Alchimistul de Paulo Coelho

Am recitit Alchimistul de Paulo Coelho. Deşi am citit toate cărţi lui, nu ştiu de ce, dar am simţit „nevoia”

să recitesc această carte. Nu ştiu cum alţii, dar eu cînd citesc a doua oară cărţile, înţeleg sensul cărţii altfel. Mai altfel, mai profund nu ştiu cum. Deşi sunt o duzină de cărţi citite şi recitite şi lista ar fi mare. Alchimistul, scrisă în 1988, este cea mai cunoscută carte a lui Paulo Coelho fiind cea de-a doua carte publicată. Impresiile referitor la această carte pot fi diverse. Deşi pe mine nu ma împresionat tare mult, deşi subiectul cărţii în general e interesant, totuşi, am găsit cîteva citate care m-au marcat şi conţin un adevăr foarte mare adevăr. E şi o carte psihologică, pentru că, conform unor păreri, iată ce putem afla despre o carte:

– E o carte care vorbește despre ce vorbesc cam toate cărțile. Despre neputința oamenilor de a-și alege propriul destin. Și se termină făcînd în așa fel încît toată lumea să creadă cea mai gogonată minciună din lume.

– Și care e cea mai mare minciună din lume?

– Păi, asta: într-o anume clipă din existență, pierdem controlul asupra vieții noastre care încearcă să fie guvernată de soartă. Asta-i cea mai gogonată minciună din lume.

Povestea din „Alchimistul” este centrată pe viaţa unui tânăr cioban andaluz, pe nume Santiago. Deşi tatăl lui îşi dorea ca el să devină preot, Santiago alege să fie cioban pentru că dorea să vadă lumea. În timp ce doarme sub un dud aflat în ruinele unei biserici spaniole, Santiago are un vis în care i se spune că dacă va călători în Egipt, va găsi o comoară ascunsă. Acest vis îl intrigă pentru că era pentru a doua oară când îl avea. În oraşul următor, el întâlneşte o ţigancă care îi spune să meargă în Egipt şi să caute comoara.

– De unde ești?

– Din mai multe locuri.

Totul este posibil și oamenii nu se tem să viseze și să dorească tot ce le-ar plăcea să facă în viață.

Există un limbaj care se află dincolo de cuvinte.

Pentru că ce-i place omului cel mai mult este frumusețea.

Cu prietenii pe care și-ii face omul nu trebuie să stea zi de zi. Cînd vezi aceleași fețemereu, cum i se întîmplă lui la Seminar, ajungi să-i consideri ca făcînd parte din viața ta. Și dacă fac parte din viața noastră, încep să vrea să ne-o schimbe. Dacă nu ești așa cum vor ei, se supără. Pentru că toți știu exact cum trebuie să trăim noi. Și niciodată n-au habar de cum să-și trăiască propriile lor vieți.

Cînd vrei ceva, tot Universul conspiră pentru ca tu să obţii ceea ce doreşti.

Deciziile erau abia începutul unui lucru. Cînd cineva lua o decizie, de fapt se cufunda într-un torent puternic ce-l ducea în locuri pe care nici nu le visase în momentul luării hotărîrii.

Și asta pentru că nu trăiesc nici în trecutul meu, nici în viitor. Nu am decît prezentul, și numai el mă interesează. Dacă vei putea rămîne mereu în prezent, vei fi un om fericit.

Era greu să nu te gîndeşti la ce a rămas în urmă.

– Ascultă-şi inima. Ea cunoaşte totul, pentru că a venit din Sufletul lumii şi într-o zi se va întoarce în el.

...

– De ce trebuie să ne ascultăm inima? întrebă flăcăul cînd se opriră în acea zi.

– Pentru că acolo unde este ea, acolo va şi comoara ta.

– Inima mea e agitată, spuse flăcăul. Visează, se emoţionează şi e îndrăgostită de o femeie din deşert. Îmi cere tot felul de lucruri şi nu mă lasă să dorm nopţi în şir cînd mă gîndesc la ea.

– Asta-i bine. Inima ta e vie. Ascultă în continuare tot ce are să-ţi spună.

E normal să-ţi fie frică sădau pentru un vis tot ce ai căpătat pînă acum.

Înşelăciunea este o lovitură neaşteptată. Dacă îţi cunoşti bine inima, niciodată nu va reuşi asta. Pentru că tu îi vei cunoaşte visele şi dorinţele şivei şti ce să faci cu ele. nimeni nu reuşeşte să fugă de propria inimă. De aceea e mai bine să asculţi ce spune. Pentru că niciodată să nu vină o lovitură pe care n-o aştepţi.

Frica de suferinţă este mai readecît suferinţa însăşi. Şi că nici o inimă nu a suferit cînd a plecat în căutarea viselor ei, pentru că în fiecare moment de căutare este un moment de întîlnire cu Dumnezeu şi cu Veşnicia.

Fiecare clipă decăutare este o clipă de regăsire.

Am descoperit pe drum lucruri pe care niciodată n-aş fi visat să le întîlnesc dacă n-aş fi avut curajul să încerc lucruri imposibile.

– De ce inimile nu spun oamenilor că trebuie să-şi urmeze visele?

– Pentru că, în cazul acesta, inima suferă cel mai mult. Iar inimilor nu le place să sufere.

Ochii dezvăluie puterea sufletului.

Un singur lucru face visele imposibile: frica de eşec.

– De aici încolo mergi singur, spuse alchimistul. Nu mai sunt decît trei ore pînă la Piramide.

– Mulţumesc, răspunse flăcăul. Domnia ta m-ai încăţat Limbajul Lumii.

– Eu ţi-am amintit numia ceeace ştiai deja.

Sursa imaginii: www.carti-online.com

La cumpărături cu sora mea de Sophie Kinsella

V-am zis eu vreodată că îmi plac cărţile scrise de Sophie Kinsella? Dacă nu aţi ştiut, să ştiţi de acuma în colo. ;)

Recomand romanul La cumpărături cu sora mea. Dar mai întîi de toate să menţionez un lucru important, dacă pot spune aşa. Sophie Kinsella are o serie de romane titlul cărora începe cu La cumpărături sau ceva de genul. Recomand mai întîi să citiţi romanul Mă dau în vînt după cumpărături şi La cumpărături în rochie de mireasă, romane care voi "vorbi" în postări ulteriore. Deşi nu se menţionează că ar veni în volume ori ceva de genul, deja îţi dai seama de asta doar dacă îi citeşti cărţile şi îţi dai seama care şi cum urmează. Urmează romanul La cumpărături cu Minnie despre care puteţi citi aici o impresie.

