britanică Jane Green și-a publicat primul roman, Straight Talking, un bestseller plin de vervă, apărut în perioada de înflorire a genului „chick lit” de la sfârșitul anilor ’90. Romanul prezenta povestea unei tinere femei de carieră care încerca să se descurce printre capcanele vieții de femeie singură, într-un mod în care cititoarele se puteau regăsi cu ușurință.   


Optsprezece ani mai târziu, prolifica autoare a parcurs în cărțile sale o gamă largă de momente esențiale ale vieții: criza identității în Jemima J, căsătoria în The Other Woman, sarcina și experiența maternității în Babyville – toate construite prin personaje bine conturate, umor și multă sensibilitate.

În cel de-al cincisprezecelea roman al său, Green continuă să exploreze etapele vieții unei femei – de această dată, criza de la mijlocul vieții unei femei ajunse la patruzeci și ceva de ani. Tempting Fate spune povestea lui Gabby, o mamă a doi copii, căsătorită și aparent fericită, care începe să simtă că a devenit invizibilă în propria viață. Atenția pe care i-o acordă un bărbat mai tânăr și atrăgător îi provoacă o adevărată trezire interioară, iar Gabby trebuie să pășească cu mare grijă pentru a nu-și pierde familia.

Interviul a fost realizat de Regan Stephens pentru Goodreads și vorbește despre propriul parcurs al scriitoarei, despre transformarea mobilierului vechi în obiecte frumoase și despre cele mai mari tentații ale sale.

Goodreads: Povestește-ne despre sursa de inspirație pentru Tempting Fate și pentru eroina sa, Gabby. Ai trecut și tu printr-o criză a vârstei de mijloc?

Jane Green: Au existat câteva surse de inspirație. Unul dintre lucrurile pe care le fac întotdeauna când mă gândesc la o carte nouă este să privesc temele din propria mea viață, să mă uit la ceea ce se întâmplă în jurul meu și, adesea, există ceva despre care vorbește toată lumea sau care pare să se întâmple multor oameni.

Și mi-am dat seama că eram la jumătatea vârstei de patruzeci de ani, trăiam într-o suburbie și devenisem conștientă de mai multe femei de vârsta mea care, dintr-odată, anunțau că fuseseră nefericite ani întregi. Le cunosc pe aceste femei și le cunosc soții, iar soții lor sunt oameni extraordinari. Și totuși, ele spuneau: „Soțul meu este un diavol”, sau „Nu m-a înțeles”, „Am făcut o greșeală teribilă”, „Aceasta nu este viața pe care trebuia să o trăiesc” – și își distrugeau pur și simplu viețile.

Apropo, toate aceste femei au început brusc să arate fantastic. Au slăbit enorm și au început să arate foarte atrăgător și, invariabil, descopereai foarte curând că aveau o aventură. Iar justificarea pe care și-o găseau în mintea lor era întotdeauna: „Nu este doar o aventură. Este sufletul meu pereche. Acesta este, de fapt, bărbatul alături de care ar trebui să fiu.”

Desigur, în nouă cazuri din zece, după un an sau doi, ajungeau să-și dea seama că făcuseră o greșeală teribilă. Așa că m-a interesat foarte mult să explorez infidelitatea feminină.

Întotdeauna am presupus că, pentru ca o aventură să se întâmple, trebuie să existe o problemă fundamentală în căsnicie. Cu câțiva ani în urmă, am participat la un eveniment împreună cu un bărbat pe care îl cunoscusem și care era mult mai tânăr decât mine. Era foarte drăguț. După acel eveniment, a început să-mi trimită e-mailuri care erau cu siguranță cochete și, pentru prima dată, mi-am dat seama: „Aha, așa se întâmplă aceste lucruri.”

Pentru că nu este vorba despre cât de fericită ești în căsnicie. Nu are nimic de-a face cu căsnicia ta. Iei o femeie de o anumită vârstă și, după ce treci de 40 de ani, ceva se întâmplă cu femeile: începem să realizăm că devenim invizibile.

Și cred că, dacă apare cineva care ne acordă atenție – iar acest lucru nu trebuie să reflecte în niciun fel ceea ce simțim despre viața noastră – acea atenție este foarte seducătoare.

Mi-am dat seama cât de ușor se pot întâmpla aceste lucruri și așa am ajuns la personajul Gabby.



Goodreads: Cum reușești să faci ca Gabby – sau orice personaj care face alegeri inacceptabile din punct de vedere social – să fie simpatizat de cititori?

Jane Green: Nu cred că fac asta în mod deliberat. Cred că ceea ce încerc să surprind în toate personajele mele este condiția umană: faptul că suntem cu toții imperfecți, că facem greșeli și că dăm greș. Tot timpul.

Suntem cu toții vulnerabili și supuși greșelii. Recunoașterea acestei vulnerabilități în ceilalți este ceea ce ne apropie. Pentru asta suntem aici.

Ceea ce îmi doresc este să le arăt oamenilor o parte din natura umană într-un mod care să-i ajute să înțeleagă. Așa cum ai spus, Gabby face un lucru teribil și provoacă multă suferință, însă mi-ar plăcea să cred că putem înțelege cum a ajuns în acel punct și de ce a făcut ceea ce a făcut și că suntem capabili să o iertăm.

Iar prin acest lucru, poate reușim să privim omenirea puțin diferit.

Goodreads: La fel ca tine, Gabby vine din Londra, dar locuiește în Connecticut. În ce alte privințe te identifici cu protagonista?

