Interviu cu scriitoarea Danielle Steel: Eu niciodată nu scriu personaje reale

Viața scriitoarei Danielle Steel uneori sună ca și complotul unuia dintre romanele sale: o jumătate de an în Paris, o casă elegantă pe dealul din San Francisco și o vacanță de vară anuală cu cei cinci copii ai ei  pe o barcă pe Mediterană. Dar nu este tot este Château d'Yquem și îmbrăcăminte în stil couture. Multe lucrări populare a lui Steel și-a schimbat direcția spre subiecte frivole, abordând cu greu probleme precum tulburarea bipolară, terorism și Holocaust. 

Goodreads discută cu autoarea holdingului recordului mondial despre best-seller-ul ultimului roman, Happy Birthday (în română: Surprizele vieţii),  cum persistenţa câştigă premiu şi de ce ghostwriterii sunt pur și simplu șocanţi.

Goodreads: Cel mai nou roman, Surprizele vieţii spune povestea a trei caractere care  se confruntă cu toate aniversări neplăcute: 30, 50 şi 60 de ani. Vreo aniversare de a ta inspiră cartea?

Danielle Steel: Da! Am avut o zi de naştere care m-a trezit dimineaţa fiind îngrozită de asta.  Eu stau acolo, simţind regrete pentru mine, iar apoi gândul: „Păi, relaxează-te. Nimeni nu ştie vârsta ta reală”. După care eu, m-am îndreptat spre bucătărie simţind regrete pentru mine şi am deschis radioul, unde desigur au anunţat că e ziua mea de naştere şi evident că aproape am avut un atac de cord. Şi mai apoi a fost în ziar şi la TV şi în alte părţi. Am folosit asta pentru a inspira personajele.

Multor persoane nu le plac zilele de naştere, aşa că eu am folosit diferite aniversări şi toate cu motivele de ce oamenilor nu le place acest fapt. Era un fel de carte distractivă, una din teme fiind ceea ce am numit eu „de ce nu?” În schimb fiind limitate de vieţile lor obişnuite de vârstă, fie că este vorba de 30, 40, 50 or 60 de ani şi să încerci lucruri noi în viaţă. E vorba de îndrăzneală şi nu doar să stai în aceeaşi rutină tot timpul, ceea ce mulţi dintre noi au tendinţa să o facă, eu inclusiv.

GR: Surprizele vieţii are câte puţin din fiecare: restaurante, un personaj Marta Stewart-esque, chiar şi un atac cu ostatic. Era cumva aniversarea din 9/11 care te-a inspirat să abordezi această ultimă temă?

DS: Nu, aceste lucruri au venit la întâmplare. Am scris o carte 15-18 ani în urmă în locul unde a fost un atac clădirea Empire State Building la acea vreme şi un prieten care adesea citeşte cărţile mele înainte de a publicate a zis: De data asta ai mers prea departe – putea să nu se întâmple niciodată. Editorul meu a numit-o... De mai multe ori am scris romane care au venit de la sine şi ele au devenit realitate la o dată ulterioară.

GR: Aveţi o familie mare, veselă şi talentată. Cum se informează ei în ceea ce priveşte romanele dvs?  Ai relaţionat vreodată personajele din romanele tale cu ei?

DS: Eu niciodată nu scriu personaje reale. Am înțeles asta de la prima mea carte. Agentul pe care l-am avut în acea perioadă a descurajat foarte tare și mi-a spus dacă folosești personaje reale, tu, întotdeauna, vei fi limitată de acei oameni, iar tu ești mai bună în a crea personaje ficționale.  Eu întotdeauna m-am împotmolit, și asta îți dă multă, multă libertate. Pe de altă parte zici că, „Jamie nu ar fi făcut asta.” Și așa, poți ofensa oamenii, iar ție doar nu îți place să scrii despre persoane reale. Sunt inspirate din ce ai învățat în viața reală de la diferite persoane reale, și este un set de caractere, dar ei sunt toți personaje fictive.

GR: Ați scris 118 de cărți, iar 21 din romanele dvs au fost adaptate pentru televiziuni și ați fost inclusă în Cartea Recordurilor Mondiale Guiness pentru că ați avut cel puțin o carte în lista best-seller-urilor New York Time în 390 de săptămâni. Sunt multe cărți și multe povești. Te-ai gândit mereu că vei fi scriitoare?

