Echilibrul și singurătatea

De ce singură?

Pentru că e mai bine. Pentru că reușești să faci mai multe pentru tine. Pentru că nu te mai judecă nimeni pentru ceea ce faci. Pentru că nu mai rămîi dezamăgită în oameni, că ai prea multă încredere

în ei. Ajungi într-un moment al vieții tale în care oamenii nu mai sunt o prioritate, și nici o necesitate. La fel și prietenii. Ajungi într-un moment al vieții tale în care nu mai ai nevoie de prieteni. Pentru că te judecă pentru un fapt anume ori o vorbă spusă, la fel și o problemă spusă pentru că simțeai nevoia de un umăr pe care să plîngi. Primești tot felul de reproșuri de  genul ce e aici așa deosebit în asta? Cum vei face asta? De ce e așa și nu așa? Lucrurile care se întîmplă, se întîmplă pentru că așa se întîmplă. În funcție de circumstanțe. Că nu depinde totul numai de mine. Din păcate. Ori ți se reproșează că te ajută să te integrezi în mediu. De parcă eu tare mare nevoie aș avea de ajutor și de integrare. Unde să mă integrez? Că doar nu am nevoie. Dacă suntem colegi de serviciu sau mai știu eu ce - asta nu înseamnă că trebuie să fim prietene la cataramă. Dacă nu sunt de aceeași părere cu tine, asta nu înseamnă că trebuie să te superi pe mine. Ajung în situații în care ești obligat să-i dai dreptate, deși... nu are. Sau nu zice cine știe ce. Am observat că în față o persoană e lăudată, dar pe la spate... ironizată. De ce naiba aș avea nevoie de integritate și prieteni?

După anumite experiențe, am reușit să îmi găsesc un echilibru. M-au ajutat și lecturarea unor cărți de ordin psihologic. Dar și unele romane. pe care am ajuns să le citesc de cîteva ori. Și garantat că le voi mai citi. În singurătatea mea există un echilibru pe care mă bucur că mi se întîmplă și vreau să-l împărtășesc doar cu... mine.
Deși mai sunt momente cînd simți nevoia să vorbești cu cineva. Chiar dacă oricum te judecă pentru acțiunile tale. Și vorbele tale. Sau întoarce cuvîntul tău împotriva ta. Așa, de chestie. Ca să te irite și să te enerveze.

Dar tu? Cum îţi echilibrezi viaţa?