Jennie Gerhardt de Teodore Dreiser

Am citit pentru a nu știu a cîta oară romanul Jennie Gerhardt de scriitorul american, Teodore Dreiser.

Deși unii consideră că ar fi inutil să recitești o carte în contextul în care apar cărți noi și noi, iată că eu nu sunt adepta unei astfel de teorii. Așa că, după cum spusesem, am recitit romanul Hennie Gerhardt. Am citit romanul în vreo 2 zile. Cu aceleași emoții ca mai înainte.

Este poveste unei familii germane numeroase Gerhardt, stabilită cu traiul undeva în Statele Unite ale Americii, în Columbus, Ohio – părinții și cu cei 5-6 copii ai lor. Jennie este eroina cărții. De aici și pornește romanul nostru. Fiind o familie numeroasă și săracă, abia de își duc zilele de pe azi pe mîine, părinții abia de știu cum să o scoată în capăt. Astfel, Jennie se angajează la un hotel împreună cu mama sa. Pe lîngă serviciile de bază au mai laut ceva de spălat de un senator, George Brander. 

„Un om cu o fire aparte, se caracterizează senatorul George Sylvester Brander junior. În el se îmbinau, într-o măsură remarcabilă, înțelepciunea oportunistului și firea plină de înțelegere a adevărului reprezentant al poporului. Născut în sudul statului Ohio, fusese crescut și educat acolo, dacă se poate face abstracție de cei doi ani care studiase dreptul la Universitatea Columbia. Cunoștea dreptul civil și penal la fel de bine ca orice cetățean di nstatul său, dar nu le practicase niciodată cu acea asiduitate care asigură un succes strălucit la bară. Căștigase bani și avusese prilejuri minunate de a căștiga mult mai mult dacă ar fi vrut să-și înăbușe conștiința, lucru pe care nu fusese niciodată în stare să-l facă. Și, totuși, integritatea lui nu fusese întotdeauna de neclintit în fața cererilor adresate de prieteni.”

Din vorbă în vorbă, între Jennie și senator s-a înfiripat o relație, fapt care dus la aceea că rămăsese însărcinată, iar George Brander – murise răpus de o boală. Jennie fusese alungată de acasă pentru că tatăl său considerase că ar fi făcut de rîs familia Gerhardt. Era cică un om cu frică în Dumnezeu și toate lucrurile trebuiau să fie la locul lor. Ea dă naștere unei fetițe, Vesta, care îi semăna foarte mult tatălui său, George Brander.

Între timp, familia Gerhardt se mută în Cleveland, Jennie se angajează ca menajeră la o doamnă dintr-o familie prosperă și are norocul sau nenorocul de a-l cunoaște pe Lester Kane, tânărul și frumosul fiu al unui producător prosper. Se îndrăgostește, speră iar promisiuni de căsătorie, dar acum este lipsită de voință pentru că iubește cu adevărat, iar el, știind că va fi dezmoștenit de familie pentru legătura lui cu o simplă menajeră, ascunde relația.

„Lester Kane întruchipa produsul firesc al acestor condiții la care te adaptezi greu. Era prin firea sa, un spirit înclinat spre observarea lumii. Spirit rebelaisian prin vigoare și tendințe, se simțea însă tulburat de multiplicitatea lucrurilor, de vastitatea panoramei pe care o oferă viața, strălucirea detaliilor, natura imaterială a formelor, incerta lor motivare. Născut catolic, nu mai credea în inspirația divină a catoicismului. Membru al celei mai înalte clase sociale, încetase de a mai accepta ideea fetișă care spune că există indivizi superiori prin naștere și rang social; deși fusese crescut în calitate de moștenitor al unei averi care-l punea la adăpost de griji și se presupunea că se va căsători cu o femeie de același rang cu el, nu era deloc sigur că va accepta căsătoria cu orice preț.”