DS: Într-un fel meseria asta m-a prins. Instruirea mea a fost în design. Am absolvit facultatea foarte devreme, aveam 19 ani (am fost la NYU și Școala de Design Parson), am lucrat pentru o firmă de PR în New York, iar una din clientele noastre a fost revista Ladies Home Journal. Editorul a fost un om deosebit, eu lucrând freelance o perioadă pentru ei, iar el mi-a zis: Ar trebui să scrii o carte. Eram naivă și foarte tânără, așa că m-am gândit că ar trebui să scriu o carte. Am încercat și am reușit, iar romanul Going Home s-a vândut remarcabil de bine.

După care m-am gândit să mai scriu, am scris alte cinci romane pe care nimeni nu le-a dorit. Am renunțat de multe ori între primul roman și al șaptelea. Nu am idee ce m-a făcut să  continui. Cred că e vorba de încăpățânare. Nu am avut niciun gând în ceea ce privește că voi deveni faimoasă și nu am câștigat nici un ban din ce am vândut. Dar eu întotdeauna am avut o altă poveste pe care am vrut să o spun și deși acele romane nu se vindeau eu continuam să scriu. Și, în sfârșit, cea de a șaptea carte s-a vândut. Am avut cinci romane nepublicate între primul și următorul roman. 

Întotdeauna folosesc acest exemplu pentru tinerii scriitori, deoarece persistența este cel mai important lucru. Dacă renunțam în orice moment din primul și al șaptelea roman publicat nu aș fi avut cariera pe care o am acum. Cred cu adevărat că este important să te ții de ea și să ții pasul cu ea. Oamenii sunt foarte nepoliticoși cu scriitorii nepublicați. Știți, în momentul în care zici că ești scriitor, ei întreabă: „Ați publicat ceva?” și dacă zici că nu, ei cred că asta te face scriitor. Ești scriitor dacă scrii.

GR: Prima dvs carte a fost categorizată la genul romance. Cum ai ajuns acolo? Acum acoperi o gamă vastă de genuri – ficțiune istorică, suspans – multe din ele atingând un subiect dificil. Spune-ne despre evoluția ta ca scriitoare.

DS: Lucrez cu un cercetător minunat care a lucrat cu mine în toată cariera mea de scriitor.

În esență, scriu despre relațiile umane, nu doar cele romantice, ci și cele familiale. Despre prietenii și tot felul de alte aspecte. Problemele condiției umane sunt cam aceleași în fiecare epocă.

La început am scris romane cu copertă moale (în original: paperback originals. Paperback e o ediție cu o broșură a unei cărți este de obicei lansată la aproximativ un an după ce cartea a fost publicată pentru prima dată în copertină, deși unele cărți, numite originalele de hârtie, sunt publicate doar în formă de hârtie: nota traducătorului). În acele zile  ele au fost categorizate ca romance. Dar cu foarte-foarte mult timp în urmă i-am spus editorului și agentului meu: „Nu vreau să scriu doar romane cu copertă moale. Ce ar trebui să fac?” Am discutat despre asta și am lucrat foarte greu  și am ieșit din blocajul acestui gen. Am scris ficțiune contemporană. Voi scrie orice de la războaie la cancer, iar aproximativ o cincime din cărțile mele sunt istorice și sunt foarte cercetate.

GR? Autorul Goodreads Andrea Buginsky întreabă: „Aveți un roman preferat din cele scrise de dvs?”

DS: Romanul meu favorit este la cel care lucrez, ori cel pe care tocmai l-am finalziat. Nu este o carte atât de complicată ca unele dintre cele pe care le-am scris, dar ador Surprizele vieții. Este o carte amuzantă, are substanță. Trebuia să cercetez managementul restaurantelor, ceea ce e amuzant. Probabil că romanul favorit rămâne a fi His Bright Light, care e despre fiul meu (Nick Traina s-a luptat cu tulburarea bipolară și s-a sinucis).

În ceea ce privește romanele mele, nu le mai citesc niciodată, odată ce termin cu ele.

GR: Recitești vreodată cărțile tale?

DS: Probabil că le recitesc de șase ori după ce le termin. Le scriu timp de doi ani și jumătate. După ce am terminat, după ce se pune punct pentru ultima dată, am terminat.

GR: Membrul Goodreads Meme ar dori să știe: „Poveștile tale provin strict din imaginație sau sunt unele din experiența personală, precum prietenii sau familia, cu oarecare înfrumusețări?”

