Revista sudamericană, Viva a
discutat cu scriitoarea chiliană, Isabel Allende, care are în vânzare în librării ultimele, 23 de
cărţi. Romanul Dincolo de iarnă (titlu original: Mas alla del invierno),
conţine poveştile de amor târzii, o emigrantă prinsă într-o iarnă grea şi misterul
unei morţi ce trebuie rezolvat.
Interviul a fost realizat de
Natalia Díaz Zeledón şi publicat pe 23 iulie, 2017. Înainte de acest interviu,
au apărut şi alte conversaţii de ale ei, unde, în mod inevitabil, apare dragostea ei pentru avocatul american, Roger Cukras.
„Bietului Willie i-a murit doi
copii din cauza drogurilor, iar la mine a murit Paula. Un cuplu nu rezistă mult
la atâta durere” a declarat scriitoarea de origine chiliană pentru revista Viva
din reşedinţa sa din California, Statele Unite. „Willie a fost deprimat si a
incetat la orice efort pentru a mentine relatia de cuplu. Hai să zicem ca cel
mai bine a fost să ne separăm. A fost o idee bună. Acum el are altă parteneră,
o persoană ideală pentru el si eu, din intamplare, l-am cunoscut pe Roger şi nu
mă aşteptam la nimic.”
Cel mai recent roman al scriitoare este Dincolo de iarnă, iar ficţiunea personajelor se intersectează cu viaţa ei. Romanul
relatează istoria chilienei Lucía Maraz, o femeie matură care oferă şansa unei
dragostei cu un profesor american, Richard Bowmaster. În timpul incertitudinii
romantismului, cei doi o cunosc pe Evelyn Ortega, o migrantă din Guatemala
care se refugiază împreună cu ei într-o iarnă aspră.
Ai scris despre dragoste pe tot
parcursul carierei tale. Care a fost motivul că ai schimbat subiectul?
Subiectul iubirii, după mine, nu
s-a schimbat, dar continuă. În cărţile mele sunt copii şi tineri care se îndrăgostesc, iar acum, persoanele în vârstă.
Eu cred că se îndrăgostesc în
aceeaşi formă şi întotdeauna la fel. Etapele vieţii marchează forma în care se
dezvoltă dragostea. Există o etapă în care cineva se căsătoreşte şi are copii, întemeind o familie. Sunt alte momente în care eşti ocupat să ai o carieră, de a
merge mai departe, să plăteşti şcolile şi cu toate acestea, ai ce face. După asta, există un moment în viaţă, când te întrebi unde eşti: când o persoană nu
are aceste responsabilităţi şi poate să trăiască dragostea într-o manieră diferită.
În ce sens în altă manieră?
Ca şi înainte, pasionat. Cu aceeaşi
intensitate romantică şi sexuală, dar fără planuri. Eu când eram tânără, îmi
făceam planuri ca să mă căsătoresc, sa am copii, voi face asta şi asta. Dar eu am 75 de ani, iar Roger - 74.
Cât ne costă viata? Nu ştim. Cât de mult a rămas din viaţa conştientă, din viaţa
sănătoasă, din viaţa cu energie, de proiecte si de scopuri? Am un vis de a trăi
prezentul, fără planuri mari, pentru că nu ştim dacă se pot împlini.
Cunoscându-l pe Roger, s-a schimbat
stilul de a scrie romane?
Nu-l ştiam când am început să
scriu, a apărut când totul a fost aproape terminat. Dragostea nu schimbă
atât de mult. Când m-am îndrăgostit de Willy aveam 45 de ani, iar cand m-am îndrăgostit de primul meu soţ aveam 15 sau 16 ani. A fost intotdeauna acelaşi
sentiment de a-ţi pierde capul, din pasiune totală.
Cum apare viaţa ta personală în
textele tale? Este scrisă într-o maniera complicată ori este doar clipi din
ochi?
Aş fi vrut să fie aşa (zâmbeste).
Nu sunt scrise cât ai clipi din ochi, ele nu pot fi explicate. Eu scriu
despre ce mă interesează într-un moment determinat, întotdeauna este o motivaţie.
Uneori cred că tema nu are nici o legătură cu mine, un exemplu fiind când am scris
romanul Insula de sub mare (titlu original e La isla bajo el mar, 2009). Un roman unde mi-au
trebuit patru ani de cercetare, e greu să scrii despre revolta sclavilor
din Haiti, de acum 200 de ani. Ce are asta cu mine din punct de vedere cultural
sau emotional? Romanul, odată terminat, mi-am dat seama de obsesia de a-l
scrie, era despre tema care m-a obsedat dintotdeauna: puterea absolută de
nepedepsirea unui infractor, datorită împrejurărilor legale.
