Mănăstirea Căpriana din raionul Strășeni, una dintre cele mai vechi așezăminte monahale din Republica Moldova, situată la 35 km de Chișinău

Mănăstirea Căpriana, una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din Republica Moldova, este situată la 35 km de Chişinău, în partea centrală a Basarabiei, într-o zonă deluroasă acoperită cu păduri.

REPERE ISTORICE

Atât documentele istorice, cât şi cercetările efectuate în ultimele decenii arată destul de clar că o mănăstire exista pe aceste meleaguri incă din anii 20 ai sec. XV. Astfel, în documentul din 10 februarie 1429; acest locaş este menţionat ca „mănăstirea de la Vişnevăţ” (prima menţiune documentară), al cărei egumen era pe atunci Chiprian3. Prima dată el apare intr-un act scris la 25 aprilie 1420’, când este atestat cu anumite proprietăţi pe aceste meleaguri unde va fi mănăstirea. Precum reiese din cartea domnească din 1429, mănăstirea de la Vişnevăţ apare ca una situată în centrul unui vast domeniu la obârşia Vişnevăţului, donat de Alexandru cel Bun (1400–1432) soţiei sale Marena. Mai multe decenii mănăstirea s-a aflat în stăpânirea Chiajnei, fiica lui Alexandru cel Bun şi a Marenei, care la 1 aprilie şi 7 mai 14705, după moartea egumenului Chiprian, a donat-o mănăstirii Neamţ. Activitatea îndelungată şi prodigioasă a lui „popa Chiprian” la această mănăstire a făcut ca populaţia din împrejurimi s-o denumească mănăstirea lui Chiprian sau Chipriana – Căpriana, denumire care a trecut în sec. XVI şi în documentele scrise.

Ştefan cel Mare, domn al Ţării Moldovei (1457-1504), dându-se nepot al lui Alexandru cel Bun, a continuat să aibă în grija lui mănăstirea de la Vişnevăţ, unde a construit prin 1491-1496 o mare biserică de piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului”'. Cercetările arheologice pe teren au arătat că biserica a fost zidită pe un loc viran, defrişat de pădure, de unde s-a tras concluzia că anterior mănăstirea cu toate construcţiile ei de lemn era situată pe un alt teren din această zonă geografică. Se admite, de exemplu, că urmele unui vechi cimitir în aria satului Căpriana din apropiere ar fi chiar vechiul cimitir al mănăstirii Vişnevăţ, loc care nu a fost identificat până în prezent. Din cauza unor calamităţi naturale (căderi masive de precipitaţii, cutremure) sau a unor erori inginereşti, în următoarele decenii tavanul şi acoperişul bisericii au căzut. La rândul său, Petru Rareş în a doua domnie (1541-1546) a hotărât să renoveze biserica, fapt reflectat în Letopiseţul lui Grigore Ureche şi în inscripţia de danie de pe Evanghelia de învăţătură dăruită de voievod şi soţia sa Elena doamna”. Fie Ştefan cel Mare, fie Petru Rareş, cu ocazia construirii sau reconstruirii bisericii de piatră, unul – „ctitor” şi altul – „înnoitor”, au acordat Căprianei statut de mănăstire de sine stătătoare.

Aflarea pentru un timp a mănăstirii Chipriana în subordonarea celei de la Neamţ – mare centru cultural-spiri-tual şi cărturăresc al Ţării Moldovei - a avut o influenţă binefăcătoare asupra celei dintâi, aici stabilindu-se pentru administrarea averilor călugări învăţaţi de la locaşul sfânt de sub poalele Carpaţilor. Drept urmare, mai mulţi istorici consideră că Letopiseţul lui Eftimie (1541-1552) a fost întocmit la Căpriana. După cele zidite de Petru Rareş la Căpriana, un rol deosebit în istoria locaşului sfânt l-a avut Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568), care a întregit domeniul mănăstiresc cu importante donaţii de moşii. Vasile Lupu, domn al Ţării Moldovei (1634-1653), care a efectuat reparaţii de proporţii, alţi voievozi din sec. XVI-XVII, care, într-un fel sau altul, au sprijinit Căpriana, au fost înscrişi în Pomelnicul mănăstirii.

În împrejurări mai puţin fericite, drept urmare a înăspririi stăpânirii otomane, a invaziilor străine, a unor calamităţi naturale, spre sfârşitul sec. XVII mănăstirea Căpriana ajunge la decădere, fapt care îl determină pe Antioh Cantemir (1695-1700; 1705-1707), printr-o carte domnească din 30 ianuarie 1698, s-o închine celei de la Sfântul Munte Athos - Zograf, crezând că monahii athoniţi vor fi în stare să redreseze situaţia. Cu regret, după un secol de aflare în subordonarea Zografului, Căpriana ajunge la o şi mai mare ruină şi delăsare, căci călugării bulgari de la Athos care diriguiau mănăstirea moldoveană s-au îngrijit mai mult de buzunarele proprii. Trecerea anilor, dezastrele naturale au agravat şi mai mult situaţia, aşa încât la hotarul sec. XVIII-XIX Căpriana ajunsese într-o stare jalnică. Clopotniţa şi biserica erau în prag de prăbuşire, moşiile în delăsare, veniturile şi cheltuielile se aflau în afara oricărui control al ierarhilor moldoveni. Această stare de lucruri a aflat-o la Căpriana Gavriil-Bănulescu Bodoni în 1808, când a fost numit de autorităţile ruse mitropolit al Bisericii din Moldova.

După încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812 şi instituirea unei Mitropolii Ortodoxe la Chişinău în 1813 în frunte cu acelaşi Gavriil-Bănulescu Bodoni, arhiereul basarabean întreprinde o serie de măsuri în vederea renovării din temelii a mănăstirii Căpriana, pe care şi-a desemnat-o drept reşedinţă mitropolitană de vară. În primul rând, el decide, şi reuşeşte în 1813, să treacă locaşul sfânt basarabean din subordonarea mănăstirii Zograf în cea a eparhiei sale. Drept urmare, marea majoritate a veniturilor mănăstirii au început să rămână în visteria Căprianei. În al doilea rând, mitropolitul, prin intermediul economului Gavriil al Căprianei, după ce a întors enormele datorii şi embaticul mănăstirii acumulate de călugării athoniţi, a hotărât să efectueze reparaţii de proporţii la biserica Adormirea şi la alte acareturi ale mănăstirii. Lucrările au fost efectuate între anii 1819-1820 sub conducerea inginerilor arhitecţi Chirii Andrianopolitis şi Ioanichie călugăr, originar din Rusia, adus de înaltul prelat basarabean de la mănăstirea Neamţ. Cei doi arhitecţi au întocmit un plan al lucrărilor de reconstruire, nedescoperit până în prezent. În conformitate cu planul întocmit, se pare că, la început, arhitecţii, estimând starea edificiului, credeau că vor putea consolida şi repara zidăria. Dintru început au fost demontate acoperişul, tavanul şi părţile superioare ale pereţilor. Pe măsură ce înaintau în lucrări, arhitecţii s-au convins că pereţii bisericii nu erau atât de mult afectaţi, de aceea au recurs la demontarea edificiului doar până la partea de sus a ferestrelor. Fie din cauza timpului limitat (atât Gavriil Bănulescu-Bodoni, cât şi arhitectul Chirii Andrianopolitis erau la o vârstă înaintată şi doreau mult să vadă această acţiune dusă la bun sfârşit cât mai curând), fie din cauza posibilităţilor tehnice şi a materialelor reduse, cei doi au recurs la o serie de modificări (simplificări) ale aspectului arhitectonic exterior și itnerior al edificiului. Deoarece arhitecții erau prea puțin familiarizați cu stilul arhitectonic moldovenesc tradițional (probabil, activând până atunci mai mult în Rusia), refăcându-se biserica Adormirii, aceasta a căpătat ca stil și aspect arhitectonic o înfățișare de locaș de cult rusesc. 

În special, a fost înălţată o turlă pe pridvor în care a fost instalată clopotniţa (anterior clopotniţa avea un edificiu aparte, în apropiere de biserică) şi altă turlă mult mai mare, după modelul clasic rusesc, deasupra naosului. Lucrările au fost finisate către luna august 1820.

Deoarece vechea pisanie a bisericii Adormirea nu s-a păstrat, fie că s-a deteriorat până într-atât încât nu se mai putea reinstala, fie ca s-a pierdut, s-a decis montarea alteia noi în limba rusă săpată în marmură albă şi aşezată pe frontonul de vest al bisericii, preluând informaţii din pisania de la Petru Rareş: „întru slava unuia Dumnezeu, a celui în Treime slăvit a Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Din porunca preacucernicului autocrat a marelui nostru împărat al întregii Rusii, Alexandru Pavlovici, cu binecuvântarea/ Sfântului de îndreptătorului Sinod a toată Rusia şi a preasfinţitului exarh / Gavriil, Mitropolitul Chişinăului şi al Hotinului, s-a rezidit acest Sfânt Lăcaş în numele / Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu stăruinţa şi ajutorul Mitropoliei Chişinăului şi bine / voitorilor donatori, fiind însă din temelie făcut în anul 1542 de la naşterea lui Hristos de către / fericiţii întru pomenire domni ai Moldovei, Petru Voievod şi Ştefan Voievod pentru această Mănăstire de la Căpri/ana, care mănăstire a fost dăruită de către numiţii domni şi alţi preacucernici dre/gători cu diferite moşii şi venituri pentru mântuirea sufletelor lor şi pomenire veşnică în anul / de la facerea lumii 7327, iar de la naşterea lui Hristos anii 1819 şi 1820 luna august”.

După aceasta biserica Adormirii Maicii Domnului nu a suportat reconstrucţii capitale până în 2003, când din iniţiativa autorităţilor ecleziastice şi de stat ale Republicii Moldova, susţinute masiv şi de populaţie, la Căpriana au fost declanşate lucrări de restaurare de proporţii.

Aceste lucrări au reclamat din partea arhitecţilor şi restauratorilor nu numai o pregătire inginerească şi istorică specială, dar şi efort, perspicacitate. În căutările lor retrospective necesare reconstruirii adecvate a bisericii Adormirii aceştia au încercat să ajungă, pe cât a fost posibil, la aspectul iniţial al locaşului edificat în domnia lui Ştefan cel Mare şi rezidit de Petru Rareş, ceea ce le-a reuşit doar parţial. Dacă zidăria şi-a recăpătat aspectul pe care îl avea pe timpul lui Petru Rareş, apoi acoperişul şi turlele au fost refăcute în acelaşi stil rusesc, pe care l-au dat arhitecţii mitropolitului Gavriil în 1819-1820.

STAREŢII MĂNĂSTIRII CĂPRIANA (SEC. XV-2013)

Mănăstirea Căpriana are o istorie de circa 600 de ani de activitate neîntreruptă, cu excepţia celor 27 de ani (1962-1989) din perioada regimului totalitar comunist. De-a lungul secolelor mănăstirea a fost diriguită de mai mulţi egumeni, stareţi şi arhimandriţi, dintre care unii s-au dovedit a fi figuri importante ale vieţii cultural-spirituale a Ţării Moldovei (1420-1812) şi Basarabiei (sec. XIX-XX).

Anterior au încercat să întocmească liste de egumeni ai mănăstirii Căpriana Visarion Puiu, episcopul Hotinului, iar în timpurile mai noi efortul a fost continuat de jurnalistul Victor Ladaniuc22, însă aceste lucrări cuprind doar perioade limitate din istoria mănăstirii. Listele întocmite de predecesorii noştri, uneori cu sumare comentarii, sunt alcătuite în baza unui număr extrem de limitat de izvoare. V. Puiu, bunăoară, se sprijină doar pe un singur document (o listă venită la Mitropolia Basarabiei de la mănăstirea Căpriana datând din 1919), iar V. Ladaniuc utilizează aceeaşi listă a lui V. Puiu, pe care o completează parţial cu nume din perioadele interbelică şi postbelică, din surse orale.

Şirul stareţilor-egumeni prezentat mai jos cuprinde întreaga perioadă de existenţă a mănăstirii Căpriana în baza unui material documentar şi narativ mult mai vast. Numele diriguitorilor mănăstirii au fost depistate atât în izvoare inedite din arhive, cât şi în cele publicate de-a lungul anilor în diverse culegeri, reviste istorice şi bisericeşti. Caracterizând în ansamblu cercul de izvoare pe care se bazează compartimentul, trebuie să arătăm că sursele ajunse până la noi au, de regulă, un caracter fragmentar şi că numele unor înalte feţe mănăstireşti de la Căpriana nu ne apar decât accidental. De notat că izvoarele istorice documentare sau narative furnizează doar informaţii foarte zgârcite şi sporadice referitoare la mănăstire, la viaţa ei internă şi, în special, la activitatea conducătorilor frăţiei monahale de aici. în măsura în care ne-au permis aceste surse, încercăm şi noi să prezentăm, fie şi date sumare din activitatea stareţilor incluşi în listă.

Mai frecvent, în special pentru sec. XV-XVIII, numele unor egumeni, stareţi şi arhimandriţi ai mănăstirii Căpriana apar în izvoarele scrise doar ca martori la întocmirea unor zapise („contracte”) de vânzare-cumpărare, ca semnatari de scrisori prin care era demonstrată apartenenţa unei sau altei proprietăţi (sat, moşie ş.a.).

Cu excepţia egumenului Chiprian (din sec. XV), egumenii din veacurile XVI-XVIII figurează în documente doar câte o singură dată. Cu toate acestea, informaţiile sumare arată că viaţa spirituală la mănăstire a continuat aproape neîntrerupt circa şase secole. Cu rare excepţii, egumenii sunt aproape unicii rugători cunoscuţi ai mănăstirii Căpriana din această epocă, deşi alături de ei apare „Soborul de rugători” de la Căpriana, dar nume concrete de călugări lipsesc aproape cu desăvârşire.

Majoritatea istoricilor care au abordat subiectul trecutului mănăstirii Căpriana atribuie începuturile acestui locaş monahal perioadei de domnie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432). În special, este frecventă opinia conform căreia prima atestare documentară a mănăstirii ar data din 25 aprilie 1420, când într-o carte domnească este menţionată „poiana lui Chiprian”. Mult mai clară şi mai sigură este însă informaţia din alt document de la Alexandru cel Bun, din data de 10 februarie 1429, prin care voievodul Moldovei a dat soţiei sale „Cneaghina Marena mănăstirea de la Vişnevăţ, unde este egumen Chiprian”. Între cele două informaţii privind poiana lui Chiprian şi mănăstirea de la Vişnevăţ cu egumenul Chiprian în frunte se face, pe bună dreptate, legătură directă. Concluzia care o putem trage din conţinutul acestor două documente este că începuturile mănăstirii Căpriana datează din anii 1420-1429, iar primul egumen este „popa Chiprian”.

Tocmai de la acest călugăr începe numărătoarea egumenilor şi a stareţilor mănăstirii. Din acelaşi izvor (10 februarie 1429) rezultă clar că mănăstirea nu avea încă pe atunci un nume (căci în document i se spune „de la Vişnevăţ”, adică de pe râuleţul Vişnevăţ, afluent din dreapta al Bâcului). Totodată, informaţia ar putea fi interpretată şi în sensul că mănăstirea purta pe atunci acelaşi nume ca şi râuleţul din preajmă, fenomen întâlnit destul de frecvent în Moldova din epoca medievală. Prin urmare, deşi mănăstirea a fost trecută în stăpânirea „cneaghinei” Marena, egumen a continuat să rămână acelaşi monah Chiprian, care, după toate probabilităţile, a continuat să activeze acolo cu multă osârdie încă vreme îndelungată, căci numai astfel au putut urmaşii să-i imortalizeze numele, făcând ca, în final, aşezarea monahală menţionată să poarte numele de mănăstirea lui Chiprian, care, treptat, s-a transformat în Chipriana-Căpriana. Prima menţiune cu această din urmă denumire datează din a doua domnie a lui Petru Rareş (1541-1546).

Deoarece pe la 1470 mănăstirea de la Vişnevăţ îşi continua din plin activitatea, putem afirma că egumenul Chiprian a desfăşurat o activitate vastă în toate direcţiile (religioasă şi gospodărească), pentru a consolida şi a perpetua existenţa mănăstirii. Din actul de la 1420 este evident că Chiprian avea în proprietate „o poiană” la izvoarele Vişnevăţului, care, probabil, deja în timpul vieţii sale a fost trecută în stăpânirea mănăstirii. Pe la 1470, cu ocazia unor danii substanţiale făcute de Ştefan cel Mare mănăstirii Neamţ, sunt evocate şi alte proprietăţi imobile care aparţinuseră aceluiaşi „popa Chiprian”, dar la această vreme el nu mai era în viaţă: „...prisaca lui Chiprian, la Botne, şi cu mănăstirea care este la obârşia Vişnevăţului şi cu toate poienile şi cu prisăcioarele câte sunt în acest hotar, pe care le-a stăpânit popa Chiprian...”. „Prisaca de la Botne”, fostă proprietate a lui Chiprian, care în anumite împrejurări trecuse în posesia mătuşii lui Ştefan cel Mare Chiajna, conform actului din 7 mai 1470, este închinată mănăstirii Neamț. 

În opinia destul de întemeiată a scriitorului Nicolae Dabija, popa şi egumenul Chiprian de la mănăstirea Vişnevăţ a desfăşurat şi o activitate cărturărească. Fiind venit de la mănăstirea Neamţ şi întreţinând strânse legături cu şcoala de caligrafi de pe lângă aceasta, după cum încearcă să demonstreze cu temeinice argumente acelaşi autor, Chiprian a alcătuit o lucrare hagiografică despre Sfântul Varvar, căruia îi dedică şi nişte versuri. Operele au fost scrise în limba slavonă pe la 1435, prin urmare, la o dată foarte apropiată de primele menţiuni documentare ale „popei Chiprian” în hrisoave oficiale, ieşite din cancelaria domnească (vezi documentele menţionate mai sus, din 1420 şi 1429). Lucrările lui Chiprian au fost incluse într-unul din „sbornicele” (miscelanee) ale celebrului cărturar moldovean Gavriil Uric de la mănăstirea Neamţ, datând din 1448. Nicolae Dabija consideră versurile lui Chiprian drept cea mai veche operă în versuri atestată documentar în literatura românească scrisă la est de Carpaţi29. Din nefericire, ştiinţa istorică nu dispune până astăzi de alte date privind activitatea acestui monah, iară îndoială, celebru. Conform estimărilor lui Nicolae Dabija, egumenul Chiprian s-a stins din viaţă pe la mijlocul veacului XV. Cât ne priveşte, considerăm că primul egumen al Căprianei a decedat mai curând, pe la începutul anului 1470, căci doar în asemenea împrejurări a putut să apară problema moştenirii proprietăţilor mănăstirii, problemă pe care o rezolvă Ştefan cel Mare prin actele sale din 1 aprilie şi 7 mai 1470, prin care acest locaş sfânt cu toate averile este subordonat mănăstirii Neamţ. Memoria sa însă s-a păstrat vie încă multă vreme, numele contopindu-i-se ulterior cu cel al mănăstirii.

Din sec. XVI ne este cunoscut numele doar al unu: egumen de la Căpriana, de pe timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). Cu mai bine de un secol în urmă, Polihronie Sârcu publică o amplă relaţie din 1585 a unui oarecare monah Isaia care a fost tuns la mănăstirea Căpriana pe când acol egumen era un oarecare Eftimie. Acelaşi istoric emite ipoteza că respectivul egumen Eftimie ar fi autorul cunoscutei cronici slavo-române (1541-1552 Ipoteza a fost susţinută de unii istorici (de exemplu de P. P. Panaitescu şi E. Russev), iar in ultime reme aceeaşi ipoteză, mai mult sau mai puţin categoric este de unii susţinută33, iar de alţii respinsă. Din relația lui Isaia mai aflăm că Eftimie de la Căpriana a fost sol din partea lui Alexandru Lăpuşneanu la ţarul Ivan al IV-lea al Rusiei. Printre altele, egumenul Eftimie avea misiunea de a-i transmite ţarului rus Sintagma lui Matei Vlastares, tălmăcită în slavoneşte in Moldova. Din an de domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu se mai cumoaște că voievodul a emis un act de danie datând din 1559, prin care dăruia mănăstirii Căpriana mai multe sate şi moşii. Însă lipsa altor informații documentare nu ne permite să aflăm cu certitudine dacă daniile bogate ale lui Alexandru Lăpuşneanu mănăstirii Căprina pot fi puse în legătură directă cu anumite merite deosebite ale egumenului Eftimie față de acesc domn. 

Primul egumen cunoscut trimis de la Zograf la mănăstirea Căpriana a fost monahul Nichifor, pe care îl aflăm în calitate de martor la o afacere de vânzare-cumpărare înregistrată la 16 septembrie 1698 în satul Rădeni de pe râul Ichel. De asemenea ca martor din 30 mai 1708 la hotărnicirea unor sate din ţinutul Lăpuşna îl aflăm pe Nichifor care semnează „stareţ al mănăstirii Căpriana”.

În sec. XVIII, mai exact după 1716, egumenul Hrisoscoleu construieşte lângă biserica Căprianei un turn. Probabil că este vorba de zidirea unui turn pentru clopotniţă.

