joi, 22 ianuarie 2015

La cumpărături cu Minnie de Sophie Kinsella

În ultima apariție din La cumpărături..., Rebecca Brandon, născută Bloomwood, atacă din nou, împreună cu fiica ei, Minnie, în vîrstă de doi ani, care deja a preluat din obiceiurile mamei: determinarea precoce și dependența de produsele cu etichetă de marcă. Mai rău, Minnie pare să fie însăși întruchiparea vocii din capul lui Becky, care n-o lasă să spună nu, cînd vine vorba de hainele de designer, cu cele mai drăguțe accesorii. Criza financiară lovește și familiei Rebeccăi, astfel, încît Luke, capul familiei, își pune soția la punct (în materie de cumpărături, evident). Însă cînd se apropie ziua de naștere a lui Luke, Rebecca, sau Becky, încearcă să organizeze o petrecere surpriză, cu un buget limitat. Situația scapă de sub control, dar pînă la urmă finalul e fericit. 
E o carte interesantă, cu momente hazlii și amuzante. Dacă treceți printr-o perioadă mai stresantă vă recomand să citiți această carte. Cu siguranță vă veți descărca emoțiile negative și veți avea o altă dispoziție. 

Etică și moralitate la posturile de televiziune din Moldova

Mda.

Ştirea asta de la PRO TV tare a mai inundat internetul. Senzaţii tari, opinii, reacţii şi cel mai important, petiţii şi mobilizarea societăţii în ceea ce priveşte drepturile omului şi dreptul la viaţă a unei persoane. Important de remarcat că totuşi, pentru moment, opinia publică mai are moralitate şi ţine la acest fapt. De ce au făcut aşa o ştire cei de la PRO TV, de ce mai ţin pe site aşa o ştire, boicotarea postului de televiziune şi tot aşa.
Şi în al doilea rînd, acel tip de la PRO TV care a dat undă verde unei asemenea ştiri, cred că n-are o iubită acasă ca să-i facă aşa ceva şi deja... imagineaţia lucrează altfel. Chiar şi dacă postul ăsta trimite un filmuleţ de genul ăsta, asta nu înseamnă că faci ştire chair din orice. Cum s-a tot menţionat, este vorba de respectarea Codului deontologic şi a drepturilor omului... dar, ştirea pentru senzaţional. Şi trafic. Şi audienţă maximă, cînd e audienţă maximă...
Ce a declarat profesoara de la Ungheni... îi dau dreptate.
Profesoara de la Ungheni: „Nu eram în sat când a venit televiziunea. Eram la Universitate, căci fac masteratul și sunt tocmai în perioada examenelor. Mama mi-a telefonat şi a spus că au venit reporterii să facă un reportaj despre tinerii specialişti din învățământ. Seara am aflat că reportera i-a spus mamei despre acel video, şi pentru că mama nu ştia nimic,  i l-a arătat pe mobil, la poartă. Mama a plâns în faţa camerei ţi a spus că nu e bine ce fac reporterii, dar ei au arătat-o pe mama plângând la televizor."
De ce să arăţi o biată femeie plîngînd la TV? De ce i-a arătat acele imagini? Iar la şcoală... Deşi reportera a o fost rugată să nu înregistreze şi a promis că nu o va face, de ce totuşi a făcut-o? Interesant cod deontologic au jurnaliştii.
Cînd mama profesoarei din Ungheni a menţionat că „ca să ajungă cu lecţiile în trei sate merge în fiecare zi mulţi kilometri pe jos, câte două perechi de încălţăminte rupe pe sezon. Ea lucrează şi de la şcoală nu au zis niciodată nimic de rău. Acum oamenii din sat comentează, adaugă de la ei, e tare rău ce ni s-a întâmplat”. O cred şi asta tot ar trebui de luat în considerare, nu credeţi?
O opinie a subiectului dat, aparţine scriitorului Dumitru Crudu, pe care puteţi să-l citiţi aici.

După multe zile, totuşi, postul TV PRO TV a venit cu acele scuze, unde mai vedem şi punctul lor de vedere. Mi se parecam insipid dacă sincer. Nu e un punct de vedere real. Iar pentru asta... este poliţie, departamenteresponsabile de învăţămînt şi mai ştiu eu ce alte organe care ar trebui să ia atitudine de aşa situaţii. Ce treabă are un post de televiziune cu aşa problemă.
Eu dacă aş trimite la un post de televiziune precum că... am găsit o hîrtie aruncă aiurea în stradă şi nu lacoşul de gunoi... e deja ştire? Ce? De ce? Dar unde? Ce dimensiuni avea? Ce culoare avea?


Sursa imaginilor: www.radardemedia.ro şi mujer95.wordpress.com

marți, 20 ianuarie 2015

Vestimentația și moldovenii

Citisem azi o postare a unui blogger despre vestimentația la moldoveni, vezi tu, de ce nu poartă ei haine colorate? Dar chiar așa, de ce?
Deja depinde de fiecare din noi ce stil vestimentar avem, dacă ne plac culorile țipătoare, dacă impune serviciul să te îmbraci la patru ace, dacă poți să îți permiți financiar o garderobă bine merci. Cică acest Vitalie Cojocari, și-a cumpărat o pereche de pantaloni. Dar nu oricare afirmă el. „Pantaloni erau portocalii. Portocalii ca portocala, ca mandarina. Până în acel moment toți pantalonii îmi erau negri, gri sau… blugi albaștri. Doar sunt moldovean, deci trebuie să mă înscriu cromatic în norodul din care provin. Nu-i așa?” 
Nu neapărat. Fiecare se îmbracă cum vrea, deși fiecare țară are obiceiurile, tradițiile și stereotiopurile sale. E adevărat ca noi suntem încă sub influența mentalității sovietice, dar asta e. Suntem rusificați și mai avem ceva timp ca să ne... „dăm cu lumea”. Dar chiar și așa, fiecare se îmbracă cum dorește, nu? Suntem individuali și punctum. Colorat, alb, negru, gri, deja asta e partea a doua. 
Ce am observat eu e alta. Te îmbraci bine și apar întrebări de genul: ai o zi de naștere? Dar cu ce ocazie așa frumos îmbrăcată? Ce elegantă ești azi îmbrăcată! Ai așa o coafură așa frumoasă azi, te întîlnești cumva cu un băiat? 
Chiar asta e problema? Consider că te îmbraci pentru că trebuie să fie o etică a vestimentație, respectiv trebuie să te îmbraci corect și frumos în fiecare zi, nu doar ocazional. Adică hai acuma să ne îmbrăcăm frumos doar la zile de naștere, nunți și cumătrii, iar în restul zilelor... să luăm exemplul celor care nu au casă și se îmbracă cu hainele murdare și urît mirositoare. 
Grija de sine ar trebui să fie un atu și să te pună în avantaj și nu invers. La noi și așa se exagerează în ceea ce privește vestimentația și de multe ori se exagerează. Dar, în schimb, știm să ne plîngem că avem salarii mici. 


Sursa imaginii: www.anunturi.crom.ro

marți, 14 octombrie 2014

Tînăr ca la 20 de ani

Cine mai ține minte versurile melodiei formației Voltaj Tînăr ca la 20 de ani?
 
Tânăr vreau mereu să fiu 
Să trăiesc asa cum stiu 
Că la douăzeci de ani 
Fără griji si fără bani...
 
Ei, iată că m-am întors eu în Chișinău... întîmplător și foarte întîmplător cu mașina unei colege din generală (șofer fiind soțul acesteia) și vecinul meu de... 20 de ani (protagonistul de 20 de ani). Mi-a adus aminte cu nostalgie de cei 20 de ani ai mei.... care din păcate nu se mai întorc. E un tip comunicabil și de treabă. Nu-i mai tăcea gura.
E amuzant să auzi cum vorbește despre prima dragoste; deși era o colegă de facultate, nu o observase decît după cîteve ore de nu știu ce curs, pentru că „nu avea nimic special, dar în momentul cela... nu-mi puteam lua ochii de la ea”. Chestii din astea... cît de îndrăgostit era de ea, că plecase la ea cu taxiul de cîteva ori în miez de noapte pentru că ea se plictisea etc. Fusese foarte îndrăgostit, iar povestea de dragoste de la cei 20 de ani a durat numai cîteva luni pentru că... fata nu vedea în el decît un simplu prieten. Ceea ce nu înțelege el e „cum e posibil să mă vadă doar ca un simplu băiat dacă îi palce de felul meu de a fi?” Deși nu regretă scurta poveste de dragoste, totuși e la vîrsta întrebărilor, pentru că vedeți Dumneavoastră, fata era prima dragoste. Cu toate dezamăgirile astea, totuși are speranță. Pentru că „nu regretă nimic”.
În discuțiile noastre făcea referință în permanență la viața minunată de student în căminul studențesc. Deși știu că se afirmă sus și tare că viața de cămin e cea mai frumoasă parte a vieții, eu din păcate îmi aduc aminte cu oroare de această viață de cămin. Cinci fete în cameră, interese diferite, caractere diferite, unde e bucuria și fericirea de a sta în cămin? Fără duș sau bucătărie ca lumea, geam de pe vremea lui Papură Vodă de-ți înghețau organele interne pe timp de iarnă... Dar, mă rog, nu se pune, că doar viața de cămin în studenție e cea mai frumoasă perioadă a vieții, nu? Noroc de mine că fratele s-a oferit să facă un gest frumos și să mă ia la el în apartament, fapt pentru care îi voi fi recunoscătoare toată viața, deși nu i-am spus asta niciodată, din păcate. Lucru pe care ar trebui să-l fac.
Deși mi-a adus aminte de orele de facultate, totuși, aici mă amuza ceea ce povestea. E interesant aspectul ăsta al studentului: ore, teme și bibliotecă. Cel mai important să vă zic cum învață studenții de azi: cică grupa lor și-au făcut un grup pe www.facebook.com și acolo încarcă toate informațiile pe care le găsesc. Faină idee. Stau acuma și mă gîndesc, eu pe vremea mea nu am avut așa ceva. Păcat aș zice. Ideea e bună. Diferența dintre mine și el e că dacă el are un grup cu colegii de grupă de la facultate (unde încarcă informațiile găsite), păi eu am un grup pe această rețea de socializare cu colegii mei de liceu. Așa ne mai aducem și noi aminte unii de alții, postăm poze și facem schimb de informații.

Ei, în fine. A fost vesel și interesant, iar drumul nu ni s-a părut așa lung și anevois. Mi-a părut bine să-mi aduc aminte de mine la 20 de ani...

Sursa imaginii: www.sfm.md

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Eu și soacră-mea de Jane Green

Nu prea fac eu schimb de cărți din colecția mea personală și mai ales, nu s-a întîmplat să am un schimb de păreri vis-a-vis de subiectul cărții care să stîrnească discuții mai mult sau mai puțin contradictorii cu cealaltă cititoare a cății. E vorba de cartea Eu și soacră-mea de Jane Green, apărută în anul 2008 la Editura Polirom din Iași. Face parte din colecția CHIC.

Și e printre puținele cărți care m-a făcut să plîng pe ici-colea.

Deși Jane Green n-a fost o studentă strălucită, după cum ea însăși mărturisește, reușește, totuși, să îmbine utilul cu plăcutul. Această carte, Eu și soacră-mea, este scrisă ușor și lejer. O citești dintr-o răsuflare. Sincer, eu am intrat atît de bine în pielea eroinei principale, Ellie, încît am impresia că sunt eu în mijlocul acțiunilor.
Dacă e să mă refer la subiectul cărții, păi iată rezumatul: Ellie, protagonista romanului Eu și soacră-mea, și-a găsit în sfîrșit jumătatea ideală. Însă, ghinion pe capul ei că această jumătate ideală are o mamă cică de groază în concepția Ellei, care o sună de trei ori pe zi, își idolatrizează fiul cel mai mare, Dan și își rezervă dreptul să fie ea pe primul loc în continuare. Preia controlul în toate aspectele noii familii a lui Dan: nuntă, nepotul care se naște, viața de familie etc. Asta pînă într-un moment în care, Ellei îi sare țandra și... familia ei se destramă. Dan pleacă de acasă și ea rămîne... cu copilul. Noroc de prietenele ei, Lisa, femeia fatală și Trish, familista, care o ajută.
Am împrumutat cartea colegei de cameră. Văzuse la mine teancul de cărți și... recomandă-mi o carte din cele citite îmi spune ea. Și să fie interesnată, mă avertiză tot ea. Ei bine, a început ea să o citească, punîndu-mi tot felul de întrebări referitor la personajele și subiectul cărții, pînă cînd... a zis că ea nu o înțelege pe Ellie de ce reacționează așa atunci cînd soacră-sa, Linda îi ajută, oferindu-se să cumpere haine viitorului copil sau alte chestii de genul ăsta.
Deși nu vreau să par insensibilă ori ceva de genul ăsta, dar eu o înțeleg pe Ellie (și asta fără care reproșuri cuiva J). Ellie, de pe la 13-14 ani a crescut fără mamă și deși pînă atunci nu avusese o relație prea bună cu maică-sa... probabil că vroia să-ți asume ea rolul de mamă pentru copilul ei, încă nenăscut. În multitudinea de momente de ceartă, de regrete, de opinii etc. subiectul acestei cărți te emoționează, totuși.
Făcuse cunoştinţă cu Dan Cooper într-un bar de la Calden. După cu mafirmă însăşi Ella „şi privindu-i chipul deschis şi prietenos, mi-am adus brusc aminte de el şi iată ce anume mi-am amintit: că atunci cînd zîmbea, zîmbea cu ochii. Că era foarte înalt. Genul de om înalt care te face să te simţi mereu ocrotităşi în siguranţă. Că era o persoană care se simţea bine în propria piele şi în lume.”
Deşi s-au reîntîlnit după aproape 5 ani, discuţia lor a fost un pic stîngace, dar după cum afirmase Ella - n-o să ştii niciodată, dacă nu încerci.
Sau discursul tatălui ei de nuntă. Deși după moartea mamei sale relația dintre ea și taică-su în loc să se îmbunătățească se distanțează, totuși, se pare că pînă la urmă lucrurile evoluează bine, pentru că, în ziua nunții, s-a apropiat de ea, i-a luat mîna și a ținut-o strîns, zicînd:
„Îmi pare atît de rău că nu am fost alături de tine.
Mai tîrziu, după ce s-au ținut discursurile, toată lumea a amuțit la vederea unui bărbat între două vîrste, aproape chel, într-un costum care se vedea că prinsese și zile mai bune, care a luat un microfon și a bătut nervos în el.
Știu că nu se mai aștepta nimeni la încă un discurt, spuse tata, iar eu m-am făcut mică, știind că era un gest spontan, și jenată la culme la gîndul a ceea ce avea să se întîmple. Dar Ellie e fiica mea și am vrut să spun cîteva cuvinte. La ora 3.27, în ziua de 2 septembrie a anului 1970, venea pe lume Eleanor Sarah. Soția mea fusese în travaliu timp de douăspreze ore și paisprezece minute, iar eu mă plimbasem în sus și-n jos pe coridor. În zilele acelea, noi, bărbații eram foarte curajoși și stăteam în siguranță, afară.  A ieșit o soră medicală și mi-a dat un ghemotoc. Privind în jos, am zărit o creatură micuță care urla, dar care s-a oprit și m-a privit în ochi. În clipa ceea, am înțeles ce voiau cu toții să spună cînd ziceau că nu iubești nimic pe lume cum îți iubești copilul. Nu i-am fost cel mai bun tată din lume lui Ellie, spuse el, iar eu am simțit un nod în gît și o lacrimă rostogolindu-mi-se pe obrazul stîng. Mama ei a murit cînd era mică. Astăzi, îmi amintesc de propria mea nuntă cu mama ei. Ellie, n-o să-ți aduci aminte, dar acum îi semeni leit. Ai aceeași frumusețe, energie și dragoste de viață.
Făcu o pauză, iar lumea aplaudă, fără să realizeze cineva ce impact aveau aceste cuvinte asupra mea.
Nu am știut cum să mă port cu o copilă de treisprezece ani, recunoscu el cu tristețe. O iubeam enorm, dar nu știam cum s-o ajut. Însă ce nu știam atunci, știu acum, Ellie. Vreau ca tu și Dan să învățați aceste lecții, toate lucrurile pe care le-am aflat prea tîrziu. Știu că dragostea nu e de-ajuns, că trebuie să-i prețuiești pe cei care îi iubești, că a spune „te iubesc” nu e suficient, că trebuie să-ți arăți dragostea în fiecare zi, chiar cînd greutățile vieții aproape că te împiedică să faci asta. Dacă îmi este permis să citez din cineva cu un mare dar al vorbirii, „cea mai însemnătate slăbiciune a oamenilor este ezitarea lor de a spune celorlalți cît de mult îi iubesc cît timp aceștia sunt în viață”. Ellie, te iubesc. Poate că nu ți-am spus-o destul de des, dar e adevărat. Iar voi doi, Ellie și Dan, să vă iubiți și să vă arătați dragostea în fiecare zi.”[1]
Un discurs emoționant zic eu. Dacă e să citez din carte, o lacrimă mi s-a rostogolit și mie pe obrazul stîng... ori poate drept... Și asta s-a întîmplat de cele trei ori cît am citit cartea. Deși scrisem undeva pe facebook despre asta, imediat apăruseră reacții: ce carte și ce moment anume ma făcut să... plîng.
Ei, lucrurile au evoluat după nuntă. Cu suișuri și coborîșuri. Cert e că m-am simțit în pielea personajului cînd citeam această carte. Sincer, deși nu am statutul lui Ellie, această eroină a cărții, o înțeleg. Am impresia că aș fi și eu deranjată de multe lucruri care mi s-ar întîmpla. Sau poate nu.
Un aspect foarte important e și „momentele de dragoste, de grijă și tandrețe, cînd știam exact de ce ne-am căsătorit și motivele pentru care plănuiam să fim împreună pînă cînd moartea ne va despărți, par atît de rare zilele astea[2].” Mda. Interesant aspect al vieții de familie.
„Nu m-am așteptat ca primele luni după nașterea copilului să fie atît de dificile și în nici un caz ca el să devină barieră între noi, în loc de o punte care să ne unească și mai mult.”[3] Oare chiar așa să fie?
„Presupun că dacă m-ar fi prevenit cineva, dacă mi-ar fi spus că urmează epuizarea, singurătatea și pierderea identității, m-aș fi gîndit fie că minte, fie aș fi presupus că li s-a întimplat altor femei, altor cupluri, dar că nouă nu ni se va întîmpla niciodată.”[4] Epuizare – sunt de acord. Singurătate – care e problema? În așa mod îți mai rezervi timp pentru tine – privești televizorul, citești cărți ori croșetezi (atît de mult îmi doresc o pauză...).
După un timp de rutină, cică e o surpriză să fii întrebat de o vacanță. Ce-aș zice de-o vacanță? Ce întrebare! Mi-ar plăcea la nebunie, merci de întrebare.” Oare cine din noi nu-și dorește o vacanță?
Mi-a plăcut afirmația următoare „sînt de părere că poți spune foarte multe despre oameni după cărțile pe care le au în bibliotecă”[5] zisă de un oarecare Charlie Durton, prieten cu Ellie. Așa că...
În fine, totul se termină cu bine. Mi-a plăcut cartea. E interesantă, cu umor, dar și cu momente așa, mai emotive.
 



[1] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – pp. 137-139.
[2] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.
[3] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[4] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.
[5] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 394.


Sursa imaginii: www.dol.ro

vineri, 29 august 2014

Impresii de călătorie: Lloret del Mar și Barcelona, Spania

Deși vara e considerată perioada vacanțelor, sunt totuși și excepții. Anul acesta a fost în luna mai, dar adevărul e că nu am nici un regret.
 
Arcul de Triumf din Barcelona, Spania

Găsisem o ofertă a unei agenții de turism din Chișinău, deși recunosc că Spania a fost o destinație de vacanță de ceva timp. Așa că… am profitat de situație. E un pic obositor drumul pînă la București ori Kiev, unde trebuie să iei avionul deși văzusem deschiderea unei curse Chișinău-Barcelona din iunie (recunosc că era mai bine să fi așteptat, deși au mai fost și alte circumstanțe la mijloc). Chiar și așa – dacă avionul are întîrzierea de circa 30 minute, păstrați-vă calmul.
Ajunse la destinație am avut o mică „surpriză”. Destinația nu era chiar Barcelona, dar Lloret del Mar, oraș turistic pe malul Mării Mediterane. Dar, pînă la urmă am zis că vom vedea două orașe într-o singură călătorie: Lloret del Mar – oraș construit pentru posibilitățile turistice pe care le are, dar și Barcelona, care e al doilea oraș ca mărime după Madrid și e vizitat anual de milioane de turiști. Mai ales că după Jocurile Olimpice din anul 1992, orașul a cunoscut o dezvoltare rapidă, cu atît mai mult că atunci s-au construit și diverse monumente, care au devenit imediat și obiective turistice. Unul din ele ar fi Fîntînile magice (numit așa grație efectelor pe care le vezi).
Cele două orașe sunt la o oră distanță, circa 70 kilometri. Primul oraș, Lloret del Mar e un oraș frumos, deși am vazut mai multe hoteluri, totuși e construit cu gust, străzi frumoase, parc, discoteci și cazinouri, restaurante, terase, magazine de produse alimentare, haine și suvenire (dar și alte produse pentru turiști și de sezon). Este și o stradă pietonală (cel puțin noi am văzut una). Pe trotuare este o pistă pentru cicliști. Predomină aranjamente florale. Mergînd la o plimbare practic în fiecare seară, descopeream multe momente frumoase: orașul destul de viu cu prezență numeroasă la terase și localuri, magazine de haine și suvenire deschise pînă noaptea tîrziu, oameni pe plajă și la ora 22:00, reflecția lunii pe mare, vorbitori de limbă rusă la tarabe, ori invitație la disco… tot de o tînără, vorbitoare de limbă rusă. Nu e obligatoriu să știi limba spaniolă pentru că aici, vînzătorii de la magazine sunt vorbitori de limbă engleză și rusă. De cîteva ori am fost întrebate dacă suntem din Rusia. Chiar și la recepția hotelului era cineva vorbitor de limbă rusă, așa că… Din discuțiile cu persoana de contact de acolo, acest oraș, Lloret del Mar e o investiție rusă, deși agenția lui de turism nu a avut turiști ruși.
Hotelul unde am fost cazate, Roger del Flor a fost de 4****. În primele două zile ne-am cam rătăcit prin labirinturile hotelului, dar am fost mulțumite de serviciile oferite, inclusiv mîncarea, care a fost de trei ori pe zi. Mîncarea a fost bună, salate diferite, cartofi prăjiți, carne și pește prăjit, sosuri, inclusiv unul cu usturoi, fructe și prăjituri. Am surprins chelnerul din tura de seară vorbind 4 limbi: spaniolă, engleză, franceză și rusă. Toate fluent și cu accent nativ. Și foarte amabil evident.
Marea Mediterană. Vedere din Loloret del Mar
Sigur că am profitat de plajă și mare, care s-a dovedit a fi curate. Deși sunt cîteva hoteluri în zonă, este loc pentru fiecare, deși în perioada asta a anului nu sunt mulți turiști. Dar poți vedea turiști francezi, ruși și chiar spanioli. Hotelul era construit în stîncă și ca să ajungem la plaja trebuia să coborîm respectiv să urcăm 205 trepte. Așa că… vacanță combinată cu sport. Plaja era la 15 minute de hotel.
Două zile au fost rezervate Barcelonei. E un oraș foarte frumos, care merită vizitat. Stilul lui Gaudi e prezent și cu siguranță locuitorii orașului se mîndresc cu acest arhitect.
Nu știu cît de bine voi reuși să redau emoțiile pe care le-am trăit în acest oraș, deși asta se datorează probabil și faptului că am fost pentru prima dată în Barcelona. Nu știu ce părere mi-aș face dacă aș pleca într-o altă călătorie avînd această destinație. Deși am vizitat cartierul gotic, au rămas impresionată de construcția clădirilor, monumente, fontane la intersecții, și cel mai important, orașul nu abundă în publicitate stradală, ceea ce face orașul mai frumos, luminos și verde. E un oraș curat și poți vedea un număr mare de motocicliști și cicliști, dar și biciclete care pot fi luate în chirie.
Prima destinație a fost Arcul de Triumf, face legătura cu Parcul Ciutadella și a fost construit după schițele arhitectului Josep Vilaseca i Casanovas. Arcul de Triumf este construit în stil neo-mudejar din cărămidă roșie este decorat cu scupturi din piatră.Pe partea frontală se poate citi inscripția Barcelona rep les nacions (Barcelona, urează bun-venit națiunilor). Am mers și la Aquarium. Deși este cel mai vizitat obiectiv turistic, nu am rămas tocmai impresionată, iar prețul biletului de intrare este cam exagerat, de 20 euro și nu merită (părerea mea) asta doar dacă ești destul de pasionat de lumea subacvatică. Lîngă Aquarium este portul de Yachturi din Barcelona scos din uz, dar cu ocazia Jocurilor Olimpice găzduite în anul 1992 a fost transformat în centru comercial și de agrement.
Alături este Monumentul lui Cristofor Columb, finalizat în anul 1888 ridicat în onoarea exploratorului căruia îi poartă numele.
A urmat apoi o plimbare pe străzile Barcelonei, unde am putut vedea stilul gotic, al clădirilor, ruinele unor cetăți istorice.
Artera La Rambla este cea mai cunoscută arteră dar și cea mai veche. Aici te poți plimba în voie, poți cumpăra diverse suvenire ori pur și simplu să stai la terasele de pe arteră la o cafea.
Sagrada Familiei e una din cele mai vizitate obiective turistice din Barcelona (poate și din lume). Construcția a început în anul 1882 sub tutela lui Antonio Gaudi. Sagrada Familiei are trei fațade: fațada Nașterii, terminată de Gaudi și decorate cu motive din natură, fațada Patimilor a cărei construcție a finalizată în anul 1978 și Fațada Slavei care se lucrează și astăzi. Construcția va fi finalizată în anul 2026.
Simbolul orașului e Piața Catalunyei.
Fîntînile Magice își au rostul lor și sunt dispuse într-o fîntînă mai mare de formă circulară. Măsoară 12 metri în diametru și poate arunca apa la o înălțime de 4 matri. Se află între Palatul Național și Piața Espanya. Spectacolul începe la ora 21:00 pe melodiile hituri ale anilor ’70-’80, iar ceea ce vezi în timpul spectacolului este extraordinary. O idée poate banală dar a reușit să impresioneze publicul devenind astfel un obiectiv turistic și care reușește să strîngă în fiece seară numeroși spectatori.
Cartierul în care am mers e unul în stil gotic iar clădirile construite sunt stilul lui Gaudi. Barcelona cu sigurană se mîndrește cu acest architect catalan care are faimos pentru stilul său unic și proiectele pe care le-a realizat.
Deși Chișinăul și Barcelona nu se compară ca teritoriu și număr de locuitori, totuși capitala noastră are ce învăța. Chiar dacă fiecare oraș e individual în felul său, nu am văzut în Barcelona blocuri de locuit colorate aiurea, centre comerciale amplasate, tot, aiurea, tonete cu vînzare a presei și pachetelor de țigări, stații de troleibuz vandalizate etc. Este o cultură a orașului. Chiar dacă am mers pe bulevarde și străzi mari este o ordine și o altfel de cultură dacă pot spune așa.
Consider că persoanele responsabile din cadrul Primăriei orașului Chișinău ar trebui să acorde mai multă atenție esteticii orașelor europene iar exemplele bune să fie implentate și aici. Deși nu avem mare ori munte, avem Nistrul și Ghidighiciul aproape. Cu siguranță că se poate de făcut din asta un obiectiv turistic. Putem să profităm și de suburbiile Chișinăului, unde odată cu venirea verii să se organizeze diferite festivaluri care să fie și promovate pentru potențialii turiști.
În ceea ce privește asemănările dintre cele 2 orașe – e bine că există și așa ceva. Este un arc de triumf, un simbol al ambelor orașe chiar dacă diferă ca grandoare ori utilizarea materialelor de construcție. Piața Catalunyei din Barcelona deși e considerată cea mai mare și cea mai veche are un rol dificil de a uni vechiul oraș cu partea modernă (pot menționa și Piața Spaniei). Îmi vine greu să fac o paralelă cu Chișinăul dar cu siguranță cercul de Tipografia Centrală ori cel din sectorul Ciocana care unește bulevardul Mircea cel Bătrîn cu străzile Vadul lui Vodă și Alecu Russo. Dacă ar fi scoasă publicitatea stradală de pe marile bulevarde ale Chișinăului ar da un aspect estetic orașului.
Deși avem și noi parcuri cu care putem să ne mîndrim. Parcul Dendrarium pot să-l compar cu Parcul Orașului din Barcelona.
Nu avem un port de yachturi dar putem investi în Lacul Ghidighici și stațiunile din Vadul lui Vodă, mai ales că sunt la cîțiva km distanță de Chișinău cu atît mai mult că pe Nistru se organizează excursii cu vaporul pe rîul Nistru.
Rîul Bîc poate fi luat în considerare de autoritățile publice: de curățat și îngrijit. Totuși, reprezintă imaginea Chișinăului și cînd vezi cît de murdară e apa rîului ori... Chiar și cîini maidanezi nu am văzut în Barcelona. De multe ori mă întreb unde sunt organizațiile ecologice și ce fac ele? Cum tratează ei din punct de vedere practiv astfel de probleme?
Cu siguranță sunt și la noi arhitecți cu talent care merită respect, dar ar trebui să susținem ceea ce avem și să dezvoltăm potențialul orașului. Sunt locuri lăsate în paragină, dar dacă ar fi să facem un pic de ordine am putea să le facem un potențial obiectiv turistic al orașului.
Mai multe poze le vedeți accesînd albumul.

miercuri, 27 august 2014

Fast-food de Chișinău ori modul sănătos de viață


Citisem zilele astea un status pe facebook.com ce făcea referință la mîncarea fast-food, modul sănătos de viață și... cît e de important e să mîncăm în localuri gen McDonal’s. Deși eu personal nu sunt adepta unor astfel de localuri, înțeleg fanii McDonal’s și KFC. Personal am fost în ambele localuri, mai mult așa, din curiozitate. Impresia e una proastă. Mi-am promis să nu mai calc picior în așa localuri. Mai ales dacă o să am copii. Mă miră faptul că vin aici și cu copii. Impresiile la acest status, care mai de care. Unii pretind că dacă dai peste un fan înrăit am unor astfel de localuri mai bine să nu te pui și că fiecare e cu gusturile lui. Alții ar merge la astfel de localuri doar așa, odată la 3-4 luni.

Că tot veni vorba, s-a menționează și de Tuccano Caffe. Nu știu pe cît e de bun localul ăsta, dar eu niciodată nu aș călca într-un astfel de local. Are un design urît și grețos care mi se asociază cu ceva rău, mai exact, cu moartea. Chiar dacă localul a fost lăudat pentru cafeaua pe care o au – nu mau convins.
Dacă e să revim la fast-food și modul sănătos de viață... păi ăsta e un subiect pe care oamenii ar trebui să le ia în considerare, pentru că e foarte important să ai grijă de sănătatea ta și a copiilor tăi. În acest context pot da un exemplu.
Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” a inițiat anul acest un proiect nou, Troleybook, care are ca scop promovarea lecturii în comunitate. Ei... și am fost numită coordonatoare a acestui proiect pentru a mă împlica și monitoriza cum evoluează lucrurile acolo. Și cum zilnic vin copii cu părinți ori bunici, mă miră numărul mare de copii afectați de obezitate. Dragi părinți: cu ce vă hrăniți copiii? Mai puneți-le lacăt la gură că e jale mare.
Într-o zi, venise o fetiță, 8-9 ani să fi avut. Sincer m-am speriat de ce am văzut. Exagerat de grasă;  ziceai că plouă de parcă s-a spart cerul. Poate are și o problemă de sănătate, nu știu ce să cred, dar, totuși.
Eu înțeleg că tu ca părinte ai un serviciu și vii obosit acasă și grijile cotidiene lasă urme, dar e important să înveți copilul să urmeze un mod sănătos de viață, să ai grijă de el, iar dacă la ora 23:00 îți zice că vrea să mănînce... nici o problemă dar totuși, există oare măsură?
Mai dați-vă copiii la sport, să facă mișcare. Dacă vă confruntați cu probleme financiare – trimiteți-i la joacă afară să facă mișcare.

Oricum, tema modului sănătos de viață și a fast-food-urilor cred că se poate de vorbit... la infinit. Așa că, aștept să văd părerea voatră prin reacții și comentarii. 

Surse imagini:  www.wendys.com și www.ziare.com