Take the lead, un film inspirat din fapte reale! Vezi cum un grup de adolescenţi ignoraţi de adminstraţia şcolii ajung să câştige premii la campionatul de dans

Care e filmul vostru preferat? Al meu e Take the lead ori Să dansaţi bine, dacă vreţi să ştiţi cum ar fi varianta română. 

L-am descoperit întîmplător, pe facebook. Cineva a dat un link la tangoul lui Antonio Banderas şi a unei profesioniste în materie, Morgan. Dacă v-am stîrnit curiozitatea, urmăriţi tangoul aici. Am căutat şi am găsit. Am găsit deja filmul Take the lead. Mi-a plăcut şi tot l-am privit de vreo 7 ori. Asta poate şi pentru că îmi place foarte mult tangoul. Filmul e inspirat din fapte reale. 

Filmul a apărut în anul 2006, e un musical şi alături de actorul spaniol Antonio Banderas. În film mai joacă şi Rob Brown, Yaya DaCosta, Dante Basco, John Ortiz, Laura Benanti, Marcus T. Paulk, Jenna Dewan şi Alfre Woodard. De regie a avut grijă Liz Friedlander. Este un film educativ pentru adolescenţii din toate ţările şi ar trebui să fie introdus ca temă într-un curs şcolar. Filmul Take the Lead este bazat pe un fapt real, reflectînd povestea adevărată a lui Pierre Dulaine, instructor de dans, inventatorul dansurile sociale. Creaţia sa a fost transpusă în filmul sus-numit. Au fost implicaţi 42 de instructori şi mai mult de 12 000 de studenţi în şcolile publice din New York. Acest stil s-a extins în America.

Instructorul Pierre Dulaine se oferă voluntar să înveţe elevii unei şcoli publice din New York dansurile sociale. Asta după ce observă că un elev distruge maşina directorului şcolii. Este vorba de cîţiva elevi pedepsiţi cu detenţia după ore. În şcolile publice sunt elevi din diverite categorii sociale, în cea mai mare parte din familii cu venituri modeste şi vulnerabile, fapt care impuneau implicarea adolescenţilor în consumul şi vînzarea drogurilor. Disputele dintre grupurile de adolescenţi consumatoare de droguri generau bătăi şi chiar omoruri. Şcoala unde vine Pierre Dulaine, nu este o excepţie. Astfel de adolescenţi sunt elevii şcolilor publice. Învăţămîntul preuniversitar nu întotdeauna perfect şi stereotipurile societăţii marginalizează familiile social-vulnerabile şi copiii acestora. În şcoli, mulţi elevi sunt pedepsiţi cu detenţia, pierzînd timpul fără rost, situaţia înrăutăţindu-se mai mult. Atît în mediul şcolar, cît şi în familie. Un mentor bun, un program bun, ar ajuta cel puţin copiii să se integreze şi să aibă o motivaţie în şcoală şi viaţă.

După o discuţie cu directoarea şcolii, Pierre Dulaine se oferă voluntar să înveţe elevii aflaţi în detenţie să înveţe să danseze ballroom. Sceptică la început, totuşi, acceptă provocarea.

Iniţial, şi elevii îl privesc cu scepticism pe Dulaine, făcînd mişto de el, mai ales că mai avuseseră o persoană responsabilă de ei, dar fără succes. Insistenţa şi tehnica lui de lucru îi motivează să înveţe stilul de dans propus, mai ales că are propriul studio de dans, unde lumea din familiile bune vin să înveţe dansul pentru participarea la concursuri profesioniste, cotilioane ori amator.

Acuma să nu creadă nimeni că dacă vii dintr-o familie bună, neapărat eşti bun în ceea ce vrei să înveţi şi să faci. Din contra, poţi fi descurajat ori impus de situaţie să faci ceva doar de dragul părinţilor. În America, un cotillion este un bal formal și o adunare socială, adesea locul de prezentare a débutantes în timpul sezonului débutante. Cotillionul este, de asemenea, folosit ca şi cursuri pentru a preda eticheta socială, respectul și morala obișnuită pentru vârstele mai tinere, cu posibilitatea de a duce la o minge débutante. Majoritatea acestor evenimente sunt pentru școlile de mijloc ca o șansă de a preda manierele și eticheta și un timp pentru a socializa cu prietenii la petreceri după. După petreceri de la cotillion sunt de obicei alimentate, băuturi și muzică.

În film, vedem pregătirea lui Caitlin pentru cotillion şi dificultatea ei de a învăţa să danseze, deşi părinţii ei insistă, plătind şi o sumă mare de bani. Frustratea adolescentei vine că nu-i reuşeşte să prindă repede mişcările.

Vă recomand să citiţi dialogul dintre Caitlin şi profesorul Dullaine, sfatul acestuia fiind valabil pentru toată lumea, de fapt.

Poate nu sunt făcută să dansez.

Kaitlin, îţi place să dansezi?

... (afirmă din cap).

Atunci, eşti făcută să dansezi.

Domnule Dulaine, vreau să dansez mai mult ca orice. Doar că... ştiu că sunt varză. Părinţii mei au plătit atît de mult pentru lecţii.

Păi asta e şi problema, tu trebuie să dansezi pentru tine, nu pentru altcineva.

Aşa că... să luăm aminte. Dar să revenim la instruirea elevilor aflaţi în detenţie. Este un film al instructorului-profesor care poate descoperi potenţialul unor elevi neglijaţi de sistem şi încurajarea acestora încît să participe la concursul de dans pe oraş. Deşi timpul este limitat. În acelaşi timp, este o poveste emoţionantă care îmbină muzica modernă cu tangoul înflăcărat.