În timpul unei călătorii în Europa cu Jennie, Lester se întîlni cu veche prietenă și fostă iubită, Letty. Letty încă mai spera la o posibilă căsătorie cu Lester și auzise cîte ceva despre situația lui Lester, relația cu Jennie, testamentul lăsat de capul familiei Kane și condițiile acestuia, dar oricum, undeva spera să se căsătorească cu Lester. Deși o admira pe Jennie, totuși iată ce confesiune îi făcu Lester: 

– Jennie e o femeie cu un temperament curios. Ascunde în ea o lume de sentimente și emoții. Nu e cultivată în înțelesul pe care îl dăm noi acestui cuvînt, dar posedă un rafinament și un tact înnăscut. E o bună gospodină. E o mamă ideală. E cea mai iubitoare ființă din căte există sub soare. Devotamentul de care dă dovadă fața de mama și tatăl ei e dincolo de tot ce se poate spune. Dragostea pentru fiica ei – a ei, nu a mea – e desăvîrșită. Nu posedă farmecele femeilor rafinate din lumea mondenă. Nu dă prompt replica. Nu e capabilă să participe la o conservație cu tir rapid. Gîndește cam încet. Așa cred. Unele dintre gîndurile ei cele mai profunde ajung la suprafață, dar îți dai seama că simte și gîndește.

În fine. Pînă la urmă Jennie și Lester se despart. De asemenea, ca și în cazul primei ei iubiri, senatorul Brender, Jennie nu avusese parte de o relație normală, căsătorie și tot restul. Lester se îmbolnăvise și el și murise, practic, în fața ei. Din păcate, și fiica ei Vesta decedase. 

Din păcate Jennie avusese o soartă nedreaptă părerea mea. Nu a avut parte de ceea ce a iubit. Iubirile vieții ei au plecat prea devreme din viața ei. Fiica, Vesta, la fel. Frații ei se îndepărtase cumva de ea și deși adoptase doi copii... undeva în sufletul ei nu era împlinită oricum. 

În fine. Cei ce nu au citit cartea – v-o recomand cu încredere.

Sursa imaginii: okazii.ro

Comedia Something's Gotta Give

Dacă vreţi să zîmbiţi un pic, poate chiar şi în hohote, păi ar fi bine să urmăriţi comedia Something's Gotta Give. În limba română denumirea filmului a fost tradus ca Ceva, ceva tot o ieși. Deşi filmul e din anul 2003, totuşi, vi-l recomand. 

Filmul e un produs Columbia Picture şi îi are în rol principal pe Jack Nicholson, Diane Keaton, Keanu What Women Want, The Parent Trap).

Reeves și Amanda Peet şi aparţine aparținând scenaristului/regizorului Nancy Meyers (

Harry Sanborn (Nicholson) este un burlac cu experiență care are relații doar cu femei sub 30 de ani. În timpul unui așa-zis week-end romantic cu ultima lui cucerire, Marin (Peet), la casa de pe plajă a mamei sale din Hampton, New York, Harry are dureri toracice. Mama lui Marin, Erica Barry (Keaton), o scriitoare de succes, divorțată, se lasă greu convinsă să îi acorde primul ajutor. Când rămân singuri, Harry descoperă cu surprindere că este atras de Erica, motivele fiind potrivite. În ciuda protestelor ei inițiale în ceea ce îl privește pe Harry, Erica simte că redescoperă iubirea. Complicațiile romantice intervin în momentul în care Erica este de asemenea curtată de fermecătorul medic de treizeci și ceva de ani, al lui Harry, Julian Mercer (Reeves). 

Şi de aici, comedia devine interesantă. După 1h:28 minute.... filmul devine şi mai interesant, plin de umor şi scene cam picante. Deşi l-am revăzut undeva a patra oară, am rîs cu poftă.
Trailer-ul în puteţi vedea aici.

Sursa imaginii: cinemagia.ro

Take the lead, un film inspirat din fapte reale! Vezi cum un grup de adolescenţi ignoraţi de adminstraţia şcolii ajung să câştige premii la campionatul de dans

Care e filmul vostru preferat? Al meu e Take the lead ori Să dansaţi bine, dacă vreţi să ştiţi cum ar fi varianta română. 