În romanul La cumpărături cu sora mea, Becky este acum măritată cu Luke, dar a rămas acelaşi personaj ieşit din comun, gata să fugă pe cărbuni încinşi dacă la capătul lor se află ceva interesant de achiziţionat, saucarre omite să-i spună soţului ei că a comandat o masă cu zece scaune din Sri Lanka, uitînd cu desăvîrşire că mai cumpărase una din Danemarca. La întoarcere din luna de miere, Beckz descoperă că are osoră mai mare cu doi ani, Jessica, de care tatăl său nu ar fi avut nicicînd habar. Becky n-a mai fost de mult atît defericită. Tot ea, Becky se străduieşte din răsputeri să stabilească o relaţie cu Jess, dar încercările ei se soldează cu un eşec catastrofal. Simţindu-se brusc părăsită detoţi cei dragi, Beckz face o ultimă tentativă de reconciliere cu Jess. În urma unor aventuri, pline de umor, de tensiune şi de emoţie, Becky se împacă atît cu sora ei (constatînd că se aseamănă mai mult decît a crezut), cît şi cu Luke, pe care credea că l-a perdut definitiv. 

E un roman interesant. Becky, ca de obicei, se ţine de şotii în ceea ce priveşte cumpărăturile dar de fiecare dată reuşeşte să scape. Chiar dacă Luke, pe post de soţ în această carte... se tot supără pe Becky şi cumpărăturile ei exagerate.

Dar iată, să afli la cei 30 de ani că ai o soră... e ceva. Şi cînd încerci să mai stabileşti o relaţie cu ea... tot e ceva. şi nu întotdeauna îţi reuşeşte să o faci cum vrei tu. Stabilirea unei relaţii cu cineva, mai ales dacă ţi-e soră e cam dificil. Felul cum reuşeşte Kinsella să relateze evenimentele te faci să rîzi cu lacrimi. Dar dă şi dovadă de diplomaţie cum să descrie evenimentele în aşa fel încît lucrurile să se termine cu bine. Că na, nu stă bine la două surori, chiar dacă sunt surori vitrege, să fie supărate una pe alta. Mai ales cînd merg la cumpărături. :)

Iată un fragment de text:

Voi, cei care aveţi o soră, fie mai mare, fie mai mică, cum vă descurcaţi atunci cînd mergeţi cu ea la cumpărături? Şi cît de bine vă înţelegeţi?

Ce zic alţii despre carte:

Nu aştepta lichidarea de stoc pentru a cumpăra această carte extraordinar de haioasă.

US Weekly

Sophie Kinsella este o scriitoare înzestrată cu veritabil talent comic.

The Boston Globe

Dacă înţelegi că o pereche de sandale cu toc şi paiete poate fi sacră, această carte a fost scrisă pentru tine.

People

Dependenţii de teleshopping şi cei care îşi fac veacul prin malluri vor fi înîcntaţi.

Publishers Weekly

Sursa imaginilor: elefant.ro şi pravaliacucarti.ro

Viața mea pe net de Alexandra Ares

Iubitorii de CHIC-lit... iată o nouă părere despre cartea Viața mea pe net de Alexandra Ares.

Emily, o tânără care se mută la New York, își găsește o slujbă într-o galerie de artă și un iubit artist

excentric – să zicem – care realizează coșuri de gunoi artistice. Însă, Emily pierde tot ce are iar viața ei începe să se învârtă în jurul unui site de anunțuri foarte popular (Craigslist, site de anunțuri imobiliare, vînzari, matrimoniale, locuri de munca și multe altele) dar frecventat (cel puțin în carte) de tot felul de personaje pestrițe. Practic, viața lui Emily devine un lung șir de probleme.

Deși multe persoane își fac conturi pe siteuri, iată cum sună un anunțul lui Emily pe un astfel de site popular din New York: 

„„Sunt o fată simpatică, drăguţă, de treabă, 1,65 m, 25 de ani, în formă, ochi albaştri, păr blond-cenuşiu, îmi plac artele, astrologia, mâncărurile tradiţionale, filmele străine şi genul creativ… Mi-aş dori o întâlnire pentru sâmbătă seara cu un tip de treabă, peste 1,80 m, aspect de vedetă de cinema, creativ în ceea ce face, artă contemporană sau muzică, voce masculină, seducătoare, ochi negri pătrunzători, păr cârlionţat, gropiţe drăguţe şi inimă mare – cel puţin la fel de mare ca a mea.”

E interesant să citești capitolul „Domnii preferă blondele”. Iată un fragment de text:
Ne întoarcem pe chei şi se termină toată drama. Îmi iau rămas-bun de la toată lumea şi mă grăbesc spre restaurantul tibetan din East Village, unde am întâlnire cu Jason, singurul tip normal care a răspuns anunţului de pe Craigslist.
Jason nu prea seamănă cu poza trimisă, dar – pentru că ajunge la 6:30 fix şi e îmbrăcat într-un costum gri, deşi toţi ceilalţi sunt în blugi rupţi – el trebuie să fie „Rockin’Magic“, partenerul meu de pe net, care, desigur, nu e nici „rockin“ şi nici „magic“. Trece pe lângă mine şi intră în restaurantul întunecat, ceea ce trebuie să însemne că poza mea în clasica rochiţă neagră, de acum trei ani, când aveam 57 de kg, îmi seamănă chiar mai puţin decât îi seamănă lui poza făcută în timpul căţărărilor alpine. Se opreşte la bar, aşa că mă duc după el şi-l salut.
— Bună, RockinMagic? Jason?
Zâmbeşte timid.
— Bună, SunsetMusic? Emily?