Deci, orice roman are o relatie
directa cu mine. E ceva ce mă interesează mult, ceva ce mi s-a întâmplat, o experienţă personală, o memorie obsesivă, ceva ce nu pot să renunţ ori ceva ce mi s-a întâmplat pentru moment. În acest moment, Fundaţia mea lucrează cu refugiaţi.
Cazul lui Evelyn îl am la îndemână. Trăiesc o etapă a vieţii mele de
maturitate, când am început să scriu romanul, îmi imaginam că puteam iubi cum iubea Lucía Maraz, dar nu mi se putea întâmpla să iubesc aşa.
Poate că îmi doream, dar nu mi se întâmplă mie (zâmbeşte).
Este evident ca în opera Dvs,
sunteţi preocupată de experienţa migraţiilor, relaţia lor cu ţara adoptată. Cum
aţi reuşit să dezvăluiţi aceste aspecte conjuncturale în romanele Dvs?
Când scriu ceva, încep să fac o
investigaţie amănunţită a locului şi a timpului. Dacă este necesar, merg la faţa
locului şi trăiesc circumstanţele. Dacă voi scrie despre Brooklyn, voi merge în
Brooklyn în timpul iernii pentru a vedea cum este timpul în acest sezon. Dacă voi scrie despre Amazonas, voi merge în Amazonas. Odată ce am teatrul meu, unde
personajele mele se vor mişca, fiind bine delimitate şi bine cercetate, am deja
jumătate din carte. Am materialul de bază care îl face pe cititor credibil. Partea
fictivă este acceptată mai uşor.
Din toată cariera dvs, ce semnificaţie are romanul Dincolo de iarnă? Ce are aceasta carte în mod special?
Nimic. Este o altă carte ca şi cele pe
care le-am mai scris. Fiecare roman este o creaţie, este o ofertă pe care cineva o
pune acolo pentru ca cititorii să o primească ori să o respingă. Eu niciodata nu
privesc în urmă ca să văd ce am scris şi cand mi se zice că am scris 23 de cărţi, adevarul e că pot spune că sunt multe. Am fost în Madrid pentru lansarea
cărţii, era o cortină enormă, unde erau cele
23 de coperţi ale cărţilor. Eu le priveam şi nu îmi venea să cred ochilor: erau
toate diferite şi nu-mi aminteam de aproape niciuna (râde). Când sunt întrebată de importantanţa pe care o pot avea, nu răspund în nici un fel.
Ce text te-ai bucurat cel mai mult? Investigarea ori scrierea textului, care sunt procese foarte diferite.
Un text care mi-a placut mult, la
momentul respectiv, pentru că mi-a trezit spiritul dupa moartea fiicei mele
Paula, a fost Afrodita (1996). Când faci cercetări despre sex, mâncare,
afrodisiace, povestiri erotice... Toate acestea mi-au ridicat foarte mult
spiritele. Deci, a fost distractiv să o fac, mai ales în acel moment care a fost
atât de prost în viaţa mea. Într-adevăr, cea mai mare cădere pe care am avut-o.
Dar, aproape toate temele de
investigaţie mă pasionează, ca şi în cazul sclaviei. Este un subiect înfricoşător. Ororile pe care oamenii le pot face contra oamenilor cand au
impunitate şi putere, sunt terifiante. Dar cercetarea mă îmbogăţeşte, mă ajută să ştiu lucruri pe care nu le bănuisem. Când am cercetat tema aurului din
California pentru a scrie romanul Fiica norocului (titlu original: Hija de la
fortuna, 1999), am descoperit multe lucruri pe care nici nu le cautam. Am
descoperit prezenţa peruanilor şi a chilienilor, cu mult inainte ca americanii să vină pe continent. Am ajuns prin Pacific şi am ajuns mult mai devreme.
Toate aceste lucruri sunt
cunoştinte importante. Partea proastă ca eu am memorie proastă. Îmi amintesc
tot ce am de gând să scriu pentru această carte şi, odată publicat romanul, încep
să investighez pentru următoarea carte şi uit ce am scris mai devreme.
V-aţi aventurat să scrieţi genuri
diferite şi a-ţi avut oportunitatea de a scrie pentru public foarte diferit.
Cum funcţionează aceste schimbări?