După cum spuneam, elevii nu s-au arătat deloc entuziasmaţi pe ideea de a învăţa stilul de dans pentru că nu este relevant, fiind de părerea precum că aceste dansuri sunt „dansuri slabe”. Răspunsul profesorului este „doamnelor şi domnilor, aţi fost prost informaţi”.

Îniţierea în foxrot a fost o lecţie dificilă, elevii reacţionînd cu scepticism, întrebîndu-se „ce este cu acest zgomot?”

- Acest zgomot este creaţia multor compozitori, le răspunse profesorul.

Paralel, aceste cursuri dezvoltă şi spiritul de echipă a elevilor aflaţi în detenţie; şi pentru că nu le place melodiile pe care le auzeau, ei fiind obişnuiţi cu stilul de muzică hip-hop, cienva trebuia să ia atitudine şi să-şi mobilizeze colegii. Astfel, Ramos, un tînăr capabil de altfel, îşi mobilizează colegii să fie responsabili în ceea ce priveşte cursurile de dans, chiar dacă nu le place ceea ce aud. De aici începe toată epopeea studierii dansului, profesorul Dullaine îmbinînd astfel, teoria cu practica, dar şi bunele maniere. În timp ce demonstrase nişte paşi de dans cu LaRhette Dudley, fusese aşa o discuţie:

- Mulţumesc, domnişoara Dudley!

- Aha!

- Cred că cel mai apropiat cuvînt era mulţumesc!

- Aha!

În ziua a doua de ore, elevii sunt surprinşi dansînd stilul de dans care obişnuiau ei să-l danseze, fapt pentru care au fost lăudaţi, de profesor care a afirmat că:

- Nu trebuia să vă opriţi. A fost minunat.

- Mulţumesc!

- Cu plăcere!

Aici începe disputa dintre elevi şi profesor, acesta întrebîndu-i:

- Băieţi, de ce nu puteţi pune emoţii şi energie în stilul meu de muzică?

Este imposibil! (Ramos)

Serios? De ce?

Pentru că muzica ta e aiurea. [...] Nu simţi nimic.

Nici un sentiment?

Nu.

Cum poţi spune asta? Lina Horn, Johnny Williams, ... aceste melodii sunt doar despre dragoste.

Poate dragostea ta diferă de ceea ce ştim noi. Uită-te la tine: eşti tot în flori şi chestii, ...

Dragostea e diferită, prietene!

Şi tot aşa, urmînd o discuţie despre ce înseamnă dragostea.

Ca să-şi convingă elevii ce înseamnă un dans profesionist, a invitat-o pe Morgan, colegă de platou şi au dansat un tango. Dansul i-a impresionat atît de mult pe elevi încît şi-au schimbat părerea despre stilul de dans pe care profesorul Dullaine încerca să-i înveţe. În context, instructorul le-a vorbit de concursul anual de dans care se desfăşoară în oraş şi doar cel mai bun cîştigă. O tehnică bună de încurajare şi motivare pentru ceva nou, util şi constructiv pentru nişte adolescenţi care erau consideraţi de instituţia în care învăţau „lepădăturile şcolii”. De cealaltă parte, directoarea deja s-a arătat deranjată de promisiunea lui Dulaine în ceea ce priveşte implicarea adolescenţilor la concursul anual de dans.

După cum a afirmat şi profesorul Dulaine, e important să ştii că „uneori, cea mai bună cale de a cuceri un dușman e să ajungi chiar în fața lui”.

În film putem vedea ironia dintre păturile sociale. Urmărind discuţia dintre profesorul Dulaine şi Rockwell, un adolescent venit dintr-o familie social-vulnerabilă a cărui frate a murit într-o confruntare cu alţi adolescenţi vînzători de droguri, motiv pentru care părinţii au început să consume alcool putem să realizăm că lucrurile nu mai stau chiar aşa cum par. E timpul să privim altfel acest aspect pentru că aceşti tineri au nevoie de susţinere şi încurajare. Ca să nu mai spun de visul adolescentului de a ajunge cineva în viaţă. Chiar dacă asta ar însemna multă muncă.

Cursurile de dans oferă adolescenţilor şansa de a se cunoaşte mai bine atît pe ei înşişi, cît şi pe ceilalţi. Învaţă ce înseamnă responsabilitatea şi încrederea, inclusiv folosirea acestei abilităţi şi în dans.

Cel mai important mesaj a fost încurajarea profesorului să participe la concursul anual, pentru că lumea nu au aşteptări de la ei şi responsabilitatea lor e „să-i surprindă” pe toţi. Curajul şi motivaţia de care dau dovadă adolescenţii poate fi un exemplu pentru toţi. Participă la concursul anual de dans, se fac cunoscuţi şi cele mai importante aspecte sunt intrarea în finală a lui Danjou şi Sasha şi premiul obţinut de Sasha, Ramos şi Danjou la tangoul dansat.

Filmul este o lecţie de viaţă unde aflăm despre faptul că nu e nevoie să ai bani ca să înveţi ceva nou; nu e nevoie să fii sceptic atunci cînd ţi se propune să înveţi ceva, chiar dacă nu te reprezintă. E bine  să lăsăm la o parte stereotipurile şi să dăm tuturor o şansă. Încurajarea adolescenţilor, implicarea lor în studierea dansurilor, dar şi participarea la concurs e un semn de admiraţie. Mai ales că s-au calificat în finală. De învăţat poate să înveţe toată lumea, mai ales dacă e încurajat şi îi descoperi punctele forte.

Filmul Să dansaţi bine ar trebui să fie proiectat în toată lumea şi să fie o lecţie pentru fiecare din noi.

Tangoul din concurs al celor 3 elevi mi s-a părut fenomenal.