Un alt nume de egumen al Căprianei ne vine dintr-un document din 26 mai 1760, din care aflăm că „în anul 7232 (1723-1724) Chiril, egumen de Căpriana”, se judecă pentru un ţigan al mănăstirii. Pe acesta îl mai aflăm menţionat într-o carte domnească de danie de la Grigore Chica voievod din 15 mai 1730, prin care sfântului locaş îi este dăruită o parte din satul Şendreni, ţinutul Iaşi, precum şi într-alta, de la 21 aprilie 173250. La 9 iulie 1734, egumenul Chiril al Căprianei primeşte pentru toată comunitatea de acolo o carte domnească de întăritură de la Constantin Mavrocordat pentru moşia Buda. Tot egumenul Chirii face şi o altă înţelegere (în anii 1744-1745) cu Iordache vistiernicul în împărţeala unei familii de ţigani ai mănăstirii. La 28 septembrie 1754, egumenul Chirii este implicat într-un proces menţionat într-un document posterior (13 mai 1812), în privinţa hotarului moşiei mănăstirii, în care se judecă cu un grup de proprietari din satul Ciorăşti. La 15 octombrie 1754 îl găsim în aceeaşi postură. Prin cartea domnească a lui Constantin Racoviţă din 22 iunie 1758, în persoana egumenului Chirii, comunităţii monahale i se întăreşte o danie a lui Carp Brad pentru o parte din moşia Horotca. Este interesant de menţionat că la 31 octombrie 1751 a fost semnată o mărturie de „Bărăiacul, egumenul mănăstirii Căpriana”. Posibil că egumenul Căprianei Chirii şi Bărăiacul este una şi aceeaşi persoană - Chirii Bărăiacul.

Episcopul Hotinului Visarion Puiu, în baza raportului nr. 65 din 7 mai 1919, înaintat arhiepiscopului din Chişinău de către stareţul mănăstirii Căpriana, în încercarea sa de a alcătui o listă a stareţilor mănăstirii îl include primul în lista arhimandriţilor cunoscuţi pe Antim, care din 1775 se afla plasat în fruntea frăţiei acestei mănăstiri. Din păcate, nici noi nu am izbutit să identificăm numele acestui stareţ, cu începere din 1775, după documente autentice din perioada dată. Conform documentului citat, el s-a aflat în fruntea mănăstirii până la 1811. Limitele cronologice indicate nu sunt totuşi confirmate pe deplin, deoarece în acest interval de timp mai este atestat şi numele a cel puţin câţiva arhimandriţi, despre care prezentăm mai jos şi informaţia pe care o deţinem.

La 5 iulie 1795, conform alegerii făcute de exarhii de la Sfântul Munte Athos, domnul Moldovei Alexandru loan Callimachi îl numeşte stareţ al mănăstirii Căpriana şi al schitului Condriţa, subordonat acesteia, pe egumenul Serafim66. El e menţionat în calitate de egumen al Căprianei şi în anul 180067. Acelaşi egumen eliberează la 26 octombrie 1802 o adeverinţă lui Condrici din satul Malcoci precum că i s-a permis construcţia unei mori pe pârâul Catarha. Egumenul Serafim este menţionat şi în documentul de la 13 noiembrie 180360, tot el semnează la 12 decembrie 1804 o jalbă către domnul Moldovei împotriva strângerii nelegitime de impozite în satul Şendreni, iar din 14 februarie 1805 este numit de mitropolitul Veniamin al Moldovei egumen al schitului Hârbovăţ.

Din 1805 la conducerea mănăstirii Căpriana vine Antim, călugăr de la Zograf. După 1806, în calitate de ierarh al bisericilor din Moldova şi Ţara Românească, Gavriil Bănulescu-Bodoni încearcă să pună în bună orânduială mănăstirile din aceste ţări. Printre altele, înaltul prelat caută să ia sub control plăţile mănăstirilor închinate. Aici el se ciocneşte de o rezistenţă dârză din partea stareţilor acestor mănăstiri şi în special din partea lui Antim, egumenul mănăstirii Căpriana. Despre Antim mai cunoaştem că permite, printr-un zapis din 18 octombrie 1809, unui morar din satul Malcoci să construiască o moară pe pârâul de lângă Condriţa. Egumenul este menţionat şi într-o scrisoare din 18 octombrie 1810 cu privire la nişte plăţi. în urma unor revizii efectuate din porunca exarhului Gavriil au fost depistate mari încălcări în cheltuirea finanţelor mănăstirii de către Antim (s-au făcut mari împrumuturi, nu se ţinea condica veniturilor şi a cheltuielilor, nu s-a plătit embaticul pe trei ani ş.a.). Aceste fapte necuviincioase au determinat destituirea egumenului, în 181175, şi numirea de către exarhul Gavriil în calitate de gestionar temporar al Căprianei pe călugărul Pamfilie, care urma să stingă embaticul76. La 28 aprilie 1811 călugărul Nicodim scrie o plângere împotriva lui Antim, fost egumen, care nu i-ar fi înapoiat 500 de lei. La 24 aprilie 1813, când erau în plină desfăşurare acţiunile mitropolitului Chişinăului şi al Hotinului Gavriil, în scopul trecerii mănăstirii Căpriana sub controlul şi îngrijirea sa, îl aflăm refugiat pe arhimandritul Antim (cu toate datoriile sale) la Iaşi. Vom mai adăuga aici că acelaşi mitropolit îl caracterizează pe Antim drept „acest şiret şi perfid grec”. După cum rezultă dintr-o scrisoare a mitropolitului (23 august 1813), acelaşi fost arhimandrit al Căprianei şi-a însuşit pe nedrept embaticul pe trei ani al mănăstirii Căpriana, datorat mănăstirii Zograf, cerut cu insistenţă de călugării athoniţi de la mitropolitul Basarabiei.

Egumenul Sofronie al aceleiaşi mănăstiri este menţionat într-o „poruncă”, scrisă la 1 februarie 1811, care avea misiunea de a înştiinţa pe egumenul Antim de a plăti datoriile şi dobânzile creditorilor săi. Tot el mai semnează o scrisoare la 22 iunie 1811 către Dicasterie cu privire la datoriile băneşti tăcute în numele mănăstirii de predecesorul său Antim. La 14 aprilie 1811 aceluiaşi Sofronie i se trimite o scrisoare din cancelaria Dicasteriei Exarhiceşti a Moldovei. La 14 octombrie 1811 egumenul Sofronie prezintă un document din 3 august 1775 pentru a apăra drepturile de proprietate ale mănăstirii Căpriana asupra moşiei Şendreni. Egumenul Sofronie mai apare într-un şir de acte din 1812, aşa de exemplu în luna martie el dă poruncă „de a se scoate dintr-o hrubă clopotele mănăstirii”, iar în octombrie îi prezintă mitropolitului Gavriil cererea de retragere din acest post88. După cum arată nişte documente de epocă, el a dorit să plece de la mănăstire cu demnitate şi, pornind de la situaţia economică deosebit de grea a Căprianei, a lăsat comunităţii din partea sa „100 chile pâine şi cu restul de pâine ce-i aparţine personal roagă să achite banii ce are a-i da la mănăstire”.

După cum am arătat mai sus, în urma controlului la mănăstire, exarhul Gavriil îl numea în calitate de diriguitor temporar al Căprianei pe Pamfilie, care urma să stingă şi embaticul. Dintr-o jalbă (19 iunie 1813) a călugărului Ioanichie de la Căpriana rezultă că diriguitor al mănăstirii era pe atunci părintele Pamfilie90, care oficial a fost numit în acest post în octombrie 1812.

După încheierea războiului ruso-turc (1806-1812) şi instituirea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a unei episcopii la Chişinău, Gavriil Bănulescu-Bodoni ca episcop întreprinde acţiuni energice în vederea trecerii mănăstirii Căpriana, închinată pânăatunci mănăstirii Zograf, sub controlul şi îngrijirea sa directă. Acest lucru reuşeşte să-l ducă la bun sfârşit primul episcop al Basarabiei în a doua jumătate a anului 1813, când îi înlătură de la mănăstire pe ultimii arhimandriţi numiţi de la Athos şi este sistată plătirea embaticului. începând cu această dată, veniturile mănăstirii Căpriana sunt administrate de Casa Arhierească din Chişinău, care numeşte cu începere de la această dată arhimandriţii Căprianei. Asemenea stare de lucruri se menţine până în 1837, când călugării de la Zograf reuşesc să-şi reîntoarcă sub administrarea lor mănăstirea. Până atunci conducerea curentă a mănăstirii era transmisă, de către episcopii Chişinăului şi ai Hotinului, Gavriil Bănulescu (1813-1821) şi apoi Dimitrie Sulima (1821-1837), economilor mănăstirii, care semnează majoritatea documentelor din acea perioadă, şi un monah Gavriil, care mai poartă şi titlul de egumen sau arhimandrit cu specificarea că ar fi şi stareţ92. După aceleaşi izvoare, economul Gavriil îndeplineşte această funcţie din 5 aprilie 181493. După cum rezultă din documentele de la 21 septembrie 1817, egumenul, arhimandritul Gavriil, economul Căprianei, cere mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni permisiunea de a reconstrui biserica schitului Condriţa. El a procurat, în 1821, o Biblie în limba română (Petersburg, 1819) pentru mănăstirea Căpriana. Dintr-o serie de scrisori şi documente emise la mănăstirea Căpriana, acelaşi Gavriil rămâne la conducerea mănăstirii până în anul 1823, iulie 16%. Dintr-un document cu un conţinut ieşit din comun aflăm şi date biografice despre acest monah de neam moldovean, din familie duhovnicească, care a învăţat carte moldovenească. Trecând în tagma monahală, a fost la ascultare de la 13 februarie 1797 până la 19 decembrie 1798 la mănăstirea Slatina, apoi econom al aceluiaşi locaş până la 1808. în acelaşi an a fost primit de către exarhul Gavriil în Mitropolia Moldovei în calitate de scriitor de acte, iar din 6 aprilie 1811 este numit egumen la mănăstirea Bârnova. Odată cu retragerea armatei ruse a fost alungat din Principatul Moldovei, pentru fidelitate faţă de Rusia. în 1813, cu ajutorul consulului rus a primit cetăţenia rusă. În 1814 a sosit la Chişinău şi la 5 aprilie e numit econom al mănăstirii Căpriana, care la acea dată ţinea de Casa Arhierească din Chişinău. În 1818 i s-a acordat o pensie de 400 de ruble de argint, cu începere din 1811 decembrie 2197. Mai ales în timpul arhipăstoriei lui Gavriil Bănulescu-Bodoni (1813-1821) şi al economului arhimandrit Gavriil, la Căpriana au fost efectuate ample lucrări de reconstrucţie a bisericii Adormirea ... şi a altor imobile.

Posibil, acelaşi Gavriil preia şi conducerea gospodăriei mănăstirii Căpriana din 24 august 1825, conform unei inscripţii de pe un TipiconOricum, pe 5 iulie 1828102 el continua să deţină această funcţie. La 24 noiembrie 1831 „blagocinul, economul mănăstirii Căpriana arhimandritul Gavriil” adresează arhiepiscopului Dimitrie (Sulima) o scrisoare în care solicita permisiunea pentru ieromonahul Pahomie de la Condriţa de a umbla cu condica şi a aduna ajutor de la credincioşi pentru reparaţia bisericii schitului Condriţa. Acelaşi arhimandrit, în februarie 1832, semnează un raport privitor la hotarele unei păduri a mănăstirii.

În raportul „egumenului Irinei, economul mănăstirii”, din 9 februarie 1837 adresat arhiepiscopului Dimitrie, aflăm numele unui oarecare arhimandrit Victor, care a răposat de curând la Căpriana106. Irinei s-a dovedit a fi ultimul egumen băştinaş al Căprianei, deoarece în scurtă vreme mănăstirea a trecut din nou în subordonarea mănăstirii Zograf a Sfântului Munte Athos. Conform informaţiilor unui contemporan, în 1837 este numit egumen Ilarion, trimis de la mănăstirea Zograf. În anul următor îl găsim implicat la 11 octombrie într-o pricină privind moşiile mănăstirii, la 30 aprilie 1839 egumenul semnează o scrisoare privind nişte ţigani ai Căprianei109, iar la 2 noiembrie 1841 acesta semnează o scrisoare, în care se numeşte «настоятель Киприанского монастыря игумен  Iларiон», rămânând în această postură până în 1843. A zidit între 1837-1840 biserica de iarnă cu hramul Sfântul Mare Mucenic Cheorghe (din 1903, după finisarea celei de a treia biserici a mănăstirii, sfinţită de asemenea cu hramul Sfântului Cheorghe, va purta în continuare hramul Sfântul Nicolae) şi un corp de case cu două beciurш. În vara anului 1839, vizitând mănăstirea Căpriana, publicistul rus N. 1. Nadejdin a făcut cunoştinţă cu stareţul Ilarion, arătând că acesta era de neam bulgar, dar vorbea curent limba rusă. Călătorul rus mai observa o împletire interesantă a tradiţiilor mănăstireşti athonite cu cele din partea locului.

În noiembrie 1920 stareţ al mănăstirii era Natanail (Rotaru), protosinghel, român basarabean, care, cu prilejul unei vizite canonice la mănăstire a arhiepiscopului Basarabiei Gurie, a fost ridicat la treapta de arhimandrit146. Natanail ia parte la lucrările Congresului stareţilor mănăstirilor din toată România, care a avut loc la 1-2 mai 1924 la mănăstirea Căpriana.

Se poate admite cu o mare doză de siguranţă că, începând cu 1470, prin cunoscutele cărţi domneşti de la Ştefan cel Mare, Căpriana este subordonată celei mai mari şi mai înfloritoare mănăstiri din Moldova de pe acele timpuri -Neamţ. Cum se obişnuia în asemenea cazuri, mănăstirea principală trimitea la mănăstirile şi schiturile subordonate egumeni, economi, călugări, care urmau să se ocupe de diriguirea duhovnicească şi administrarea averilor locaşurilor. în legătură cu aceasta se poate presupune că pentru un anumit timp la mănăstirea Căpriana s-au stabilit şi monahi nemţeni. Cunoscând valoarea şi importanţa clerului nemţean din acea perioadă, am putea presupune că aceste legături au fost dintre cele mai benefice pentru nivelul de pregătire spirituală, cărturărească şi de viaţă duhovnicească a comunităţii monahale de la Căpriana.

Dacă admitem existenţa unor relaţii dintre cele două mănăstiri, pare să nu fie atât de ieşit din comun faptul apariţiei la mănăstirea din stânga Prutului a unui monah deosebit de pregătit şi cult, atât în materie de cunoştinţe religioase, cât şi în cultura cărturărească în general, fiind vorba de egumenul de la Căpriana Eftimie, care a activat aici în timpul domniilor lui Alexandru Lăpuşneanu, ba poate şi mai înainte. Din sec. XVI ne-a venit numele monahului Isaia, originar din regiunile ucrainene stăpânite de polonezi, care a fost tuns în călugărie pe timpul aceluiaşi egumen Eftimie prin anii ’50-’60 ai sec. XVI. Pornind de la faptul că în scrisoarea sa din 1585 în timpul aflării la Moscova, Isaia îl caracterizează în termenii cei mai elogioşi pe conducătorul soborului de rugători de la Căpriana şi că îşi aminteşte cu multă evlavie despre faptul „că a fost tuns la Căpriana”, se pare că găsise în această mănăstire un mediu destul de prielnic, cu monahi de o cultură duhovnicească deosebită.

Documente din sec. XVII arată că şi în această perioadă comunitatea monahală de la Căpriana continua să-şi exercite toate îndatoririle legate de credinţă şi de munca de zi cu zi. Astfel, în cartea domnească a lui Radu Mihnea voievod de la 12 ianuarie 1617 se arată că satul Alexinţi este întărit „rugătorilor noştri egumenului şi întregului sobor de la mănăstirea numită Căpriana”176. Acelaşi sobor de rugători de la Căpriana, împreună cu egumenul Ftodor, este atestat şi într-un zapis de tocmeală dintre mănăstirile Căpriana şi Bistriţa din 28 mai 1667177. Iar într-un act din 5 mai 1697 apare ca martor şi călugărul de la Căpriana Pahomie.

Viața monahală
Deși locașul de rugăciune de la obârșia Vișnevățului este atestat ca existent cu statut de mănăstire încă pe la 1429, din întreaga epocă, de la Alexandru cel Bun și până la Ștefan cel Mare și primii săi urmași la tronul Țării Moldovei din prima jumătate a sec. XVI, nu cunoaștem decât numele unui singur de la această mănăstire, și anume Chiprian, care a fost și egumenul acestei mănăstiri. Chiar dacă însuși faptul existenței unei mănăstiri presupune în mod obligatoriu și prezența unei comunități monahale, izvoarele cunoscute nu oferă date concrete privind numele și numărul monahilor. În funcție de vechimea și importanța mănăstirii, numărul acestora putea să oscileze de la câțiva și până la câteva zeci, ba poate și mai mult. Însă, pornind de la faptul că în perioada indicată mănăstirea Căpriana nu făcea parte dintre cele mai importante din Țara Moldovei, putem admite că numărul monahilor ei puteau să ajungă la cel mult 10-12 persoane.
Se poate admite cu o mare doză de siguranță ca, începând cu 1470, prin cunoscutele cărți domnești de la Ștefan cel Mare, Căpriana este subordonată celei mai mari și mai înfloritoare mănăstiri din Moldova de pe ce acele timpuri – Neamț. Se poate presupune că pentru un anumit timp la mănăstirea Căpriana s-au stabilit și monahi nemțeni. Cunoscând valoarea și importanța clerului nemțean din acea perioadă, am putea presupune că aceste legături au fost dintre cele mai benefice pentru nivelul de pregătire spirituală, cărturărească și de viață duhovnicească a comunității monahale de la Căpriana.

Dacă admitem existența unor relații dintre cele două mănăstiri, poate să nu fie atât de ieșit din comun faptul apariției la mănăstirea din stânga Prutului a unui monah deosebit de pregătit și de cult, atât în materie de cunoștințe religioase, cât și în cultura cărturească în general, fiind vorba de egumenul de la Căpriana Eftimie, care a activat aici în timpul domniilor lui Alexandru Lăpușneanu, ba poate și mai înainte. Din sec. XVI ne-a venit numele monahului Isaia, originar din regiunile ucrainene stăpânite de polonezi, care a fost tuns pe timpul aceluiași egumen Eftimie prin anii 50-60 ai sec. XVI.

Nu putem şti ce schimbări s-au produs la mănăstire la sfârşitul sec. XVII, facându-l pe Antioh Cantemir voievod, ca la 30 ianuarie 1698 în cartea sa domnească de închinare mănăstirii Zograf de Ia Muntele Athos să-i prezinte pe monahii de la Căpriana într-o lumină cu totul nefavorabilă: „...prea s-a pustiit şi a sărăcit această sfântă mănăstire, şi a rămas fără venit şi fără cele trebuincioase pentru întreţinerea locatarilor ei, din nepăsare şi atitudinea neglijentă şi nimicnicia călugărilor răi şi leneşi”. Izvoare ulterioare arată că şi după această dată şi până în 1813 comunitatea monahală de la Căpriana a continuat să activeze, fiind condusă de călugări sosiţi de la Zograf. Probabil că în afară de egumeni la Căpriana s-au stabilit şi monahi de rând, veniţi din mănăstirile de la Muntele Athos şi, în primul rând, de la Zograf, care erau în mare parte bulgari şi greci. Astfel, pe parcursul perioadei respective comunitatea monahală de la Căpriana este reprezentată atât de monahi din partea locului, cât şi de cei veniţi din Balcani. Spre deosebire însă de epocile precedente, toate averile, moşiile şi veniturile mănăstirii erau controlate şi administrate de stareţi trimişi de la Zograf.

La fel ca şi în perioadele precedente, şi în epoca caracterizată nu dispunem de date privitoare la numărul monahilor de la Căpriana. însă, pornind de la faptul că mănăstirea avea numeroase bunuri imobile şi mobile, putem admite că numărul lor era destul de mare. Ei se ocupau atât de oficierea slujbelor religioase, cât şi de diverse treburi gospodăreşti. Astfel, pe la 9 mai 1725, domnul Mihai Racoviţă, printr-o dispoziţie specială, decide trecerea unei moşii şi a unei mori pe Bâc rămase de la serdarul Drace în stăpânirea mănăstirii Căpriana, în schimb „călugării să aibă a-i muta oasele lui să le ducă să le îngroape la sfânta mănăstire şi să-i facă pomenire din an în an după obiciaiul creştinesc”180. Prezenţa soborului de rugători de la Căpriana în frunte cu un egumen este atestată şi în alte cărţi domneşti din epoca fanariotă, de la Grigorie Ghica voievod din 15 mai 1730181, în cartea domnească din 25 iulie 1760, prin care Ioan Teodor Callimachi voievod dă „...rugătorilor noştri călugărilor de la mănăstirea Căpriana” a treia parte din satul Şendreni182. Din anii 1753-1754 ne-a venit numele unui călugăr de la Căpriana, Iacov, care traduce un document, iar alt monah, Chesarie, pe la 1802 termină de copiat un „Sbornic”.