L-am descoperit întîmplător, pe facebook. Cineva a dat un link la tangoul lui Antonio Banderas şi a unei profesioniste în materie, Morgan. Dacă v-am stîrnit curiozitatea, urmăriţi tangoul aici. Am căutat şi am găsit. Am găsit deja filmul Take the lead. Mi-a plăcut şi tot l-am privit de vreo 7 ori. Asta poate şi pentru că îmi place foarte mult tangoul. Filmul e inspirat din fapte reale. 

Filmul a apărut în anul 2006, e un musical şi alături de actorul spaniol Antonio Banderas. În film mai joacă şi Rob Brown, Yaya DaCosta, Dante Basco, John Ortiz, Laura Benanti, Marcus T. Paulk, Jenna Dewan şi Alfre Woodard. De regie a avut grijă Liz Friedlander. Este un film educativ pentru adolescenţii din toate ţările şi ar trebui să fie introdus ca temă într-un curs şcolar. Filmul Take the Lead este bazat pe un fapt real, reflectînd povestea adevărată a lui Pierre Dulaine, instructor de dans, inventatorul dansurile sociale. Creaţia sa a fost transpusă în filmul sus-numit. Au fost implicaţi 42 de instructori şi mai mult de 12 000 de studenţi în şcolile publice din New York. Acest stil s-a extins în America.

Instructorul Pierre Dulaine se oferă voluntar să înveţe elevii unei şcoli publice din New York dansurile sociale. Asta după ce observă că un elev distruge maşina directorului şcolii. Este vorba de cîţiva elevi pedepsiţi cu detenţia după ore. În şcolile publice sunt elevi din diverite categorii sociale, în cea mai mare parte din familii cu venituri modeste şi vulnerabile, fapt care impuneau implicarea adolescenţilor în consumul şi vînzarea drogurilor. Disputele dintre grupurile de adolescenţi consumatoare de droguri generau bătăi şi chiar omoruri. Şcoala unde vine Pierre Dulaine, nu este o excepţie. Astfel de adolescenţi sunt elevii şcolilor publice. Învăţămîntul preuniversitar nu întotdeauna perfect şi stereotipurile societăţii marginalizează familiile social-vulnerabile şi copiii acestora. În şcoli, mulţi elevi sunt pedepsiţi cu detenţia, pierzînd timpul fără rost, situaţia înrăutăţindu-se mai mult. Atît în mediul şcolar, cît şi în familie. Un mentor bun, un program bun, ar ajuta cel puţin copiii să se integreze şi să aibă o motivaţie în şcoală şi viaţă.

După o discuţie cu directoarea şcolii, Pierre Dulaine se oferă voluntar să înveţe elevii aflaţi în detenţie să înveţe să danseze ballroom. Sceptică la început, totuşi, acceptă provocarea.

Iniţial, şi elevii îl privesc cu scepticism pe Dulaine, făcînd mişto de el, mai ales că mai avuseseră o persoană responsabilă de ei, dar fără succes. Insistenţa şi tehnica lui de lucru îi motivează să înveţe stilul de dans propus, mai ales că are propriul studio de dans, unde lumea din familiile bune vin să înveţe dansul pentru participarea la concursuri profesioniste, cotilioane ori amator.

Acuma să nu creadă nimeni că dacă vii dintr-o familie bună, neapărat eşti bun în ceea ce vrei să înveţi şi să faci. Din contra, poţi fi descurajat ori impus de situaţie să faci ceva doar de dragul părinţilor. În America, un cotillion este un bal formal și o adunare socială, adesea locul de prezentare a débutantes în timpul sezonului débutante. Cotillionul este, de asemenea, folosit ca şi cursuri pentru a preda eticheta socială, respectul și morala obișnuită pentru vârstele mai tinere, cu posibilitatea de a duce la o minge débutante. Majoritatea acestor evenimente sunt pentru școlile de mijloc ca o șansă de a preda manierele și eticheta și un timp pentru a socializa cu prietenii la petreceri după. După petreceri de la cotillion sunt de obicei alimentate, băuturi și muzică.

