Iubitorii de CHIC-lit... iată o nouă părere despre cartea Viața mea pe net de Alexandra Ares.
Emily, o tânără care se mută la New York, își găsește o slujbă într-o galerie de artă și un iubit artist
excentric – să zicem – care realizează coșuri de gunoi artistice. Însă, Emily pierde tot ce are iar viața ei începe să se învârtă în jurul unui site de anunțuri foarte popular (Craigslist, site de anunțuri imobiliare, vînzari, matrimoniale, locuri de munca și multe altele) dar frecventat (cel puțin în carte) de tot felul de personaje pestrițe. Practic, viața lui Emily devine un lung șir de probleme.
Deși multe persoane își fac conturi pe siteuri, iată cum sună un anunțul lui Emily pe un astfel de site popular din New York:
„„Sunt o fată simpatică, drăguţă, de treabă, 1,65 m, 25 de ani, în formă, ochi albaştri, păr blond-cenuşiu, îmi plac artele, astrologia, mâncărurile tradiţionale, filmele străine şi genul creativ… Mi-aş dori o întâlnire pentru sâmbătă seara cu un tip de treabă, peste 1,80 m, aspect de vedetă de cinema, creativ în ceea ce face, artă contemporană sau muzică, voce masculină, seducătoare, ochi negri pătrunzători, păr cârlionţat, gropiţe drăguţe şi inimă mare – cel puţin la fel de mare ca a mea.”
E interesant să citești capitolul „Domnii preferă blondele”. Iată un fragment de text:
Ne întoarcem pe chei şi se termină toată drama. Îmi iau rămas-bun de la toată lumea şi mă grăbesc spre restaurantul tibetan din East Village, unde am întâlnire cu Jason, singurul tip normal care a răspuns anunţului de pe Craigslist.
Jason nu prea seamănă cu poza trimisă, dar – pentru că ajunge la 6:30 fix şi e îmbrăcat într-un costum gri, deşi toţi ceilalţi sunt în blugi rupţi – el trebuie să fie „Rockin’Magic“, partenerul meu de pe net, care, desigur, nu e nici „rockin“ şi nici „magic“. Trece pe lângă mine şi intră în restaurantul întunecat, ceea ce trebuie să însemne că poza mea în clasica rochiţă neagră, de acum trei ani, când aveam 57 de kg, îmi seamănă chiar mai puţin decât îi seamănă lui poza făcută în timpul căţărărilor alpine. Se opreşte la bar, aşa că mă duc după el şi-l salut.
— Bună, RockinMagic? Jason?
Zâmbeşte timid.
— Bună, SunsetMusic? Emily?
Mi-a plăcut un gînd spus de Emily și oare cîți din noi mai gîndesc așa?
„Nu am planuri pe termen lung şi-mi lipseşte curajul de a începe nu ştiu ce aventuri spectaculoase. De fapt, nu prea am încredere în mine. Mă las purtată de viaţă de pe o zi pe alta şi sper că cineva acolo sus va avea grijă de mine şi-mi va arăta ce să fac. Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu speranţa unui miracol. Altfel – nu fac nimic, sau fac foarte puţin, să merit graţia divină.”
Mi-a plăcut cum sună titlul capitolului trei - Nu trebuie să te prefaci faţă de necunoscuţi. Așa așa e. Cu un străin e mai simplu nu știu cum. Dar, subiectul cărții devine interesant de la acest capitol.
Emily are o colegă de apartament are un nume așa, mai straniu, cel puțin pentru mine - Beata. :) E o maniacă în ceea ce privește ordinea și poate să facă observație fără jenă în ceea ce privește acest aspect.
Afirmase că e un designer interior dar la rugămintea lui Emily de a-i povesti ultima casă decorată, aceasta îi răspunse:
– A, eu nu-s chiar designer. Deocamdată studiez pentru a deveni designer, îmi răspunde, dar mi-e destul de greu s-o cred, n-am văzut-o niciodată cu vreo carte în
faţă.
– Care e atunci job-ul tău?
– Lucrez ca damă de companie independentă. Am cîţiva clienţi obişnuiţi şi alţi cîţiva ocazionali, care apelează la serviciile mele pentru călătoriile lor de afaceri.
Mda.
Un sărut poate distruge viaţa unei femei. Cel puțin așa e titlul capitolului 11.
Și Emily are o îngrijorare: dacă e sau nu însărcinată.
Și un fragment din capitol:
„Dintotdeauna am visat să mă căsătoresc cu cel pe care-l iubesc şi care mă adoră, nu din obligaţie. Căsătoria mi se pare o aventură pe termen lung, chiar când te
căsătoreşti cu persoana iubită, iar de Andre nici măcar nu-mi place, nici nu încape vorbă.
— Emily, eu chiar mi-aş dori să ne căsătorim. Multe cupluri se ceartă la început, Oare nu cumva tocmai m-a făcut „scorpie“?iar cu timpul se îndrăgostesc. Ai văzut piesa Îmblânzirea scorpiei?