Nici materialele documentare de la răscrucea sec. XVIII-XIX nu oferă informaţii privind numărul şi componenţa etnică a comunităţii monahale de la Căpriana. însă aceleaşi izvoare permit să se afirme că mănăstirea, cu toate veniturile ei, era în continuare condusă de călugări de la Zograf. Deşi în 1698 Antioh Cantemir, închinând mănăstirea Căpriana celei de la Muntele Athos, spera, în urma acestui pas, mănăstirea moldoveană îşi va îmbunătăţi situaţia, după cum reiese din izvoare, de-a lungul secolului fanariot starea de lucruri nu s-a schimbat spre bine, căci în acest răstimp nu sunt atestate anumite lucrări importante de reparaţie sau de reconstruire a mănăstirii. Ba mai mult, nu este atestată nicio acţiune cultural-religioasă de proporţii. în schimb, abundă informaţia de ordin economic, de sustragere şi cheltuire nemotivată a unor importante sume băneşti. Unii dintre monahi, în primul rând dintre cei care administrau mănăstirea şi moşiile ei, îşi „sclipuiau” în scurtă vreme averi fabuloase, care puteau fi transmise prin moştenire184. Toate acestea nu puteau să nu atragă atenţia atât a înaltului cler, cât şi a unor demnitari ai Ţării Moldovei. De aceea, îndată ce deveni exarh al Bisericii din Principatele Române (1808), Gavriil Bănulescu-Bodoni întreprinde acţiuni energice îndreptate împotriva abuzurilor. Controalele efectuate la Căpriana (unica aşezare monahală cu statut de mănăstire din cele 15 din spaţiul dintre Prut şi Nistru, conform recensământului din 18 aprilie 1809 în Episcopia Huşilor) au scos la iveală un tablou deosebit de trist: lipsa totală a unei documentaţii adecvate privind veniturile şi cheltuielile mănăstirii, datorii enorme faţă de creditori, furturi comise de unii călugări186, bisericile şi alte acareturi zăceau în ruină, fiind rău afectate de trecerea anilor şi de cutremure. într-o stare şi mai delăsată era viaţa spirituală duhovnicească de la mănăstire. Astfel, ordinea şi canoanele monastice nu se respectau. La primirea noilor membri în comunitatea monastică nu se făcea nicio prescripţie, nu se respecta nici termenul de trei ani de încercare pentru cei care doreau să primească călugăria, mulţi monahi umblau din mănăstire în mănăstire tară binecuvântarea ierarhului, deseori la mănăstire se oploşeau oameni suspecţi, chiar fugari din armata rusă. Despre starea deplorabilă vorbeşte şi faptul că egumenul mănăstirii Antim refuza să se supună şi să îndeplinească dispoziţiile înalţilor ierarhi, irosind tară socoteală veniturile mănăstirii. Sub diriguirea frauduloasă a aceluiaşi egumen mănăstirea intrase în mari datorii. Chiar şi pentru serbarea hramului Adormirii Maicii Domnului mănăstirea a fost nevoită, în 1811, să împrumute 500 de lei. Pe lângă acestea, în 1812 viaţa comunităţii monahale de la Căpriana a fost tulburată de aşezarea aici a fostului egumen Agapie al Dobrovăţului, care „au început a răzvrăti pe părinţii călugări, avându-l... părtaş şi pe fratele său Antonie, din carele s-au pricinuit o mare tulburare între toţi casnicii”188.

Toate acestea l-au determinat pe mitropolitul Gavriil să ia măsuri în vederea curmării încălcărilor, între care şi trecerea în 1813 a Căprianei sub ascultarea Casei Eparhiale Mitropolitane din Chişinău, dată la care află locaşui de-a dreptul înglodat în datorii şi în ruină. Pentru a suprima aceste nereguli, mitropolitul Gavriil emite o circulară prin care se cerea predarea la Dicasterie a condicilor de venituri şi cheltuieli. în conformitate cu această circulară, de acum înainte călugării nu mai puteau avea o gospodărie separată de cea a mănăstirii şi nici nu puteau să se îndeletnicească cu creşterea vitelor, cu lucrarea pământului sau cu negustoria, fiind opriţi de pravilele monastice. S-a ordonat, de asemenea, să fie prezentată la Mitropolie lista călugărilor şi cea a novicilor frăţiei, pentru o evidenţă strictă a numărului de călugări189. în urma răsturnării de situaţie din 1813, prin acţiunile mitropolitului Chişinăului au survenit schimbări şi în comunitatea monahală. Sunt înlăturaţi de la conducere călugării athoniţi, dându-se prioritate celor din partea locului. Treptat se schimbă şi componenţa etnică a rugătorilor.

În anii 1819-1820 comunitatea monahală de la Căpriana cunoaşte o perioadă de intensă activitate în vederea reconstruirii bisericii cu hramul Adormirii şi aşezării mănăstirii în calitate de reşedinţă de vară a mitropolitului Chişinăului. În această perioadă este atestat arhimandritul Chirii Andrianopolitis, stins din viaţă la 5 noiembrie 1821. După cum arată inscripţia de pe piatra de mormânt, în 1819-1820 a fost „... ca un arhitect la prefacerea ca din nou a bisericii mari din mănăstirea Chipriana” şi „namestnic (al) Mitropoliei Moldaviei”.

În primăvara anului 1821 călugării de la Căpriana sunt martorii ceremoniei de înhumare a mitropolitului Gavriil, eveniment care scoate intr-un fel mănăstirea din monotonia ce se stabilise aici de secole.

Pe la 1837 în rândurile comunităţii monahale au loc alte schimbări importante, deoarece mănăstirea este retrocedată călugărilor de la Zograf. După această dată, la Căpriana îşi fac din nou apariţia stareţii şi monahii athoniţi. în 1839, când mănăstirea a fost vizitată de scriitorul rus N. I. Nadejdin, la oficierea slujbei religioase în biserică se rosteau rugăciuni în limba slavonă şi „moldovenească” şi cântau două coruri: unul în limba greacă, iar altul - „moldoveneşte” (româneşte). Aceasta ne face să credem că din frăţia de monahi făceau parte în afară de moldoveni şi călugări athoniţi.

Deşi în 1873 mănăstirea Căpriana este trecută, cu toate averile ei, sub administrarea Ministerului de Externe al Imperiului Rus, în perioada ulterioară, până la Începutul Primului Război Mondial, călugării de la Zograf continuă să rămână la conducerea mănăstirii. în 1888 monahul Andronic de la Căpriana este desemnat preot în satul Ferapontievca de pe Dunăre. La 1891 îl aflăm din nou la Căpriana, iar la 15 martie acelaşi an, el pleacă pentru un an să se închine la Zograf. În 1890, călugării de la Căpriana Antonie de Zograf, Hristodul de Zograf şi stareţul Grigore de Zograf au făcut donaţii în bani în folosul Societăţii Misionare Ortodoxe din Chişinău. Tot în acelaşi an este admis ca posluşnic Igor Tolmacev, venit de la Casa Arhierească de pe Don215, iar ieromonahul Ilarion este transferat de la Căpriana la mănăstirea Frumoasa216. Prin dispoziţia conducerii eparhiale din 25 octombrie 1890 sunt numiţi posluşnici la Căpriana: Vasile Dron din Chişinău, Elisie Bivol din satul Costeşti şi Mihail Golşa din Sucleea217, iar la 30 octombrie 1891 a decedat călugărul Avramie218. în anul 1900 un grup de monahi de la Căpriana - Andronic, Antonie, Nicanor, Samuil de Zograf şi stareţul Teofilact - îşi onorează cotizaţiile de membri ai Comitetului Eparhial Chişinău al Societăţii Misionare Ortodoxe. În acelaşi an au devenit ascultători ai mănăstirii Dumitru Salcuţan şi Alexei Voiţiţchi220. La începutul lui 1901, după cum reiese dintr-o informaţie prezentată instanţelor superioare de către stareţul Teofilact, comunitatea monahală de la Căpriana includea un stareţ, 5 ieromonahi, 3 ierodiaconi, 8 monahi şi 6 posluşnici, adică 23 de persoane. Către 1905 creşte mult numărul călugărilor de la Căpriana care făceau parte din Societatea Misionară Ortodoxă. în afară de cei menţionaţi mai sus, către această dată îi aflăm înscrişi în Societate pe monahii Ghenadie, Teoctist, Dometian de Zograf, Panaret de Zograf, Teodorit de Zograf.

Intrarea Bulgariei în război de partea alianţei germano-austriace a determinat autorităţile ţariste să-i deporteze pe călugării bulgari de la Căpriana în provinciile din estul imperiului. Din lista întocmită la 12 decembrie 1916 făceau parte monahii bulgari Samuil, Nicodim, Meletie, Irinarh, Nichita, Arcadie, Daniil, precum şi posluşnicii Hristo Diamandi, Raico Dimitriev şi Ivan Vasiliev. Tot atunci ei au fost internaţi la Chişinău la dispoziţia Arhiepiscopiei Chişinăului şi a Hotinului, de unde urmau să fie deportaţi. Soarta lor de mai departe rămâne necunoscută. Conform aceleiaşi surse, la Căpriana au rămas numai monahi moldoveni. După cum arată unele date, în aceste condiţii un număr destul de mare de călugări bulgari originari din Basarabia, care făceau parte din comunitatea Căprianei, au reuşit să evite deportarea, luând calea spre mănăstirea Zograf, unde s-au stabilit pentru totdeauna. Astfel, dintr-o informaţie privind comunitatea monahală de la Zograf aflăm că monahii Antonie, Benedict, Pavel şi Teofil veniseră în frunte cu arhimandritul Vladimir, econom la schitul Condriţa, dependent de mănăstirea Căpriana, aducând cu ei sume mari de bani. Prin 1945 aceşti călugări aveau vârsta de 50-70 de ani, ceea ce însemna că pe la 1917, când părăseau Căpriana, erau destul de tineri, încadrându-se foarte curând în viaţa monahală de la Athos. Mai mult, arhimandritul Vladimir fu ales egumen al mănăstirii Zograf, rang pe care în 1945 continua să-l deţină. Locul monahilor bulgari este pretins de monahi ruşi, care ajung, treptat, să domine (până în 1918) frăţia monahală de la Căpriana. Evenimentele ce s-au derulat în această perioadă, haosul provocat de război, lipsa încă a unor autorităţi locale le-au dezlegat mâinile călugărilor ruşi, care au recurs la mari abuzuri. După cum relata presa vremii, ei au înstrăinat fără niciun drept obiecte de cult de mare valoare care aparţineau de secole mănăstirii. între care şase cruci de argint aurite, două evanghelii mari, îmbrăcate în argint aurit, între ele şi cea dăruită de Petru Rareş la 1544, două potire mari aurite şi racla de argint cu sfintele moaşte ale sfinţilor mucenici Chirie, lulita şi Gheorghe. În 1917-1918 mulţi monahi ruşi, în frunte cu stareţii Iacob şi Pitirim de aceeaşi etnie, jefuind crunt mănăstirea, o părăsesc. în aceste condiţii, treptat controlul asupra mănăstirii este preluat de monahii din partea locului. Deja în 1918 frăţia monahală a Căprianei se completează cu monahi băştinaşi: Ioachim Popa din satul Cornova, Theodor Sârghii şi Simion Sârbu din Bravicea, judeţul Orhei, iar din judeţul Chişinău – de fiii de ţărani Gheorghe Batâr din Horodişte, Gheorghe Clima din Pârjolteni, judeţul Soroca, iar din satul Gura-Căinari – de Cozma Cazac, care se aflau la ascultare în mănăstire de trei ani, toţi în vârstă de la 32 până la 45 de ani.

Ca urmare a unirii Basarabiei cu România în 1918, biserica locală, inclusiv mănăstirea Căpriana, trece sub cârmuirea bisericească naţională. La acea dată din frăţia monahală de la Căpriana făceau parte 2 ieromonahi, 5 ierodiaconi, 13 monahi şi 51 de fraţi. Consolidarea clerului băştinaş era sprijinită de arhiepiscopul Basarabiei Gurie Grosu, care în noiembrie 1920 efectua o vizită canonică la acest locaş sfânt. Cu această ocazie, ierarhul l-a ridicat la rang de arhimandrit pe egumenul Natanail Rotaru şi a tuns în călugărie alţi doi fraţi. Către 1924 comunitatea monahală a Căprianei era alcătuită din 37 de monahi şi 60 de fraţi.

Evenimentele legate de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi răpirea Basarabiei s-au răsfrânt negativ şi asupra stării economice şi componenţei frăţiei de monahi. Astfel, conform unor date statistice din 8 decembrie 1943, aceasta se caracteriza prin următorii indici numerici: „călugări - 42, fraţi - 10”.

Alte informaţii statistice privitoare la comunitatea mănăstirii datează din perioada postbelică. Astfel, în 1945 aici erau 43 de monahi, iar în 1949 - 62 de fraţi şi ascultători. La 1 ianuarie 1951, în documentele oficiale sunt atestaţi 47 de monahi şi 18 ascultători238. Dintr-o altă informaţie oficială din acelaşi an239 privitoare la mănăstirile de bărbaţi din Eparhia Chişinăului aflăm alte date privind structura de vârstă a comunităţii de la Căpriana. Astfel, vârsta celor 65 de monahi şi ascultători varia: între 18-30 de ani (1); între 30-40 de ani (5); între 40-50 de ani (15); între 50-60 de ani (13); între 60-70 de ani (12); mai mult de 70 (17); mai mult de 80 (2).

Dintr-o scrisoare a episcopului Nektarie din 1951 aflăm că monahul Ardalion Madan de la Căpriana a plecat într-o direcţie necunoscută, pierzându-i-se urma240. Precum reiese dintr-un raport oficial din 18 iulie 1952, se arată că, la închiderea mănăstirii Hârjauca, 3 monahi din acest locaş au trecut benevol la Căpriana241, iar din mănăstirea Curchi, conform rapoartelor din 29 octombrie 1953242 şi din 18 noiembrie 1953, au trecut alţi 18 monahi. Ulterior, până la închiderea mănăstirii Căpriana, în 1962, aici şi-au găsit loc de sălăşluire şi monahi pribegi din alte mănăstiri, persecutaţi de autorităţi, cum ar fi cazul ieromonahului Averchie (Mereuţa Avxentii)243 sau a lui Epifan Vremere244, care s-au stabilit la Căpriana în 1953 şi, respectiv, în 1954. In octombrie 1957, la mănăstire trăiau 57 de călugări.

Către 7 iulie 1959 autorităţile au reuşit să închidă 5 mănăstiri, ale căror monahi urmau, o parte, să se întoarcă la viaţa laică şi să fie angajaţi „în câmpul muncii”, iar alţii erau repartizaţi pe la mănăstirile nelichidate, între care şi Căpriana, unde au venit trei monahi de la Suruceni şi trei de la Ţigăneşti”, rămânând să activeze, dar de data aceasta în condiţii deosebit de restrânse. Conform unor informaţii oficiale din 12 decembrie 1959, mănăstirile rămase au fost supuse la impozite deosebit de grele nu numai pe venit, dar şi pentru arenda imobilelor naţionalizate de stat şi primite în folosinţă.

Destinul monahilor care au părăsit mănăstirea rămâne în mare parte necunoscut, mulţi dintre ei au pribegit, rămânând neajutoraţi pe drumuri. Ba mai mult, precum reiese din corespondenţa episcopului Nektarie cu patriarhul Aleksie, acesta din urmă, într-o scrisoare din 12 noiembrie 1962, solicită să fie ţinută evidenţa călugărilor plecaţi de la Căpriana, să le fie interzisă oficierea serviciului divin şi să fie încadraţi în câmpul muncii.

Astfel, din ultimii ani de până la închiderea mănăstirii de către autorităţile sovietice posedăm următoarele informaţii privind comunitatea monahală de la Căpriana: în 1958 aici erau atestaţi 55 de rugători252, în 1959, 1961 -8 1 255 - 91 de monahi de toate categoriile, 13 erau egumeni, iar unul era schiegumen254 (călugăr în treapta de schimă), iar în anul lichidării mănăstirii, în 1962, erau adăpostiţi 84 de călugări255. Creşterea numerică a comunităţii de la Căpriana în ultimii ani de funcţionare a locaşului se explică prin faptul că în perioada indicată existau doar trei mănăstiri de călugări din cele şapte câte activau odinioară în toată Eparhia Chişinăului. Mulţi monahi şi ascultători de la mănăstirile lichidate şi-au găsit refugiu pentru scurt timp la mănăstirea Căpriana. Chiar în 1962 la Căpriana se stabilesc 21 de monahi veniţi după închiderea mănăstirii Hârbovăţ.

Pe parcursul anilor 1945-1962, după cum reiese din unele surse documentare, autorităţile sovietice au supus comunităţile monahale, inclusiv pe cea de la Căpriana, unor restricţii şi hărţuieli rigide, care în ultimă instanţă urmăreau discreditarea monahilor şi a mănăstirii in scopul limitării şi micşorării continue a numărului de rugători, până la lichidare. Atât conducerea mănăstirii, cât şi călugării de rând erau învinuiţi permanent de încălcarea legislaţiei sovietice cu privire la culte. Interdicţiile şi învinuirile de tot felul din partea autorităţilor deveniseră un fenomen obişnuit. Se recurgea la diferite şiretlicuri şi pentru a nu admite stabilirea unor tineri la mănăstire. De asemenea, se făcea în fel şi chip ca să izoleze mănăstirea, comunitatea monahală de credincioşii din satele din împrejurimi, era interzisă oficierea ritualurilor religioase pe la casele creştinilor. Deseori călugării erau impuşi să facă declaraţii organelor de stat privitoare la respectarea prescripţiilor autorităţilor de stat şi de partid. Asemenea declaraţii au fost siliţi să semneze călugării Vitalie Clim, Ilarion Sârbulenco, Pantelimon Mârza şi egumenul Evghenie Adam.

În 1962, odată cu închiderea abuzivă a mănăstirii, este lichidată şi comunitatea monahală. Conform dispoziţiilor autorităţilor sovietice, foştii monahi şi ascultători urmau să se retragă la baştină259, unde li se interzicea categoric oficierea slujbei religioase, ei urmând să se încadreze în câmpul muncii. în continuare, foştii monahi erau urmăriţi de autorităţi, fiind suspectaţi şi deseori nu li se încredinţa un loc de muncă. Unul din călugării Căprianei, părintele Varahil, a mai slujit câţiva ani în parohiile din Susleni şi din Gura Galbenei, apoi 15 ani a trăit într-o mănăstire din Odesa261. Această împrejurare l-a determinat, de exemplu, pe fostul călugăr de la Căpriana Vasile Sava Bernic să se adreseze la 7 decembrie 1964 autorităţilor republicane de a i se elibera un certificat prin care se autentifica faptul că nu s-a făcut vinovat cu nimic şi în acelaşi timp cere o recomandare pentru a obţine mai lesne un loc de muncă. Fostul călugăr de la Căpriana Apolinarii Macrinici (1902-1980), fost egumen al Dobruşei (1949), sălăşluind la mănăstirea Ţigăneşti până în 1959, la închidere este transferat la Căpriana, unde s-a aflat până în 1962, adică până la lichidarea ei, ca după această dată să locuiască în Chişinău, la rudele sale263. Averchie Mereuţă (1892-1979) din 1920 a intrat la mănăstirea Bocancea în calitate de posluşnic, acolo s-a călugărit, devenind ieromonah şi aflându-se până la închiderea mănăstirii în 1947, din 1959 până în 1962 a fost sălăşluitor la Căpriana, după care a trăit în satul Bilicenii Vechi264. însă soarta de mai departe a marii majorităţi a foştilor slujitori de la Căpriana rămâne necunoscută, astfel încât redeschiderea mănăstirii in 1989 şi refacerea comunităţii monahale a Căprianei se face de fapt fără participarea foştilor călugări. Aceasta ne determină să credem că soarta lor in acest răstimp nu a fost uşoară şi că doar foarte puţini dintre ei au ajuns, probabil, la fericita zi de redeschidere a mănăstirii. Astăzi mănăstirea numără 25 de călugări.

DOMENIUL MĂNĂSTIRII CĂPRIANA

La fel ca şi alte mănăstiri din Moldova, Căpriana devine încă din sec. XV-XVI un mare proprietar de moşii şi alte averi mobile şi imobile. Principala sursă de creştere a domeniului mănăstirii, mai ales în sec. XV-XVII, au fost donaţiile din partea unor voievozi, apoi a unor reprezentanţi ai păturilor avute şi, în primul rând, ai boierimii. La începuturile sale, mănăstirea apăru în aşa-numita poiană a lui Chiprian, situată la obârşia râuleţului Vişnevăţ, precum şi în preajma unor mici proprietăţi, care aparţinuseră odinioară fie lui Chiprian, fie domeniului domnesc. Este probabil ca şi Alexandru cel Bun, sprijinind osârdia părintelui Chiprian în vederea întemeierii unei mănăstiri în acest spaţiu, a venit şi el cu unele donaţii, fie către Chiprian, fie, nemijlocit, către mănăstirea nou-întemeiată. Pe cât se pare, în acelaşi perimetru geografic, se prea poate la hotar cu modesta moşie a mănăstirii proaspăt zidite de la izvoarele Vişnevăţului, avea anumite proprietăţi funciare chiar una dintre soţiile lui Alexandru cel Bun, căci în desemnarea hotarelor altor moşii din preajmă pe la 1429 se vorbeşte şi de „hotarul cnea-ghinei”. După cum se admite şi de cercetători, aceasta ar fi Marena doamna, căreia, printr-o carte domnească de la 25 aprilie 1429, Alexandru cel Bun îi dă şi alte proprietăţi imobile din zonă, inclusiv mănăstirea Căpriana cu toate averile sale „soţiei noastre, Cneaghinei Marena, mănăstirea Vişnevăţ, unde este egumenul Chiprian, ca să-i fie ei uric, cu tot venitul şi cu toate folosinţele care ascultă de această mănăstire, ei, şi copiilor ei, iubitului nostru Petru şi altor fii şi fiice a(le) noastre, care vor fi din Cneaghina Marena, şi copiilor lor, şi nepoţilor lor, şi strănepoţilor lor şi răsstrănepoţilor lor, neclintit şi nemişcat niciodată, în veci.” În baza celor arătate până aici, putem afirma că, pentru a fi întemeiată mănăstirea, Alexandru cel Bun a delimitat o bucată din domeniul domnesc situat în această parte a ţării, pe care se efectuau anumite activităţi economice şi care aducea anumite venituri. Anume moşia în cauză, din domeniul domnesc, al cărui hotar, precum am văzut, nu este arătat exact, împreună cu poiana lui Chiprian au constituit averile iniţiale ale mănăstirii de la Vişnevăţ. Prin actul din 25 aprilie 1429 mănăstirea, cu întreaga avere şi veniturile sale, este dată cneaghinei Marena şi urmaşilor ei. După cum reiese din actele ce poartă data de 1 aprilie 1470, după 1429 în averile şi statutul mănăstirii nu au avut loc schimbări esenţiale. După încetarea din viaţă a Marenei doamna, mănăstirea cu averi şi venituri a trecut în stăpânirea fiicei sale Chiajna, care, în scurtă vreme după ce nepotul ei Ştefan cel Mare, prin cartea domnească de la 1470, a transmis mănăstirea Vişnevăţ în subordinea celei de la Neamţ, a insistat ca o parte din averile mănăstirii pe care ea le-a avut drept moştenire de la mamă-sa, Marena doamna, să fie date mănăstirii Neamţ din partea ei. Aceasta s-a întâmplat la 7 mai 1470, în conformitate cu hrisovul domnesc dat de cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare. În act sunt indicate în linii mari aceleaşi averi enumerate în actul de danie din 1429 al lui Alexandru cel Bun, averi din care urma să fie oferită mănăstirii Neamţ, în numele Chiajnei, „prisaca lui Chiprian la Botne”. Din descrierea hotarului prisăcii putem conchide că era vorba de o avere imobilă destul de întinsă: „iar hotarul acestei prisăci să fie începând din jos, de unde cade Molovateţul în Vişnevăţ, apoi în sus de Vişnevăţ, până la obârşie, şi poienele de la obârşia Vişnevăţului, toate până la hotarul cneghinei, iar de la mănăstire drept la Târnauca, apoi peste Târnauca, drept la Cârlani, înapoi la hotarul cneghinei”. Astfel, atât mănăstirea de la Vişnevăţ, cât şi fostele ei averi, împreună cu cele ale lui Chiprian, primul egumen al mănăstirii, au fost transmise de Chiajna sub stăpânirea mănăstirii Neamţ.