Nu mi-am pus scopul sa scriu
lucruri diferite in mod special. Adevarul e că fiecare carte are stilul
ei de a fi povestit şi fiecare roman este o provocare care trebuie luat fără să te gândeşti la ceea ce ai facut mai inainte, pentru că formulele nu pot fi
repetate. Fiecare roman e o provocare, cere o documentare diferită, un ton
distins şi o manieră distinctă de a o povesti. Sunt teme care se repeta şi eu
sunt conştientă de asta. Uneori sunt la mijlocul unui roman şi spun, asta eu
deja am mai spus, asta eu am mai relatat înainte. Dar aceste teme sunt
recurent, nu doar cu mine. Eu am temele mele referitor la subiecte ce ţine de moarte, dragoste, violenţă, nedreptate, exil, marginalitate. Se repetă întotdeauna. Personajele mele sunt femei puternice care se descurcă singure,
părinţi dispăruţi. Sunt teme.
De unde vin aceste femei? Ori sunt
reflecţiile dumneavoastră?
Nu (zâmbeşte). Nu sunt reflecţii de
ale mele. Se zice că în fiecare autor sau autoare este într-un personaj,
inclusiv răufăcători. De ce alegi să scrii despre aceste personaje, iar despre
alţii nu? De ce trebuie să zici asta, dar despre asta nu? Pentru că asta e
important pentru tine şi este reflecţia autorului. Iar când descriu ori vreau
să creez un personaj, aproape întotdeauna am un model din viaţa reală. Dacă nu-l am, caut.
În cazul romanului Dincolo de
iarnă, personajul lui Evelyn Ortega, fata din Guatemala... La fundaţia mea
lucram cu refugiaţii, aşa ca sunt la curent cu situaţii ca ale ei. Nu am avut
nevoie să inventez personajul. Lucia Maraz are multe părţi din mine, dar are şi
de la prietenele mele, jurnaliste chiliene, care au suferit din cauza exilului,
şi-au ucis tatal, le-a dispărut un frate ori un soţ. Deci, nu trebuia să inventez nici asta. E o chestiune de a-mi aminti de prietenele mele şi de a
vorbi cu ele.
Un personaj precum Richar, este o
combinaţie de două ori trei persoane pe care le cunosc. Unul din ei este
fratele meu, Juan. Altul este un prieten adorabil, de la el am toate frazele
pesimiste. Acest pesimism brutal este de la el. Cand am scris Jocul
Ripper (2014) aveam nevoie de un soldat american şi nu cunoşteam niciunul. Am
mers să-l caut şi graţie unei persoane care era vară cu el, am reuşit să vobesc cu
unul din soldaţii care l-au ucis pe Osama Bin Laden. Acesta a fost modelul meu
pentru personaj şi nu l-aş fi putut inventa niciodată.
Cat de subţire este linia dintre
realitate şi ficţiune?
Nu ştiu care este linia, deoarece în viaţa mea proprie nu ştiu care e reală şi care e inventată. După spusele
fiului meu, Nicolás, eu inventez totul. După mine, totul e adevărat. Şi mi se întâmplă lucruri stranii. Şi atunci, mi se pare ca totul este posibil: că viaţa
e misterioasă şi chiar viaţa este ficţiune. Viaţa este amintire, viaţa este
memorie. Unul îşi aminteşte lucruri diferite de modul în care s-au întâmplat
sau cum îi amintesc alţii. Dacă eu şi fiul meu vedem un accident de maşina, eu
pot povesti asta în 20 de minute: este sânge, poliţie, câini care ling sânge, totul.
Nicolás spune: „S-au lovit două maşini.” Gata.
În viitor, ce veţi vinde?
Presupun că voi scrie altă carte.
La moment sunt îndrăgostită şi nu cred că am prea mult timp (râde). Când există un barbat în viaţa mea, nu am timp. Dar voi continua să scriu. Ce voi scrie
acum? Habar n-am. Nu contează, voi cauta. Partea buna a acestei meserii pe care
o am, este ca nu poţi îmbătrâni şi poţi continua să scrii liniştit, în timp ce
nu înnebuneşti.
Interviul a fost tradus.
Sursa: Entrevista con Isabel
Allende: „La vida tambien es ficcion” [online] [citat 16.06.2018].
Disponibil: https://www.nacion.com/viva/cultura/entrevista-con-isabel-allende-la-vida-tambien-es-ficcion/VPG4GDRB2JCDJLYZASD47OSANE/story/