Mi-a plăcut un gînd spus de Emily și oare cîți din noi mai gîndesc așa?
„Nu am planuri pe termen lung şi-mi lipseşte curajul de a începe nu ştiu ce aventuri spectaculoase. De fapt, nu prea am încredere în mine. Mă las purtată de viaţă de pe o zi pe alta şi sper că cineva acolo sus va avea grijă de mine şi-mi va arăta ce să fac. Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu speranţa unui miracol. Altfel – nu fac nimic, sau fac foarte puţin, să merit graţia divină.”

Mi-a plăcut cum sună titlul capitolului trei - Nu trebuie să te prefaci faţă de necunoscuţi. Așa așa e. Cu un străin e mai simplu nu știu cum. Dar, subiectul cărții devine interesant de la acest capitol.
Emily are o colegă de apartament are un nume așa, mai straniu, cel puțin pentru mine - Beata. :) E o maniacă în ceea ce privește ordinea și poate să facă observație fără jenă în ceea ce privește acest aspect.
Afirmase că e un designer interior dar la rugămintea lui Emily de a-i povesti ultima casă decorată, aceasta îi răspunse:
– A, eu nu-s chiar designer. Deocamdată studiez pentru a deveni designer, îmi răspunde, dar mi-e destul de greu s-o cred, n-am văzut-o niciodată cu vreo carte în
faţă.
– Care e atunci job-ul tău?
– Lucrez ca damă de companie independentă. Am cîţiva clienţi obişnuiţi şi alţi cîţiva ocazionali, care apelează la serviciile mele pentru călătoriile lor de afaceri.

Mda.

Un sărut poate distruge viaţa unei femei. Cel puțin așa e titlul capitolului 11.
Și Emily are o îngrijorare: dacă e sau nu însărcinată.
Și un fragment din capitol:
„Dintotdeauna am visat să mă căsătoresc cu cel pe care-l iubesc şi care mă adoră, nu din obligaţie. Căsătoria mi se pare o aventură pe termen lung, chiar când te
căsătoreşti cu persoana iubită, iar de Andre nici măcar nu-mi place, nici nu încape vorbă.
— Emily, eu chiar mi-aş dori să ne căsătorim. Multe cupluri se ceartă la început, Oare nu cumva tocmai m-a făcut „scorpie“?iar cu timpul se îndrăgostesc. Ai văzut piesa Îmblânzirea scorpiei?
— Nu.
Oare nu cumva tocmai m-a făcut „scorpie“?”

Sau
Pălăvrăgeala copilărească se întinde spre a doua jumătate de oră, s-a dus naibii toată drăgălăşenia, mi se pare îngrozitor. Îmi vin în fire, enumăr în minte toate avantajele statutului de femeie singură, independentă, liberă să se bucure de tot ce are viaţa de oferit şi să iubească aşa cum vrea, fără nici un fel de obligaţii.
După ce termină, în sfârşit, de vorbit, Estefania îmi înapoiază laptopul şi nu mă pot abţine să nu-i împărtăşesc un pic din filosofia relaţiilor:
— Ce interesant mi se pare cum se schimbă relaţiile din cuplu după ce se naşte un copil, îi zic. Am avut un prieten un an de zile şi toată perioada asta, el era buricul pământului pentru mine. Dar am observat că, după ce se naşte un copil, bărbatul cade pe locul doi, continui, dar mă abţin să-i zic cât de enervantă mi se pare atenţia excesivă acordată copiilor.
Estefania râde, nu pare nici pe departe deranjată de comentariul meu.
— Pe locul doi? A, nu, după ce se naşte un copil, soţul se duce pe locul al 17-lea!
Iar lui îi place, pentru că are în felul ăsta timpul şi libertatea de a face ce vrea. Ştii, femeile îndrăgostite care nu au copii pot fi cam sufocante.
La asta nu m-am gândit niciodată. Interesantă teorie.

Sau ce se spune despre un fost soț: „Asta trebuie să faci cu bărbaţii – trebuie să îi dai afară, dar să fii foarte hotărâtă când faci asta.” Și ca o continuare la această afirmație, iată un scurt dialog:
— De ce l-ai primit înapoi? întreb, intrigată de povestea ei.
— M-a curtat şase luni până să-l accept, s-a comportat în aşa fel încât chiar am simţit că se schimbase. S-a străduit să fie drăguţ cu mine, să-mi arate că ţine la mine şi vrea să mă protejeze, a făcut tot ce i-am cerut pentru a-şi demonstra dragostea. Simţeam că e alt om. De aceea l-am primit înapoi.

Mi-au plăcut impresiile unei europence care stă în chirie în New York. Iată ce zice ea:
— Nu mă cunoşti, dar de obicei, când plec în altă ţară, stau tot timpul cu familia la telefon, mi-e dor de toţi şi număr minutele pe care le mai am de stat departe de ei. Dar nu şi de data asta. Îmi place foarte mult New Yorkul, nu mi-e dor de nimeni şi nu simt nici o dorinţă de a mă întoarce la viaţa mea normală. La Paris am fost de vreo douăzeci de ori, dar niciodată nu mi s-a părut că am ce căuta acolo. Oricât de fermecători ar fi francezii, au ei un fel de-a fi prin care-ţi sugerează că locul tău nu e şi nu va fi niciodată acolo. Mi-am schimbat complet părerea despre New York, habar n-aveam că e aşa un oraş minunat!
Mă bucur să aud ce-mi spune. Mai ales faptul că şi-a schimbat părerea despre  iubitul meu New York şi că se simte ca acasă, dar mă şi întristez când îmi dau seama că şi oraşul, şi casa au devenit brusc un fel de închisoare pentru mine, o închisoare din care tare-aş vrea să evadez.

Finalul capitolului 14 e interesant.
În rest, nu vă mai țin de vorbă. Vă recomand să o citiți. ;)

Sursa imaginii: www.goodread.ro

De ce suntem săraci?

... sau cîteva gînduri despre prietenie.

Acum cîteva săptămîni am aflat de decesul unei prietene, foste colege de facultate și cămin. Nu pot să zic că, vezi tu, eram cele mai bune prietene, dar cînd stai la cămin cu cineva, vrei-nu-vrei, te împrietenești cu persoanele cu care împarți camera, petreci timp împreună, ești alături una de alta, mănînci dintr-o farfurie și... te împrietești pînă la urmă. Deși eram la distanță, în suflet, eram aproape, eram prietene.