Jane Green: Cred că principala mea legătură cu ea este dorul de casă, ceva ce nu mai experimentasem înainte. Locuiesc aici de 13 ani, îmi place foarte mult să trăiesc aici și foarte rar mă gândesc la „acasă”.

Dar observ că, pe măsură ce îmbătrânesc, îmi este tot mai dor de primul meu „acasă”. Sunt cetățean american, copiii mei sunt americani, soțul meu este american, dar cred că această nostalgie și-a găsit locul în carte.

Chiar și acum, când mă întorc și citesc anumite fragmente, sunt acelea în care mă gândesc: „Da, aceasta sunt eu cu adevărat.”

Goodreads: Ai în carte un pasaj minunat în care Gabby descrie toate lucrurile de care îi este dor de acasă – șoferii de taxi, cultura cafenelelor. De ce îți este cel mai dor din Londra?

Jane Green: De toate cele menționate! De asemenea, îmi este foarte dor de Europa. Îmi lipsește posibilitatea de a lua trenul până la Paris pentru weekend sau de a merge în Italia, lucruri pe care le facem cu toții când creștem în Londra.

Goodreads: Criza vârstei de mijloc a lui Gabby este provocată, cel puțin în parte, de sentimentul că este marginalizată și invizibilă. Ce te-a determinat să scrii despre această temă?

Jane Green: Îmi amintesc foarte clar că eram îmbrăcată elegant pentru o seară în Manhattan și luasem trenul până la Grand Central. Mergeam pe Park Avenue, la ora de vârf, și în fața mea era o adevărată mare de bărbați în costume.

Erau bărbați de toate vârstele și mi-am dat seama că niciunul dintre ei nu se uita la mine. În stânga mea era o brunetă de 23 de ani, cu o fustă mini și cizme, iar în dreapta mea era o blondă de 24 de ani.

Și m-am gândit: „Doamne, am ajuns acolo. Am ajuns la vârsta la care singurii bărbați care mă privesc în ochi au 70 de ani.” Dar măcar ei se uitau la mine!

M-a impresionat foarte tare, pentru că niciunul dintre noi nu se simte cu adevărat de vârsta pe care o are. Ne considerăm tineri. Și, dintr-odată, mi-am dat seama că ajunsesem la vârsta mijlocie.

Înțeleg că orice fel de atenție este ca mana cerească. Cu toții avem nesiguranțele noastre, iar îmbătrânirea le accentuează, evident. Iar pentru a primi un anumit tip de validare, chiar dacă este superficială, atenția celuilalt devine foarte importantă.

Când te simți neglijentă, demodată sau neatrăgătoare, faptul că cineva îți acordă atenție poate fi extrem de reconfortant.

Goodreads: Creezi o imagine foarte clară pentru fiecare personaj, uneori în doar câteva propoziții. Personajele sunt inspirate din oameni pe care îi cunoști?

Jane Green: Fie sunt o combinație a mai multor persoane, fie sunt complet fictive.

Adesea folosesc o imagine vizuală drept punct de plecare. Pot lua ca reper pe cineva pe care l-am văzut sau pe cineva pe care îl cunosc vag și îl folosesc drept model vizual. De acolo, îi atribui diverse caracteristici, iar personajul începe să se dezvolte singur.

La începutul carierei mele, când abia începusem să scriu, aveam cu siguranță tendința de a mă inspira mai mult din viața reală. Dar mi-am dat seama că poți crede că îți bazezi personajul pe vecinul de alături și că acesta poate avea unele dintre caracteristicile fizice ale vecinului, însă după două-trei pagini personajul devine complet o altă persoană.

Goodreads: Romanele tale ar putea, în esență, să urmărească parcursul vieții unei femei: este singură și are întâlniri, se căsătorește, devine mamă, trece printr-o criză a vârstei de mijloc. Ai reveni vreodată la temele anterioare? Ți-ai putea imagina să scrii din nou despre o protagonistă de douăzeci și ceva de ani?

Jane Green: Am scris din perspectiva unei persoane mai tinere. În Another Piece of My Heart, publicat în 2012, o mare parte a cărții era prezentată din perspectiva unei fete de 17 ani. Într-un fel, am regresat.

Dar temele despre care am început să scriu – viața de femeie singură, viața în oraș – nu mai reprezintă locul în care mă aflu acum. Pur și simplu nu aș mai scrie astfel de lucruri.

În acest sens, cărțile mele au urmărit întotdeauna propriul meu parcurs și etapa vieții în care mă aflu, așa că nu mă văd întorcându-mă pentru a scrie din nou despre o femeie de douăzeci și ceva de ani.

Unul dintre lucrurile pe care mi-am dorit întotdeauna să le fac a fost să scriu o continuare la Jemima J. Și totuși, știu că oamenii care iubesc Jemima J sunt foarte pasionați de această carte.

Chiar dacă aș scrie o continuare, nu ar fi ca și cum ai lua ultima pagină și ai continua povestea în aceeași voce veselă și plină de energie. Vocea mea s-a schimbat, atât stilul meu de scriere, cât și felul în care scriu, așa că ar fi ceva foarte diferit. Acesta este motivul pentru care am fost atât de reticentă să fac acest lucru.

Goodreads: Da, mulți membri Goodreads iubesc Jemima J și au întrebat în mod special dacă vei scrie o continuare.

Jane Green: Încă s-ar putea să o fac! Dintre toate personajele mele, Jemima este cel mai puternic. Ea este personajul care îmi este mereu prezent în minte. Vom vedea. Mai sunt și alte povești pe care trebuie să le spun înainte de a mă întoarce la ea.

Goodreads: Nu-mi place să te întreb care a fost personajul tău preferat de scris, dar a existat vreun personaj de care ți-a fost mai greu să te desparți după ce ai terminat romanul?