În film, vedem pregătirea lui Caitlin pentru cotillion şi dificultatea ei de a învăţa să danseze, deşi părinţii ei insistă, plătind şi o sumă mare de bani. Frustratea adolescentei vine că nu-i reuşeşte să prindă repede mişcările.

Vă recomand să citiţi dialogul dintre Caitlin şi profesorul Dullaine, sfatul acestuia fiind valabil pentru toată lumea, de fapt.

Poate nu sunt făcută să dansez.

Kaitlin, îţi place să dansezi?

... (afirmă din cap).

Atunci, eşti făcută să dansezi.

Domnule Dulaine, vreau să dansez mai mult ca orice. Doar că... ştiu că sunt varză. Părinţii mei au plătit atît de mult pentru lecţii.

Păi asta e şi problema, tu trebuie să dansezi pentru tine, nu pentru altcineva.

Aşa că... să luăm aminte. Dar să revenim la instruirea elevilor aflaţi în detenţie. Este un film al instructorului-profesor care poate descoperi potenţialul unor elevi neglijaţi de sistem şi încurajarea acestora încît să participe la concursul de dans pe oraş. Deşi timpul este limitat. În acelaşi timp, este o poveste emoţionantă care îmbină muzica modernă cu tangoul înflăcărat.

După cum spuneam, elevii nu s-au arătat deloc entuziasmaţi pe ideea de a învăţa stilul de dans pentru că nu este relevant, fiind de părerea precum că aceste dansuri sunt „dansuri slabe”. Răspunsul profesorului este „doamnelor şi domnilor, aţi fost prost informaţi”.

Îniţierea în foxrot a fost o lecţie dificilă, elevii reacţionînd cu scepticism, întrebîndu-se „ce este cu acest zgomot?”

- Acest zgomot este creaţia multor compozitori, le răspunse profesorul.

Paralel, aceste cursuri dezvoltă şi spiritul de echipă a elevilor aflaţi în detenţie; şi pentru că nu le place melodiile pe care le auzeau, ei fiind obişnuiţi cu stilul de muzică hip-hop, cienva trebuia să ia atitudine şi să-şi mobilizeze colegii. Astfel, Ramos, un tînăr capabil de altfel, îşi mobilizează colegii să fie responsabili în ceea ce priveşte cursurile de dans, chiar dacă nu le place ceea ce aud. De aici începe toată epopeea studierii dansului, profesorul Dullaine îmbinînd astfel, teoria cu practica, dar şi bunele maniere. În timp ce demonstrase nişte paşi de dans cu LaRhette Dudley, fusese aşa o discuţie:

- Mulţumesc, domnişoara Dudley!

- Aha!

- Cred că cel mai apropiat cuvînt era mulţumesc!

- Aha!

În ziua a doua de ore, elevii sunt surprinşi dansînd stilul de dans care obişnuiau ei să-l danseze, fapt pentru care au fost lăudaţi, de profesor care a afirmat că:

- Nu trebuia să vă opriţi. A fost minunat.

- Mulţumesc!

- Cu plăcere!

Aici începe disputa dintre elevi şi profesor, acesta întrebîndu-i:

- Băieţi, de ce nu puteţi pune emoţii şi energie în stilul meu de muzică?

Este imposibil! (Ramos)

Serios? De ce?

Pentru că muzica ta e aiurea. [...] Nu simţi nimic.

Nici un sentiment?

Nu.

Cum poţi spune asta? Lina Horn, Johnny Williams, ... aceste melodii sunt doar despre dragoste.

Poate dragostea ta diferă de ceea ce ştim noi. Uită-te la tine: eşti tot în flori şi chestii, ...

Dragostea e diferită, prietene!

Şi tot aşa, urmînd o discuţie despre ce înseamnă dragostea.