Moartea ei m-a pus pe gînduri și m-a făcut să înțeleg și să văd anumite lucruri.

Ar trebui să ne apreciem unii pe alții, chiar dacă suntem la distanță.

Dacă-ți dorești să faci ceva: nu ezita. Planifică. Cumpără. Vizitează. Întîlnește-te cu persoana dată. Mîine s-ar putea să fie prea tîrziu. Și o să regreți.

Dacă te-am invitat în oraș și m-am oferit să plătesc consumația, am făcut-o pentru că am plăcere de tine, nu pentru că aș fi bogată și nu am ce face cu banii. Sau că aș avea prea mult timp liber și mă plictisesc de viață. Azi tu n-ai bani, mîine eu nu voi avea bani. Apreciază ceea ce ți se propune și bucură-te că ai pe cineva care, în ciuda problemelor și greutăților, totuși, mai vrea să se vadă cu tine. Cînd o să am o problemă, cine știe? Poate tocmai tu o să fii unica persoană care ar putea oferi ajutor. Nimic în viață nu e întîmplător. Așa că... hai să fim mai deschiși la suflet.

Ca o paranteză, și mie mi s-a plătit consumația. Deși aveam bani la mine. Deși mi-a fost incomod, asta nu înseamnă că am uitat gestul. Evident că nu am uitat, nu uit, respectiv nu voi uita. Persoanele în cauză dacă vor avea nevoie de ajutorul meu, le voi ajuta. Pentru că așa trebuie. Că așa e firesc. Că așa e normal. Pentru că data viitoare ea nu o să aibă bani și o să le ajut. Pînă la urmă pentru ce sunt prieteniile? Să fim împreună și la rău, nu doar numai la bine. Sau nu am dreptate.

Cînd ți se face un reproș de genul „caută-ți prietene bogate ca să poți ieși cînd vrei și unde vrei” oare aici chiar e vorba de bogăție? De ce m-aș considera bogată din moment ce nu o duc mai bine decît tine? Dacă te-am invitat în oraș, înseamnă că am plăcere de tine, nu că m-aș considera eu -ai presus decît tine sau altceva.

De aia și suntem așa de săraci, că nu știm a ne aprecia unii pe alții și de a ne considera prieteni în sensul direct al cuvîntului.

De aia și suntem așa de săraci că nu prețuim ce avem aici și acum.

De aia și suntem așa de săraci că știm să facem reproșuri în loc să apreciem.

Apreciem anumite lucruri doar atunci cînd nu mai e o persoană în viața noastră.

Viața omului e scurtă. Nici nu realizăm cînd trece timpul, anii și multe altele. 

O carte care m-a marcat și m-a făcut să plîng puțin a fost romanul Fetița prietenei mele scrisă de Dorothy Koomson. 

E bine s-o citiți. 

Și să învățați lecția.

Și să apreciați ce aveți.

Și să comunicați.

Și să iertați.

Lipsa asta de comunicare, de neîncredere, de neapreciere duce la certuri și la regrete. Deși e trist și dureros, pînă la urmă te obișnuiești să-ți rezolvi singur problemele. Și pînă la urmă, ai mai mult timp pentru tine ca să reflectezi.

Surse foto: facebook.com

Pe urmele lui Harry Winston de Lauren Weisberger

Am ajuns să o citesc și pe asta. Deși nu era în plan... am citit-o, totuși. Important e că e din colecția CHIC :). Deși plictisitoare la început, totuși, merită citită. Mai mult sau mai puțin. 

Cartea e povestea a trei tinere prietene: Emmy, Leigh și Adriana. Toate trei vor să aibă un iubit și o

viață de familie. Una are un iubit și dacă la 20 de ani era iubitul perfect, acuma la 30 de ani i se pare sufocant anumite lucruri, ceea ce pe de o parte o înțeleg. Pentru că na, la 30 de ani vrei stabilitate și siguranță, nu gesturi romantince. :) Se desparte de cel care i-a dăruit inelul de logodnă pentru a fi cu un scriitor, Jesse Chapman. Adriana e fiica superbă a unui renumit fotomodel și își folosește farmecele și trucurile feminine pentru a seduce orice bărbat care îi atrage atenția, iar Emmy... e părăsită de iubitul ei pentru o instructoare sport.

Ce pact fac ele și ce vor găsi ele pînă la urmă, aflați citind cartea. Nu prea e aici de dat careva citate. Adevărul e că am o impresie așa, imparțială. Tare nu am rămas impresionată de subiectul cărții, dar... poate voi veți avea altă părere.

În continuare, vă prezint un fragment de text:

Sursa imaginilor: www.adevarulshop.ro și elefant.ro

Supermenajera de Sophie Kinsella

Am citit pentru a nu știu cîta oară romanul Supermenajera din colecția de cărți a lui Sophie Kinsella.

Este o carte care oarecum ma impresionat. Deși face parte din categoria cărților de bulevard, colecția CHIC a editurii Polirom, eu o recomand cu plăcere. 

În această carte, veți face cunoștință cu Samantha Sweeting, o fată de 29 de ani, pe cale să devină asociat la o prestigioasă firmă londoneză de avocatură Carter Spink. În ziua în care urmează să i se comunice dacă va fi numită partener la această firmă,  făcîndu-și un pic de ordine în biroul ei, găsește un memo de la un coleg de serviciu, Arnold, în care urma să găsească atașat certificatul de emitere a titlului de credit pentru o companie, Glazerbrooks Ltd, să înregistreze un împrumut. E un memo pe care nu la văzut niciodată și nimeni nu i-a spus. Convinsă fiind că a făcut o greșeală impardonabilă, pleacă de la firmă. Merge pe străzile Londrei incapabilă de a mai gîndi, urcă într-un tren în care nu știe unde o ducă, coboară la o stație de care habar nu avea unde coboară și... se trezește la o familie care erau în căutarea unei menajere. 

