Basarabia ca provincie istorică a lumii româneşti este, la fel, ca şi Bucovina, de dată mai recentă, în comparaţie cu Ţara Românească, Ţara Moldovei, Transilvania ş.a. Dacă Bucovina s-a cristalizat ca provincie istorică după anexarea acesteia la Imperiul Habsburgic în 1775, apoi Basarabia s-a constituit în urma ruperii din trupul Ţării Moldovei şi anexării la Imperiul Rus a spaţiului dintre Nistru, Prut şi Marea Neagră în urma războiului ruso-turc din 1806-1812.
La începuturi, în ultimele decenii ale sec. al XIV-lea, prin noţiunea de „Basarabia” era definit un terioriu limitat de la confluenţa Prutului cu Dunărea de Jos în zona Chiliei, care, după se admite, destul de întemeiat, a fost înglobar un timp în Ţara Basarabilor, cum se mai numea pe acele timpuri Valahia sau Ţara Românească, diriguită de un neam de voievozi al Basarabilor. În ultimul timp s-a încercat de a demonstra că pe parcursul sec. al XIII-lea în spaţiul dintre Prut şi Nistru exista o ţară, o putere politică distinctă (Ţurcanu Ion. Descrierea Basarabiei. Teritoriul dintre Prut şi Nistru în evoluţie istorică (primele secole ale mileniului II până la sfârşitul secolului al XX-lea), Chişinău, Cartier, 2011, 379 p.). Acest demers istoric a fost respins de critica de specialtiate ca fiind unul total eronat şi deplasat (Chirtoacă Ion, Enigma unui nume Basarabia, În: Historia, Bucureşti, Anj. XII, nr. 125, mai 2012, p. 8-13; Coman Marian, Recenzii şi note bibbliografice, În: Studii şi Materiale de Istorie Medie / ACademia Română. Institutul de Istorie „N. Iorga”, Bucureşti, vol. XXX, 2012, p. 350-356).
După 1484, când cele două maricentre fortificate şi în acelaşi timp oraşe comerciale maritime Cetatea Albă şi Chilia au fost cucerite de otomani, în sud-estul Moldvei s-au format structuri administrativ-teritoriale turceşti. Treptat, pe parcursul sec. XVI-XVII a urmat ruperea de noi spaţii destul de întinse de către otomani din corpul ţării formându-se un teritoriu care îngloba după 1538 până şi Tighina, iar linia de hotar între stăpânirile otomane şi cele moldovene mergea până la Prut de-a lungul Valului lui Traian de Sus. Aceste teritorii stăpânite de otomani au intrat în istorie sub denumirea de „raiale turceşti”, care erau subordonate în plan adminsitrativ, militar şi fiscal curţii de la Instambull. Nu se cunoaşte exact în ce împrejurări, dar prin varii filiere informative acest spaţiu geografic începe să fie cunoscut atât în Occident cât şi în lumea românească sub denumirile de „Buceag” sau „Basarabia”.
Extrapolarea numelui de „Basarabia” de la micul spaţiu geografic din preajma Chiliei asupra acestei vechi provincii moldave care includea trei ţinuturi istorice ale Ţării Moldovei - Chilia, Cetatea Albă şi Tighina - s-a produs treptat. Or, se simţea necesitatea de a defini într-un fel acest teritoriu care nu mai făcea parte din Ţara Moldovei în urma expansiunii otomane. Aceste realităţi politice au fost reflectate treptat în surse scrise şi cartografice, încât în această parte a Europei, în zona Dunării de Jos, au început să figureze trei entităţi politico-geografice distincte: Ţara Românească, Ţara Moldovei şi Basarabia care, împreună cu alte teritorii aflate sub stăpânire otomană, cum ar fi Dobrogea şi raialele turceşti rupte din corpul Valahiei, şio care împreună cu Principatul Transilvaniei, aflat sub administrarea otomană, numit Basarabia, încep a fi cunoscute în mediul academic şi miliutar al Rusiei ţariste, fiind trecută în hărţile geografice ruseşti, mai ales în curwsul războaielor ruso-turceşti din sec. XVIII - începutul sec. XIX.
În timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812, cercurile militare ruse implicate în acţiuni de război la Marea Neagră şi Dunărea de Jos tot mai frecvent eprcep Basarabia ca un teriotriu situat între Prut, Nistru şi Marea Neagră. De aceea, prin mai 1812, când partea rusă aflată în negocieri de pace cu turcii, fiind nevoită să-şi reducă tot mai mult din apetitul de acaparări teritoriale, or, la începutul tratativelor partea rusă pretindea la ambele ţări române dunărene - a cerut sub presiunea războaielor lui Napoleon, doar Basarabia. Partea otomană fiind convinsă că se cerea doar partea de sud a interfluviului dintre Prut şi Nistru, a acceptat, ca până la urmă să înţeleagă că, de fapt, negociatorii ruşi prin noţiunea de Basarabia înţelegeau întreg spaţiu dintre Prut şi Nistru, adică nu numai teritoriul stăpânit anterior de otomani cu Tighina, Cetatea Albă şi Chilia, dar şi ţinuturile subordonate direct domnului Ţării Moldovei - Lăpuşna, Orhei, Soroca, Iaşi şi Hotin, încât Principatul Moldovei a fost tăiat în jumătate de cele două imperii. Spunem aceasta deoarece prin 1812-1813, adică imediat după anexarea Moldovei de Răsărit de către Rusia ţaristă, întreg acest spaţiu ce îngloba fostele raiale turceşti şi ţinuturile moldovene mai sus numite, era deja trecut în primele descrieri ale provinciei proaspăt acaparate drept - Basarabia.
Astfel, din mai 1812 până în martie 1918, această parte a vechii Moldove, trecută sub stăpânire rusească, populată în mare parte de români, la început ca regiune, apoi ca gubernie, a fost permanent numită Basarabia. Treptat acest nume de provincie a fost acceptat şi frecvent utilizat atât de populaţia băştinaşă şi de autorităţile ţariste, cât şi în Principatul Moldovei rămas sub stăpânire otomană în 1812-1859, apoi şi în Regatul României, atât până la Marea Unire din 27 martie 1918, cât şi în perioada aflării acestei provincii istorice în componenţa Statului Român (27 martie 1918 - 28 iunie 1940; iunie-iulie 1941 - august 1944). în perioada ocupaţiei sovietice (august 1944 - august 1991) autorităţile comuniste imperiale au acceptat denumirea de Basarabia doar cu referire la realităţile istorice ce ţineau de aflarea provinciei sub stăpânirea imperială rusă şi pe timpul intrării ei în componenţa României regale. Cu referire la perioada august 1944 - august 1991, regimul totalitar a căutat în fel şi chip să şteargă din conştiinţa poporului noţiunea de Basarabia, căci prin aceasta din urmă se subînţelegea un teritoriu clar delimitat între Nistru, Prut şi Marea Neagră care, prin voinţa arbitrară a autorităţilor sovietice de ocupaţie, a fost dezmembrată şi câteva judeţe basarabene - Cetatea Albă, Ismail şi Hotin - au fost trecute, la fel ca şi Nordul Bucovinei cu Ţinutul Herţa, în componenţa Ucrainei sovietice. în urma acestor împărţiri nedrepte Ucraina a devenit stăpână peste nişte teritorii care nu i-au aparţinut niciodată.
Astăzi, în întreg spaţiul românesc, Basarabia este văzută drept o veche provincie românească, populată în mare parte de români, dar care se află în afara hotarelor actuale a României. Actualmente, partea centrală a fostei Basarabii face parte din Republica Moldova, ca cel de-al doilea stat românesc independent, iar părţile istorice din sud şi de la nord continuă să rămână în componenţa Ucrainei.