Jane Green: Cele două cărți care au prins cu adevărat viață pentru mine au fost Bookends și The Beach House. În anumite privințe, sunt foarte asemănătoare: ambele sunt romane cu multe personaje, în care poveștile lor se împletesc.

În ambele cazuri, personajele mi s-au părut prieteni; erau incredibil de reale pentru mine.

În cazul Bookends – pe care am scris-o cu foarte mulți ani în urmă – îmi amintesc că am simțit un gol imens când am terminat de scris, pentru că nu aveam să mai întâlnesc acele personaje.

La fel s-a întâmplat și cu The Beach House. I-am iubit pe toți acei oameni.

După ce am mers într-o direcție puțin diferită, cred că acum cărțile mele sunt ceva mai serioase și puțin mai întunecate. Sunt pregătită să scriu din nou un roman cu mai multe personaje.

Goodreads: Vorbind despre The Beach House, un membru Goodreads întreabă: „Ai descris Nantucket atât de viu, încât pare aproape personajul principal al poveștii. Este un loc special pentru tine? Cum decizi unde se va desfășura fiecare poveste?”

Jane Green: Am petrecut destul de mult timp în Nantucket, dar, evident, Nantucket-ul pe care îl văd acum nu mai este Nantucket-ul despre care am scris în The Beach House.

Sunt foarte atașată de lucrurile vechi și urăsc să văd cum se schimbă locurile – chiar și orașul meu s-a schimbat de când locuiesc aici.

Cred că aceasta este latura mea englezească: sunt mereu atrasă de lucrurile vechi.

Locurile despre care scriu tind să devină personaje în cărțile mele, în special casele.

Nu știu unde va fi plasată următoarea poveste; bănuiesc că nu în Connecticut. Tempting Fate se petrece, evident, în Westport, unde locuiesc. Data viitoare trebuie să fac ceva puțin diferit.

Goodreads: Gabby recondiționează mobilier vechi, transformând obiectele uitate în piese frumoase și noi. Ne poți spune care a fost inspirația pentru acest hobby?

Jane Green: Este ceva ce obișnuiam să fac foarte mult.

Biroul la care lucrez arată ca un birou suedez superb, în stil Gustavian, foarte elegant și scump. De fapt, este o piesă de mobilier fără mare valoare, cumpărată de la un magazin de obiecte second-hand.

L-am adus acasă într-o zi și am decis că îl voi curăța, recondiționa și vopsi.

Unul dintre lucrurile cu care încă nu m-am obișnuit, deși trăiesc de atâta timp în această țară, este să plătesc alte persoane ca să facă lucruri pentru mine.

Nu merg niciodată la coafor, nu mi-ar trece prin minte să merg la masaj și nu merg la tratamente cosmetice.

Goodreads: Nu mergi la coafor?

Jane Green: Poate de două ori pe an. Sunt foarte puțin pretențioasă în această privință.

Nu mi-ar trece prin minte să apelez la alte persoane pentru a face lucruri în locul meu. Dacă văd o piesă de mobilier, nu doar că pot să-mi imaginez cum va arăta, dar vreau să o transform eu însămi.

Goodreads: Un membru Goodreads întreabă: „Îmi place cărțile tale traversează ambele maluri ale Atlanticului. În ce măsură faptul că ești originară din Marea Britanie și apoi ai locuit în Statele Unite influențează viețile personajelor tale?”

Jane Green: Multă vreme mi-a fost prea teamă să scriu cărți care să fie în întregime americane, pentru că sensibilitatea mea este încă profund britanică.

The Beach House a fost prima carte pe care am scris-o având exclusiv personaje americane, dar cred că nu mă pot îndepărta niciodată prea mult de rădăcinile mele.

Ce îmi place la Tempting Fate este faptul că are o protagonistă englezoaică. Și, de fapt, în următoarea mea carte, pe care tocmai am terminat-o, Saving Grace, am din nou o protagonistă englezoaică.

Cred că pentru mine devine din ce în ce mai important să existe ceva englezesc în fiecare dintre cărțile mele. Eroina mea nu trebuie neapărat să fie englezoaică, dar trebuie să existe ceva englezesc, pentru că aceasta este identitatea mea.

Goodreads: În carte descrii feluri de mâncare pe care Gabby le pregătește pentru familia ei și care evocă ideea de confort și căldură. Ai un fel de mâncare preferat pe care îl gătești pentru familia ta?

Jane Green: Mâncarea mea preferată, pe care o pregătim de obicei săptămânal, este shepherd's pie – plăcinta ciobănească.

O fac incredibil de bună. De fapt, în Anglia îi spunem cottage pie.

Goodreads: Un membru Goodreads întreabă: „Care este cea mai mare tentație căreia i-ai cedat?”

Jane Green: Tentația cu care mă lupt cel mai mult este zahărul.

Am o adevărată dependență și am renunțat la el. Odată ce încep, nu mă mai pot opri.

Am un contor pe telefon. Lasă-mă să-ți spun de câte zile au trecut: 98 de zile fără zahăr, absolut deloc.

Dacă îmi dai o cutie de bomboane de ciocolată de Ziua Îndrăgostiților, aș putea să mănânc întreaga cutie, pentru că apoi, în dimineața următoare, îmi voi spune: „De mâine încep din nou.”

Goodreads: Ne poți descrie procesul tău de scriere? Ai un anumit ritual pe care îl urmezi?

Jane Green: După ce copiii mei pleacă la școală, îmi iau laptopul și merg într-o mică încăpere în care scriu.