Se angajează pe post de menajeră deși habar nu are să gătească, să coase, să calce haine. Bine, că le învață pe parcurs, fiind ajutată de... mama grădinarului familiei la care lucra. Bine, fără ca să știe stăpînii ce face ea, evident. Viața de menajeră se dovedește a fi tihnită, și nu lipsită de satisfacții. Avea program stabil, orele și week-end-uri libere doar pentru ea, în comparație cu viața pe care o ducea la Carter Spink. A descoperit o nouă viață, și... o iubire. 

Deși a lucrat vreo 7 ani la firma de avocatură, Carter Spink, totuși, află de la cineva cu un coleg, Arnold Saville, vrea să plece. Surprinsă de acest fapt, Samantha, caută informații pe internet, pune lucrurile cap la cap și își dă seama că nu a făcut nici o greșeală cu acel memo. Nu e vina ei.

Deși își rezolvă problema cu colegii ei de la Carter Spink și numele ei e reabilitat, acest fapt nu o împiedică să revină la meseria ei de menajeră, care, cică îi place.

O carte cu mult umor aș zice, este scrisă cu farmec și inteligență, specific autoarei, Sophie Kinsella. 

Sursa imaginii: www.elefant.ro

Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson

Prietenia dintre două femei e un subiect așa, mai delicat. Cîte din noi oare ar recunoaște că s-a certat cu „cea mai bună prietenă”, nu s-a așteptat la așa ceva, venind tocmai din partea „celei, mai bune prietenă” ori mai rău, s-au certat din cauza... unui bărbat. Dacă bărbații trec mai ușor peste anumite probleme, orice gen de problemă, păi o femeie iartă, dar nu uită. Poate că se împacă cele două, dar nu uită și evident că nu va mai fi prietenia aia care era odată.

Cam așa pare a fi și subiectul acestei cărți, Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson. Dacă e să fiu sinceră, am citit-o de vreo 4-5 ori. De ce? E carte cu un subiect delicat, dar de la care avem ce învăța. Deși ne simțim uneori trădate, totuși, fărîma aia de prietenie rămîne. După cum afirmă și cei de la Star Magazine, este „un roman ușor de citit, dar greu de uitat, care îți aduce lacrimi în ochi.”

Dorothy Koomson reflectă în romanul său probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moarte și iertarea, într-un mod emoționant și plin de umor cald, dar și despre dificultatea adopțiilor interrasile.

Cînd Kamryn Matika, o tînără de culoare, descoperă că logodnicul său a înșelat-o cu prietena ei cea mai bună, o blondă superbă Adele Brandon, ba mai urmează să aibă și un copil, decide să rupă orice legătură cu cei doi. În momentul în care Adele sau Del cum îi spunea Kamryn, îi scrie din spital că e bolnavă de leucemie și nu mai are mult de trăit, ceva se schimbă în Kamryn. Merge la spital, rămîne surprinsă dacă pot spune așa despre situația în care se află Adele și își revizuiește opțiunile. Să adopte un copil era ultimul lucru la care se gîndea.

Deși Adele urmase niște proceduri la spital, nu era numai ea implicată în povestea asta, trebuia să nu scape din vedere persoana cea mai importantă din viața ei, Tegan, fetița de 5 anișor. Așa că, făcuse pasul:

– După ce n-o să mai fiu... Del se opri, trase adînc aer în piept și continuă: Vreau să o adopți pe Tegan.

– Ce?

– Vreau... Nu, trebuie să o adopți pe Tegan după ce mor eu.

Simțeam cum mi se așterne o încruntătură pe frunte și cum mi se contorsionează fața într-o grimasă gen: „Ai înnebunit?” Se uita țintă la mine de parcă aștepta un răspun la ce se spusese mai devreme.

– Glumești, nu?

– Arăt eu de parcă glumesc? replică ea exasperată. Dacă aș glumi, ar fi fost o poantă la sfîrșit și ne-am fi amuzat. Nu, Kamryn, nu glumesc. Vreau să-mi adopți fiica după ce mor.

– Bine, Adele, dacă vorbești serios, o să-ți dau un răspuns. Nu. În nici un caz.

– Nici măcar nu te-ai gîndit.

– Nu am la ce să mă gîndesc. Știi foarte bine că nu vreau copii. Ți-am zis de o groază de ori, n-o să fac niciodată copii.

– Nu-ți cer să faci copii, doar să ai grijă de al meu. Eu am dus tot greul, greața de dimineață, pierderea siluetei, douăzeci și patru de ore travaliu... Tu trebuie doar să ai grijă de ea. Să fii mama ei. Să o iubești. 

„Doar” să am grijă de ea. „Doar” să fiu mama ei. De parcă era floare la ureche. Și oricum... 

– Del, n-am mai vorbit de ani buni și acuma îmi ceri să adopt un copil? Chiar nu vezi scîrție ceva? Nu înțelegi de ce mi-e greu să înghit toată povestea asta? 

– Tegan nu-i „un copil”, mîrîi ea, înfuriindu-se la loc. 

Dintre toate lucrurile groaznice pe care i le spusesem de cînd am ajuns, tocmai ăsta a scos-o din sărite. Era fina ta. Ai iubit-o odată, refuz să cred că asta s-a schimbat.

Nu puteam s-o contrazic. O iubisem pe Tegan. Încă o iubeam. [1]

Asta cam așa fusese. Știind cît de mult ținea Kamryn la Tegan, Adele nu putea să manipuleze cu asta. Știa ea ce știa.

Adele și Kamryn se cunoscuse la facultate. Trebuia să facă un proiect. Merseseră la barul colegiului pentru a vorbi detalii legat de proiectul dat. Kamryn nu era tocmai genul de persoană sociabilă. Adele sesizase ce persoană era încît comentă:

– Nu ești prea prietenoasă, nu?

– Cred că nu, am încuviințat.

După patru pahare, îți dădea și ea seama că nu eram genul care se confensa. Prea mulți își deschideau inimile cît ai clipi din ochi, cel puțin așa vedeam eu lucrurile. 

[...]

– Cel puțin recunoști, spuse ea. [...] Și totuși îmi placi.

– Sunt onorată. 

– Nu, eu sunt. Sincer.