Din izvoarele care s-au păstrat nu putem şti cu certitudine cât timp s-a perpetuat această stare de lucruri, dar pe la 1544-1545, după cum se subînţelege din inscripţia lui Petru Rareş şi a Elenei doamna, mănăstirea Căpriana capătă, se prea poate prin gestul aceluiaşi fiu al lui Ştefan cel Mare, statut de mănăstire aparte, stăpânind toate averile de altădată. Dacă în privinţa reconstruirii bisericii mănăstirii Căpriana de către Petru Rareş se cunosc date destul de verosimile, apoi referitor la unele danii de moşii sau de alte averi imobile tăcute de Petru Rareş nu posedăm informaţii sigure. De exemplu, s-a păstrat prin copii târzii o carte de hotărnicie de la Petru Rareş, care ar fi fost întocmită pe la 1544-1545, prin care se desemna hotarul unei deosebit de vaste moşii, care ar fi aparţinut mănăstirii Căpriana. Această carte de hotărnicie cuprinde un număr considerabil de moşii, inclusiv dintre cele care ulterior într-adevăr se vor afla în stăpânirea mănăstirii Căpriana. La o examinare mai atentă a acestei hotarnice pe care o cunoaştem după o copie (suret) din 20 mai 1852267, putem conchide cu uşurinţă că ea nu are analogie cu niciun act domnesc din epoca lui Petru Rareş şi din sec. XVI în general. Cel puţin din acest considerent putem afirma cu certitudine că este vorba de un fals. Este interesant să menţionăm că mistificarea la o dată anterioară, la 13 mai 1812, a fost demonstrată cu lux de amănunte de către inginerul hotarnic Constantin Catargiu268. Prin urmare, acest document nu poate servi drept temei pentru a găsi un răspuns la întrebarea dacă Petru Rareş a dăruit proprietăţi imobile mănăstirii Căpriana.

Mai sigură ne pare informaţia privind o bogată danie de multe moşii date mănăstirii Căpriana de Alexandru Lăpuşneanu. Este vorba de o carte domnească din 11 aprilie 1560 (după alţi editori -1552 (7060), 1559), păstrată după un suret din 1753-1754, făcut de călugărul Iacov de la mănăstirea Căpriana, după care ulterior s-au făcut alte copii. Conform acestui document, Alexandru Lăpuşneanu întăreşte şi transmite mănăstirii Căpriana moşiile „Lozova, şi Miclăuşenii, şi Părjoltenii, şi Oneştii, şi Sadova, şi Bălicenii, şi Lucenii, şi Vornicenii, şi Dumenii, şi Glăvăşănii, şi Breţişcanii, şi Zăpenii, şi în jos Purcarii, la fântâna Purcarilor, şi cu un iezăr şi toate gârlele Fătului, şi Fincova, şi Pepelii, unde cade în balta Copanca, şi toate părţile satului Popăuţii, şi Alexinţii, şi vadul Ciorăştii, şi trei fălci de vie la Cotnari... Iar hotarul acestor mai sus scrise sate, ca să fie a tuturor satelor, cu iazuri şi cu mori, pe unde vor fi locurile, şi după a sale vechi hotară, pe unde din veci au umblat.”269 Pe parcursul unei îndelungate perioade, până în primele decenii ale sec. XX, aceste moşii au figurat aproape permanent în documente ca aparţinând mănăstirii Căpriana. Unele dintre moşii sau unele părţi ale lor, precum şi alte averi imobile, cum ar fi mori, vii, iazuri, păduri, dar şi sălaşe de ţigani, au devenit proprietate mănăstirească prin bunăvoinţa altor donatori, iar Alexandru Lăpuşneanu şi alţi domni care au urcat ulterior pe tronul Ţării Moldovei nu au făcut altceva decât să reîntărească prin cărţi domneşti apartenenţa lor la domeniul mănăstirii Căpriana. Un exemplu grăitor în această privinţă ni se pare a fi satul Alexinţi, care, la o dată anterioară lui 11 aprilie 1560, a fost dăruit mănăstirii Căpriana de către Maria, fiica lui Spancioc270, iar Alexandru Lăpuşneanu dăruind locaşului, la 1560, alături de alte sate şi „Alexinţii” nu făcea altceva decât să confirme dania făcută de fiica unui boier. Drept recunoştinţă, donatoarea a fost înmormântată la Căpriana. Această proprietate a fost reconfirmată ulterior şi de alţi voievozi din a doua jumătate a sec. XVI – începutul sec. XVII, după cum reiese dintr-un act de întărire al lui Radu Mihnea voievod, din 12 ianuarie 1617271, precum şi din cel de la Miron Barnovschi din 1626/1627, în care se delimitează şi hotarul satului Popăuţi272. Pe la mijlocul sec. XVII stăpânirile mănăstirii Căpriana erau în continuare destul de mari, căci după cum rezultă dintr-un zapis privind hotarele satului Bostancea, ţinutul Orheiului, acestea aveau hotar comun pe un segment al lor cu una din moşiile mănăstirii Căpriana.
După cum arată izvoarele ulterioare, pe moşiile mănăstirii se constată totuşi o situaţie destul de grea, deşi unii domni, Alexandru Coconul, Eustratire Dabija, fac scutiri de dări pentru unii locuitori ai satelor mănăstireşti. De exemplu, în cartea domnească dată de Eustratie Dabija la 16 ianuarie 1662 se arată că „... venit-au ... călugării de la sfânta mănăstire numită Căpriana unde este hramul Adormirii... şi plânsu-s-au cu mare jale că sfânta mănăstire a ajuns la sărăcii şi lipsă şi toate satele pe care le-a avut sfânta mănăstire s-au pustiit şi nu are nici un sat cu oameni”. Prin acelaşi act voievodul încearcă să ajute mănăstirea, de aceea „miluit-am..., întărit-am şi dat-am slobozenie faţă de o selişte a sfântei mănăstiri numită Popăuţi... care fusese pusteită de mulţi ani, şi pe oamenii care se ocupă acolo pe acea selişte ertatu-i-a domnia mea din acei treizeci de oameni, cu casele de orice gloabe, de şugubină, de zloţi, de taleri şi cele mai mărunte angarale, câte vor fi în ţara domniei mele, să nu dea nimic în vecii vecilor, ci să fie numai pentru trebuinţa sfântei mănăstiri, şi să facă acei oameni moară... pe gârla Ciorna...”.

Informaţii deosebit de preţioase privind averile şi veniturile mănăstirii Căpriana, care de altfel erau rău administrate de călugării din partea locului, descoperim şi în actul de la 30 ianuarie 1698 al lui Antioh Cantemir voievod, prin care acesta inchină Căpriana mănăstirii Zograf de la Muntele Athos. în acest document, printre altele, se arată că mănăstirea moldovenească se închină „...cu toate ocinile date de ctitori, cu sate şi cu vecini, care vor fi ai mănăstirii, şi cu vii, şi cu vecinii bisericeşti, şi de casă, şi cu ţigani, şi cu iezături, şi cu mori, şi cu iazuri, adică bălţi cu peşte, şi cu grădini, şi cu prisacă, şi cu tot venitul, cu vite, şi cu alte dobitoace, şi cu tot venitul din câmp şi din pădure, şi de peste tot, de unde vor avea privilegii şi documente, şi de la alţi sfântrăposaţi domni ai Moldovei...”275. Aceste bunuri şi venituri ale Căprianei urmau să fie administrate de „egumenii, şi ieromonahii, şi arhidiaconii, şi călugării” veniţi în acest scop de la Muntele Athos. Pe parcursul sec. XVIII, averile mănăstirii Căpriana au continuat să crească. Aşa, de exemplu, la 20 februarie 1711 Ion Bedraga dăruieşte „mănăstirii Căpriana partea sa din sat din Şendreni ot ţinut Iaşi”’77, iar la 9 mai 1725 mănăstirea obţine, prin uricul de la Mihai Racoviţă, o moşie şi o moară pe Bâc lângă Chişinău (satul Vister-niceni - n.n.), care rămăsese fără stăpân, după moartea serdarului Drace77*. însă mănăstirea fu nevoită ulterior să cedeze o jumătate din această moşie, deoarece aparţinea lui Nicolae Lozinschi postelnicul274. Această împărţeală a continuat să fie recunoscută şi mai târziu, când prin actul de la 3 decembrie 1772280 se stabileşte că satul Visterniceni este stăpânit în comun de mănăstire şi de Constantin Râşcanu vornicul. în 1779 un grup de proprietari „au dat şi-au dăruit ... sfintei mănăstiri Căpriana.... ocina Şendreni..., partea lor ...cu vad de moară şi iazuri, şi cu pomi din câmpu cu ţarină, şi din păduri, şi cu tot venitul ce să va alege... pentru pomenirea noastră şi a părinţilor noştri din an în an”. La 20 iunie 1780 exemplul lor este urmat de Vasile Triboiu, care dăruieşte partea sa de ocină din satul Şendreni, „parte din bătrânul Săbor”. Pe apele pâraielor şi râuleţelor ce străbăteau moşiile mănăstirii erau construite mori, care şi ele îi aduceau anumite venituri. Nu rareori mănăstirea încheia înţelegeri cu persoane particulare în vederea construcţiei şi exploatării în comun a morilor.

În timpul războaielor ruso-turce din sec. XVIII, când armatele ţariste se aflau pe teritoriul Ţării Moldovei, egumenii Căprianei, pentru a-şi asigura stabilitatea şi drepturile asupra averilor mănăstireşti, se adresau comandanţilor ruşi cu rugămintea de a li se recunoaşte privilegiile. În 1772, bunăoară, mănăstirea reuşeşte să obţină de la comandantul armatei ruse, contele P. A. Rumeanţev, un document prin care mănăstirii i se recunosc drepturile şi privilegiile pe care le deţinea de la voievozii Ţării Moldovei, cu începere de la Alexandru Lăpuşneanu iar în 1773, probabil la rugămintea egumenului, contele recunoaşte apartenenţa satului Purcari şi a lacului din apropiere Corceval la domeniul Căprianei286. în scurtă vreme, printr-o dispoziţie a comandantului militar al oraşului Bender, colonelul Robinder scuteşte de impozite acest sat în folosul locaşului.

Conform recensământului din anii 1772-1773, efectuat în Ţara Moldovei de autorităţile ţariste, mănăstirea Căpriana avea în stăpânire moşiile satelor Ciorna (probabil, satul Alexinţi pe Pârâul Negru sau Cernavoda) cu 15 persoane (capi de familie, contribuabili); Buda – 13; doreşti – 24; Pârjolteni - 26; Horodişte – 41; Sadova – 26; Micleuşeni - 27; Lozova – 64; Vorniceni – 42; Malcoci – 4; Scoreni – 16; Căpriana –16; Condriţa – 5288. Aceste date confirmă că moşiile sus-numite au continuat să rămână fără nicio schimbare în stăpânirea mănăstirii Căpriana.

Din alte izvoare din aceeaşi perioadă mai aflăm că mănăstirea Căpriana, în afară de sate şi mori, mai avea şi un număr considerabil de stupi. De exemplu, în 1772 mănăstirea intră în urma unui schimb în posesia a „o sută de mătci”, iar în 1773 locaşul este scutit de impozite pe 500 de stupi. în plus, mănăstirea avea la acea dată 500 de oi şi suprafeţe considerabile cu viţă-de-vie. Despre aceasta aflăm indirect dintr-un document ieşit din cancelaria de campanie a lui P. A. Rumeanţev, prin care mănăstirea era scutită de dări de pe 1000 de vedre de vin.

După cum reiese din izvoare, mănăstirea avea pe moşiile sale câmpuri arabile, vii, livezi, păduri, fâneţe, care erau lucrate şi îngrijite de către populaţia dependentă de mănăstire din satele ce-i aparţineau, fiind vorba de aşa-numiţii „vecini” menţionaţi în cartea domnească din 30 ianuarie 1698 de la Antioh Cantemir. Aceştia din urmă plăteau în folosul mănăstirii zeciuiala bisericească, îndeplineau diferite prestaţii în muncă pe întreg parcursul anului agricol. în afară de aceasta, după cum arată datele recensământului din 1772-1773, la 1774292 mănăstirea Căpriana mai avea şi un număr de scutelnici, care plăteau impozitele cuvenite mănăstirii, fiind în schimb scutiţi de astfel de îndatoriri faţă de stat.

Sursele istorice ne mai informează că mănăstirea Căpriana a deţinut din timpurile cele mai vechi în proprietate şi sălaşe de ţigani robi, care practicau pe lângă locaşul sfânt diverse îndeletniciri, mai cu seamă meşteşugăreşti. Astfel, la 20 iulie 1763 este atestat un ţigan cizmar, la 13 noiembrie 1803 un căldărar ş. a. în octombrie 1812 mănăstirea Căpriana poseda 20 de sălaşe de ţigani, 30 ţigani robi şi 6 breslaşi (adică meşteşugari -n.n.)293. Prezenţa acestora la mănăstire este atestată în documentele din 17 ianuarie 1660, 28 mai 1667, 1 iulie 1724, 5 martie 1755, 20 decembrie 1780, 13 noiembrie 1803 ş.a.294. Ca şi prin alte mănăstiri, ţiganii de la Căpriana provin din donaţiile voievozilor şi boierilor, alături de alte proprietăţi dăruite mănăstirii. Aşa, de exemplu, Nastasia dăruieşte la 20 decembrie 1780 Căprianei cinci ţigani pentru pomenirea sufletului soţului ei.

Din ultimele decenii ale sec. XVIII şi începutul sec. XIX există un şir de documente, din care se vede că mănăstirea încearcă noi forme de valorificare şi administrare a averilor cu scopul de a obţine tot mai multe venituri. Astfel, sunt date în arendă locuri şi vaduri unor persoane particulare, care urmau să construiască mori, iar veniturile să fie împărţite. Uneori mănăstirea ia împrumuturi băneşti, dă în arendă suprafeţe de pădure, deschide dughene, crâşme şi case pe la târguri, în special la Chişinău.

Pe la 1811-1812, în afară de moşiile menţionate mai sus, mănăstirea poseda „3 vii, 8 mori în Bâc, Işnovăţ şi Ciorna, crâşme, unelte, vite, 300 stupi, nutreţ, 2 case în Chişinău şi vin”. Toate moşiile cu averile lor, ce aparţineau mănăstirii, erau administrate de vechili, selectaţi de egumen atât din rândurile mirenilor, cât şi din rândurile clerului mănăstiresc. Bunăoară, pe la 1753 vechil din partea mănăstirii la moşia Ciorăşti era monahul Daniil Mihnea, iar pe la 1821 era ieromonahul Calist, vechil al moşiei Sineşti (parte a mănăstirii) figura pe la 1817 un mirean pe nume Constantin Sterpu299, în Pănăşeşti pe la 1823 vechilul se numea loniţă Zâgăreanu, şi el un laic.

După unele date, către începutul sec. XIX moşiile îi aduceau mănăstirii un venit de circa 16000 lei pe an, dintre care cea mai mare parte trebuia trimisă la Zograf. Pe timpul stăreţiei egumenului Antim (1805-1811), după cum s-a constatat, au fost comise mari abuzuri. La efectuarea unor controale s-a dovedit că lipsesc documentele necesare care ar dovedi cum s-au cheltuit veniturile mănăstirii. în plus, în aceşti ani mănăstirea a luat credite în valoare de alte 16000 de lei, cărora de asemenea li s-a pierdut urma. În 1813, prin eforturile mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni aceste abuzuri au fost curmate. Mai mult, mănăstirea Căpriana, cu toate averile şi veniturile ei, a fost trecută, cu sprijinul coroanei ruse şi al Sfântului Sinod din Sankt Petersburg, din subordinea mănăstirii Zograf în cea a Casei Arhiereşti din Chişinău. După această dată, mănăstirea Zograf trebuia să încaseze doar embaticul anual stabilit în sumă de 1 500 de lei. Ulterior însă călugării de la Muntele Athos, în urma mai multor demersuri către ţar, au obţinut majorarea embaticului provenit din veniturile mănăstirii Căpriana până la 4500 de lei anual şi mai mult.

După 1813, precum atestă izvoarele documentare, veniturile şi cheltuielile mănăstirii Căpriana au fost supuse unui control mai riguros din partea Arhiepiscopiei Chi-şinăului şi Hotinului. De astă dată mănăstirea Căpriana, moşiile şi veniturile acesteia au început să fie administrate de monahi băştinaşi. Aceste măsuri au permis mănăstirii să întoarcă toate datoriile creditorilor, iar prin 1819-1820 să efectueze lucrări de proporţii în vederea reconstruirii mănăstirii şi mai ales a bisericii Adormirea Maicii Domnului, lucrări care necesitau mijloace financiare considerabile.

Una din măsurile principale care avea drept scop îmbunătăţirea administrării averilor mănăstireşti după 1813 a fost utilizarea pe larg a arendei. Astfel, pe parcurs de câteva decenii au fost date în arendă majoritatea moşiilor mănăstireşti (Todireşti, Lozova, Şendreni, Scoreni, Căpriana, Ciobanca, Ciorăşti, Pârjolteni ş.a.). De asemenea, erau date în arendă sectoare de pădure, mori, părţi şi chiar moşii întregi303. De exemplu, la 15 octombrie 1870 se încheie un contract de dare în arendă a moşiei satelor Căpriana şi Ciobanca, cu excepţia suprafeţelor de pădure şi a unor posesiuni mănăstireşti, între mănăstirea Căpriana (în persoana egumenului Cozma), pe de o parte, şi Eftimie Stepanov, pe de altă parte, pe un termen de 5 ani (1871-1875). Arendatorul se obliga să dea în schimb mănăstirii 10 chile de grâu, 10 chile de orz şi 15 stoguri de fân, în valoare totală de 1 455 ruble. Iar dijma de la „nadelurile” (loturile) ţărăneşti, în valoare de 3 121 ruble 20 copeici, 11 va reveni arendatorului. Dintre moşiile Căprianei o parte (Pârjolteni, Horodişte, Scoreni şi Ciorăşti) au fost împărţite drept loturi la 278 gospodării ţărăneşti, care însumau 1 386 desetine, 1 302 stânjeni.

Conform catagrafiei din 1817, mănăstirii Căpriana îi aparţineau moşiile Horodişte, cu 85 gospodării; Sadova – 101; Pârjolteni – 63, Oneşti – 19, Buda – 20, Ciorăşti – 83, Căpriana – 57, Scoreni –- 55, Malcoci – 33, Micleuşeni – 55, Lozova – 129, Vorniceni – 112 gospodării ţărăneşti. Conform unui contract de arendă din 1835, mănăstirii Căpriana îi mai aparţineau şi satele Popăuţi şi Parcani. Ulterior, pe parcursul aceluiaşi secol, mănăstirea Căpriana intră în stăpânirea altor moşii. După cum se arată într-un document din 1873, mănăstirii îi mai aparţineau moşiile Şendreni, Todireşti (judeţul Tighina), Antonovca (judeţul Cetatea Albă), Baurci-Moldoveni (judeţul Ismail). După calculele lui Mitrofan Purişchevici, către 1873 întregul domeniu funciar al mănăstirii Căpriana număra în totalitate 49 896 desetine.

Nu rareori între mănăstire şi proprietarii (moşieri, răzeşi, ţărani) din vecinătate izbucneau neînţelegeri în privinţa identificării hotarului, unii ţărani intrau pe păşunile mănăstirii, tăiau ilicit pădurea, dădeau foc fânului, aducând pagube economiei mănăstireşti309. Iată de ce adeseori mănăstirea apela la autorităţile de stat în vederea redelimitării hotarelor310 diferitor moşii ce îi aparţineau, iar câteodată apela şi la judecată.