De obicei am căștile pe urechi și ascult muzică și pur și simplu mă retrag timp de trei ore.

Trebuie să mă deconectez de la internet, pentru că mă pot distra îngrozitor de ușor.

Acum, că am contract pentru a scrie două cărți pe an, îmi organizez singură mici retrageri dedicate scrisului.

De câteva ori pe an merg la un mic han undeva și mă izolez timp de cinci zile, fără Wi-Fi, făcând absolut nimic altceva decât să scriu.

Mă cufund complet în lumea cărții mele.

Goodreads: Ai menționat următoarea ta carte. Ai terminat-o sau încă lucrezi la ea?

Jane Green: Tocmai am trimis a treia rundă de corecturi și modificări, așa că, Doamne, sper să fi terminat, pentru că m-am săturat complet de această carte! [râde]

Practic, este gata. Sunt pregătită să încep următoarea carte.

Goodreads: Am citit că, la începutul carierei tale, ai fost inspirată să surprinzi perspectiva unei femei singure de treizeci și ceva de ani după ce ai citit High Fidelity de Nick Hornby. Ce alți autori te-au influențat?

Jane Green: Cred că seria Tales of the City de Armistead Maupin sunt cărți care au rămas în inima mea și pe care le port cu mine.

El scrie foarte mult despre ceea ce eu numesc „familia pe care o alegem” – despre felul în care ne construim propria familie – și acesta este un lucru despre care încerc și eu să scriu.

În rest, citesc enorm, dar cred că am ajuns într-o etapă a carierei mele în care nu sunt sigură că mai pot vorbi despre influențe.

Există cărți pe care le iubesc și autori pe care îi iubesc.

Goodreads: Ai citit în ultima vreme ceva ce ți-a plăcut foarte mult?

Jane Green: Ce cărți am citit recent și mi-au plăcut?

Am citit The Goldfinch, care mi-a plăcut foarte mult.

Life After Life de Kate Atkinson este foarte bună.

Tocmai am citit The Signature of All Things de Elizabeth Gilbert, care mi-a plăcut enorm.

​Sisterland de Curtis Sittenfeld a fost, de asemenea, o carte excelentă.


Interviul în limba engleză a fost publicat pe goodreads.com.

sâmbătă, 15 iulie 2017

Jemima J. de Jane Green

Iată că am citit şi romanul Jemima J. de Jane Green deşi era demult pe listă.

Deşi a apărut în anul 1998, tradus în limba română 10 ani mai tîrziu, de curînd am citit şi eu romanul Jemima J de Jane Green. 

Romanul Jemima J. (1998) este povestea unei jurnaliste la modestul ziar Kilburn Herald. Camuflată în haine... cam urîte, Jemima J. este, de fapt, o tînără simpatică. Susţine o rubrică plictisitoare, Sfaturi de milioane. Nu e tocmai rubrica cea mai plăcută, dar... paralel transcrie articolele unei colege Geraldine care e, de fapt, şi prietenă. Şi e îndrăgostită de şeful ei, Ben. Între timp, Ben e angajat la un post de televiziune londonez, un vis al lui mai vechi. Şi asta graţie farmecului şi carismei sale.
După ce participă la un curs de Web descoperă tainele internetului. Face cunoştinţă cu un tip din Los Angeles, Brad. După o scurtă discuţie virtuală şi schimb de fotografii, Brad o invită pe Jemima la el în Los Angeles. 
Între timp, Jemima merge la un curs de slăbit, e atentă la ceea ce mănîncă, îşi schimbă garderoba, devinde ceea ce îşi dorise de fapt, spre invidia/mirarea unora şi se bucură de schimbarea pe care a reuşit să o facă.
Ajunsă în Los Angeles, bucuria Jemimei nu e pentru mult timp, pentru că descoperă că Brad nu e ceea ce părea. Ce anume descoperă, citiţi romanul.
Îşi dă seama că are nişte sentimente pentru fostul ei şef de la Kilburn Herald, Ben. 
Întîmplător sau nu, Ben venise şi el în Los Angeles pentru un interviu cu o actriţă de la Hollywood. Se întîlneşte şi cu Jemima. Surprins de schimbarea Jemimei, nu întîrzie să remarce asta. 
Pe scurt, cei doi îşi dau seama că pot face un cuplu frumos şi... iubirea lor se tranformă într-o poveste frumoasă de dragoste.

Ca de obicei, scriitoarea Jane Green nu m-a dezamăgit nici de data aceasta.


Referinţă critică:
Un roman care explorează cu ingeniozitate lumea unei jurnalist foarte isteţe, foarte amuzante, foarte masive... Cititorii vor savura această delicatesă şi vor aprecia felul în care Jane Green descrie o anumită mentalitate californiană privitoare la bunăstare, fericire şi dragoste.
USA Today

Dacă v-am intrigat, spor la lectură!
Ţin să menţionez, că Jemima J. e al treilea roman citit după Eu şi soacră-mea şi Babyville. Nu m-a dezămagit Grane Jeen. Încă!

luni, 1 mai 2017

Babyville de Jane Green

Titlu original: Babyville
Anul apariţiei: 2008
Editura: Polirom, Iaşi

Iată că am citit şi romanul ăsta. Jane Green m-a surprins plăcut. E al doilea roman citit de autoarea Jane Green, prima fiind Eu şi soacra mea. 
Romanul Babyville e ceva mai deosebit în comparaţie cu alte romane citite de mine. Are ca subiect impactul maternităţii din zilele noastre. Are stări în care îţi doreşti să plîngi, dar şi plăcute încît te bucuri pentru succesul protagonistelor. 
Este vorba de viaţa de familie a trei femei: Julia, Maeve şi Sam. Deşi toate trei se cunosc, povestea lor de familie şi de serviciu e povestită separat. Din acest motiv şi menţionasem că e un romna ceva mai diferit de alte romane citite. 
Vorba e că cele trei femei sunt diferite în ceea ce priveşte ideea conceperii unui copil şi prezintă o schimbare totală de perspectivă.
Fragment: 