Din antichitate, odată cu apariţia primelor colonii greceşti în vestul şi nordul Mării Negre (Tomis, Histria ş.a.) populaţia băştinaşă geto-dacică din nordul Dunării, inclusiv cea din interfluviul Prut-Nistru a intrat în puternice contacte cu lumea şi civilizaţia antică greacă, care au avut o vastă influenţă asupra autohtonilor.
O altă epocă care indiscutabil şi-a lăsat o adâncă amprentă asupra spaţiului despre care vorbim, a fost cea romană, care încă până la Hristos s-a ales cu imense stăpâniri în Peninsula Balcanică. După care, exercitând presiuni asupra masivului etnic geto-dacic-nord-dunărean şi pontic a reuşit să se aleagă cu noi stăpâniri întinse, distrugând statul lui Decebal la începutul sec. al II-lea. Au urmat două-trei secole de intense relaţii cu lumea romană, însoţite de profunde procese de romanizare, care au produs schimbări importante în fizionomia etnică a spaţiului car-pato-danubian-nord-pontic. Cu atât mai mult cu cât sudul spaţiului dintre Prut şi Nistru a fost înglobat în una din provinciile romane de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră4. Pentru a-şi apăra stăpânirile de năvălirile barbare, dar şi din partea dacilor liberi, romanii au construit fortificaţii şi valuri de apărare, identificate de cele mai multe ori cu Valul lui Traian de Jos şi cel de Sus. Chiar şi în asemenea condiţii influenţa romană, inclusiv prin castrele stabilite în această parte a Europei, asupra spaţiilor situate în afara limesului, adică a frontierelor stăpânirilor romane, era importantă, căpătând contururi concrete în cultura materială şi spirituală şi a viitoarei Basarabii ca parte componentă a lumii est-carpatice în plin proces de romanizare în primele secole de după Hristos. Cu toate că după anii 271-273 administrația și armata romană au fost nevoite să se retragă din provinciile dacice, cele semănate de cultura și civilizația latină au continuat să dea roade prin secole, conducând la formarea unui nou etnos daco-romanic, apoi și românesc spre sec. IX-X în spațiul carpato-danubian-nord-pontic, incluzând interfluviul Prut-Nistru.
Cercetările efectuate în ultimele decenii au arătat cu prisosinţă continuitatea sau „neîntrerupta trăire” a populaţiei romanizate în spaţiul arătat în „mileniul întunecat” (sec. IV-XIII), precum arăta Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. în pofida numeroaselor incursiuni, invazii şi chiar stăpâniri din partea multor seminţii nomade răsăritene, în această epocă, elementul autohton romanic a reuşit să reziste intrând în raporturi tributare cu invadatorii, care treptat fie că au fost absorbiţi de autohtoni, fie că au fost împinşi de alte seminţii, între care şi mongolo-tătarii, să părăsească spaţiul extracarpatic5.
Aceleaşi investigaţii au mai arătat că în ultimele secole până la marea invazie mongolo-tătară 1241/1242 populaţia din spaţiul est-carpatic până dincolo de Nistru şi Marea Neagră a intrat în ample relaţii comerciale şi cultural-spirituale cu lumea bizantină, cu centrele creştine din sudul Dunării, Ţaratul Bulgar, dar şi cu Rusia Kieveană sau cu Cnezatul Halici-Volânia. Prin asemenea contacte şi legături în spaţiile est-carpatice pătrund propovăduitori ai creştinismului, care timp de mai multe secole de activitate au dus la consolidarea creştinismului de rit ortodox în rândurile populaţiei autohtone, la început prin predica rostită, apoi şi prin carte. în aceeaşi perioadă Carpaţii constituiau un hotar viu între populaţia de la est şi vest pentru populaţia de pe cele două versante ale munţilor, încât au avut loc permanent strămutări de populaţie, schimburi comerciale pe vechile trecători. Astfel, unitatea daco-romană, iar mai târziu şi românească a constituit o realitate perpetuă.