La 6 martie 1837, în urma unor demersuri repetate pe lângă guvernul ţarist şi Sfântul Sinod al Bisericii Ruse, călugării de la mănăstirea Zograf, în baza actului de închinare din 1698 al lui Antioh Cantemir, reuşesc să-şi restabilească drepturile şi controlul asupra mănăstirii Căpriana şi asupra întregului ei domeniu. Astfel, începând din 1837 şi până în 1873, mănăstirea şi veniturile ei sunt administrate de călugări veniţi de la Muntele Athos. Nu este întâmplător că în această perioadă (ca şi altădată) cea mai mare parte a profiturilor lua din nou calea spre mănăstirea Zograf. După cum menţiona un contemporan pe la 1848, mănăstirea Căpriana continua să stăpânească satele arătate mai sus, ale căror moşii aveau „12850 desetine de pământ arabil şi 27 100 desetine de păduri cu arbori deosebit de preţioşi”.

În izvoarele aflate la dispoziţia noastră nu posedăm decât informaţii disparate în privinţa destinului de mai departe al veniturilor Căprianei din perioada de subordonare faţă de călugării de la Zograf. Prin anii ’60-’70 ai sec. XIX mănăstirea Căpriana acorda ajutoare foştilor ei călugări bulgari, ajunşi episcopi în teritoriile populate de bulgari în Imperiul Otoman, pentru studiile tinerilor bulgari în şcolile din Imperiul Rus şi pentru susţinerea activităţii literare şi cărturăreşti a unor tipografii şi a unor intelectuali bulgari314. Conform datelor din 1870, mănăstirea Zograf stăpânea în Basarabia 50000 ha de pământ al Căprianei, precum şi 400 000 ruble păstrate într-o bancă din Sankt Petersburg. Soarta acestor bani rămâne necunoscută până în prezent.

La 9 martie 1873 statutul mănăstirii Căpriana se schimbă din nou. De astă dată, prin înalta poruncă imperială toate bunurile mănăstirilor închinate locurilor sfinte, inclusiv cele ale Căprianei, sunt transmise sub cârmuirea Ministerului Afacerilor Externe al Imperiului Rus, în acelaşi an moşiile satelor Căpriana şi Ciobanca sunt trecute din stăpânirea mănăstirii Căpriana în subordonarea Direcţiei de administrare a bunurilor statului din guberniile Herson şi Basarabia, iar veniturile lor

urmau să fie depuse în secţia Chişinău a Băncii de Stat a Rusiei. Pentru a ne face o impresie mai amplă despre bogatele moşii ale Căprianei, vom cita unele date concrete din actul de transmitere a averilor moşiilor Căpriana şi Ciobanca instanţelor nominalizate mai sus. Astfel, în 1873, aceste două moşii aveau în posesie „Toată suprafaţa pământurilor moşiei – 7921 d(esetine) 2202 s(tânjeni), inclusiv: a) pământ arabil şi fâneţe – 518 d. 1017 s.; b) nadeluri ţărăneşti – 1 249 d. 816 s.; c) păduri - 6 037 d. 500 s.; d) livezi şi vii – 35 d. 1 356 s.; e) suprafeţe necultivate – 44 d. 2245 s. Din pământul rămas din terenurile ţărăneşti se trec în folosinţa posesorului 454 d. şi 1 708 s., iar restul pământului - în folosinţa mănăstirii, inclusiv 2 livezi, 2 mori de apă, 2 stâni, 4 vii şi pământul bisericesc - 36 d. 1068 s.”3,8 Alte moşii la 3 şi 7 septembrie 1873 au fost vândute la mezat: Parcani şi Popăuţi 586 desetine cu 4 500 ruble; Scoreni 389 desetine cu 2 705 ruble şi Horodişte 201 desetine cu 970 ruble319.

Astfel, din informaţiile citate se poate observa că până în anul 1873 mănăstirea Căpriana poseda un domeniu funciar impresionant, alcătuit din moşii întinse, de zeci de mii de hectare de terenuri arabile, livezi, vii, păşuni, fâneţe, păduri, iazuri, precum şi alte averi imobile, cum ar fi construcţiile de diversă destinaţie din incinta mănăstirii şi din preajma ei, apoi mai multe mori, case, cârciumi, dughene, stâne, prisăci etc. Mănăstirea mai avea în proprietate numeroase cirezi de vite, turme de oi etc. Toate aceste avuţii aduceau mănăstirii venituri deosebit de mari, care numărau zeci şi zeci de mii de ruble în aur anual. Imensele profituri ale mănăstirii Căpriana trezeau permanent „interesul” diferitor părţi, cum ar fi mănăstirea Zograf, pe de o parte, şi Casa Arhierească, pe de altă parte, apoi coroana rusă, prin intermediul instituţiilor sale de stat (Ministerul Afacerilor Externe, Fondul proprietăţii de stat ş.a.), moşieri, arendatori ş.a., care într-un fel sau altul încercau să obţină controlul asupra unor moşii ale domeniului mănăstiresc, precum şi asupra veniturilor provenite din activităţile economice şi de afaceri ale mănăstirii în general.

Din 1873 situaţia economică a mănăstirii Căpriana se schimbă brusc. Mare parte a domeniului şi a veniturilor ei trece sub controlul Ministerului Afacerilor Externe şi al Fondului proprietăţii de stat al coroanei ruse. Sub controlul direct al mănăstirii basarabene a rămas doar o foarte mică parte a fostului ei domeniu.

Conform unor date publicate, o parte din veniturile mănăstirilor străine care aveau moşii în Basarabia (inclusiv stăpânirile mănăstirii Căpriana metoc al Zografului) erau alocate pentru construcţia unor biserici, de exemplu, în 1887 au fost alocate pentru înălţarea unor locaşuri sfinte în satele Rădeni, Sauca şi Trebujeni320. Către sfârşitul sec. XIX mănăstirea avea în posesie, după unele informaţii, 12 850 desetine de pământ arabil şi peste 27 100 desetine pădure, după datele Consistoriului din Chişinău, suprafaţa totală a proprietăţilor mănăstirii fiind de 21 754 desetine, iar după datele Ministerului Domeniului Statului, suprafaţa întreagă a proprietăţii era de peste 39 950 desetine.

Dintr-o informaţie oficială aflăm că la începutul sec. XX mănăstirea Căpriana avea doar 150 desetine de pământ322, într-o asemenea stare mănăstirea Căpriana a intrat în sec. XX, fiind controlată în mare parte de călugări şi stareţi străini, mai cu seamă bulgari şi ruşi. Evenimentele legate de declanşarea Primului Război Mondial şi intrarea Bulgariei în acest conflict de proporţii de partea puterilor central-europene a determinat autorităţile ruseşti să intervină prompt şi la mănăstirea Căpriana, unde erau adăpostiţi mai mulţi călugări bulgari, care pe diferite căi susţineau financiar autorităţile şi biserica bulgară. Această împrejurare a dus la luarea deciziei ca aceştia să fie deportaţi în adâncul Rusiei. în condiţii de război, guvernul ţarist a confiscat toate averile mănăstirii. Scaunul de stareţ al mănăstirii Căpriana a fost încredinţat monahilor ruşi, care, în condiţiile dezastrului şi haosului provocat de război, au recurs la abuzuri, risipind averile mănăstireşti şi înstrăinând multe din valorile şi obiectele preţioase de cult ale mănăstirii. în legătură cu aceasta un martor ocular relata de la faţa locului în 1918 că stareţii ruşi Iacob şi Pitirim ai Căprianei au vândut: „40 vase mari cu vin, 3000 puduri de pâine, 50 porci mari, 100 porci mici, 8 boi, 70 care cu fân, doage de gospodărie în valoare de 4 000 ruble, varză tot de aceeaşi valoare”. Ba mai mult, aceşti stareţi au întâmpinat cu mare duşmănie mişcarea naţională din Basarabia şi evenimentul Unirii provinciei cu Patria-mamă - România în primăvara anului 1918.

În urma acestui mare eveniment, averile („ruinele”) rămase „sunt luate de Statul Român, iar mănăstirea trece sub cârmuire bisericească naţională”325. Dintre averile expropriate numai pădurile numărau, conform unor date, circa 20 000 ha326. Din fostul domeniu al mănăstirii Căpriana acesteia i-au fost acordate de către noile autorităţi o moşie de 165 desetine. Confiscarea proprietăţilor funciare rămase a fost efectuată în conformitate cu Legea agrară a Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1918, care prevedea că se expropriază pământul mănăstirilor, lăsându-se fiecărei mănăstiri (inclusiv Căprianei) 0,5 ha pământ arabil de fiecare călugăr sau frate, viile şi grădinile de pomi roditori, în scurt timp însă această prevedere a fost modificată prin legea adoptată de Parlamentul României la 13 martie 1920, prin care se stipula că mănăstirilor locale li se lasă în proprietate câte 50 ha de teren cultivabil, viile şi grădinile de pomi roditori. Legea a intrat în vigoare la data adoptării. în urma reformei către 1922, mănăstirii Căpriana, cu o frăţie de 63 de monahi, îi rămăsese în posesie „17 ha [teren arabil], vie 12 ha, livadă 6 ha, grădină de zarzavat, 5 iazuri, 3 ha vatră neproductivă, 1 moară de foc [motor cu aburi], [în incintă mănăstirea avea] 5 case cu mai multe rânduri [etaje], 5 case cu un rând, la Chişinău are mitoc pe strada Mihai Viteazul nr. 48”329. Către 1924 averea mănăstirii a fost „redusă la 50 ha, ca la toate mănăstirile basarabene”330. în 1931 un călugăr de la Căpriana, caracterizând situaţia mănăstirii, arăta că ea se află „într-o stare materială deplorabilă şi în mare criză financiară”. De altfel, după cum menţionează acelaşi autor, această stare de lucruri era caracteristică pentru întreaga ţară331. în perioada respectivă mănăstirea nu a primit subvenţii băneşti din partea statului.

Către 1939 însă situaţia materială a mănăstirii s-a îmbunătăţit evident. O publicaţie contemporană arăta că la acea dată „monahii se hrănesc şi se îmbracă din munca pe care o desfăşoară pe pământul sfântului locaş. Mănăstirea avea pe atunci 50 ha pământ arabil, 25 ha pădure, 100 ha în folosire şi alte 200 ha tot de pădure, cu care a fost «înregistrată». Mai avea vii, iazuri, mori şi case.”332.

Din păcate, nu am izbutit să identificăm izvoare documentare care ar reflecta starea de lucruri la mănăstirea Căpriana în perioada de la 28 iunie 1940 până în iunie-iulie 1941, când Basarabia a fost ocupată de Uniunea Sovietică. în schimb, deţinem unele date privitoare la mănăstire din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, răspunzând la o circulară a Consiliului eparhial Chişinău, stareţul şi economul mănăstirii Căpriana prezintă, la 5 octombrie 1942, o informaţie referitoare la averile locaşului, de unde aflăm că la acea dată mănăstirea poseda: pământ arabil - 32 ha; păşune şi fâneaţă - 20 ha; vii şi livezi - 28 ha; pădure - 100 ha; clădiri - 23; exploatări agricole şi industriale - 3 (moară la Căpriana, presă de ulei purtată cu motor, moară la Bucovâţ); mobilier şi obiecte bisericeşti - 495333. Dintr-o altă informaţie din 8 decembrie 1943 desprindem, în afară de datele înşiruite mai sus, alte detalii privind averile mobile şi imobile ale mănăstirii. Astfel, din această sursă aflăm că locaşul sfânt mai avea o pădure-parc - 20 ha, cai - 2, boi - 4, o vacă, un juncan, oi - 30, porci - 2, o căruţă, 2 care, o presă pentru struguri, un cultivator, 6 pluguri, 2 pulverizatoare, o batoză, o treierătoare, 2 semănători, precum şi câteva ateliere de lemnărie, fierărie, rotărie şi dogărie, care nu aduceau venituri şi erau destinate nevoilor gospodăreşti ale mănăstirii334.

La scurt timp după ce noul regim de ocupaţie îşi instalează stăpânirea în Basarabia, noile autorităţi îşi fac simţită prezenţa şi în economia mănăstirii Căpriana. Sub pretextul că nu ajung unelte şi braţe de muncă, chipurile, chiar adunarea monahilor din 10 martie 1945 decide ca în proprietatea mănăstirii să rămână 45 ha, care includ livezi, vii, grădini de zarzavaturi, iar restul 35 ha de pământ arabil şi păşuni sunt cedate sovietului sătesc Căpriana335. în luna mai a aceluiaşi an mănăstirea cedează fabricii de spirt din satul Vorniceni o moară pe Bucovăţ336. Dintr-o informaţie furnizată în 1945 de un înalt demnitar de stat privind averile mănăstireşti din RSS Moldovenească, aflăm că mănăstirea Căpriana poseda 60 ha, inclusiv: pământ arabil - 32 ha, livezi -10 ha şi vii -18 ha, apoi 4 vaci, 2 boi, un cal, 32 oi, 4 porci337. Prin informaţia din 18 septembrie 1945 dintre averi sunt indicate 14-18 ha de viţă-de-vie şi 30 capete de oi şi porci; veniturile mănăstirii sunt estimate la 37 mii de ruble, inclusiv 9 mii de la biserică şi 28 mii de la activităţile gospodăreşti338.

Fie drept urmare a secetei şi a foametei care bântuia pe atunci în RSSM, fie din alte considerente, P. N. Romenski, împuternicitul cu afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse din RSSM, informează, la 3 aprilie 1946, organele de stat despre starea deplorabilă a economiei tuturor mănăstirilor. Drept urmare, la 14 noiembrie 1946, Sovietul (Consiliul) de Miniştri al RSSM adoptă o hotărâre prin care se dă dispoziţie organelor cadastrale să se efectueze măsurarea suprafeţelor arabile şi nearabile de pământ ale mănăstirilor; să se întocmească documentaţia respectivă şi să nu fie înstrăinat nimic din proprietăţile locaşurilor sfinte şi... să fie acordat tot sprijinul în activităţile gospodăreşti, să se pună la dispoziţia mănăstirilor mijloace pentru repararea clădirilor şi a tehnicii agricole, să nu îngrădească activitatea atelierelor lor meşteşugăreşti ş.a340. Cu toate aceste „înlesniri”, situaţia materială a mănăstirilor a rămas deosebit de grea, căci în ultimele luni ale anului 1946 mai multe mănăstiri, inclusiv Căpriana, fac demersuri insistente de a li se reduce dările în cereale către stat. Situaţia mănăstirii Căpriana se complică şi mai mult în prima jumătate a anului 1947, când este lichidată mănăstirea Condriţa şi când frăţiile celor două instituţii au fost contopite, făcând să crească numărul monahilor de la Căpriana. Condiţiile grele din mănăstire îi determinau pe aceştia să le părăsească şi să pribegească prin sate în căutarea unei bucăţi de pâine (exemplul monahului Pantelimon Panuţă de la Căpriana, care a fost urmărit şi persecutat). Situaţia precară în care s-au pomenit mănăstirile încă în 1946 a determinat autorităţile de stat să emită o circulară (21 februarie 1947) prin care urma să se acorde locaşurilor sfinte împrumuturi de stat în cereale, alimente şi material semincer.

La 12 aprilie 1947 se publică alte date referitoare la economia şi averile mănăstirii Căpriana. Astfel, într-o scrisoare, stareţul Ieronim Grosu cerea autorităţilor de stat material necesar pentru a însămânţa 14 ha cu orz, porumb şi ovăz, pe lângă cele semănate din rezervele a numărului de mănăstiri. Astfel, din 15 mănăstiri câte existau, trebuiau să rămână doar trei: una de monahii (Japca) şi 2 de monahi (Chiţcani şi Hârbovăţ). în acest scop, reapar notele critice (mănăstirile ca centre de desfrâu şi boli venerice ş.a.) la adresa mănăstirilor, iar în faţa autorităţilor de stat, de partid, comsomoliste şi a conducerii gospodăriilor săteşti se pune urgent sarcina de a desfăşura o vastă activitate de lămurire în rândurile populaţiei, subliniindu-se faptul că închiderea mănăstirilor este o măsură necesară, prin care se urmărea scopul de a reduce în mod considerabil activitatea religioasă a mănăstirilor, influenţa lor asupra populaţiei şi forţa lor economică. Se cerea de la organele respective de stat ca şi suprafeţele de terenuri care trebuiau să rămână în posesia celor trei mănăstiri să he reduse până la 0,15 ha pentru un sălăşluitor364.

Hotărârea de lichidare treptată a majorităţii mănăstirilor, între care şi Căpriana, s-a luat printr-o decizie oficială din 18 februarie 1959 de către Sovietul de Miniştri al RSS Moldoveneşti. Se arăta că pământurile rămase în posesia mănăstirilor să nu depăşească 0,1 ha pentru fiecare monah, celelalte suprafeţe urmau să fie transferate în fondul funciar de stat şi date în folosinţă gospodăriilor agricole din preajma mănăstirilor care vor fi închise. Toate imobilele mănăstirilor urmau să fie naţionalizate, iar pentru folosirea clădirilor de pe teritoriul locaşurilor sfinte mănăstirile erau obligate să încheie contracte de arendă cu sovietele raionale de deputaţi ale truditorilor.

Potrivit altor documente, cu date între 16 aprilie şi 11 iunie 1959, hotărârea din 18 februarie 1959 a fost adusă la împlinire, fiind reduse într-un termen scurt terenurile aflate în posesia mănăstirii Căpriana, astfel încât i-au rămas 5 ha de pământ arabil şi 3,5 - incinta mănăstirii cu construcţiile sale, deşi, conform hotărârilor oficiale arătate mai sus, mănăstirii urma să-i rămână în posesie, în funcţie de numărul sălăşluitorilor366, 8,4 ha de teren arabil.

În urma acestor hotărâri au fost întocmite aşa-numite-le fişe de evidenţă pentru fiecare mănăstire, care erau semnate de împuternicitul cu treburile Bisericii Ortodoxe Ruse din RSS Moldovenească - A. I. Oleinik. în fişa întocmită pentru mănăstirea Căpriana, nu mai târziu de 1959 erau trecute următoarele date: la mănăstire sălăşluiai! 84 monahi, dintre care 52 slujitori de cult; avea în incintă 3 biserici cu suprafaţa generală de 810 m2 (biserica Sfântul Gheorghe – 260 m2, biserica Adormirii Maicii Domnului - 478 in2 şi cea cu hramul Sfântul Nicolae – 72 nr); dispunea de 5 ha de teren arabil; de un autoturism, un autocamion, 4 cai, 2 boi ş.a.; trei ateliere în care munceau monahii368.

în urma altor măsuri de constrângere întreprinse de autorităţile sovietice, către 7 septembrie 1959 suprafeţele arabile ale mănăstirii au fost aduse până la 2,5 ha, iar comunitatea monahală s-a redus la 62 persoane, dat fiind faptul că în perioada 1 ianuarie - 1 septembrie 1959, un monah a fost transferat la Hârbovăţ, 2 – au plecat acasă, 5 – au murit. A continuat campania de ponegrire a clerului monastic, în presa periodică invocându-se acelaşi motiv – „desfrâu şi atitudine inumană faţă de populaţie”, în cele din urmă, organelor centrale de stat li s-a raportat că pe parcursul anului 1959 au fost închise 8 mănăstiri, iar în 1960 urmau să fie lichidate încă două.

În anii 1960-1961 continuă ofensiva autorităţilor sovietice centrale şi din RSS Moldovenească în vederea reducerii în continuare a numărului de mănăstiri şi biserici, sub pretextul încălcării legislaţiei sovietice de către clerici, a veniturilor şi ritualurilor religioase. în acest scop, la 7 ianuarie 1961 a fost emis documentul secret care prevedea o întreagă serie de acţiuni între care şi închiderea a încă două mănăstiri - Hârbovăţ şi Călărăşăuca, iar cei 94 de sălăşluitori urmau să fie transferaţi la Chiţcani (Noul Neamţ) şi Căpriana371. Conform altei informaţii oficiale, din 19 mai acelaşi an, de la mănăstirea Hârbovăţ, care a fost închisă, la Căpriana au venit 21 de persoane. în aceste condiţii numărul monahilor din mănăstirile rămase, inclusiv la Căpriana, era deosebit de mare în raport cu posibilităţile de asigurare normală a vieţii monahale, fapt confirmat şi de arhiepiscopul Chişinăului şi al Moldovei Nektarie într-un raport din iunie 1962 adresat patriarhului Aleksei. Această împrejurare era convenabilă autorităţilor care i-au convins pe stareţii mănăstirilor Căpriana şi Noul Neamţ să li se permită tinerilor monahi şi posluşnici apţi de muncă să plece la baştină, unde să se încadreze în câmpul muncii. în urma acţiunilor di luna mai rămăseseră doar 4 mănăstiri active, iar numărul monahilor a fost redus cu 76 persoane, rămânând în total 36337'1, ca deja la 1 iulie, conform altui raport, să rămână 3 mănăstiri, inclusiv Căpriana, cu un număr total de 273 monahi.