Ca să-şi convingă elevii ce înseamnă un dans profesionist, a invitat-o pe Morgan, colegă de platou şi au dansat un tango. Dansul i-a impresionat atît de mult pe elevi încît şi-au schimbat părerea despre stilul de dans pe care profesorul Dullaine încerca să-i înveţe. În context, instructorul le-a vorbit de concursul anual de dans care se desfăşoară în oraş şi doar cel mai bun cîştigă. O tehnică bună de încurajare şi motivare pentru ceva nou, util şi constructiv pentru nişte adolescenţi care erau consideraţi de instituţia în care învăţau „lepădăturile şcolii”. De cealaltă parte, directoarea deja s-a arătat deranjată de promisiunea lui Dulaine în ceea ce priveşte implicarea adolescenţilor la concursul anual de dans.

După cum a afirmat şi profesorul Dulaine, e important să ştii că „uneori, cea mai bună cale de a cuceri un dușman e să ajungi chiar în fața lui”.

În film putem vedea ironia dintre păturile sociale. Urmărind discuţia dintre profesorul Dulaine şi Rockwell, un adolescent venit dintr-o familie social-vulnerabilă a cărui frate a murit într-o confruntare cu alţi adolescenţi vînzători de droguri, motiv pentru care părinţii au început să consume alcool putem să realizăm că lucrurile nu mai stau chiar aşa cum par. E timpul să privim altfel acest aspect pentru că aceşti tineri au nevoie de susţinere şi încurajare. Ca să nu mai spun de visul adolescentului de a ajunge cineva în viaţă. Chiar dacă asta ar însemna multă muncă.

Cursurile de dans oferă adolescenţilor şansa de a se cunoaşte mai bine atît pe ei înşişi, cît şi pe ceilalţi. Învaţă ce înseamnă responsabilitatea şi încrederea, inclusiv folosirea acestei abilităţi şi în dans.

Cel mai important mesaj a fost încurajarea profesorului să participe la concursul anual, pentru că lumea nu au aşteptări de la ei şi responsabilitatea lor e „să-i surprindă” pe toţi. Curajul şi motivaţia de care dau dovadă adolescenţii poate fi un exemplu pentru toţi. Participă la concursul anual de dans, se fac cunoscuţi şi cele mai importante aspecte sunt intrarea în finală a lui Danjou şi Sasha şi premiul obţinut de Sasha, Ramos şi Danjou la tangoul dansat.

Filmul este o lecţie de viaţă unde aflăm despre faptul că nu e nevoie să ai bani ca să înveţi ceva nou; nu e nevoie să fii sceptic atunci cînd ţi se propune să înveţi ceva, chiar dacă nu te reprezintă. E bine  să lăsăm la o parte stereotipurile şi să dăm tuturor o şansă. Încurajarea adolescenţilor, implicarea lor în studierea dansurilor, dar şi participarea la concurs e un semn de admiraţie. Mai ales că s-au calificat în finală. De învăţat poate să înveţe toată lumea, mai ales dacă e încurajat şi îi descoperi punctele forte.

Filmul Să dansaţi bine ar trebui să fie proiectat în toată lumea şi să fie o lecţie pentru fiecare din noi.

Tangoul din concurs al celor 3 elevi mi s-a părut fenomenal.

Ciorbă de dovlecei a la grec

Ingrediente: 
2 dovlecei medii
1 morcov
1 ceapă
1 rădăcină ţelină mică
2 ouă
1 ceaşcă lapte
1 lămîie
1 legătură de mărar
1 lingură ulei
sare, piper
2 l apă

Mod de preparare:

Dovleceii se rad şi se sărează, se lasă să se odihnească 10 minute. Între timp, se curăţă celelalte legume şi se rad. Se călesc 2 minute legumele, cu excepţia dovleceilor, apoi se adaugă apă şi se duce la punctul de fierbere. Se adaugă dovleceii, se dau în 2-3 clocote şi se opreşte focul. Se lasă să se răcorească. Cînd compoziţia a ajuns la temperatura camerei, se ia un bol separat, se bat ouăle, se adaugă laptele şi puţină zeamă din ciorbă, apoi se adaugă în oala cu ciorba. Se potriveşte cu sare, eventual piper, se acreşte cu zeama de lămîie şi se presară mărar proaspăt tocat. 