Se uita la mine cu o privire atît de prietenoasă și de deschisă, încît n-am avut cum să nu mușc din momeală.

– De ce? am întrebat-o.

– Ești adorabilă. Chiar părea sinceră. Nu prea am întîlnit oameni adorabili în viața mea. Așa că, atunci cînd mi se întîmplă, mă simt onorată. Cînd te-am văzut prima dată în clasă, m-a izbit pe loc cît de adorabilă ești. Faci tu pe ariciul, dar, dacă sapă omul doar puțin, ești minunată. [...] Am avut o prietenă ca tine la școală. Atîta au terorizat-o încît nu mai avea pic de încredere în ea și și-a îndepărtat toți prietenii pentru că nu credea că poate să aibă încredere în ei. De fapt, nu eram chiar prietene. Sincer, nu prea am prieteni. [2]  Și tot așa. A urmat o discuție, așa, ca între fete, ca în cele din urmă să descopere că au multe în comun. Și imediat au devenit cele mai bune prietene. Unicul lucru pe care le putea despărți era... un bărbat. Ceea ce se și întîmplă, de fapt. 

În fine. Adele moare, din păcate. Acest fapt lasă urme adînci în mintea lui Kamryn, deoarece lăsase lucruri nespuse și nerezolvate între ea și Adele. Adopția lui Tegan, dar și grija ce trebuia să i-o oferă, fuseseră două lucruri nu tocmai ușoare. Trebuia să facă față și multor altor cerințe: problema adopției, întîlnirea cu fostlu logodnic, iubitul actual, problemele de serviciu, banii.

După cum zice și Kamryn, „îmi doream să fi fost un om mai bun, în stare să facă față situației cu curaj, să fie stăpîn pe situație și pe viața lui. Să accepte fără ezitare ideea de a lua un copil sub aripă.” [3]

Responsabilitatea și curajul de care a dat dovadă Kamryn e ceva de admirat. Poate că nu știi ce te așteaptă, nu știi cum să faci față unor lucruri, dar uite că unii par să se descurce. Într-o situație în care prietenia dintre două fete „scrîție”, totuși, bunătatea își face loc.  Asta demonstrează că prietenia dintre femei există. Totuși.

Referințe critice:

„Încă de la primele pagini, rîdeam printre lacrimi: în Fetița prietenei mele, Dorothy Koomson scrie depsre probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moartea, trădarea și iertarea, într-un mod în același timp emoționant și plin de un umor cald.”

Adele Parks

„O carte cu scene pe cît de mișcătoare, pe atît de amuzante - o poveste impresionantă.”

 Closer

„Un roman ușor de citit, dar greu de uitat, care îți aduce lacrimi în ochi.”

Star Magazine

NOTE:

[1] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, pp. 25-27.

[2] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, pp. 35-38.

[3] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, p. 132.

Sursa imaginii: www.elefant.ro

Ce mai citesc moldovenii

Iată așa un articol în ziarul Adevărul Moldova, ce cărți au citit moldovenii noștri la început de vară.

Într-o țară în care lumea cică nu citește, e binevenit un astfel de articol. Totuși, nu mai este chiar așa gravă situația precum că moldovenii nu citesc. Conform clasamentului, cele mai vîndute cărți sunt „Sectanții. Mică trilogie a marginalilor” de Vasile Ernu, „Rusia la răspîntie” (carte digitală) de Oleg Serebrian, „Albinuța” de Grigore Vieru, „Frunze de dor” de Ion Druță etc. 

Se pare că autorii autohtoni rămîn o prioritate printre cumpărătorii/cititorii moldoveni ;). Ei, și cam cum să nu cumperi o operă a scriitorului Ion Druță dacă lucrările sale sunt studiate în școală, respectiv, elevii sun obligați să citească așa ceva. Nu că unii nu ar dori să-i citească opera așa, din plăcere. Deși lucrez la o bibliotecă municipală unde am acces liber la fondul de carte, îi citesc și eu operele. Dacă nu aș avea un astfel de serviciu, pînă cînd și eu aș cumpăra cărțile lui Druță.

Cartea „Rusia la răspîntie” a lui Oleg Serebian e pe suport digital. Modul cum se dezvoltă tehnologiile în prezent, mi se pare ceva firesc să dai prioritate cărților pe un astfel de suport. Ș-apoi, subiectul în sine mi se pare unul interesant și la moment. Asta în condițiile social-politice în care se află Rusia. 

E o strategie de marketing bună cred eu de a-ți promova librăria și editura, respectiv cărțile pe care le editezi. Ei bine, de fapt, și editura în sine e una bună și știe de a alege „cu cap” (vorba aia) autorii și subiectele. Promovarea unor astfel de articole cu cele mai cumpărate cărți sunt ok. Poate așa ne mai informăm și nou un pic. 

Recent, venise o prietenă de a mea în Chișinău. Vroia să cumpere o carte pentru copii. I-am recomandat o librărie a Editurii Litera. Deși i-am dat și un card de reducere, plătise bani buni pentru carte. Deși i-am zis că, virgulă, cărțile pentru copiii dintotdeauna au fost, sunt și vor fi scumpe, oricum a menționat faptul că „pentru o țară unde nu se citește, prețurile la cărți sunt mari”. 

Asta cam așa e. Dar chiar și așa, dacă o carte pentru maturi depășește cifra de 100 lei, ce să mai zici de cărțile pentru copii?! Mai ales că-s colorate. 

Tot la Cartier aduc cărți a diferitor edituri din România și pot găsi romane din colecția CHIC

de la Editura Polirom. Deși am citit toate cărțile din colecția respectivă, aflate în bibliotecă, am mai cumpărat cîteva cărți. Prețul cărților dacă e să fiu sincer, mi s-a părut cam exagerate. Chiar dacă mi-au plăcut cărțile cumpărate. Într-o postare anterioară, Eu și soacră-mea e o carte cumpărată, am scris niște impresii de lectură. E valabil și pentru cartea La cumpărături cu Minnie de Sophie Kinsella. O altă carte ar fi Fetița prietenei mele. Voi reveni cu niște impresii referitor la acest roman.