În urma acestor schimbări dramatice la hotarul anilor 1961-1962, conform fişei oficiale de evidenţă a mănăstirii Căpriana, locaşul sfânt număra 84 de monahi, inclusiv slujitori ai cultului 52; dintre care egumeni - 17, ieromonahi - 23; protodiaconi - 12. Mănăstirea poseda 3 biserici: Sfântul Gheorghe - 260 m2; Adormirea Maicii Domnului - 478 nr; Sfântul Nicolae - 72 m2; 7 corpuri de chilii - 1 979,9 m2; 7 imobile auxiliare -1 427,5 nv; un automobil defectat; un autoturism; 4 cai, 2 boi, o vacă, 3 porci; o batoză veche; 5 ha pământ arabil lucrat de monahi ş.a.376 Pe parcursul anului 1962 situaţia mănăstirii Căpriana s-a agravat şi mai mult. Precum reiese din raportul aceluiaşi arhiepiscop Nektarie din 21 octombrie 1962 către patriarh, „toate 25 imobile, inclusiv cele 3 biserici şi corpurile de chilii şi alte încăperi erau într-o stare dezastruoasă, toate necesitau reparaţii urgente, dar mănăstirea nu avea venituri, căci poseda la acea dată doar 5 ha pământ arabil (la cei peste 80 monahi), iar veniturile provenite din serviciul divin erau neînsemnate . Mulţi dintre monahi înţeleg că în curând mănăstirea va fi lichidată şi este mai nimerit ca ei să accepte propunerile autorităţilor de stat să fie asiguraţi cu paşaport, bani şi alimente şi să părăsească mănăstirea, stabilindu-se la rude, în satele de baştină, unde vor fi asiguraţi cu loc de muncă. Pe lângă aceasta se înteţesc şi zvonurile precum că la mănăstire domneşte desfrâul, bolile incurabile ş.a.3/8 în scurtă vreme mănăstirea a fost lichidată, iar printr-o dispoziţie a Sovietului de Miniştri al RSS Moldoveneşti semnată de preşedintele A. Diordiţa din 10 noiembrie 1962 „Cu privire la transmiterea tuturor imobilelor, averii şi terenurilor ale fostei mănăstiri Căpriana Ministerului Ocrotirii Sănătăţii al RSS Moldoveneşti in scopul instituirii unui sanatoriu antituberculos” ' mănăstirea practic şi-a încetat existenţa. Astfel, prin acţiunile distructive şi calomnioase ale autorităţilor de stat şi de partid sovietice şi-a încetat activitatea una dintre cele mai vechi mănăstiri voievodale din Moldova. întreg patrimoniul mănăstirii a fost jefuit, nimicit sau confiscat. Pentru mulţi ani înainte la fosta mănăstire Căpriana s-a instalat ruina şi indiferenţa.

După redeschidere, în 1989, paralel cu renovarea activităţii religioase a început refacerea economiei mănăstireşti. în urma actului de redeschidere, mănăstirii i s-au restituit 22 ha de pământ. Către 1995 mănăstirea avea deja în posesiune 3 tractoare, 4 autovehicule, 2 vaci, 30 de oi, porci, păsări ş.a.

Astfel, urmărind pe parcursul secolelor evoluţia domeniului şi activităţii economice a mănăstirii, observăm că aceasta a avut perioade de creştere, dar şi de căderi, ajungând până la lichidare în 1962 de către autorităţile sovietice. în prezent are loc un proces de reaşezare a mănăstirii Căpriana în limitele vechilor tradiţii, iar pe acest fundal şi înfiriparea unor activităţi economice care ar putea aduce mănăstirii bunăstare şi înflorire.

ACTIVITĂŢI SPIRITUALE Şl CULTURAL-CĂRTURĂREŞTI LA CĂPRIANA

Precum am arătat, mănăstirea Căpriana a apărut încă în prima treime a sec. XV. în plan spiritual şi cultural această epocă a domniei lui Alexandru cel Bun în Ţara Moldovei se distinge printr-o intensitate deosebită. Astfel, paralel cu consolidarea politică şi economică au loc evenimente deosebit de importante în viaţa spirituală şi culturală a ţării. Apare şi se impune tot mai mult în viaţa religioasă mitropolia, sunt fondate episcopii, noi mănăstiri şi biserici ş.a. Se amplifică legăturile spirituale cu lumea ortodoxă şi mai ales cu Bizanţul381. Cultura scrisă este simţită tot mai mult în viaţa de toate zilele, dar mai cu seamă în biserică şi în aparatul administrativ de stat. Mănăstirile devin în această perioadă importante centre ale vieţii spirituale şi ale culturii scrise. în incinta instituţiilor ecleziastice sunt înălţate biserici de piatră, sunt înfiinţate scriptorii şi şcoli.

Apărută pe fundalul acestor importante transformări de ordin politic, economic şi cultural, prin efortul fondatorului ei, părintele Chiprian, mănăstirea Căpriana devine în scurtă vreme un important centru de activitate spirituală şi culturală în partea de răsărit a Ţării Moldovei. Se prea poate că anume datorită activităţilor de pe timpul acestui egumen, precum şi legăturilor pe care le avea cu alte centre monastice din Moldova, Căpriana, încă de timpuriu, a atras atenţia marilor voievozi ai Ţării Moldovei, cum ar fi Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, a unor înalte persoane din familiile lor: Marena doamna, soţia celui dintâi, cneaghina (prinţesa) Chiajna, fiica Marenei, mătuşa lui Ştefan cel Mare.

Fiind plasată intr-o zonă destul de populată din partea centrală a spaţiului dintre Prut şi Nistru, mănăstirea Căpriana a devenit în scurtă vreme după fondare locaş de rugăciune nu numai pentru monahi, dar şi pentru oamenii din toate satele din împrejurimi. Prin activitatea deosebit de rodnică a primului egumen al mănăstirii de la Vişnevăţ, Chiprian, aici s-a constituit o comunitate monahală deosebit de evlavioasă şi cu un înalt grad de cultură religioasă. Oficierea slujbei religioase de fiecare zi şi pe la marile sărbători creştine de peste an se efectua aici de pe cărţi scrise, copiate şi aduse de Chiprian de pe la alte mănăstiri din Moldova sau chiar din alte ţări. însuşi părintele Chiprian, precum am arătat, era un monah deosebit de instruit, cunoscând carte slavonească. Se pare că el a încercat să urmeze exemplul altor mănăstiri din ţară, întemeind aici un centru de cultură scrisă, în care erau deprinşi cu cititul şi scrisul atât monahii, cât şi copiii de la sate, care urmau să devină preoţi. Din nefericire, din această activitate desfăşurată la Căpriana pe parcursul sec. XV şi chiar din primele decenii ale sec. XVI nu avem decât unele informaţii indirecte.

Despre perpetuarea tradiţiei scrise la mănăstirea Căpriana din această epocă ne-ar putea vorbi actele de proprietate păstrate încă de pe timpul lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, precum şi unele mărturii cărturăreşti arătate în compartimentul „Egumenii ...” cu privire la Chiprian. După cum rezultă din varianta Pomelnicului mănăstirii Căpriana, o copie din primele decenii ale sec. XIX, începuturile acestuia datează din ultimul deceniu al domniei lui Ştefan cel Mare. Pe parcursul sec. XV, dar mai cu seamă în secolul următor, la mănăstirea Căpriana s-a format treptat o bibliotecă de literatură religioasă cuprinzând în cea mai mare parte cărţi manuscrise, dintre care multora li s-a pierdut urma. De exemplu, se cunoaşte că mănăstirii i-a aparţinut un Tetraevangheliar din sec. XVI, un Evangheliar din 1545, dăruit de Petru Rareş şi de soţia sa Elena, un Miscelaneu copiat în 1552 pentru Căpriana de Evloghie, Istorisiri din Noul Testament, un Liturghier din sec. XVI ş.a. Nu se ştie cu certitudine, dar s-ar putea presupune că unele dintre aceste codice, toate în limba slavonă, au fost copiate de călugări de la Căpriana. în baza faptului că Evanghelia lui Petru Rareş din 1545 nu are analogii ca formă de executare şi caligrafie cu lucrările similare efectuate în alte centre de cultură scrisă din Moldova, şi chiar din alte ţări, s-ar putea presupune că opera cărturărească în cauză a fost realizată la mănăstirea Căpriana la comanda voievodului. Pe fundalul unor asemenea activităţi cărturăreşti ne pare firească apariţia la Căpriana a unui cărturar de nivelul celor mai mari oameni de cultură ai Ţării Moldovei din sec. XVI, Eftimie, care a alcătuit o cronică româno-slavonă.

Din sursele istorice nu cunoaştem, dar s-ar putea presupune cu destul temei că locaşul sfânt de la izvoarele Vişnevăţului era vizitat uneori de unii dintre domnii Ţării Moldovei în calitatea lor de ctitori. Se ştie că Ştefan cel Mare, împreună cu mulţi boieri, a participat la sfinţirea mănăstirii Putna (1470), slujba fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu mitropolitul Teoctist. în cazul dacă admitem că Ştefan cel Mare a înălţat o biserică de piatră la mănăstirea Căpriana, am putea presupune că el a participat şi la sfinţirea ei, aducând cu această ocazie

daruri scumpe, între care odoare şi veşminte bisericeşti, cărţi ş.a. în aceeaşi ordine de idei, cunoscând faptul că Petru Rareş în a doua sa domnie (1541-1546) a efectuat ample lucrări de reconstrucţie la mănăstire şi că a dăruit un bogat Tetraevangheliar, cu acelaşi succes s-ar putea presupune că domnul, împreună cu soţia şi copiii săi, însoţiţi de înaltul cler cu ocazia sfinţirii locaşului, precum se cuvenea după astfel de lucrări, a vizitat mănăstirea Căpriana. Aceste evenimente trebuiau să se înscrie ca deosebit de importante în viaţa spirituală şi religioasă a mănăstirii. Exemplul acestor mari voievozi ai ţării a putut fi urmat şi de alţi domnitori, cum ar fi Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu, de alţi ctitori şi mari donatori în folosul mănăstirii.

La fel ca şi alte mănăstiri vechi (Neamţ, Putna, Bistriţa), la răscrucea sec. XVI-XVII Căpriana decade, fiind arătată la 5 decembrie 1629 ca una „pusteită”384, cedând locul de primă importanţă culturală noilor ctitorii mănăstireşti: Suceviţa, Secu, Dragomirna, Trei Ierarhi, care mai târziu au impulsionat viaţa culturală şi religioasă a Ţării Moldovei în sec. XVII.

Cu sprijinul lui Vasile Lupu, mănăstirea şi-a redresat situaţia materială. în următoarele decenii la Căpriana şi-a desfăşurat activitatea o şcoală de dieci, care pregătea cadre nu numai pentru structurile ecleziastice, dar şi pentru cele laice locale care în activitatea lor necesitau oameni ştiutori de carte. Drept dovadă în această privinţă servesc numeroasele inscripţii graffiti descoperite cu ocazia restaurării bisericii Adormirii, în interiorul căreia mai mulţi ucenici şi-au notat numele şi chiar data aflării la studii: „Proca”, „Toader diac”, „Andronachi diac”, „Efim diacon” (1665), „Mafiei diac” (1692), Vasilaşco (1695), „Vasilache diac” (1694, 1695), „Apostol diac” (1728), „Andrea Andrii diac” (1732) ş.a.

Probabil că prin susţinerea voievozilor trecuţi în pomelnic (Ştefan al II-lea Tomşa, Radu Mihnea, Vasile Lupu, Eustratie Dabija ş.a.) în sec. XVII a fost pictat pentru mănăstirea Căpriana un nou ciclu de icoane, ciclu care include subiectele prăznicarelor: Naşterea Maicii Domnului, Botezul, Intrarea în Ierusalim şi Cina cea de taină, care s-au păstrat până astăzi. Specialiştii apreciază înalt valoarea artistică a acestor icoane, îndeosebi pentru împrospătarea evidentă a cercului de motive care au inspirat iconarii populari din evenimentele biblice, subli-niindu-se „tratarea sinceră şi expresivă a subiectelor, autorul interpretându-le ca adevărate scene de gen, cu o mulţime de detalii şi amănunte, sesizate în realitatea înconjurătoare”.

În epoca fanariotă biblioteca mănăstirii a fost completată cu un şir de cărţi noi (un Miscelaneu manuscris; un Liturghier, Iaşi, 1759; un Triod, Râmnic, 1761; o Psaltire, Iaşi, 1766; un Mineu pe luna decembrie, Râmnic, 1779; Cuvintele părintelui Teodor Studitul, Râmnic, 1784; un Catavasier, Iaşi, 1792 - toate în limba română388). Pe la 1753-1754 călugărul Iacov traduce un document din limba slavonă de dincolo de Prut389. Aceste informaţii succinte ne arată totuşi clar că în comunitatea monahală de la Căpriana erau şi călugări români. Unii dintre ei erau ştiutori de carte şi oficiau slujba religioasă în limba română de pe cărţi scrise sau tipărite. Tot ei trebuiau să se îngrijească, în caz de necesitate, de întocmirea şi traducerea unor documente, de păstrarea şi prezentarea lor în caz de necesitate în instanţele judecătoreşti. De exemplu, din a doua jumătate a sec. XVIII avem informaţii despre un şir de scrisori şi adresări scrise ale egumenilor de la Căpriana, prin care fac demersuri către diferiţi comandanţi ai armatei ruse (în timpul războaielor ruso-turce), cu scopul ca aceştia din urmă să recunoască averile şi moşiile mănăstirii sau să confirme că anumite cantităţi de furaje şi alimente de la mănăstire au fost furnizate armatei ruse. în prima perioadă de aflare a Căprianei în subordonarea mănăstirii Zograf (1698-1813), în condiţiile când cea dintâi era diriguită de monahi athoniţi, au avut loc anumite schimbări şi în viaţa monahală şi spiritual-religioasă. Aceste schimbări trebuiau să fie văzute atât în rânduiala vieţii monahale, cât şi în ceea ce ţinea de oficierea slujbei religioase în spiritul tradiţiilor athonite, reintroducându-se alături de limba română oficierea liturghiei în limbile slavonă şi greacă.

Din 1813 până în 1837 Căpriana s-a aflat în subordonarea Mitropoliei Chişinăului şi a Hotinului. în această perioadă, prin grija şi sprijinul direct al mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni (1813-1821), aici au loc transformări destul de importante de ordin spiritual şi cultural.

Pe lângă faptul că mitropolitul s-a îngrijit de ameliorarea atmosferei spirituale, el a căutat să înzestreze biblioteca mănăstirii cu noi cărţi, să reconstruiască vechea biserică, să repare şi să construiască noi obiecte de menire duhovnicească. Astfel, în 1813-1814 sunt procurate noi cârti (Vieţile sfinţilor pe lunile martie şi aprilie, mănăstirea Neamţ 1813; Scara lui loan Sinaitul, mănăstirea Neamţ, 1814), iar în 1815 economul Gavriil procură pentru mănăstirea Căpriana un alt Iot de cărţi tipărite la Chişinău. În anii următori sunt aduse alte cărţi, intre care Noul Testament, Biblia, Sankt Petersburg, 1819 ş. a.

Atât Gavriil Bânulescu, cât şi economul Gavriil înţelegeau că o aşezare monastică trebuie să aibă biserici bine îngrijite, căci o mănăstire arată că are o viaţă duhovnicească bogată şi prin edificii cu aspect arhitectonic atractiv. Şi, deoarece întreaga viaţă spirituală a comunităţii monahale se organizează în jurul Sfântului Jertfelnic, Sfântului Altar al bisericii, iar biserica la rândul ei constituie centrul vieţii duhovniceşti a mănăstiri397, s-au luat decizii importante privind reconstruirea bisericii şi reamenajarea mănăstirii în general. Drept urmare, îcu hramul Sfântul Gheorghe, rebotezat mai târziu în biserica Sfântul Nicolae, după 1840 reamenajată în trapeză. în acelaşi an este aprobat planul de reconstruire capitală a vechii biserici mănăstireşti cu hramul Adormirii, plan adus la îndeplinire în anii 1819-1820. De altfel, mitropolitul Chişinăului şi al Hotinului vizita frecvent în aceşti ani mănăstirea Căpriana, dedicându-se în atmosfera mai liniştită a mănăstirii unor îndeletniciri cărturăreşti şi contribuind, totodată, la instalarea unui climat spiritual şi moral adecvat unei comunităţi monahale, în conformitate cu prescripţiile sfinţilor părinţi ai bisericii creştine. În 1821 este instalată o lespede de marmură albă cu pisania bisericii, pisanie care, evident, prelua mai multe elemente din vechea pisanie a bisericii dispărute în timpul reparaţiilor. Din iniţiativa mitropolitului Gavriil, lângă biserica Adormirii a fost construit şi un ingenios „ceas solar” dintr-un stâlp de marmură.

Toate aceste activităţi au dus la importante schimbări de ordin spiritual şi material la mănăstire, s-a îmbunătăţit viaţa de obşte a călugărilor. în aceşti ani creşte numărul pelerinilor, mulţi călugări de peste Prut se stabilesc la Căpriana. Îndepărtarea monahilor athoniţi de la conducerea Căprianei duce la consolidarea elementului autohton în comunitatea monahală prin tunderea şi primirea la ascultare în mănăstire a unor persoane din Basarabia. Gavriil Bănulescu participă la ceremoniile de tundere a monahilor, la serbările hramului mănăstirii, precum şi la sfinţirea bisericii Adormirii după reconstrucţie (19 noiembrie 1820). Acest din urmă eveniment a fost imortalizat de un călugăr din partea locului, la îndemnul episcopului Dimitrie Sulima, într-o inscripţie cu caracter cronicăresc în Pomelnicul renovat al mănăstirii. în scurtă vreme comunitatea monahală de la Căpriana va trăi cu adâncă durere în suflet şi evenimentul înmormântării aici a înaltului prelat basarabean. Treptat se face simţit la mănăstire şi „suflul’' stăpânirii ţariste. Aici se stabilesc unii monahi ruşi, iar in 1814 urma să se slujească un Tedeum armatei ruse.

Din puţinele surse documentare referitoare la biblioteca mănăstirii Căpriana aflăm că pe parcursul arhiepiscopatului lui Dimitrie Sulima (1821-1844) mănăstirea continua să achiziţioneze carte religioasă românească4"’, fapt care arată că în această perioadă slujba religioasă de la mănăstire se făcea în limba română.

Referitor la evoluţia de mai departe a mănăstirii în plan spiritual şi cultural este foarte grăitor un document din 1837, care arată că la mănăstire în această perioadă erau monahi deosebit de instruiţi. Astfel, la decesul arhimandritului Victor a fost întocmit „un opis” al averii răposatului, din care făceau parte 19 cărţi moldoveneşti şi ruseşti, cuprinzând atât literatură religioasă, cât şi manuale. Faptul că unele cărţi de slujbă religioasă, precum şi documentul în cauză au fost întocmite în limba română vorbeşte despre aceea că limba maternă nu era scoasă din uz şi la mănăstire. Prezenţa multor cărţi în limbile slavonă şi rusă (de altfel, toate manualele erau ruseşti: Bucvari rusesc; 2 gramatici ruseşti; Aritmetică) arată că limba rusă îşi face tot mai mult simţită prezenţa la mănăstire. Atestarea acestor manuale pare să demonstreze şi existenţa unei şcoli mănăstireşti cu folosirea în predare a manualelor în limba rusă.

În anul 1837, în urma demersurilor călugărilor athoniţi, mănăstirea Căpriana trece din nou sub controlul mănăstirii Zograf şi al monahilor bulgari. în 1840, sub stă-reţia lui Ilarion, la Căpriana este construită biserica de iarnă cu hramul Sfântul Nicolae. în anul următor, după ce monahul Iezechil termină de pictat iconostasul, biserica este sfinţită. Din păcate, din această catapeteasmă s-au păstrat doar unele fragmente, care totuşi le-au permis specialiştilor să-şi facă o anumită impresie despre nivelul artistic al iconografului. Fragmentele reprezentând unele scene biblice, „praznicele împărăteşti” (Intrarea în Ierusalim şi învierea, Naşterea Maicii Domnului şi Intrarea în biserică ş.a.), precum şi chipuri de sfinţi şi proroci (Ilie, Isaia, David, Iezechil, Daniil ş.a.) le-au permis cercetătorilor .să vadă în Iezechil un artist înzestrat şi influenţat destul de puternic de curentele care veneau din pictura laică, academică a vremii. Printre altele se constată: „caracterul individualizat al imaginilor vădeşte apropierea zugravului de chipurile concrete, reale, ale ambianţei mănăstireşti”407.

În anii următori, continuând sau renovând o veche tradiţie la Găpriana, acelaşi monah Iezechil a zugrăvit o serie de alte icoane408. în 1868, după cum arată însemnarea de pe o dar mai ales evidenţiază îndatoririle călugărilor şi chipul cum să vieţuiască ei pentru a le împlini. La această cuvântare a răspuns frumos şi înţelept P. C. Natanail, stareţul mănăstirii...”416.

De asemenea, în timpul acestei vizite Gurie Grosu a oficiat tunderea în monahism a doi fraţi, a făcut slujba de sfinţire a bisericii (reparată de curând), după toate „rânduielile ce se practică în biserica din vechiul regat”, apoi a oficiat Sfânta Liturghie. După aceasta îl înalţă la treapta de arhimandrit pe Natanail Rotaru, stareţul mănăstirii ş.a."7

Un alt mare eveniment s-a produs la Căpriana la 1-2 mai 19244,H. Aici s-a întrunit Congresul monahal al reprezentanţilor eparhiilor şi mănăstirilor din toată România, având a se discuta despre proiectul de Statut Organic pentru organizarea Bisericii Autocefale Ortodoxe Române.

Congresul monahal de la Căpriana se întrunea la câţiva ani după Marea Unire, ani în care înalţii prelaţi ai Bisericii Române au văzut că rânduiala mănăstirilor din diferite provincii ale României se deosebea destul de mult. în afară de aceasta, anii grei de război şi cei care au urmat au provocat ruinarea şi sărăcirea mănăstirilor şi de aceea toţi chiriarhii considerau că sunt necesare îmbunătăţiri în viaţa monahală atât din Vechiul Regat, cât şi din provinciile nou-unite cu ţara.

La congres au participat ÎPS Curie, PS arhimandrit Paisie de la mănăstirea Condriţa, arhimandritul Gherman de la Noul Neamţ, arhimandritul Serafim de la mănăstirea Hârjauca, arhimandritul Teognost, stareţ la Hârbovăţ şi exarh al mănăstirilor, ieromonahul Damian Stănoiu, de-

legat de la mănăstirea Căldăruşani, din Vechiul Regat, ieromonahul Macarie, stareţ la Turnu (Eparhia Argeşului), arhimandritul Natanail, stareţul Căprianei ş.a. Au mai participat economi şi monahi de la diferite mănăstiri. Câteva icoane, portretele familiei regale şi hărţi geografice împodobeau sala în care şi-a desfăşurat lucrările congresul.

În prima zi, la sfârşitul Sfintei Liturghii, ÎPS Gurie a citit o predică despre omul duhovnicesc. Apoi, însoţit de sobor, a oficiat un Tedeum, după care a rostit o cuvântare, arătând nevoia ce se simţea demult de a se face o astfel de adunare pentru folosul vieţii mănăstireşti, atât în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, cât şi pentru buna gospodărire a sfintelor locaşuri.

Descriind atmosfera congresului, un martor ocular nota că pe faţa celor prezenţi la adunare se observa o seriozitate sfioasă, proprie unor adevăraţi monahi evlavioşi. într-o atmosferă de tăcere solemnă, arhiepiscopul Gurie, care prezida, rosti o scurtă cuvântare de deschidere, prin care exprima mulţumiri ÎPS mitropolitului Primat al României, care a binevoit să trimită reprezentanţi din eparhia sa, ridicând prin aceasta valoarea congresului de la Căpriana. După aceasta, cei prezenţi au cântat în cor „Mulţi ani trăiască”. Tot în luarea sa de cuvânt, arhiepiscopul Curie a ţinut să-şi arate satisfacţia pe care o „simte ca creştin şi ca român, că în ţara noastră este bună orânduială, că noi putem să simţim şi să ne dezvoltăm liberi, pe când peste Nistru mănăstirile sunt desfiinţate, iar călugării trăiesc pe la case particulare şi au îndeletniciri lumeşti.”

Arhiepiscopul a adus, de asemenea, omagii Maiestăţii Sale Regele Ferdinand şi „vitejeştii sale armate” şi a exprimat bucuria că statul român se îngrijeşte de bunul mers al Bisericii şi al mănăstirilor. ÎPS a mai declarat că rostul acestei adunări este de a găsi mijloacele necesare pentru reînvierea monahismului de odinioară şi să întărească legăturile reciproce ale monahilor din întreaga ţară. La propunerea ÎPS, congresul hotărăşte să trimită o telegramă de omagiu Maiestăţii Sale Regele şi câte una de mulţumire ÎPS mitropolitului Primat şi PS episcopului Nichita al Argeşului, care sunt reprezentaţi la congres.

Totuşi principala „chestiune” discutată la congres a fost cea a Statutului Organic pentru organizarea Bisericii Autocefale Ortodoxe Române.

în ziua a doua a congresului, la ora 7 dimineaţa, a fost oficiată Sfânta Liturghie în biserica cea mare de ÎPS arhiepiscopul Gurie, înconjurat de stareţi, ieromonahi. Corul de călugări, scrie acelaşi martor ocular, a cântat admirabil muzică vocală, sub conducerea PS arhimandrit Domeţian Hodorogea de la mănăstirea Hâncu, care era maestru în amândouă muzichiile. A predicat părintele Andronic de la Consistoriu. După oficierea Sfintei Liturghii, ÎPS Gurie, urmat de întregul sobor, merge la mormântul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni din incinta mănăstirii, unde oficiază un parastas. Trecându-se apoi în sala de şedinţe, se ia în discuţie chestiunea înfiinţării de cooperative mănăstireşti.

După aceasta s-a trecut la cel de-al treilea punct de pe ordinea de zi-excursiile pe la mănăstiri. ÎPS arhiepiscopul Gurie a arătat foloasele ce ar rezulta dintr-o cunoaştere mai apropiată a monahilor, şi-a exprimat părerea că ar fi foarte necesar ca monahii şi monahiile din mănăstirile basarabene să facă frăţească vizită la mănăstirile din ţară, iar cei de acolo să viziteze mănăstirile din Basarabia. S-a hotărât ca aceste excursii să se facă în grupuri de câte 10-15 persoane. ÎPS a făgăduit să intervină pentru a obţine o reducere la biletele de cale ferată. în final s-au discutat şi o serie de probleme ce ţineau de dezvoltarea economiei mănăstireşti.

Prin asemenea acţiuni de primă importanţă în viaţa Bisericii Ortodoxe Române Căpriana se încadrează treptat în viaţa spirituală a mănăstirilor din întreaga ţară românească. Despre atmosfera spirituală ce domnea la mănăstire în perioada interbelică sunt deosebit de grăitoare cuvintele unui contemporan, probabil monah de la Căpriana, care arăta printre altele: „... dar pe cât de grele sunt suferinţele materiale prin care trece astăzi sfânta mănăstire, pe atât de înălţătoare sunt suferinţele credincioşilor întru Domnul...”420. Nivelul de instruire a monahilor din partea locului era deosebit de scăzut, căci din cei 100 de călugări câţi avea mănăstirea la 1931 doar secretarul ei Paul Turcu avea studii de 5 clase, el fiind venit, de fapt, din Vechiul Regat.

Această stare de lucruri era o urmare directă a îndelungatei dominaţii ţariste antinaţionale în ţinut. Ameliorarea situaţiei economice a mănăstirii la răscrucea anilor ’30-’40 ai sec. XX ar fi trebuit să reactivizeze viaţa mănăstirească şi în plan spiritual, dar veni războiul, care aduse mari distrugeri şi nenorociri. Basarabia „trecută prin foc şi prin sabie” se pomeni „eliberată” în 1940 de bolşevici. Deja la 10 aprilie 1941 Comitetul executiv judeţean Chişinău sovietic de ocupaţie adoptă hotărârea de a închide Căpriana şi de a deschide în localurile ei o casă de copii, supunând locaşul sfânt unui jaf cumplit. După eliberarea Basarabiei, Căpriana a revenit la viaţa cultural-spirituală de odinioară, dar care a fost întreruptă din nou în septembrie 1944.

Conform hotărârii Sovietul de Miniştri al RSSM din 31 mai 1947, a fost întocmită o listă a monumentelor de arhitectură ocrotite de stat, între care este inclusă şi mănăstirea Căpriana. Această decizie, după cum s-a văzut mai târziu, a rămas doar pe hârtie, căci mănăstirile care trebuiau ocrotite prin lege au fost devastate, închise şi ulterior transformate în case de copii, spitale, sanatorii, case de odihnă, depozite ş.a.

În rapoartele oficiale din anii 1945-1954 se subliniază permanent că mănăstirile, inclusiv Căpriana, sunt vizitate de puţine persoane, deşi la sărbătorile mari religioase se atestă un aflux destul de mare de oameni. Totodată, deşi autorităţile de partid şi de stat practică o muncă asiduă de educare a maselor, populaţia continuă în mare parte să rămână religioasă şi se atestă o influenţă destul de mare a mănăstirilor asupra religiozităţii oamenilor datorită faptului că monahii, inclusiv cei de la Căpriana, întreţin legături cu rudele şi cu consătenii lor423. Drept exemplu poate servi prăznuirea la Căpriana a Adormirii Maicii Domnului la 28 august 1954, când la hramul mănăstirii s-a adunat toată populaţia satului Căpriana şi multă lume din satele din împrejurimi424. Aceeaşi stare de lucruri este constatată şi într-un raport din 11 februarie 1957, pe anul 1956, al cinovnicului sovietic, care arată că din cauza hramului Adormirii Maicii Domnului de la mănăstirea Căpriana, „trei zile la rând în colhoz nu au lucrat locuitorii satelor Căpriana, Străşeni, Scoreni, Pănăşeşti” ş.a.

Creşterea influenţei Căprianei ca centru de cultură şi credinţă creştină a neliniştit autorităţile, care în cele din urmă, prin măsuri de constrângere, lichidează mănăstirea.

Nu cunoaştem ce s-a tăcut cu întreg tezaurul de obiecte de cult (icoane, cărţi, odăjdii şi alte odoare bisericeşti) după închiderea mănăstirii în noiembrie 1962. într-un ventar datat cu 25 martie 1986 se arată că un număr de 38 de obiecte, între care icoane, sfeşnice, un jilţ arhieresc, un toiag, fragmente de iconostase din bisericile Adormirea, Sfântul Gheorghe ş.a., întocmit de un grup de colaboratori ai Muzeului de Stat de Arte Plastice din RSS Moldovenească426, au trecut în fondurile acestei instituţii.

Alte informaţii despre inventarul ecleziastic al mănăstirii nu se cunosc, ceea ce ne face să credem că cea mai mare parte a acestui tezaur a fost pierdută. De asemenea, a fost distrusă şi fresca interioară de la cele trei biserici ale mănăstirii. A fost distrus în mare parte şi vechiul cimitir al mănăstirii Căpriana. Deşi la insistenţa unor entuziaşti ai culturii complexul mănăstiresc de la Căpriana a fost declarat monument ocrotit de stat, în realitate nu s-a făcut nimic pentru a salva aceste monumente.

în 1989, sub presiunea evenimentelor mişcării de eliberare naţională, mănăstirea a fost redeschisă. Printr-o scrisoare din 26 ianuarie 198 9427 mitropolitul Chişinăului şi Moldovei Serapion se adresează către l.P. Calin, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti, cu rugămintea de a fi retrocedate clădirile mănăstirii Căpriana pentru reactivarea vieţii monahale. La 1 februarie 1989428 a fost emisă dispoziţia Guvernului RSS Moldoveneşti cu privire la transmiterea clădirilor fostei mănăstiri Căpriana către eparhia Chişinăului şi Moldovei pentru reactivarea vieţii monahale.

Cu începere din 2003, la iniţiativa autorităţilor de stat ale Republicii Moldova şi cu susţinerea largă a populaţiei, pe parcursul câtorva ani a fost întreprinsă o întreagă serie de acţiuni în vederea reparării şi restaurării celor trei biserici din incinta mănăstirii Căpriana, au fost edificate, de asemenea, corpuri de chilii, sediul stăreţiei, a fost reamenajat teritoriul mănăstirii, refăcut zidul de incintă. Abia în ultima vreme lumina lină pare să se reverse şi asupra Căprianei. Cu greu sunt recuperate valorile şi tradiţiile pierdute.

BIBLIOTECA MĂNĂSTIRII

De-a lungul secolelor Căpriana a acumulat şi o bogată colecţie de carte manuscrisă şi tipărită. Un timp aici a activat şi un atelier de copiere a cărţilor, din producţia căruia s-a păstrat foarte puţin. Inventarierea cărţilor manuscrise de la biblioteca mănăstirii Zograf de la Sfântul Munte Athos arată că multe din cele 286 codice păstrate acolo, deşi sunt în limba slavonă, poartă numeroase însemnări în limba română. Din păcate, cercetătorii bulgari care au efectuat această muncă de descriere a acestor codice au arătat doar că ele au şi numeroase note marginale în limba română, fără să le descifreze429. Pornind de la faptul că mănăstirea Căpriana a fost închinată timp de circa două secole mănăstirii Zograf, de unde în 1917 au fost duse mai multe lucruri, putem admite că o parte din manuscrisele cu însemnări româneşti ar putea proveni de la locaşul sfânt din centru Basarabiei. Numai cercetările viitoare ar putea confirma sau infirma această ipoteză.

Mai fericită a fost soarta cărţilor tipărite venite în biblioteca mănăstirii dintre care o parte am reuşit să le identificăm după surse scrise. Multe dintre acestea au interesante însemnări marginale - adevărate crâmpeie de istorie a locaşului sfânt. în ultima vreme la mănăstirea Căpriana se formează un nou fond de carte.

Sursa informației e cartea Mănăstiri și schituri din Republica Moldova: studii enciclopedice. 

Dansul nu este doar mișcare, ci este și filozofie, poezie, narațiune...

Coregraful Andrés Corchero revine la Mercat de les Flors cu două spectacole despre moarte

sursa: elpais.es

Unde își găsește inspirația un coregraf? Dansatorul Andrés Corchero (Ciudad Real, 1957) susține că ideile pot apărea în timp ce ascultați o melodie, citiți o carte sau priviți un tablou. Corchero crede că dansul nu este doar mișcare. Poate fi și poezie, filozofie, narațiune ... În ultima sa lucrare, artistul a decis să privească în interior și să abordeze o temă universală: pierderea unei persoane dragi. Astfel, dansatoarea revine la Mercat de les Flors cu două piese despre moarte. Absencias (între 16 și 18 ianuarie), care este dedicat tatălui său decedat, și La music del teu nom (19 ianuarie), un omagiu adus muzicianului Joan Saura.


În 1995 a creat piesa Camí de silenci dedicată tatălui său la scurt timp după moartea sa. Acum se întoarce spre el doar cu Tatăl. Ce te împinge să dansezi din nou pentru el?
Împlinise 62 de ani. Vârsta la care a murit tatăl meu când a murit. Este o perioadă dificilă pentru mine și am vrut să o exprim dansând. Dar nu este o performanță care se concentrează doar pe experiența mea personală. Spectacolul este despre pierdere, moarte. Și aici toată lumea se poate simți identificată. Programul Absencias leagă Părintele singur cu piesa Camí de silenci, unde recuperez coregrafia pe care am dansat-o în urmă cu douăzeci și cinci de ani, după moartea tatălui meu. Trecerea timpului se alătură celor două coregrafii.

Cum se transmite trecerea timpului prin mișcare?
Nu căutăm să oferim publicului un mesaj narativ. În teatru, există o poveste care are legătură cu timpul. Lucrările prezintă un început, o dezvoltare și un sfârșit. În dans, timpul nu este explicat, ci este intrinsec în actorie. Trecerea timpului este construită din compoziția mișcărilor în spațiu sau din relația dintre tăceri și muzică.

Nietzsche a subliniat că dansul este disciplina care explică cel mai bine timpul.
Dansul este efemer. Puteți dansa aceeași coregrafie în fiecare zi, dar o veți trăi mereu diferit. Publicul de astăzi nu se va simți la fel ca publicul care va veni mâine. Se dansează întotdeauna în prezentul etern. Puteți face o înregistrare video, dar nu va fi niciodată la fel. Nu va putea transmite energie vie.

Cum este acea energie vie?
Cel mai important este să trezești emoții în public. Spațiul dintre dansator și spectatori trebuie să fie plin de energie. Scopul este de a face să se miște ceva în interiorul spectatorilor. Emoția este mișcare. Acest lucru se poate întâmpla și atunci când citiți o carte, ascultați o melodie sau vorbiți cu o persoană care vă atrage din anumite motive și care trezește un interes, o curiozitate.

Inspirația pentru o coregrafie apare și spontan?
Când cineva se confruntă cu un spectacol nou, este mai bine să citești. Dansul nu este doar mișcare. Este și filozofie, poezie, narațiune ... În calitate de dansator, încerc să dobândesc cunoștințe maxime despre subiectul cu care vreau să mă ocup. De exemplu, îmi plac conturile La Vanguardia și le colectez. Filozofii sau teologii care apar ridică întrebări pe care le mut la dans. În cazul programului Absencias, am făcut și un proces de documentare. Poate cea mai relevantă influență este cea a cărții Părintele poetului american Sharon Olds. În timpul spectacolului, vor apărea versetele tale.

Moartea este marea temă a celor mai recente creații ale sale. Cu toate acestea, el apără că vrea să transmită public un mesaj de speranță.
De-a lungul vieții, lași multe persoane dragi. Viața are acel punct de tristețe. Dar tristețea poate trăi cu speranță. Spectacolul continuă. Dacă ați văzut filmul Inside Out, emoțiile sunt personajele din poveste și se dovedește că tristețea este personajul principal. Este o emoție capabilă să activeze diferite mecanisme ale corpului. A fi trist nu este rău. În multe cazuri, îți dă putere. Poate fi un motor pentru creație. Spectacolul are un aer trist, dar există elemente care sugerează că viața continuă. Fiica mea mă va însoți în timpul spectacolului cântând la chitară și recitând versete. Prin ea este ca și cum l-ar găsi din nou pe tatăl meu.

Când ai decis că ceea ce ai vrut să faci în viață este dansul?
A fost o coincidență. Am lucrat într-o companie de electronice. Dar când m-am întors de la serviciul militar eram șomer. Am cunoscut un prieten care cânta la chitară și studia teatru. Am decis să încep studiul muzicii și mi-am descoperit latura artistică. Avea douăzeci și doi de ani. În acea perioadă am studiat și teatru și dans. Nu am dansat niciodată până atunci. Am fost încântat să învăț să comunic cu corpul, să cunosc puterea limbajului nonverbal. Un spectacol al companiei japoneze de dans Sankai Juku dedicat lui Butoh m-a impresionat și am decis să călătoresc în Japonia pentru a afla despre acest mod de înțelegere a dansului.

A învățat alături de Min Tanaka și Kazuo Ohno.
M-au învățat să transform corpul într-un vehicul capabil să manifeste ceea ce este în exterior. La început, butoh a fost reprezentat printr-un gest grotesc. Șoferii săi au căutat să arate întunericul ființei umane într-un mod frumos. Există lucruri care aparent pot fi urâte, dar în profunzime păstrează o frumusețe. Când suntem mici, ne mișcăm foarte rar. Descoperim lumea. Mișcăm degetele și gura în mod ciudat. Cu toate acestea, nu ne putem opri să privim copiii mici care sunt curioși de fiecare obiect, dar Butoh încearcă să găsească această esență. Problema este că uneori unii dansatori rămân la suprafață copiind mișcările care se identifică ca butoh, dar nu se cufundă în filosofia care există în urmă.

Butoh continuă să fie cea mai mare influență asupra modului său de a dansa?
Desigur, învățăturile primilor mei profesori rezonează în ultimele creații. Dar sunt foarte mulți oameni care și-au lăsat amprenta pe drumul meu de a dansa. Cred că dansul merge întotdeauna dincolo de stiluri. Dar, din păcate, trebuie să etichetăm. Când vezi un dansator care nu se încadrează în niciun stil, dar în același timp le are pe toate, doar dansează. Nu-mi place să mă însor cu formele. Modul meu de abordare a dansului este recunoscut de public, dar asta nu înseamnă că nu sunt deschis la alte modalități de mișcare.

Dedici o bună parte din timpul său predării. Ce sfaturi dai noilor generații?
Efortul de a avea criterii și de a privi dincolo de mass-media sunt principalele sfaturi pe care le ofer. Atât studenții Conservatorului Superior de Dans, cât și cei ai Școlii Superioare de Arte Dramatice îmi transmit preocuparea lor pentru puținele oportunități de muncă pe care le au ca dansatori în Catalunya și Spania. Și este adevărat. Dansul este ultimul la rând. Dar există un portofoliu foarte bun de dansatori. Sunt o generație marcată de imediatitate și doresc rezultate rapide. Te sfătuiesc întotdeauna să fugi de productivitate și să încerci să petreci mai mult timp în timp ce te plimbi sau te uiți la mare. Așa apar ideile.

Interviu realizat de Laura Serrat pentru publicația lavanguardia și publicat pe 16 ianuarie 2020.

Cele 10 cărți ale premiilor Oscar 2020

Menționăm 10 cărți în care sunt inspirate 10 dintre filmele nominalizate
Filmele bazate pe carte sunt în medie cu 53% mai multe la box office.
45% dintre câștigătorii Oscar pentru cel mai bun film din ultimii 20 de ani se bazează pe romane. Din această ediție, trei dintre candidați au ieșit din lucrare.

Multe dintre poveștile de care tocmai ne-am bucurat pe ecranul mare apar din paginile cărților. O anchetă realizată de Asociația de editori a arătat că acele filme din Regatul Unit care se bazează pe o carte, obțin venituri cu 44% mai multe la casă decât filmele bazate pe un scenariu original. Această cifră crește la 53% în restul lumii, în comparație cu casetele pe baza scenariilor originale.


Experții triumfă și ei: 45% din lungmetrajele premiate cu Oscar pentru cel mai bun film din ultimele două decenii și-au avut originea în acest rol. Și cum nu ar putea fi altfel, în gala din acest an, care este sărbătorită în această duminică, nominalizații pentru cel mai bun film despre care se vorbește cel mai mult sunt adaptările operelor literare.

The Two Pope (Cei doi papi) de Anthony 

sursa: cinemagia.ro

Francisco, Benedict și decizia care a zguduit lumea. Noul film Netflix, cu Anthony Hopkins (Benedict al XVI-lea) și Jonathan Pryce (Francisco)
Pentru autor și scenarist nominalizat la Oscarul sunt filmele The Theory of Everything, The Darkest și Bohemian Rhapsody.

2. Filmul „Jojo Rabbit”, inspirat de Christine Leunens „The Caged Sky”

3. Irlandezul este inspirat din piesa „I Heard You Paint Houses: Frank” The Irishman „Sheeran & Inside Story of the Mafia, The Teamsters, & The Last Ride of Jimmy Hoffa” de Charles Brandt

4. Marea minciună se bazează pe cartea The Good Miniar, romanul lui Nicholas Searle

5. Bani murdari inspirați de câștigătorul premiului Pulitzer The Laundromat de Jake Bernstein

6. Orfani din Brooklyn bazate pe romanul omonim de Jonathan Lethem

7. Little Women o Little Women or Meg, Jo, Beth and Amy de Louisa May Alcott (în română: Cele patru fiice ale doctorului March)

8. Just mercy de Bryan Stevenson

9. Aeronautele sunt inspirate din munca lui Richard Holmes Falling upwards

10. În o mie de piese de James Frey este biografia care dă corp lui A Million Little Pieces

Cărțile au fost selectate de siteul El placer de la lectura și publicat pe 5 februarie 2020.