— Nu.
Oare nu cumva tocmai m-a făcut „scorpie“?”
Sau
Pălăvrăgeala copilărească se întinde spre a doua jumătate de oră, s-a dus naibii toată drăgălăşenia, mi se pare îngrozitor. Îmi vin în fire, enumăr în minte toate avantajele statutului de femeie singură, independentă, liberă să se bucure de tot ce are viaţa de oferit şi să iubească aşa cum vrea, fără nici un fel de obligaţii.
După ce termină, în sfârşit, de vorbit, Estefania îmi înapoiază laptopul şi nu mă pot abţine să nu-i împărtăşesc un pic din filosofia relaţiilor:
— Ce interesant mi se pare cum se schimbă relaţiile din cuplu după ce se naşte un copil, îi zic. Am avut un prieten un an de zile şi toată perioada asta, el era buricul pământului pentru mine. Dar am observat că, după ce se naşte un copil, bărbatul cade pe locul doi, continui, dar mă abţin să-i zic cât de enervantă mi se pare atenţia excesivă acordată copiilor.
Estefania râde, nu pare nici pe departe deranjată de comentariul meu.
— Pe locul doi? A, nu, după ce se naşte un copil, soţul se duce pe locul al 17-lea!
Iar lui îi place, pentru că are în felul ăsta timpul şi libertatea de a face ce vrea. Ştii, femeile îndrăgostite care nu au copii pot fi cam sufocante.
La asta nu m-am gândit niciodată. Interesantă teorie.
Sau ce se spune despre un fost soț: „Asta trebuie să faci cu bărbaţii – trebuie să îi dai afară, dar să fii foarte hotărâtă când faci asta.” Și ca o continuare la această afirmație, iată un scurt dialog:
— De ce l-ai primit înapoi? întreb, intrigată de povestea ei.
— M-a curtat şase luni până să-l accept, s-a comportat în aşa fel încât chiar am simţit că se schimbase. S-a străduit să fie drăguţ cu mine, să-mi arate că ţine la mine şi vrea să mă protejeze, a făcut tot ce i-am cerut pentru a-şi demonstra dragostea. Simţeam că e alt om. De aceea l-am primit înapoi.
Mi-au plăcut impresiile unei europence care stă în chirie în New York. Iată ce zice ea:
— Nu mă cunoşti, dar de obicei, când plec în altă ţară, stau tot timpul cu familia la telefon, mi-e dor de toţi şi număr minutele pe care le mai am de stat departe de ei. Dar nu şi de data asta. Îmi place foarte mult New Yorkul, nu mi-e dor de nimeni şi nu simt nici o dorinţă de a mă întoarce la viaţa mea normală. La Paris am fost de vreo douăzeci de ori, dar niciodată nu mi s-a părut că am ce căuta acolo. Oricât de fermecători ar fi francezii, au ei un fel de-a fi prin care-ţi sugerează că locul tău nu e şi nu va fi niciodată acolo. Mi-am schimbat complet părerea despre New York, habar n-aveam că e aşa un oraş minunat!
Mă bucur să aud ce-mi spune. Mai ales faptul că şi-a schimbat părerea despre iubitul meu New York şi că se simte ca acasă, dar mă şi întristez când îmi dau seama că şi oraşul, şi casa au devenit brusc un fel de închisoare pentru mine, o închisoare din care tare-aş vrea să evadez.
Finalul capitolului 14 e interesant.
În rest, nu vă mai țin de vorbă. Vă recomand să o citiți. ;)
Sursa imaginii: www.goodread.ro
în ei. Ajungi într-un moment al vieții tale în care oamenii nu mai sunt o prioritate, și nici o necesitate. La fel și prietenii. Ajungi într-un moment al vieții tale în care nu mai ai nevoie de prieteni. Pentru că te judecă pentru un fapt anume ori o vorbă spusă, la fel și o problemă spusă pentru că simțeai nevoia de un umăr pe care să plîngi. Primești tot felul de reproșuri de genul ce e aici așa deosebit în asta? Cum vei face asta? De ce e așa și nu așa? Lucrurile care se întîmplă, se întîmplă pentru că așa se întîmplă. În funcție de circumstanțe. Că nu depinde totul numai de mine. Din păcate. Ori ți se reproșează că te ajută să te integrezi în mediu. De parcă eu tare mare nevoie aș avea de ajutor și de integrare. Unde să mă integrez? Că doar nu am nevoie. Dacă suntem colegi de serviciu sau mai știu eu ce - asta nu înseamnă că trebuie să fim prietene la cataramă. Dacă nu sunt de aceeași părere cu tine, asta nu înseamnă că trebuie să te superi pe mine. Ajung în situații în care ești obligat să-i dai dreptate, deși... nu are. Sau nu zice cine știe ce. Am observat că în față o persoană e lăudată, dar pe la spate... ironizată. De ce naiba aș avea nevoie de integritate și prieteni?