Sursa imaginii: ww.olx.ro

Cartea El e cu minciunea, ea vorbește într-una de Allan și Barbara Pease

Ne naștem goi, uzi și flămînzi. Pe urmă lucrurile încep să se înrăutățească.

Proverb chinezesc

Deși proverbul reflectă adevărul adevărat iată așa începe cartea El e cu minciunea, ea vorbește într-una. E o carte interesantă, pentru că autorii, soții Allan și Barbara Pease care au reunit 40 dintre cele mai frecvente întrebări primite de la cititori și public. Cartea este editată de Editura Curtea Veche, iar în anul 2012 a ajuns la cea de a treia ediție. În carte sunt oferite tot felul de soluții viabile în ceea ce privește comunicarea cu sexul opus. 

O femeie își faci griji în privința viitorului pînă își găsește un soț. Un bărbat nu își face 

niciodată griji în privința viitorului pînă cînd nu-și ia o soție. 

Autorii abordează 14 subiecte ce ține de psihologia relațiilor dintre femei și bărbați, cum gîndesc bărbații și femeile, chestii de comportament, dar și sfaturi. De exemplu, este un subiect ce face referință la șapte lucruri pe care le fac bărbații scoțîndu-le din sărite pe femei. O afirmație care mi-a plăcut „astăzi, circa 50% dintre femeile din lumea occidentală lucrează, indiferent dacă doresc sau nu acest lucru”. Deși cred că femeile lucrează de nevoie, pentru întreținere. 

Fiecare capitol include un set de întrebări parvenite la redacția celor doi autori, respectiv sunt oferite și niște soluții a îtrebării, a problemei. La fel, sunt incluse diferite studii de caz care scot la iveală anumite întrebări și situații de cuplu.
Cred că primul capitol, Cicăleala ar fi pe interesul și curiozitatea tuturor, pentru că acest termen este „folosit aproape de bărbați pentru a descrie femeile” deși majoritea femeilor „neagă faptul că i-ar cicăli pe bărbați”.
În cel de-al doilea capitol, Șapte lucruri pe care le fac bărbații, scoțîndu-le din sărite pe femei veți afla cele mai frecvente nelămurii pe care femeile le au în legătură cu bărbații. Care sunt ele - citiți cartea ;)

Tăcerea unui bărbat nu denotă că nu-și iubește partenera, ci faptul că are nevoie de liniște.

Ce se poate spune despre un bărbat bine îmbrăcat? Că soția lui știe să-i aleagă hainele.

Dar... pentru a judeca de ce un bărbat insistă să ofere soluții pentru orice fleac, trebuie să înțelegi cîteva lucruri despre felul despre cum le funcționează creierul.
E o carte utilă ce vă va ajută să înțelegeți psihologia masculină și feminină și de ce nu să vă îmbunătățiți relația de comunicare în cuplu.

Vă mai recomand o părere despre această carte, scrisă de Doina Sîrbu, ceea ce trebuie să faceți e să accesați linkul https://doinasirbu.wordpress.com/2011/07/22/el-e-cu-minciuna-ea-vorbeste-ntruna-allan-barbara-pease/

Sursa imaginii: www.elefant.ro

Eu și soacră-mea de Jane Green

Nu prea fac eu schimb de cărți din colecția mea personală și mai ales, nu s-a întîmplat să am un schimb de păreri vis-a-vis de subiectul cărții care să stîrnească discuții mai mult sau mai puțin contradictorii cu cealaltă cititoare a cății. E vorba de cartea Eu și soacră-mea de Jane Green, apărută în anul 2008 la Editura Polirom din Iași. Face parte din colecția CHIC.

Și e printre puținele cărți care m-a făcut să plîng pe ici-colea.

Deși Jane Green n-a fost o studentă strălucită, după cum ea însăși mărturisește, reușește, totuși, să îmbine utilul cu plăcutul. Această carte, Eu și soacră-mea, este scrisă ușor și lejer. O citești dintr-o răsuflare. Sincer, eu am intrat atît de bine în pielea eroinei principale, Ellie, încît am impresia că sunt eu în mijlocul acțiunilor.

Dacă e să mă refer la subiectul cărții, păi iată rezumatul: Ellie, protagonista romanului Eu și soacră-mea, și-a găsit în sfîrșit jumătatea ideală. Însă, ghinion pe capul ei că această jumătate ideală are o mamă cică de groază în concepția Ellei, care o sună de trei ori pe zi, își idolatrizează fiul cel mai mare, Dan și își rezervă dreptul să fie ea pe primul loc în continuare. Preia controlul în toate aspectele noii familii a lui Dan: nuntă, nepotul care se naște, viața de familie etc. Asta pînă într-un moment în care, Ellei îi sare țandra și... familia ei se destramă. Dan pleacă de acasă și ea rămîne... cu copilul. Noroc de prietenele ei, Lisa, femeia fatală și Trish, familista, care o ajută.

Am împrumutat cartea colegei de cameră. Văzuse la mine teancul de cărți și... recomandă-mi o carte din cele citite îmi spune ea. Și să fie interesnată, mă avertiză tot ea. Ei bine, a început ea să o citească, punîndu-mi tot felul de întrebări referitor la personajele și subiectul cărții, pînă cînd... a zis că ea nu o înțelege pe Ellie de ce reacționează așa atunci cînd soacră-sa, Linda îi ajută, oferindu-se să cumpere haine viitorului copil sau alte chestii de genul ăsta.

Deși nu vreau să par insensibilă ori ceva de genul ăsta, dar eu o înțeleg pe Ellie (și asta fără care reproșuri cuiva J). Ellie, de pe la 13-14 ani a crescut fără mamă și deși pînă atunci nu avusese o relație prea bună cu maică-sa... probabil că vroia să-ți asume ea rolul de mamă pentru copilul ei, încă nenăscut. În multitudinea de momente de ceartă, de regrete, de opinii etc. subiectul acestei cărți te emoționează, totuși.
Făcuse cunoştinţă cu Dan Cooper într-un bar de la Calden. După cu mafirmă însăşi Ella „şi privindu-i chipul deschis şi prietenos, mi-am adus brusc aminte de el şi iată ce anume mi-am amintit: că atunci cînd zîmbea, zîmbea cu ochii. Că era foarte înalt. Genul de om înalt care te face să te simţi mereu ocrotităşi în siguranţă. Că era o persoană care se simţea bine în propria piele şi în lume.”
Deşi s-au reîntîlnit după aproape 5 ani, discuţia lor a fost un pic stîngace, dar după cum afirmase Ella - n-o să ştii niciodată, dacă nu încerci.