Julia fusese dintotdeauna o femeie de succes. În facultate, apoi la primul ei loc de muncă într-un program de instruire a absolvenţilor la televiziunea londoneză. Norocul i-a surîs şi a fost promovată repede, iar acum e producătoarea unui chat-show de seară, de mare audienţă. De obicei ia masa cu şeful departamentului de divertisment. El ciuguleşte din friptura ei de pui într-un mod care sugerează că sunt egali şi apropiaţi. Şi poate chiar şi mai mult, deşi pe ea n-o interesează. Şefa de la ştiri
- care nu încetează să o uimească -  o cheamă pe Julia să i se plîngă de viaţa amoroasă. Stau la bar  după program, în timp ce documentariştii încearcă să le intre în graţii făcîndu-le cinste cu băutură şi punîndu-lela curent cu bîrfele de la birou. 
Bîneînţeles, Julia nu are de ce să se plîngă. Iată ce se spune despre ea: "Aş vrea să fiu în locul ei".
A avut întotdeauna ceea ce alţii doar au visat să aibă. De la părul negru, lucios - de departe punctul ei forte -, la  picioarele mici, încălţate în balerini cu mărgele sau pantofi sexz cu vîrful ascuţit şi baretă la spate; de la cariera în lumina reflectoarelor - apare periodic în reviste la rubrica "Exemple de urmat" - la casa imensă, în stil victorian, din Hampstead (de fapt din Gospel Oak, dar pentru că toţi agenţii imobiliari îi spun Hampstead, Julia zice şi ea la fel). Şi, mai presus de toate, Mark.
Julia şi Mark s-au cunoscut cu patru ani în urmă. Era avocatul companiei, lucra acolo de vreo şase luni şi devenise idolul femeilor de la birou. 

Povestea începe cu Julia, care e într-o relaţie cu Mark de ani buni şi e obsedată de ideea conceperii unui copil, fapt pentru care îi face pe ambii nefericiţi în cuplu. Sam, grafician de meserie, era una din cele mai bune prietene a Juliei, vorbeau îndelung despre cum va fi cînd vor avea ele copii.

Ziceau ce grozav ar fi dacă ar avea copii de aceeaşi vîrstă, dar Sam nu s-a aşteptat să se întîmple atît de repede, iar Julia, normal, nu s-a aşteptat să se întîmple atît de greu. 

Mai aveau o prietenă comună, Bella. Se spune că un trio nu funcţionează întotdeauna. Poate a contribuit şi faptul că mai întîi Sam şi Julia au devenit prietene, înainte ca Bella să intre în ecuaţie, dar ele nu s-au confruntat cu acele gelozii meschine care apar deseori în astfel de triunghiuri. 

Încercarea lui Mark şi Julia s-a soldat cu despărţirea lor, problemele Juliei de serviciu erau deja inevitabile pînă în momentul în care şi şeful îi spusese să ia o pauză. Julia a lăsat jobul şi s-a mutat în New York, ducînd acolo a viaţă bine merci. Ce face acolo mai exact, detaliile apar în povestea lui Sam.
Ce-a de a doua protagonistă este Maeve. Jurnalistă şi ea. Paşii pe care i-a parcurs ea în radio şi TV sunt. Pentru ea a fost simplu să treacă de la radio la televiziune, deşi trebuise să pornească iarăşi de jos, deşi avea ceva experienţă. E genul de persoană care crede că beneficiile merită efortul. În timp ce unii mîncau pizza, ea era într-un bar fiţos cu şefii de departament. În timp ce unii serveau bere şi vin alb ieftin, ea se afla printre alţi oameni de televiziune, sorbind şampanie şi conversînd. Fiecare slujbă pe care a avut-o, fiecare emisiune la care a lucrat, fiecare promovare pe care a obţinut-o a fost, direct sau indirect, pentru că s-a amestecat printre cei de sus.
Asta pînă i s-a propus să lucreze la London Daytime Television pe post de producător. Exact locul de unde plecase Julia. Pe lîngă faptul că acceptase oferta, se cuplează cu Mark, lăsînd comentariile colegilor la o parte. Şi asta pentru că după o noapte petrecă împreună, Maeve rămîne însărcinată. Deşi nu îşi dorise acest copil pentru că cariera e pe primul loc, ajunge la un consens cu Mark şi mama ei. Şi de aici poveste mergea mai departe fără să mai intru eu în detalii.
În final, intră povestea lui Sam, cea mai bună prietenă a Juliei. Este o mamă obsedată de pruncul său, îşi neglijează soţul şi e îngrozită de îndatoririle sale de soţie. Face cunoştinţă cu Maeve, împrietenindu-se pe loc (după o vreme îndelugată fără prietene), plimbîndu-se şi vizitîndu-se. Se simţea prost faţă de Julia că s-a împrietenit Maeve. Deşi problemele de familie ale lui Sam şi soţul ei se reglase într-un mod cam straniu, află de la Julia că făcuse cunoştinţă cu cineva acolo în New York şi că e ... însărcinată.

O carte interesantă. Şi mai deosibită. Sper să îmi placă şi alte cărţi marca Jane Green.

