Soţia tăcută de Susan Harrison

Susan Harrison a fost o scriitoare canadiană, care s-a făcut cunoscută sub numele A. S. A. Harison. A locuit la Toronto. A publicat romane de nonficţiune. Primul ei roman, Soţia tăcută a fost publicat în anul 2013 şi a fost primit cu mult entuziasm atît de critici, cît şi de marele public. La puţin timp de la apariţia romanul, Susan Harrison a murit de cancer, la vîrsta de 65 de ani.

Romanul îi are pe Jodi şi Todd ca personaje principale. E un cuplu şi autoare relatează povestea într-un

moment de cumpănă al relaţiei lor. Totul e în pericol, inclusiv viaţa prosperă pe care o duc în locuinţa lor din Chicago. Chiar dacă nu sunt căsătoriţi, sunt împreună de peste douăzeci de ani. El este un antreprenor bogat, iar ea, psihoterapeută. Romanul este un thriller psihologic despre căsnicie şi crimă, rutină şi nevoia de nou, despre disoluţia unei relaţii, relatat alternativ din perspectiva celor două personaje principale. E o carte şi psihologică.
O să citiţi evoluţia unei familii care, în aparenţă pare să nu le lipsească nimic. Au un serviciu bun, casă frumoasă. Dar, ceva intervine în relaţia lor şi se îndepărtează unul de altă. E o relatare a avenimentelor atît din perspectiva ei cît şi a lui. Puţine momente sunt descrise că le-ar face împreună. Această tăcere dintre cei doi, devine tăcere la propriu. În principiu, cei doi nu se apreciază reciproc. Todd se îndepărtează, şi lasă însărcinată fiica celui mai bun prieten, Natasha.
Nu prea mi-a plăcut romanul. Cam prea multe explicaţii şi prea multe detalii. Sau paote eu am citit romanul pe bucăţele şi asta m-a făcut să am o părere aşa, cam imparţială.

Recomand cîteva fragmente din carte:

S-­a făcut aproape ora de culcare când ea strânge masa  şi începe să spele vasele. El se oferă în treacăt s­o ajute, dar amândoi ştiu că e cel mai bine să lase gospodăria în seama ei şi să iasă la o plimbare cu câinele. Nu că ea ar fi exagerat de exigentă. Nu are standarde nerezonabile, dar dacă speli o tigaie de friptură, e de preferat să nu mai fie unsuroasă când termini şi nici nu e cazul să ştergi grăsimea cu prosopul de vase, pe care o să­l  foloseşti   pe  urmă  la  pahare.  E  o  chestiune  de  bun­simţ.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale. Îşi sfătuia clienţii să pretindă mai mult de la ei înşişi şi să se implice în asigurarea propriei lor stări de bine, iar ea le oferea încurajări şi un feedback pozitiv. În primul an de practică învăţase să fie răbdătoare şi să le permită celorlalţi să avanseze în ritmul lor propriu. Principalul ei atu era firea prietenoasă – îşi îndrăgea clienţii şi le acorda prezumţia de nevinovăţie, lucru care îi ajuta să se relaxeze. Ei o recomandau altora şi astfel portofoliul ei crescuse.

 Cei pe care îi acceptă după procesul de selecţie sunt în general persoane blocate, confuze sau nesigure pe sine, genul de oameni cărora le este greu să­şi dea seama ce vor şi să ia decizii pe baza a ceea ce se aşteaptă din partea lor sau a ceea ce cred ei că se aşteaptă din partea lor. Sunt duri cu ei înşişi – fiindcă au internalizat criticile unor părinţi insensibili – şi în acelaşi timp se comportă iresponsabil sau inadecvat.

Împăcarea şi liniştea mentală vin atunci când îi accepţi pe oameni aşa cum sunt ei şi când accentuezi părţile pozitive.

Trăsăturile fundamentale ale personalităţii se conturează la o vârstă tânără şi cu timpul devin imuabile. Majoritatea oamenilor învaţă prea puţin din experienţă, rareori gândindu­se să­şi ajusteze comportamentul,

consideră că problemele sunt cauzate de cei din jur şi continuă să facă ceea ce fac orice ar fi, la bine şi la rău. Un infidel rămâne un infidel aşa cum un optimist va rămâne totdeauna optimist. Optimistul e cel care, după   ce   a   fost   călcat   de   o   maşină   condusă   de   un   şofer   beat   şi   se pomeneşte cu ambele picioare rupte şi cu casa ipotecată ca să plătească spitalizarea, declară că „Am avut noroc. Puteam să fiu mort”. Pentru un optimist, o asemenea atitudine e firească. Pentru un infidel, firesc e să

ducă o viaţă dublă şi să mintă şi­n stânga, şi­n dreapta în acelaşi timp.

Soarele răsare, soarele apune şi între aceste două momente nu se întâmplă mai nimic.

Fiecare dintre noi trăieşte singur sinele său înghesuit, posedat de convingeri adânc înrădăcinate, dorinţe prosteşti şi contradicţii nesfârşite – şi fie că ne place sau nu, trebuie să le acceptăm   la   celălalt.   Vrei   ca bărbatul tău să fie bărbat, sau vrei să-­l transformi într­-un fătălău? Să nu-ţi închipui că le poţi avea pe ambele. Ea n­a făcut greşeala asta cu Todd. I­-a oferit spaţiu suficient, iar el n­a avut nicio nemulţumire în privinţa asta. Nu e vina ei.

Acceptarea este considerată un lucru bun – Dă­mi   înţelepciunea   să   accept   lucrurile   pe   care   nu
le   pot   schimba.

În această analogie, groapa de gunoi e inconştientul. Nu inconştientul colectiv,   ci   inconştientul   personal – inconştientul acela propriu, particular, idiosincrazic, în care fiece articol e inscripţionat cu numele tău şi ştampilat cu numărul tău, inconştientul din care articolele pot năvăli asupra ta pe neaşteptate – ca acela care s­a repezit la ea în ziua în care aştepta liftul după ce i­a povestit lui Gerard visul cu Darrell.

Sursa imaginii: elefant.ro