Sau discursul tatălui ei de nuntă. Deși după moartea mamei sale relația dintre ea și taică-su în loc să se îmbunătățească se distanțează, totuși, se pare că pînă la urmă lucrurile evoluează bine, pentru că, în ziua nunții, s-a apropiat de ea, i-a luat mîna și a ținut-o strîns, zicînd:

„Îmi pare atît de rău că nu am fost alături de tine.

Mai tîrziu, după ce s-au ținut discursurile, toată lumea a amuțit la vederea unui bărbat între două vîrste, aproape chel, într-un costum care se vedea că prinsese și zile mai bune, care a luat un microfon și a bătut nervos în el.

Știu că nu se mai aștepta nimeni la încă un discurt, spuse tata, iar eu m-am făcut mică, știind că era un gest spontan, și jenată la culme la gîndul a ceea ce avea să se întîmple. Dar Ellie e fiica mea și am vrut să spun cîteva cuvinte. La ora 3.27, în ziua de 2 septembrie a anului 1970, venea pe lume Eleanor Sarah. Soția mea fusese în travaliu timp de douăspreze ore și paisprezece minute, iar eu mă plimbasem în sus și-n jos pe coridor. În zilele acelea, noi, bărbații eram foarte curajoși și stăteam în siguranță, afară.  A ieșit o soră medicală și mi-a dat un ghemotoc. Privind în jos, am zărit o creatură micuță care urla, dar care s-a oprit și m-a privit în ochi. În clipa ceea, am înțeles ce voiau cu toții să spună cînd ziceau că nu iubești nimic pe lume cum îți iubești copilul. Nu i-am fost cel mai bun tată din lume lui Ellie, spuse el, iar eu am simțit un nod în gît și o lacrimă rostogolindu-mi-se pe obrazul stîng. Mama ei a murit cînd era mică. Astăzi, îmi amintesc de propria mea nuntă cu mama ei. Ellie, n-o să-ți aduci aminte, dar acum îi semeni leit. Ai aceeași frumusețe, energie și dragoste de viață.

Făcu o pauză, iar lumea aplaudă, fără să realizeze cineva ce impact aveau aceste cuvinte asupra mea.

Nu am știut cum să mă port cu o copilă de treisprezece ani, recunoscu el cu tristețe. O iubeam enorm, dar nu știam cum s-o ajut. Însă ce nu știam atunci, știu acum, Ellie. Vreau ca tu și Dan să învățați aceste lecții, toate lucrurile pe care le-am aflat prea tîrziu. Știu că dragostea nu e de-ajuns, că trebuie să-i prețuiești pe cei care îi iubești, că a spune „te iubesc” nu e suficient, că trebuie să-ți arăți dragostea în fiecare zi, chiar cînd greutățile vieții aproape că te împiedică să faci asta. Dacă îmi este permis să citez din cineva cu un mare dar al vorbirii, „cea mai însemnătate slăbiciune a oamenilor este ezitarea lor de a spune celorlalți cît de mult îi iubesc cît timp aceștia sunt în viață”. Ellie, te iubesc. Poate că nu ți-am spus-o destul de des, dar e adevărat. Iar voi doi, Ellie și Dan, să vă iubiți și să vă arătați dragostea în fiecare zi.”[1]

Un discurs emoționant zic eu. Dacă e să citez din carte, o lacrimă mi s-a rostogolit și mie pe obrazul stîng... ori poate drept... Și asta s-a întîmplat de cele trei ori cît am citit cartea. Deși scrisem undeva pe facebook despre asta, imediat apăruseră reacții: ce carte și ce moment anume ma făcut să... plîng.

Ei, lucrurile au evoluat după nuntă. Cu suișuri și coborîșuri. Cert e că m-am simțit în pielea personajului cînd citeam această carte. Sincer, deși nu am statutul lui Ellie, această eroină a cărții, o înțeleg. Am impresia că aș fi și eu deranjată de multe lucruri care mi s-ar întîmpla. Sau poate nu.

Un aspect foarte important e și „momentele de dragoste, de grijă și tandrețe, cînd știam exact de ce ne-am căsătorit și motivele pentru care plănuiam să fim împreună pînă cînd moartea ne va despărți, par atît de rare zilele astea[2].” Mda. Interesant aspect al vieții de familie.

„Nu m-am așteptat ca primele luni după nașterea copilului să fie atît de dificile și în nici un caz ca el să devină barieră între noi, în loc de o punte care să ne unească și mai mult.”[3] Oare chiar așa să fie?

„Presupun că dacă m-ar fi prevenit cineva, dacă mi-ar fi spus că urmează epuizarea, singurătatea și pierderea identității, m-aș fi gîndit fie că minte, fie aș fi presupus că li s-a întimplat altor femei, altor cupluri, dar că nouă nu ni se va întîmpla niciodată.”[4] Epuizare – sunt de acord. Singurătate – care e problema? În așa mod îți mai rezervi timp pentru tine – privești televizorul, citești cărți ori croșetezi (atît de mult îmi doresc o pauză...).

După un timp de rutină, cică e o surpriză să fii întrebat de o vacanță. Ce-aș zice de-o vacanță? Ce întrebare! Mi-ar plăcea la nebunie, merci de întrebare.” Oare cine din noi nu-și dorește o vacanță?

Mi-a plăcut afirmația următoare „sînt de părere că poți spune foarte multe despre oameni după cărțile pe care le au în bibliotecă”[5] zisă de un oarecare Charlie Durton, prieten cu Ellie. Așa că...

În fine, totul se termină cu bine. Mi-a plăcut cartea. E interesantă, cu umor, dar și cu momente așa, mai emotive.

 

---

[1] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – pp. 137-139.

[2] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[3] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[4] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[5] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 394.

Sursa imaginii: www.dol.ro