Referinţă critică
Odată cu Babyville, fenomenul chick lit a făcut un pas înainte. Este un roman plin de viaţă şi de căldură, inteligent şi, mai presus de orice, imposibil de lăsat din mînă ddespre impactul maternităţii asupra femeii din zilele noastre. Purtînd amprenta sincerităţii şi umorului caracteristice lui Jane Green, poveştile celor trei femei îi vor face pe cititori să rîdă, să plîngă şi poate chiar să se recunoască pe ei însăşi."

Hello!

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Romanul „Eu și soacră-mea” de Jane Green

Nu prea fac eu schimb de cărți din colecția mea personală și mai ales, nu s-a întîmplat să am un schimb de păreri vis-a-vis de subiectul cărții care să stîrnească discuții mai mult sau mai puțin contradictorii cu cealaltă cititoare a cății. E vorba de cartea „Eu și soacră-mea”de Jane Green, apărută în anul 2008 la Editura Polirom din Iași. Face parte din colecția CHIC.

Și e printre puținele cărți care m-a făcut să plîng pe ici-colea.

Deși Jane Green n-a fost o studentă strălucită, după cum ea însăși mărturisește, reușește, totuși, să îmbine utilul cu plăcutul. Această carte, „Eu și soacră-mea”, este scrisă ușor și lejer. O citești dintr-o răsuflare. Sincer, eu am intrat atît de bine în pielea eroinei principale, Ellie, încît am impresia că sunt eu în mijlocul acțiunilor.
Dacă e să mă refer la subiectul cărții, păi iată rezumatul: Ellie, protagonista romanului Eu și soacră-mea, și-a găsit în sfîrșit jumătatea ideală. Însă, ghinion pe capul ei că această jumătate ideală are o mamă cică de groază în concepția Ellei, care o sună de trei ori pe zi, își idolatrizează fiul cel mai mare, Dan și își rezervă dreptul să fie ea pe primul loc în continuare. Preia controlul în toate aspectele noii familii a lui Dan: nuntă, nepotul care se naște, viața de familie etc. Asta pînă într-un moment în care, Ellei îi sare țandra și... familia ei se destramă. Dan pleacă de acasă și ea rămîne... cu copilul. Noroc de prietenele ei, Lisa, femeia fatală și Trish, familista, care o ajută.
Am împrumutat cartea colegei de cameră. Văzuse la mine teancul de cărți și... recomandă-mi o carte din cele citite îmi spune ea. Și să fie interesnată, mă avertiză tot ea. Ei bine, a început ea să o citească, punîndu-mi tot felul de întrebări referitor la personajele și subiectul cărții, pînă cînd... a zis că ea nu o înțelege pe Ellie de ce reacționează așa atunci cînd soacră-sa, Linda îi ajută, oferindu-se să cumpere haine viitorului copil sau alte chestii de genul ăsta.
Deși nu vreau să par insensibilă ori ceva de genul ăsta, dar eu o înțeleg pe Ellie (și asta fără care reproșuri cuiva J). Ellie, de pe la 13-14 ani a crescut fără mamă și deși pînă atunci nu avusese o relație prea bună cu maică-sa... probabil că vroia să-ți asume ea rolul de mamă pentru copilul ei, încă nenăscut. În multitudinea de momente de ceartă, de regrete, de opinii etc. subiectul acestei cărți te emoționează, totuși.
Făcuse cunoştinţă cu Dan Cooper într-un bar de la Calden. După cu mafirmă însăşi Ella „şi privindu-i chipul deschis şi prietenos, mi-am adus brusc aminte de el şi iată ce anume mi-am amintit: că atunci cînd zîmbea, zîmbea cu ochii. Că era foarte înalt. Genul de om înalt care te face să te simţi mereu ocrotităşi în siguranţă. Că era o persoană care se simţea bine în propria piele şi în lume.”
Deşi s-au reîntîlnit după aproape 5 ani, discuţia lor a fost un pic stîngace, dar după cum afirmase Ella - n-o să ştii niciodată, dacă nu încerci.
Sau discursul tatălui ei de nuntă. Deși după moartea mamei sale relația dintre ea și taică-su în loc să se îmbunătățească se distanțează, totuși, se pare că pînă la urmă lucrurile evoluează bine, pentru că, în ziua nunții, s-a apropiat de ea, i-a luat mîna și a ținut-o strîns, zicînd:
„Îmi pare atît de rău că nu am fost alături de tine.
Mai tîrziu, după ce s-au ținut discursurile, toată lumea a amuțit la vederea unui bărbat între două vîrste, aproape chel, într-un costum care se vedea că prinsese și zile mai bune, care a luat un microfon și a bătut nervos în el.
Știu că nu se mai aștepta nimeni la încă un discurt, spuse tata, iar eu m-am făcut mică, știind că era un gest spontan, și jenată la culme la gîndul a ceea ce avea să se întîmple. Dar Ellie e fiica mea și am vrut să spun cîteva cuvinte. La ora 3.27, în ziua de 2 septembrie a anului 1970, venea pe lume Eleanor Sarah. Soția mea fusese în travaliu timp de douăspreze ore și paisprezece minute, iar eu mă plimbasem în sus și-n jos pe coridor. În zilele acelea, noi, bărbații eram foarte curajoși și stăteam în siguranță, afară.  A ieșit o soră medicală și mi-a dat un ghemotoc. Privind în jos, am zărit o creatură micuță care urla, dar care s-a oprit și m-a privit în ochi. În clipa ceea, am înțeles ce voiau cu toții să spună cînd ziceau că nu iubești nimic pe lume cum îți iubești copilul. Nu i-am fost cel mai bun tată din lume lui Ellie, spuse el, iar eu am simțit un nod în gît și o lacrimă rostogolindu-mi-se pe obrazul stîng. Mama ei a murit cînd era mică. Astăzi, îmi amintesc de propria mea nuntă cu mama ei. Ellie, n-o să-ți aduci aminte, dar acum îi semeni leit. Ai aceeași frumusețe, energie și dragoste de viață.
Făcu o pauză, iar lumea aplaudă, fără să realizeze cineva ce impact aveau aceste cuvinte asupra mea.
Nu am știut cum să mă port cu o copilă de treisprezece ani, recunoscu el cu tristețe. O iubeam enorm, dar nu știam cum s-o ajut. Însă ce nu știam atunci, știu acum, Ellie. Vreau ca tu și Dan să învățați aceste lecții, toate lucrurile pe care le-am aflat prea tîrziu. Știu că dragostea nu e de-ajuns, că trebuie să-i prețuiești pe cei care îi iubești, că a spune „te iubesc” nu e suficient, că trebuie să-ți arăți dragostea în fiecare zi, chiar cînd greutățile vieții aproape că te împiedică să faci asta. Dacă îmi este permis să citez din cineva cu un mare dar al vorbirii, „cea mai însemnătate slăbiciune a oamenilor este ezitarea lor de a spune celorlalți cît de mult îi iubesc cît timp aceștia sunt în viață”. Ellie, te iubesc. Poate că nu ți-am spus-o destul de des, dar e adevărat. Iar voi doi, Ellie și Dan, să vă iubiți și să vă arătați dragostea în fiecare zi.”[1]
Un discurs emoționant zic eu. Dacă e să citez din carte, o lacrimă mi s-a rostogolit și mie pe obrazul stîng... ori poate drept... Și asta s-a întîmplat de cele trei ori cît am citit cartea. Deși scrisem undeva pe facebook despre asta, imediat apăruseră reacții: ce carte și ce moment anume ma făcut să... plîng.
Ei, lucrurile au evoluat după nuntă. Cu suișuri și coborîșuri. Cert e că m-am simțit în pielea personajului cînd citeam această carte. Sincer, deși nu am statutul lui Ellie, această eroină a cărții, o înțeleg. Am impresia că aș fi și eu deranjată de multe lucruri care mi s-ar întîmpla. Sau poate nu.
Un aspect foarte important e și „momentele de dragoste, de grijă și tandrețe, cînd știam exact de ce ne-am căsătorit și motivele pentru care plănuiam să fim împreună pînă cînd moartea ne va despărți, par atît de rare zilele astea[2].” Mda. Interesant aspect al vieții de familie.
„Nu m-am așteptat ca primele luni după nașterea copilului să fie atît de dificile și în nici un caz ca el să devină barieră între noi, în loc de o punte care să ne unească și mai mult.”[3] Oare chiar așa să fie?
„Presupun că dacă m-ar fi prevenit cineva, dacă mi-ar fi spus că urmează epuizarea, singurătatea și pierderea identității, m-aș fi gîndit fie că minte, fie aș fi presupus că li s-a întimplat altor femei, altor cupluri, dar că nouă nu ni se va întîmpla niciodată.”[4] Epuizare – sunt de acord. Singurătate – care e problema? În așa mod îți mai rezervi timp pentru tine – privești televizorul, citești cărți ori croșetezi (atît de mult îmi doresc o pauză...).
După un timp de rutină, cică e o surpriză să fii întrebat de o vacanță. Ce-aș zice de-o vacanță? Ce întrebare! Mi-ar plăcea la nebunie, merci de întrebare.” Oare cine din noi nu-și dorește o vacanță?
Mi-a plăcut afirmația următoare „sînt de părere că poți spune foarte multe despre oameni după cărțile pe care le au în bibliotecă”[5] zisă de un oarecare Charlie Durton, prieten cu Ellie. Așa că...
În fine, totul se termină cu bine. Mi-a plăcut cartea. E interesantă, cu umor, dar și cu momente așa, mai emotive.
 