Ciorba de dovlecel a la grec se poate servi şi rece.

Sursa: Ciorbă de dovlecei a la grec. În: Timpul, 2016, 29 iulie, p. 24.

Supă cremă de dovlecei cu morcov

Ingrediente (pentru două porţii):
1 dovlecel mare sau 2 micuţi
1 ceapă
2 morcovi
1 pătrunjel rădăcină
2 cartofi potriviţi
1/2 lingură vegeta

Mod de preparare: 
Dovlecelul se curăţă de coajă şi de sîmburi, apoi se taie cuburi, morcovul, pătrunjelul şi cartofii se curăţă şi se taie cuburi, ceapa se curăţă. Se călesc toate legumele, apoi se pun într-o cratiţă şi se acoperă cu apă cît să le cuprindă şi se fierb cu cu vegeta/sare. Se scurge apa şi se opreşte, se pasează legumele cu mixerul vertical (sau ce presa de pireu), apoi se adaugă din apa în care au fiert şi se subţiază pînă la consistenţa dorită. Se gustă de sare şi dacă trebuie se mai adaugă. Supa cremă de dovlecel cu morcov se serveşte cu crutoane de pîine sau pîine prăjită. şidacănu este de post cu o lingură de smîntînă.

Sursa: Supă cremă de dovlecei cu morcov. În: Timpul, 2016, 29 iulie, p. 24.

Dovlecei cu roşii şi ciuperci la cuptor

Ingrediente: 
2 dovlecei
2 roşii
10-15 ciuperci proaspete
3 ouă
o ceapă
o cană caşcaval sau brînză rasă
sare, piper

Mod de preparare:

Curăţim dovleceii de coajă şi îi tăiem rondele subţiri. Îi presărăm cu sare şi îi lăsăm o oră la rece. Ştergem dovleceii de hîrtie şi îi prăjim în ulei încins timp de 1-2 minute, numai pînă se înmoiae puţin. Tocăm ceapa mărunt şi ciupercile feliate apoi le călim în linguri de ulei, pînă cînd scade toată apa pe care şi-o lasă ciupercile. Condimentăm amestecul cu sare şi piper. 

Batem ouăle cu sare şi piper, adăugăm caşcavalul ras şi o lingură de pesmet. Ungem un cas cu ulei şi îl tapetăm cu pesmet. Aşezăm un strat de dovlecei, punem amestecul de ou, apoi alt strat cu dovlecei. Aşezăm şi roşiile decojite şi tăiate felii subţiri. Turnăm deasupra restul amestecului de ou. Dăm vasul la cuptor pentru 15-20 minute.

Sursa: Dovlecei cu roşii şi ciuperci la cuptor. În: Timpul, 2016, 29 iul., p. 24.

Prăjitură cu piersici

Ingrediente:
6 ouă
200 g de zahăr
200 g de făină
100 ml de ulei
50 ml de apă
2 plicuri de zahăr vanilat
6 piersici
sare
1 plic praf de copt stins în oţet
1 pliculeţ de zahăr tos

Mod de preparare:

Se separă gălbenuşurile de albuşuri. Albuşurile se bat cu mixerul şi se adaugă zahărul şi praful de copt. Gălbenuşurile se amestecă cu apa, uleiul, sarea, zahărul vanilat, şi se toarnă peste albuşuri împreună cu făina. Piersicile sespală şi se taie pe jumătate. Compoziţia se pune într-o tavă unsă cu ulei, peste care se aşază piersicile fără sîmburi. Se dă la foc potrivit, circa 30 de minute. Se pudrează cu zahăr tos.