DS: Câteodată unele incidente mă vor inspira, iar altele sunt total de nicăieri și eu nu am nici cea mai vagă idee de unde vin. Sammie (fiica sa) m-a inspirat cu mulți ani în urmă. Studia cum japonezii au fost puse în lagărele de internare în timpul celui de-al doilea război mondial în școală și când a venit la cină – cred că avea 10 ani – ea a zis: „Mamă, ar trebui să scrii despre asta”. Iar eu am zis: „Da, da.”

O oră mai târziu mi-am spus că ar fi destul de bine. Așa că am scris, și mi-a plăcut acea carte, de asemenea. Se numește Silent Honor (publicat pe 5 martie 2019). A fost o carte minunată pentru cercetare, iar eu am intervievat multe persoane pentru această carte. Un alt roman pe care îl ador este este Echoes, care era istorică. Au fost teme pe care am vrut să le ating.  Unul din ele a fost despre Kindertransport (din germană: pentru „transportul copiilor”. A fost un efort organizat de salvare care a avut loc în cele nouă luni anterioare izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial).

GR: Autorul Goodreads Patti Roberts ar vrea să știe dacă ați lucrat cu un scriitor ce scrie despre fantome.

DS: Este o întrebare șocantă. Am fost întrebată de fanii mei: „Cine îți scrie cărțile? Te ajută cineva?” I-am spus editorului meu cu mult timp în urmă: „E o insultă că oamenii cred așa ceva.” La care el  îmi zice: „Da, dar tu ești printre puținii autori care nu te folosești de cineva”. Există un autor foarte bine vândut, care are, aparent, opt scrieri. Scrie contururi, le dă capitole pentru scris, și nu își scrie cartea – eu am rămas șocată. Și asta nu e un exemplu singular. Nu știu dacă publicul e la curent cu așa ceva. Sunt ultima idioată de pe planetă, trează până la ora 4:30 dimineața scriindu-mi lucrarea. E incredibil. În cazul ăsta nu mai ești un scriitor, ești un fel de scenarist. Nimeni nu-mi scrie textul. Consider asta un concept ocant. E o diferență când a celebritate vrea să-și scrie memoriile, dar nu are nici o abilitate de a scrie. În cazul ăsta e ok să ai un scriitor fantomă. Altfel, este ca și cum ai deveni un profesionist pentru tenis și ai avea un dublu cascador. Ce sens are asta?

GR: Povestește-ne un pic despre procesul dvs de a scrie.

DS: Lucrez aproximativ de la șase luni la un an pe un contur și o fac, mai ales, de mână. Eventual, scriu ce îmi vine, expediez editorului meu, primesc comentarii, și o modifică, o expediez înapoi, primesc comentarii, modific din nou. Și în cele din urmă mă așez să scriu cartea, iar când fac asta mă închid aproape cam o lună și fac asta doar aproximativ 20 de ore pe zi. Și merge înainte și înapoi ca o minge de tenis între mine și editorul meu de aproximativ doi ani, în timp ce o rescriem. De obicei, lucrez la patru sau cinci cărți simultan.

GR: Ce citești acuma, or cine sunt autorii tăi preferați?

DS: Am citit prea puțin, pentru că atunci când scriu nu citesc pe nimeni. Există întotdeauna riscul de a alege pe cineva fără a însemna. Și așa n-am citit niciodată pe nimeni în timp ce scriu, și asta înseamnă zece luni pe an. Nu ajung să citesc doar în veri. Pentru ficțiune am citit doar franceza pentru că este prima mea limbă. L-am citit pe Marc Levy, care este popularul ușor de citit în Franța. Și am citit o mulțime de lucruri religioase. Și copiii mei se distrează de mine, dar îl iubesc pe Joel Osteen. Este un scriitor inspirat. Și recitesc una dintre cărțile sale chiar acum. Unul se numește Deveniți mai bun. Descopăr că mă înveselește cu adevărat. [Râde.]

GR: Ce urmează?

DS: Următorul roman va fi Hotel Vendôme. Este vorba despre un bărbat care pune laolaltă un boutique de lux extraordinar, un hotel foarte, extrem de înalt din New York, și este un tată singur și fetița lui crește în hotel. Și toate lucrurile interesante care se întâmplă în hotelul și în jurul său.

DS: I was naughty enough to name her Eloise, but with an „H” [Heloise]. Interviul https://www.goodreads.com/interviews/show/608.Danielle_Steel