[1] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – pp. 137-139.
[2] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.
[3] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[4] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.
[5] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 394.


Sursa imaginii: www.dol.ro

sâmbătă, 26 iulie 2014

Orașul Londra în cărţi

Fiecare din noi are un oraș pe care ar vrea să-l viziteze și asta din cauza recomandărilor prietenilor ori din informațiile pe care le-a citit. Ei, uite că am ajuns să îndrăgesc acest oraș, Londra în urma unor cărți citite recent, a unor filme, dar și din unele emisiuni televizate. De exemplu, am aflat că platourile de filmare a seriei Harry Potter au devenit obiectiv turistic. Deci, de ce nu aș include și asta în lista mea de dorințe pe care aș vrea să le văd. Ca să nu mai zic că un actor ce a jucat în această serie, a devenit unul dintre actorii mei preferați. E vorba de Allan Rickman.

Dacă tot suntem la capitolul cinematografie, l-aș include aici și pe actorul Hugh Grant, care mi-a devenit foarte simpatic și am văzut multe filme cu el.

Un alt film care face referință la acest oraș este Ce vrea o fată (titlu original – What a girl want). Pe fundal se vede multe obiective turistice care sunt recomandate turiștilor. Una e să citești și să vezi poza de ansamblu și cu totul altceva e să mai vezi filmat toate acestea. Așa că...
După cum spuneam, o motivație în plus ar fi și unele cărți citite. E vorba de unele cărți din colecția CHIC a editurii Polirom, unde autoarele au reușit de minune să descrie aceste obiective turistice ale Londrei destul de reușit.  E vorba de Turnul Londrei, Podul Power Bridge, Palatul Buckingam, Turnul și Ceasul Big Ben, etc. (deși în filmul Ce vrea o fată putem vedea cei doi protagoniști principali cum se plimbă pe acest Pod Power Bridge).
Chiar azi am terminat de citit cartea Fata fantomă de Sophie Kinsella. Sunt secvențe în care o londoneză sadea întreba un american venit în oraș dacă a vizitat unele obiective ce merită a fi văzute. A fost deranjată de dezinteresul americanului față de orașul ei.

Un argument din roman în favoarea vizitării Londrei:
-          „Ce-ar fi să te duci să vizitezi un pic orașul? Te-ai putea duce să vizitezi clădirea Gerkin [1] sau la Harrods...” [2]
Sau dialogul cu americanul:
-          Și de cît timp ești aici?
-          De cinci luni.
-          Și cum ți se pare Londra?
-          Cum, dar trebuie neapărat! Nu mă pot abține, iar entuziasmul meu înnăscut preia comanda. Ar trebui să te duci la Ochiul Londrei [3], la Convent Garden, și pe urmă ar trebui să te duci cu barca în Greenwich...
-          Poate. Sînt destul de prins cu serviciul.
E cel mai deprimant lucru pe care l-am auzit vreodată. Cum să te muți într-un oraș și să nu faci un efort de a-l cunoaște? [4]. Cît de îngust la minte trebuie să fii ca să faci asta? Ce fel de om e ăla care nu e interesat să viziteze unul din cele mai mari orașe ale lumii? [se întreabă Lara, eroina principală a cărții, mai ales ea londoneză get-beget a luat acest fapt destul de personal și chiar ș-a simțit ofensată de răspunsul americanului]. Nu merită să locuiască aici [5]. După cum afirmă Lara, un alt motiv pentru a vizita acest oraș este că Londra unul dintre cele mai fascinante, istorice și incredibile orașe din lume [6].
În acest context pot spune că acestea ar fi cîteva motive suficiente de a vizita acest oraș, mai ales că autoarea cărții, Sophie Kinsella, e o londoneză și... știe cum să scrie și cum să motiveze cititorul. A scris destul de frumos despre Turnul Londrei, unul dintre cele mai importante și vechi monumente ale Londrei, Bijuteriile Coroanei, turul Străjerilor și Palatul Medieval.

Se face referință și la City of London, un cartier numit simplu City care este entitatea administrativă a orașului Londra situată în centrul, sud-vestul Regatului Unit, la marginea vechii cetăți medievale a Londrei. Panorama regiunii City of London. La moment, City-ul este principalul centru financiar al Regatului Unit și cel mai mare centru financiar al lumii, alături de New York City. Printre atracțiile turistice se numără Banca Angliei, monumentul dedicat Incendiului din 1666 și 30 St Mary Axe.
În acest context ar mai fi și o altă afirmație de genul n-aș schimba o Londră însorită pe nici un alt loc de pe pămînt. Las altora sudul Franței, Insulele Caraibe și escapadele în Mallorca. Priors Hill scăldat de razele soarelui e locul pe care îl ador. 


  1. Clădire de birouri de o sută optzeci de metri înălțime, considerată o capodoperă arhitectonică și construită de arhitectul Norman Foster în cartierul financiar al Londrei, inaugurată în 2004.
  2. Kinsella, Sophie. Fata fantomă / S. Kinsella; trad. din limba engleză și note de Vali Florescu. – Iași: Polirom, 2009. – P.  156
  3. London Eye, cunoscută și ca „Roata Mileniului” și inaugurată în 1999, este a doua roată Ferris ca înălțime din lume (o sută treizeci și cinci de metri) și a devenit cea mai populară atracție turistică a Londrei, cu peste trei milioane de vizitatori pe an.
  4. Kinsella, Sophie. Fata fantomă / S. Kinsella; trad. din limba engleză și note de Vali Florescu. – Iași: Polirom, 2009. – Pp. 193-194.
  5. Kinsella, Sophie. Fata fantomă / S. Kinsella; trad. din limba engleză și note de Vali Florescu. – Iași: Polirom, 2009. – P.  200.
  6. Kinsella, Sophie. Fata fantomă / S. Kinsella; trad. din limba engleză și note de Vali Florescu. – Iași: Polirom, 2009. – P.  314.
  7. Green, Jane. Eu și soacră-mea / J. Green; trad.. de Alina Popescu. – Iași: Polirom, 2008. – Pp.  404-405.
Alte cărţi despre Londra sunt:

  • Doamna Dalloway de Virgina Woolf;
  • David Copperfield de Charles Dickens;
  • London Fields, al lui Martin Amis;
  • Anglia, Anglia de Julian Barnes;
  • Sâmbătă de Ian McEwa;
  • Hawksmoor de Peter Ackroyd;
  • Cartea lui Dave de Will Self;
  • Crash al lui J. G. Ballard;
  • Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze, semnata Belle de Jour;
  • Sex, shopping si un roman de Alain de Botton;
  • Colecţionara de parfumuri interzise de Kathleen Tessaro.


Tony Parsons şi Zadie Smith sunt alţi doi autori care scriu despre oraşul Londra.
Sursa imaginilor:
1. www.infotour.ro
2. www.trbls.com
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/City_of_London

Jennifer Weiner: „Am vrut să public cartea pe care am scris-o, cu eroina pe care mi-am imaginat-o”

Interviu despre curaj, acceptarea de sine, maternitate, greutate, egalitate și drumul unei scriitoare care a refuzat să-și schimbe personaju...