12 cărți romantice care te vor face să te îndrăgostești în această primăvară

Lasă imaginația să zboare și să te transporte către adevărate povești de dragoste, pasiune și dorință

1. O dată pentru totdeauna de Judith Mcnaught

sursa: amazon.co.uk

Amplasat în Anglia Regenței, ne confruntăm cu o istorie foarte romantică, cu coloranți istorici. Cartea O dată pentru totdeauna spune povestea Victoriei Seaton, o tânără orfană și singură americană care traversează oceanul dornic să își recupereze moștenirea îndelung pierdută. După ce ajungeți la destinație, veți cunoaște dragostea și trădarea misterului cavaler Jason Fielding. Vor fi îndepărtați de pasiune, dar vor fi și probleme, iar asta face ca poveștile scriitoarei Judith McNaught să fie atât de interesante. Cărți cu mult „remorcher de război” printre protagoniști, care la rândul lor sunt personaje cu multe de spus; și nu numai ei, pentru că toate personajele din jurul lor joacă un rol fundamental.

Cu această poveste, McNaught începe trilogia Întotdeauna (Întotdeauna, O dragoste minunată și Dansul pasiunii).

Recomandat pentru: acei romantici pasionați de poveștile societății din mediul rural englez.

2. Una pareja casi perfecta de Marian Keyes

În engleză: An Almost Perfect Couple

Sursa: amazon.com

Amy are soțul perfect. Hugh este chipeș, este un tip bun și un tată minunat. Dar într-o zi, dintr-o dată, îi spune că vrea să facă o pauză. Că trebuie să fie șase luni de acasă, de ea și de familie și să călătorească ca o singură dată. Deși Hugh îl asigură că va trece doar o jumătate de an și că se va întoarce, din moment ce nu este că a încetat să o iubească, Amy se teme că nu va fi așa, pentru că peste șase luni se pot întâmpla multe lucruri ... Ce se întâmplă dacă se întoarce Hugh, Dacă se întoarce, nu este același lucru? Dacă se schimbă și ea? Dar cel mai rău este ce trebuie făcut între timp: ar trebui să fie în continuare credincios sau ar trebui să fie dus? Este clar că în viață nu este nimic de luat, și Amy este pe cale să afle de la sine.

3. Călătoarea de Diana Gabalon

sursa: amazon.com

Convertită într-un serial de televiziune de succes, nu sunt puțini care nu știu despre ce este vorba despre saga Forastera (Outlander) de Diana Gabaldón. În prima sa versiune, suntem într-un timp abia terminat al doilea război mondial, care servește ca scenă pentru un cuplu tânăr pentru a se întâlni în sfârșit pentru a-și petrece vacanța în Scoția. Într-o după-amiază, când merge singură prin pajiște, ea, Claire, se apropie de un cerc de pietre străvechi și cade într-o transă ciudată. Când se întoarce la el însuși, găsește ceva ce nu se aștepta și acesta este faptul că lumea modernă a dispărut, înconjurată acum de Scoția în 1734, cu clanurile sale beligerante și superstițioase, bărbați și femei foarte deosebite și lucruri precum Claire nu au experimentat niciodată în al său viata anterioara Urmată de amintiri, Claire va trebui să aleagă între securitatea viitorului pe care l-a lăsat în urmă și incertitudinea emoționantă a trecutului care acum locuiește.

Recomandat pentru: cei îndrăgostiți de povești din Highlands-ul Scoțian, dar și cu un gust pentru lumea fanteziei istorice. O poveste de dragoste diferită, plină de intrigi și întâlniri fortuite.

4. Înainte să te cunosc (Yo antes de ti) de Jojo Moyes

Sursa: amazon.com

Louisa Clark știe multe lucruri. Știe câți pași sunt între stația de autobuz și casa lui. Știe că îi place să lucreze la cafeneaua The Buttered Bun și poate că nu își iubește iubitul, Patrick. Ceea ce nu știe este că este pe cale să-și piardă slujba sau că micile ei rutine sunt cele care o țin în minte. Pe de altă parte, Will Traynor știe că un accident de motocicletă i-a luat dorința de a trăi, că acum totul pare nesemnificativ și știe exact cum se va sfârși. Ceea ce Will nu știe este că Lou urmează să intre în lumea sa cu o explozie de culoare și niciunul dintre ei nu știe că îl va schimba pe celălalt pentru totdeauna. În versiunea ei de film, Emilia Clarke și-a lăsat dragii și dorința lor de răzbunare pentru o vreme să-l joace pe Lou.

Recomandat pentru: Cei care ar da totul pentru persoana pe care o iubesc, chiar dacă înseamnă să închei inima frântă.

5. ¿Y a ti qué te pasa? de Megan Maxwell

Sursa: amazon.com

Dacă există ceva pe care îl putem asigura despre Megan Maxwell, este că ea a devenit scriitoare spaniolă de referință a literaturii romantice din țara noastră. Cu cărțile sale întotdeauna printre cei mai bine vânduti, de data aceasta se întoarce cu o poveste de inspirație și schimbări.

Menchu ​​și-a părăsit slujba la pensiunea Sigüenza și își dezvoltă propria companie de creare de site-uri web. Ea a fost întotdeauna îndrăgostită în tăcere de Lucas, dar obosită de mișcările ei, decide să facă o schimbare în viața ei și să meargă în Los Angeles pentru a petrece timp la domiciliul lui Tomi, verișoara prietenei sale intime, Noelia Estela Rice Ponce, o actriță celebră a Hollywood-ul de origine spaniolă obișnuit cu glamour și faimă pe care munca sa îi raportează; ceea ce îl va convinge, de asemenea, să facă o schimbare radicală, astfel încât să nu mai se considere o rață de credință și să devină o lebădă prețioasă. Va putea să atragă inima lui Lucas?

Continuarea lui Și ce vă pasă?, care spune povestea de dragoste a Noeliei și a lui Juan.

6. La reina de las telas de Anne Jacobs

Sursa: amazon.com

Augsburg, 1913. Tânăra Marie intră să lucreze în bucătăria impresionantului sat Melzer, o familie bogată dedicată industriei textile. În timp ce Marie, o fată săracă dintr-un orfelinat, se luptă să se desprindă printre slujitori; Melzerii așteaptă cu nerăbdare începutul noului sezon de dans de iarnă, moment în care frumoasa Katharina va fi prezentată în societate. Doar Paul, moștenitorul, rămâne ignorat de agitație, deoarece preferă viața de student la München ... până când o întâlnește pe Marie.

Recomandat pentru: cei pasionați de sagele familiei Downtown Abbey, cu intrigile lor interesante.

7. It Had to Be You de Susan Elizabeth Phillips

Sursa: amazon.com

Orașul Chicago nu este pregătit pentru Phoebe Somerville, cel mai scandalos și curban bonbon din New York, care tocmai a moștenit echipa de fotbal din Chicago Stars, iar Phoebe nu este deloc pregătit pentru antrenorul vedetei Dan, Calebow, legendă vie de aur și sălbatică din Alabama. Calebow este tot ce urăște Phoebe: un macho fără compromisuri, cu o singură idee în cap. Și frumosul șef nou este tot ceea ce Dan disprețuiește: o fată bună fără doi degetele de la picioare. Atunci de ce te simți atât de atras de ea?

Dacă există o autoare a clasicilor esențiali, acesta este Susan Elizabeth Phillips.

Recomandat pentru: cei care se bucură de povești frumoase, în care remarcatul războiului dintre personaje este servit și ne va face să lăsăm mai mult un râs și, de asemenea, un suspin. Vă avertizăm: va fi prima dvs. carte a autoarei, dar nu ultima.

8. El chico que dibujaba constelaciones de Alice Kellen

Sursa: amazon.com

Aceasta este o poveste de dragoste, vise și viață. Valentina, o fată care nu știa că are lumea la picioare, care a crescut și a început să se gândească la imposibil. Valentina a fost fata care a vânat stele, cea pe care a dorit-o cel mai mult; și cel care se năpusti întâmplător asupra lui, cu Gabriel, un băiat care atrăgea constelații. Gabriel este curajos și idealist și el a fost cel care a avut încredere în cuvintele „pentru totdeauna” și a creat stâlpii care au sfârșit să țină trecutul, acum, ce au fost și amintirile care se vor transforma în praf.

Recomandat pentru: Cei care preferă povești de dragoste unice, tandre și uneori tulburi, cu protagoniști cu care este prea ușor să se identifice.

9. Adicta al trabajo de Julia London

Sursa: amazon.com

O alta care stie ce se face in aceasta lume romantica este Julia London. De data aceasta ne spune prima poveste a saga Lear Sisters. Am început cu Robin Lear, o femeie care are totul, datorită faptului că trăiește la muncă. Într-o zi, tatăl ei decide să o părăsească fără slujba în afacerea familiei pentru a-i învăța o lecție valoroasă și a învăța „ce este viața”. Logic, lumea lui Robin se destramă. Problema este că toate acestea se întâmplă atunci când ați decis să vă remodelați casa și contractantul, Jake Manning, care nu are nicio problemă să spună tot ce crede.

Recomandat pentru: cei pasionați de povești simple, dar în mișcare; celor care iubesc poveștile cu astfel de protagoniști opoși ... care sunt atrasi fără speranță.

10. Hechizada de Jane Green

Sursa: amazon.com

Alice este o fată frumoasă, inteligentă, talentată, dar, la fel ca multe fete frumoase și inteligente, este prea modestă. De aceea, când Joe o observă, nu-i vine să creadă. Joe este perfect. Are totul. Este atrăgător, fermecător, bogat, de succes (puțin crezut, dar ... ce te-ai așteptat?). Joe este visul lui. De aceea, Alice devine femeia pe care Joe o dorește. Slăbește (atenție, nu a fost niciodată grasă!), Rochii, piepteni și se potrivesc în cele mai trendy magazine. Dar este într-adevăr ceea ce visase Alice? Și ce-i cu Joe? Este într-adevăr atât de de dorit? Când Alice începe să se trezească ... vraja nu va mai funcționa.

                                    11. El amor huele a café de Nieves García Bautista

Sursa: amazon.com

Iubirea miroase a cafeaua a reușit să devină unul dintre cele mai vândute romane ale genului, pentru tratarea temei iubirii, dar a celei reale. IUBIREA cu majuscule. Dragoste de cuplu, tată cu fiică, soră, prieten... Nu există prinți albastri. Există dureri de menstruație, cuceriri ale unei nopți, ambiții și cariere deasupra familiei; și tocmai acesta este farmecul acestui roman: o abordare a iubirii în viața reală, cu personaje pe care le poți găsi chiar după colț.

Recomandat pentru: Cei care sunt entuziasmați de acele mici povești întrețesute, cu oameni care sunt de acord asupra aceluiași punct (ca în această cafenea) și care uneori se raportează între ei sau doar se încrucișează și încă știu despre ei din punctul de vedere al Găsesc

Așa se construiește o poveste de poveste care depășește o dragoste romantică, deoarece tratează toate fațetele și aparițiile iubirii: dragoste de familie, prietenie, iubire de sine.

12. En los zapatos de Valeria de Elisabet Benavent

Sursa: amazon.com

În pantofii Valeriei, ne spune povestea Valeriei, o tânără de treizeci de ani din Madrid, căsătorită cu iubitul ei de-a lungul vieții, Adrián; iar anul trecut a scris un roman care a avut atât de succes încât a decis să renunțe la meseria plictisitoare pentru a se dedica pe deplin scrisului. Răul este că trece prin acea criză a fiecărui scriitor când își scrie cel de-al doilea roman și nu pare că va ridica capul. Însă nu cu căsătoria lui, care pare să înceapă să cadă. Singurul lucru care merge bine este prietenia ei cu Nerea, Carmen și Lola, cele trei prietene inseparabile ale acesteia; și cu care ne vom identifica cu toții după câteva pagini.

Recomandat pentru: Acei cititori care s-au îndrăgostit de poveștile emoționale cotidiene ale lui Federico Moccia sau Blue Jeans, și își doresc acum altceva.

Cărțile au fost selectate de J.K. JUDITH, publicat pe 01 aprilie 2018 și publicat pe lavangardia.com

Povestitorul de Jodi Picoult

Titlul original e The Storyteller și aparut inițial în anul 2013. Cartea a apărut la editura Litera, în anul 2019. Autoarea face referință la holocaust.

Sage Singer este brutăreasă. Lucrează noaptea pentru a pregăti pâinea și produsele de patiserie pentru a doua zi, încercând să scape de singurătate și să uite de moartea mamei sale. Când Josef Weber, un bărbat în vârstă din grupul de sprijin emoțional la care participă Sage, începe să vină din ce în ce mai des la brutărie, între ei naște o prietenie improbabilă. În ciuda diferențelor, ei văd unul în celălalt cicatricile ascunse pe care ceilalți nu le pot vedea.
Totul se schimbă însă în ziua în care Josef îi mărturisește un secret de mult îngropat, pe care nimeni altcineva din oraș nu l-ar fi suspectat, și îi cere lui Sage o favoare extraordinară. Dacă acceptă, ea se va confrunta nu doar cu repercusiuni morale, ci și cu unele legale.

Fragment:

„Captivantul roman al lui Picoult aborează subiectul Holocaustului cu abilitate, cumpătare și o imensă sensibilitate... O alegorie vie a pierderii, a iertării și a umanității fundamentale care există între noi toți. Nenumărații ei admiratori vor descoepri toate calitățile cu care i-a obișnuit până acum: o lectură fascinantă, cercetare amănunțită și un final revelator.”

Library Journal 

Sfaturi pentru a evita contagiunea și paranoia din cauza coronavirusului

Ministerul Sănătății spaniol, autoritățile europene pentru sănătate și Organizația Mondială a Sănătății oferă idei pentru a rămâne vigilenți și senini

Coronavirusul lui Wuhan continuă să se răspândească în întreaga lume, iar autoritățile medicale cred că la un moment dat ar putea deveni o pandemie. Deocamdată, însă, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) consideră că, chiar și în țările din Asia, mai aproape de originea infecției și de regiunea chineză unde sunt înregistrate majoritatea cazurilor noi, șansele de infecție sunt redus și nu a sfătuit să restricționeze călătoriile în zonele respective. Cu toate acestea, situația evoluează rapid.

Autoritățile din domeniul sănătății, în Spania, în Europa și în lume recunosc că există încă multe incertitudini cu privire la natura coronavirusului și chiar la modul în care acesta este răspândit, deși prin analogie cu alte infecții similare, principala sursă ar fi contactul cu secrețiile care ele sunt generate cu tusea sau strănutul unei persoane bolnave. Ceva similar cu ceea ce se întâmplă cu gripa comună, cu care împărtășește cele mai frecvente simptome: febră, tuse sau lipsă de respirație. La fel ca gripa, deși cu o rată a mortalității mai mare (de o medie de aproximativ 2% din coronavirus față de 0,1% din gripă), este, de asemenea, în principal un pericol pentru vârstnici și cu probleme de sănătate. anterior.

Reamintind că este un virus necunoscut și că este necesar să-i urmărim evoluția, autorități precum Ministerul Sănătății, Centrul European pentru Prevenirea și Controlul Bolilor și OMS oferă câteva sfaturi pentru prevenirea infecției și, de asemenea, paranoia.

Măști pentru bolnavi și îngrijitori

Pentru populația generală nu sunt necesare. Măștile sunt în primul rând un instrument pentru ca persoanele bolnave să nu transmită virusul persoanelor din jurul lor prin tuse. De asemenea, pot ajuta persoanele care au grijă de bolnavi, deși eficacitatea acestora în aceste cazuri este mai mică.

Igiena este esențială, ca și în cazul gripei comune

Spălarea mâinilor bine și deseori și evitarea atingerii gurii, nasului sau ochilor sunt măsuri care vă ajută să prindeți mai puține infecții, cum ar fi gripa și, de asemenea, să lucrați cu coronavirus. Ca măsură optimă, se recomandă să vă frecați mâinile cu apă și săpun timp de cel puțin 20 de secunde.

Acoperiți-l când strecurați și păstrați o distanță sigură

Ca și în cazul gripei obișnuite, este mai bine să strecurați în cot decât în ​​palma mâinii, dar și mai bine în țesuturile de unică folosință care nu sunt returnate în buzunar. Atunci când aveți de-a face cu persoane care tusesc, strănută sau au febră, distanța de siguranță pentru a minimiza riscul de infecție ar fi de un metru.

Ce oameni pot transmite boala?

Perioada de incubație, cea care trece între expunerea la virus și debutul simptomelor, este estimată între două și 14 zile. Virusul poate fi transmis atunci când cei infectați prezintă simptome asemănătoare gripei, dar conform unui articol recent din The Lancet, acesta poate fi transmis și înainte de apariția simptomelor.

Când ar trebui să văd un medic pentru a vedea dacă sunt infectat?

Dacă suferiți de o infecție respiratorie acută, cu tuse, strănut și dificultăți de respirație și, în același timp, în cele 14 zile anterioare debutului simptomelor, ați fost în contact cu un caz confirmat de coronavirus, ați călătorit într-o regiune în care există contagii între oameni sau au fost într-un spital cu pacienți tratați pentru boală.

Sfaturi scrise de Daniel Mediavilla și publicat azi în elpais.

Antonio Banderas: „Oscarul va câștiga un unchi care a petrecut în patru sate”

Malaga se predă lucrării lui Joaquin Phoenix, favoritul incontestabil ca cel mai bun actor și glumește eticheta de „actor de culoare” care i se atribuie anul acesta.

„Nimic nu mă mai agită. Cei care trebuie să tremure sunt favoriții. Aceia sunt cei care îl joacă.” Antonio Banderas explică clar din prima întrebare. Favoritismul lui Joaquin Phoenix cu Oscar ca cel mai bun actor pentru rolul său în Joker este atât de copleșitor încât Malaga nu se deranjează să-l ascundă. „Este vox populi. De fapt, cred că are deja Oscarul acasă”, lansează el, trezind râsul jurnaliștilor prezenți la hotelul Mondrian din Los Angeles.

Puținele sale opțiuni nu ascund imensa mândrie pe care o simte pentru realizare cu rolul său în Pain and Glory, cel de-al doilea actor spaniol care a obținut-o după Javier Bardem și prima sa nominalizare după câteva decenii de relație cu Hollywood. În cazul în care a reușit să surprindă, el va fi al doilea din istoria galei care îl va duce să facă un film într-o altă limbă decât engleza.

„Dar nu mi-l vor da”, insistă el. „Dacă ar exista o opțiune, aș juca cu ea, dar Joaquin o ia cu nerușinare”. Desigur, amintiți-vă că a obținut nominalizarea cu un film mic și în spaniolă și că au lăsat oameni la fel de importanți precum Robert de Niro, Christian Bale sau Taron Egerton, câștigător al unui Glob de Aur în acest an pentru Rocketman. „Nominalizarea a fost o surpriză uriașă și minunată”, spune el, pe lângă faptul că a obținut-o după plecarea de la Hollywood, „când nu mai fac parte din această cultură”.

De asemenea, reprezintă un fel de revendicare împotriva celor care se îndoiau de talentul său. „Nu simt nevoia să arăt lucruri”, spune el. „Anul acesta pentru asta a fost incredibil și am în casă o mulțime de resturi noi care o dovedesc”, în legătură cu premiile pe care le-a obținut filmul Almodóvar. „Am pierdut o mică anxietate pentru succes, care este probabil cel mai mare dușman al multora. Acolo oamenii se blochează și lucrurile se apropie. Trăiesc mai calm, multe lucruri s-au realizat. Sunt într-un moment foarte bun.”

„NU SE POATE DE MERS MAI DEPARTE”

Ceea ce nu știe este dacă poate repeta fapta. „Oamenii mă întreabă mult”, recunoaște el. „Nu știu. Va depinde de personaje. Ei îmi spun că cheltuiesc mult cu personajele. Și va câștiga un unchi care a trecut de patru sate. Nu poți merge mai departe." El spune despre munca lui Phoenix.

Ceilalți trei în liza vor fi Adam Driver, Jonathan Pryce și Leonardo DiCaprio, o categorie complet albă, deși unii din Hollywood au insistat să atârne Banderas eticheta de „actor de culoare”. Ca și opțiunile sale de victorie, Malaga o ia și cu umor. „În țara mea din Malaga am fost invadați de fenicieni, cartaginezi, greci, trei secole de dominație romană cu doi cazare andaluzi, apoi au venit arabii, goții. Știu cu cine a dormit patul meu cu străbunicul meu? Nu am idee. O iau cu distracție ”.

Desigur, el spune că împingerea pentru o mai mare diversitate în Academie nu este ceva estetic, ci real. „1.500 de noi membri străini sunt mulți membri”, care pot deschide multe voturi și pot genera surprize. „Se extind pentru că vor să transforme Oscarurile în premii mondiale”.

Înainte, compania sa de teatru și posibilitatea de a face istorie pe Broadway cu o piesă în spaniolă. Ar fi în același teatru în care A Chorus Line a fost prezentat pentru prima dată în 1975. „Chiar vreau să fac lucrurile, fără să mă opresc”. Este greu de crezut că urmează să împlinească 60 de ani. Trece printr-unul din momentele vieții sale.