O nouă perioadă istorică pentru spaţiul est-carpatic şi mai ales pentru cel dintre Prut şi Nistru a fost cea legată de stăpânirea tătaro-mongolă instituită pe meleagurile noastre după invaziile acestora în teritoriile extra- şi intracarpatice. Urme adânci ale acestei stăpâniri de circa 140-150 ani au fost lăsate în cunoscutele aşezări de la Orheiul Vechi, sau Costeşti (azi raionul Ialoveni), dar şi în aria actuală a Chişinăului. Cercetările de ultimă oră au arătat, prin numărul mare de selişti tătăreşti descoperite, că prezenţa mongolo-tătară în spaţiul nostru a fost mult mai însemnată decât s-a crezut6. La fel ca şi în cazul cu alţi migratori, între băştinaşi şi mongolo-tătari s-au stabilit relaţii tributare de lungă durată.
Teritoriul actual al Basarabiei, deşi rămânea pe la mijlocul sec. al XlV-lea în componenţa Hoardei de Aur, îşi păstrase şi treptat îşi consolida vechile structuri autohtone, obiceiurile şi tradiţiile de autoadministrare şi justiţie - „obiceiul pământului”, ca şi în restul lumii româneşti. în acest spaţiu se înregistrau un şir de procese, pe care le-am putea caracteriza printr-o metaforă: „şi sub gheaţă râul curge”. Deşi aici domina stăpânirea mongolo-tătară cu structurile ei de bir, pe care le impunea populaţiei băştinaşe, erau prezente şi structurile vechi româneşti ale populaţiei autohtone, a căror continuitate a demonstrat-o arheologii Ion Hân-cu7 şi Gheorghe Postică8. Cercetările lor au arătat că, după retragerea structurilor de stat şi militare romane, populaţia romanizată a rămas în mare parte la vechile vetre de aşezări rurale, continuând să-şi ducă modestul trai, plătind tribut numeroşilor invadatori şi stăpânitori barbari, sute de ani la rând, până în sec. al XlV-lea. Pe lângă tot ce crea condiţii şi urmări negative stăpânirea mongolo-tătară a imprimat totuşi în spaţiul nostru o stabilitate politică de durată. Aceasta, la rândul ei, a favorizat dezvoltarea comerţului făcând ca spaţiul nostru să se încadreze într-o reţea de căi comerciale internaţionale prin aşa-numitul „Drum tătăresc”, care unea Polonia, Lvovul, în special, cu Cetatea Albă, iar mai departe, pe mare, cu micile stăpâniri bizantine şi genoveze din Crimeea şi chiar cu Trape-zundul. Pare verosimilă ipoteza conform căreia vechea aşezare Trebujeni din aria Orheiului Vechi (Shehr al Jedid) ar fi fost un vechi loc de popas sau de desfacere a mărfurilor al negustorilor din Trapezund, de la care şi-ar trage numele satul mai sus amintit9.
Dominaţia mongolo-tătară pe meleagurile noastre a început să slăbească, pe de o parte, sub presiunea regatului Ungariei, iar pe de alta, după lupta de la Apele Albastre (1362/1363) în care mongolo-tătarii au suferit o grea înfrângere, încât în scurt timp după această dată s-a produs extinderea teritorială a Ţării Moldovei până la Nistru şi Marea Neagră în anii ’60 -’80 ai sec. XIV. Astfel, după mai multe secole de tăcere, ca urmare a invaziilor barbare, de la huni până la mongolo-tătari, şi stăpânirii acestora în spaţiul de referinţă, abia în Evul Mediu timpuriu au dat semne de existenţă în istorie strămoşii noştri - românii, manifestându-se prin personalităţi, nuclee şi formaţiuni politice de tipul „romaniilor populare” (după N. Iorga), apoi și statele.
Sursa informației: O istorie a Basarabiei, red. științific: Anatol Petrencu. - Chișinău, Cartdidact, 2018, pp. 8-21.
Sursa pozei: cersipamantromanesc.wordpress.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu