Nu sunt bineveniţi! Medellin nu doreşte turiştii interesaţi de viaţa lui Pablo Escobar

„Oricine vine în ţara noastră pentru a susţine crima nu este binevenit”, a spus primarul acestui oraş din Columbia.

Centrul oraşului Medellin, Columbia

Primarul din Medellin, Federico Gutiérrez, a declarat astăzi că turiştii care vizitează Columbia nu sunt bineveniţi să întâlnească vieţile criminalilor, cum ar fi fostul domn al drogurilor, Pablo Escobar.
„Oricine vine în țara noastră pentru a susţine crima nu este binevenit”, a declarat oficialul din oraşul Bucaramanga, situat în estul Columbiei, unde a avut loc al XXIII-lea Congres Naţional al Agenţiilor de Turism şi Turism.
Pentru Gutiérrez, „mafia este cel mai rău lucru care ne-a întâmplat ca o societate pentru că distorsiona valori precum munca onestă și grea care a făcut bani simpli, discreţia a schimbat-o pentru opulenţă şi a luat valoarea vieţii pentru puneţi un preţ și nu putem accepta acest lucru.”
Până în prezent, în 2018, Medellin a primit 470 000 de vizitatori străini şi se așteaptă să închidă anul cu 800 000, ceea ce ar însemna o creștere de 10% faţă de 2017.

Vizitatorii fac fotografii la mormântul lui Pablo Escobar. Localnicii găsesc asta enervant

„Cu toţii avem o provocare din partea oraşelor care trebuie să-şi găsească propria istorie, am suferit violenţă, nu vom nega această poveste, ci povestea victimelor, nu victimizatorii”, a spus primarul.

El a explicat în cadrul evenimentului organizat de Asociaţia Columbială a Agenţiilor de Turism şi Turism (Anato), „în Medellín, legendele, eroii, sunt victimele, nu cei care au făcut atât de mult daune, aşa că am început o iniţiativă foarte puternică memoria cu o strategie antimafie”.

El a considerat că „este incredibil că atât de mulţi vizitatori vin în oraş pentru a merge la mormântul lui Pablo Escobar sau a clădirii Monaco", unde locuia cu familia sa şi în care prima bombă a explodat în ţară pe 13 ianuarie 1988.

Pentru aceşti turişti, a spus el, „petrecerea sa terminat, pentru că vom lovi clădirea în ianuarie sau februarie al anului şi acolo vom construi un parc în cinstea victimelor violenţei”.

În anul 2017, la editura Litera a apărut cartea Iubindu-l pe Pablo, urându-l pe Escoba de Virginia Vallejo.

Sursa: No son bienvenidos Medellín no quiere turistas interesados en la vida de Pablo Escobar [online] [citat 31.12.2018]. Disponibil: www.clarin.com/viajes/medellin-quiere-turistas-interesados-vida-pablo-escobar

Sursa imaginilor: clarin.com şi cărtureşti.ro

Clătite în formă de brad de Crăciun

Vin sărbătorile de iarnă și vrei un desert mai deosebit? Iată rețeta clătitelor în formă de brad

Ingrediente:
2 căni de făină;
1 lingură de sare;
2 linguri de praf de copt;
3 linguri de zahăr;
2 ouă;
3/4 cană de lapte
1/4 cană de unt topit;

Mod de preparare
1. Amestecă făina, sarea, praful de copt și zahărul într-un castron cu un tel
2. Adaugă ouăle și bate-le cu telul.
3. Adaugă lapte și un topit.

Amestecă toate ingredientele.

Ce poți vedea în Chișinău în două ore? Lista obiectivelor turistice ce merită a fi văzute când ajungi în capitala Republicii Moldova

Dacă vrei să vii la Chișinău, știu că mulți moldoveni vă vor spune că în orașul ăsta nu ai ce vedea pentru că... „nu ai ce vedea”.
Pentru cei interesați de a vizita orașul Chișinău  am o veste bună: cele mai multe obiective turistice se află în centrul orașului, așa că, timp de aproximativ două ore, reușiți să vedeți ceea ce trebuie de văzut.

Arcul de Triumf sau Porțile Sfinte

Arcul de Triumf a fost inclus în top 10 cele mai frumoase Arcuri de Triumf din lume.

Monument de arhitectură construit în 1841, pentru a comemora victoria armatelor ruseşti asupra turcilor. În interiorul arcului se află un clopot care a fost turnat din metalul tunurilor turceşti capturate în război. Înălţimea monumentului este de 13 m, iar capitelurile celor patru piloni ai construcţiei au fost sculptate în stil corintic. Pe partea frontală este montat un orologiu mecanic, luminat în timpul nopţii, care însă nu anunţă prin sunet ora exactă.  Arcul de Triumf a fost proiectat de arhitectul din Odesa Luka Zauşchevici, care a luat drept prototip construcția omonimă din Roma.

Mai multe curiozități despre Arcul de Triumf pot fi citite aici.

Catedrala Nașterea Domnului

Este o catedrală ortodoxă din Chișinău ce se află în apropierea pieței Marii Adunări Naționale și aparține Bisericii Ortodoxe din Moldova. Clădirea catedralei este monument de arhitectură de însemnătate națională, introdus în Registrul monumentelor de istorie și cultură a municipiului Chișinău la inițiativa Academiei de Științe. Primul post de radio din Chișinău, Radio Basarabia, a fost inaugurat oficial prin transmiterea liturghiei de la Catedrala Mitropolitană pe 8 octombrie 1939. Inițiativa înălțării Catedralei îi aparține mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni (1812–1821), locul amplasării sale fiind indicat în primul plan urbanistic al Chișinăului din 1817. Construcția s-a realizat pe timpul succesorului său, între anii 1832–1836 de către arhiepiscopul Dumitru Sulima (1821–1844).  Arhitectura este în stil neoclasic târziu,  cu folosirea pentru coloane a formelor elene antice. A fost construită în stil eclectic, o combinare a planului bizantin cruce greacă înscrisă cu principiile renascentiste de tip central.
Catedrala a suferit în timpul celui de al doilea război mondial, turla și cupola, interioarele fiind reconstruite cu abateri de la formele inițiale.

Strada pietonală din Chișinău
Este singura stradă pietonală din Chișinău și poartă numele compozitorului Eugen Doga, autorul imnului capitalei Republicii Moldova. Pe această stradă pietonală pe 14 octombrie 2017, de hramul orașului Chișinău a apărut un monument al îndrăgostiților. Lucrarea aparține lui Pavel Obreja și înfățișează doi îndrăgostiți: el își așteaptă iubita sub un felinar cu un buchet de flori; ea, grăbită să ajungă la el, desculţă, cu pantofii în mână. Lucrarea a stârnit mare zarvă, fiind condamnată de anumite organizații feministe că ar fi o lucrare sexistă. Autorul monumentului îndrăgostiților de pe strada pietonală este de părere că: „Îmi pare rău că unii confundă iubirea cu sexismul”.

Piața Marii Adunări Naționale
Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău (PMAN) este situată în centrul capitalei Republicii Moldova. Este un monument de arhitectură de însemnătate națională, introdus în Registrul monumentelor de istorie și cultură a municipiului Chișinău la inițiativa Academiei de Științe.
În anii 1989-1991, Piața Marii Adunări Națională a fost plină până la refuz de locuitorii țării care își revendicau dreptul la limbă și independența țării.

Piața Marii Adunări Naționale Bulevardul Ștefan cel Mare 

Paralel cu bulevardul Ștefan cel Mare este strada 31 august 1989. Denumirea evocă unul din remarcabilele evenimente din spaţiul românesc de la est de Prut: la 31 august 1989 au fost consfinţite prin lege statalitatea limbii române pe teritoriul Republicii Moldova şi revenirea ei la grafia latină.

Istoria clădirii Bibliotecii Hasdeu, cândva hotel de elită a Chișinăului

Dacă pe vremuri avea deschise 46 de camere, astăzi hotelul de lux „Suisse” are la dispoziție doar cinci apartamente, locul unde se afla bucătărie e fondul de carte a bibliotecii, iar în sală - deja sală de lectură, sală de calculatoare și sală de limbă engleză. Fostul hotel „Suisse” a găzduit personalități celebre, din cea mai înaltă clasă, precum regele Serbiei Milan I, ministrul Instrucțiunii Publice din Rusia, ctitorul de școală și ministrul învățământului în Rusia țaristă, basarabeanul Leon Casso, scriitorii Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Stere, istoricul Nicolae Iorga, pe Hristo Botev, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga și prozatorul francez Henri Barbusse. Tot aici, Maria Cebotari era invitată să cânte și, de multe ori, artista prefera să cineze acolo. Din 1950 și până în prezent, clădirea găzduiește Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, „Suisse Guest House” și câteva apartamente private.

În anul 2011, sub egida Bibliotecii Hasdeu, s-a editat antologia Chișinăul în literatură cu ocazia a 575 de ani de la prima atestare a orașului Chișinău. Volumul a apărut la Editura „Grafema Libris”, în anul 2011. Are 575 de pagini şi a apărut în 575 de exemplare, exact la 575 ani marcaţi de Chişinău de la prima atestare documentară. Culegerea cuprinde o selecţie de texte literare a 130 de scriitori: români, ruşi, evrei, ucraineni, bulgari, găgăuzi (85 în limba română şi 45 în alte limbi), dedicate Chişinăului în ultimele două secole. Culegerea este prefaţată cu un cuvânt omagial adus de ex-primarul general Dorin Chirtoacă şi două studii introductive: O contribuţie deosebită la zestrea culturală a Chişinăului, semnat de Lidia Kulikovski, ex-directorul general al BM „B.P. Hasdeu” şi Scriitorul şi oraşul: două vase comunicante, semnat de publicistul Vlad Pohilă. Materialele din culegere sînt aranjate în următoarele compartimente: Poezie; Proză. Eseu; Versuri cîntate; Chişinăul în alte limbi şi Utilizatorii BM despre Chişinău. Capitolul Utilizatorii BM despre Chişinău, include eseuri dedicate Chişinăului, selectate din textele prezentate la Concursul de microeseuri Chişinăul în 575 de cuvinte, anunţat la începutul anului 2011 de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”. Autorii textelor din antologie sunt plasaţi în ordine alfabetică, iar la sfârşitul textului urmează bibliografia documentului din care a fost preluat. Volumul este însoţit de două indexuri: Indexul de nume, ce include nume de autori (poeţi, prozatori, eseişti, compozitori), precum şi nume de alte personalităţi notorii menţionate în lucrare şi Indexul de titluri, care include lista textelor publicate.

Monumentul lui Ștefan cel Mare

Deja nu mai e cazul să spun cine este voievodul Ștefan cel Mare, mai ales că în 21 octombrie 2006, la TVR 1 Ştefan cel Mare a fost ales cel mai mare român al tuturor timpurilor. 

În anul 1923, sculptorului Alexandru Plămădeală i s-a propus să elaboreze proiectul monumentului lui Ştefan cel Mare. Plămădeala a prezentat trei variante ale monumentului. Cândva, la ieşirea din parc se afla monumentul lui Alexandru al II-ea, care a fost demontat în anul 1918.

Cu Alexandru I, ce stătea exact vizavi de Arcul de Triumf, la început s-au purtat mai puţin dur: pur şi simplu l-au învelit cu o rogojină de paie. Dar după insistenţa unui activist al “Sfatului Ţării” Pan Halipa, din monumentul lui Alexandru I a rămas numai capul, care astăzi se păstrează undeva în depozitele Muzeului de Artă de Stat al Moldovei. Oraşul a fost curăţit de monumente. Astfel Plămădeală avea posibilitatea să-l instaleze unde-i poftea inima. Şi el a hotărît: la colţul străzilor Aleksandrovskaia şi Seminarskaia. Însăşi configuraţia locului după proiectul sculptorului simboliza Moldova. Cărările parcului, ce se uneau aici, parcă erau o ilustrare a ideii lui Gh. Ureche, conform căreia Moldova se află pe calea tuturor necazurilor; patru straturi de flori, ce jucau rolul medalioanelor decorative, repetau desenul covoarelor tradiţionale moldoveneşti – modelul raiului în miniatură. Pe postament era prezentată stema Moldovei, dar frunzele acantului – din cultura bizantică.

Ştefan cel Mare al lui Plămădeală a apărut în faţa publicului în toată frumuseţea sa la 29 aprilie 1928. Din cauza evenimentelor politice, când spațiu pruto-nistrean era ba la România, ba la Uniunea Sovietică, monumentul lui Ștefan cel Mare a ajuns și la Craiova. Monumentul a fost văzut întâmplător și deja s-a inistat să fie adus la Chișinău.

În context, recomand să vizitați și Reședința R. Moldova, locul unde e mare forfotă când vin la Chișinău diplomați străini, inclusiv noii ambasadori acreditaţi la Chișinău.

O scurtă istorie a monumentului lui Ștefan cel Mare și Sfânt și a rolului acestuia în Mișcarea de Eliberare Națională din anii 90 poate fi citită aici.
În anii 2000 cuplurile care să căsătoreau, neapărat veneau în fața monumentului Ștefan cel Mare și Parcul Central să facă poze.

În spatele monumentului lui Ștefan cel Mare este Parcul Central al mun. Chișinău. Se consideră că ar fi fost plantat în 1818. Planul parcului a fost întocmit de Ozmidov (1816–1817), arhitectul și inginerul cadastral al Basarabiei în acei ani. Lucrările principale au început a se efectua în 1825, când inginerul cadastral Bogdan Eitner a trasat aleile, au fost plantați arbori și arbuști, înclusiv 1000 salcâmi. Forma definitivă Grădina Publică si-a căpătat-o în 1835. Mai târziu apar intrările, două fântâni arteziene cu o adâncime de 13 m, pavilioane de recreație, scrâncioburi, 2 orologii. Accesul în parc era cu plată. Până în 1863 parcul era înconjurat de un gard de nuiele, înlocuit de unul din lemn, apoi de un zid de piatră, la hotărârea Primăriei și, în sfârșit, de un gard din fontă, proiectat de Alexander Bernardazzi.

Aleea Clasicilor din Parcul Central din Chișinău

În 1885, aici a fost montat monumentul lui Aleksandr Pușkin, iar în 1928 — cel al lui Ștefan cel Mare. În 1958 a fost amenajată Aleea Clasicilor cu 12 busturi ale clasicilor literaturii române, cărora în anii 1990 li s-au alăturat busturi ale unor mari literați români din secolul al XX-lea. În parc se numără 50 specii de arbori, câțiva dintre ei — duzi și salcâmi — atingând vârsta de 130–160 ani.

Dacă vă plac muzeele, recomand Muzeul Național de Arte al Moldovei, de pe 31 august 1989.
De asemenea, în zonă este Parlamentul și Președinția Republicii Moldova. Dacă sunteți interesați să vedeți cum arată.
Dacă ești interesat să fac o excursie la Parlamentul Republicii Moldova trebuie să completezi un formular. Programul și durata vizitei la Parlamentul R. Moldova poate fi văzut aici.

Dacă eşti flămând și vrei să mănânci ceva tradițional specific zonei din spațiul pruto-nistrean, recomand cu încredere localul La plăcinte: mâncare și muzică bună. :D Se află la intersecția străzilor Bănulescu-Bodoni și bl. Ștefan cel Mare (paralel cu Catedrala). Harta poate fi văzută aici.

De asemenea, lângă primăria mun. Chişinău este o piaţă de suveniruri (plus relicve sovietice).

Dacă vă încadrați în timp, pe durata șederii voastre în Chișinău, recomand atenției dvs și alte locuri de văzut în Chișinău, obiective turistice aflate în zona centrală a orașului, dar și biserica Măzărache care este una dintre vechile lăcaşuri de cult din republică şi din Chişinău, dar și locul de întemeiere a orașului Chișinău.

Un reportaj video despre Chișinăul în cărți puteți vedea aici. Cărțile scrise despre Chișinău pot fi văzute aici.

Ciuflea din Chișinău, singura mănăstire din capitala Republicii Moldova
Dar nu și din țară. Cred că vă sunt cunoscute mănăstirile Noul Neamț, Căpriana, Rudi etc., nu?
În epoca sovietică, mănăstirile și bisericile din spațiul pruto-nistrean au fost închise, ori transformate în depozite. În epoca sovietică, o bună perioadă de timp (începutul anilor '60 - sfârșitul anilor '80 ai sec. al XX-lea) biserica Ciuflea a fost singura biserică ortodoxă din Chișinău în care s-au oficiat slujbele.

PS: dacă sunteți interesat de o excursie la fabrica de bomboane Bucuria sau fabrica de cosmetice Viorica Cosmetics, spuneți-mi. Ca să programez excursia. Iar dacă doriți să cumpărați produse cosmetice de la Viorica Cosmetics, primiți și o reducere. Am card de reducere. :)


Sursa pozelor: adevărul.ro, wikipedia.org, laplacinte.md etc.

De ce mă întrebi ce fac? Pentru că e o întrebare normală din moment ce te sun

Dacă tot suni un coleg ori prieten, după salut vine inevitabila întrebare Ce faci? 

Și dacă tot întrebi, cel întrebat nu ar trebui să se simtă obligat să răspundă cu lux de amănunte ce face. Pînă la urmă nu e obligatoriu, dar nici nu interesează atît de mult. Cred, cel puțin.

În discuțiile telefonice cu cineva... la un moment dat primesc replica de ce îmi răspunzi la întrebarea Ce faci? cu bine, merci? Eu doar îți răspund ce fac când mă suni? (De parcă eu sunam special să văd ce face). Evident că răspunsul a fost unul pe potrivă, zicându-i că întrebarea e una firească și e ceva normal să întrebi așa ceva. Respectiv dacă întreb așa ceva, nu e obligatoriu să răspunzi cu lux de amănunte ce faci.

Voi cum răspundeți la întrebarea ce faci?

Diecția 5 și Nicoleta Nucă au o melodie la temă: Salut! Ce faci?

Sursa pozei: literpac

De ce rușii din Moldova nu știu limba română. Ori pretind că nu o știu

De când mă știu eu, moldovenii se plâng pe minoritățile naționale că vezi tu, rușii nu știu limba română. Trăiesc aici o viață, dar nu știu româna, pe când ambasadorii diferitor state în Repulica Moldova ne cunosc și vorbesc limba noastră cea română.

Serios? Sunteți siguri că rușii nu știu limba română? De câte ori ați vorbit cu ei în limba română, totuși? De câte ori ați mers la principiu să continuați să vorbiți în română, deși ei tot o dau cu rusa? Credeți-mă, înțeleg și vorbesc foarte bine limba noastră. Chiar dacă vorbesc cu accent. Chiar dacă vorbesc cu greșeli. Chiar dacă nu știu româna la perfecție. Continuați să vorbiți în română și o să vedeți că o să vă înțeleagă perfect. Continuați să vorbiți în română și o să vedeți cum o să înceapă să vorbească cu voi în română. Ei vorbesc în rusă pentru că... voi așa i-ați învățat: să le vorbiți în rusă.
Nu o dată am mers la principiu și am vorbit în română. Culmea e că înțelegeau ce vorbesc și încă tot ei,  rușii, vorbeau deja în română. În încercarea de a vorbi rusă, nu odată mi s-a zis: - vorbește în română, eu înțeleg.

Ca în final să vă revoltați că nu știu limba țării. Vă revoltați că li se fac prea mult favoruri. Vă revoltați că prea multe drepturi au în țara noastră. Vă revoltați că la angajare vi se cere cunoașterea limbii ruse. Vezi tu... legea presupune să vorbeși în limba clientului. De parcă rușilor li se cere cunoașterea limbii române și fix și în română o să vă răspundă. Poți fi respins la un interviu de angajare pentru că nu știi limba unei minorități naționale. De ce ar trebui să o știu? Dacă m-aș revolta că sunt discriminată după așa un criteriu... oare ar schimba ceva? Dacă toți ne-am revolta, oare s-ar schimba ceva? Cu siguranță că da.

Continuăm să sărbătorim Ziua Limbii Române pe 31 august. Continuăm să ne reoltăm pe minoritățile noastre naționale că nu știu „limba oficială a statului”. Păi iată de ce nu o știu. Și degeaba mai avem așa o sărbătoare.

Dar să te umilești în propria ta țară în fața lor... Oare mai este vre-un stat în lumea asta unde să se umilească în fața minorităților naționale?

Surprizele vieţii de Danielle Steel, un roman în 590 de milioane de exemplare vândute

Romanul Surprizele vieţii a apărut în anul 2011, iar titlul original este, de fapt, Happy Birthday.  Romanul a fost tradus în limba română în anul 2013 de editura Litera (or. Bucureşti). Danielle Steel este una dintre cele mai populare autoare de romane de dragoste, cele 85 de bestselleruri ale sale sunt traduse în 28 de limbi şi publicate în 47 de ţări din lume. Romanul Surprizele vieţii este primul roman citit. Trebuie să recunosc că am fost atrasă mai mult de locul unde îşi desfăşura acţiunea romanului (oraşul New York), decât romanul în sine. Deşi, tot am citit recenzii bune la romanele scrise de Danielle Steel. Totodată, trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru oraşul New York, deşi ăsta nu ar fi un criteriu după care o carte ar trebui să fie citită ori nu.

Valerie Wyatt are o carieră de succes în televiziune şi are un apartament pe Fifth Avenue, visul oricărui newyorkez, iar la cei şaizeci de ani arată foarte bine. Chiar foarte bine.
Jack Adams este un charismatic analist sportiv de televiziune. La cei cincizeci de ani, deşi arată bine, are aventuri cu fete de 20-30 de ani. Asta până în momentul în care este victima unui atac terorist împreună cu Valerie Wyatt...
April, fiica lui Valerie, este patroana unui restaurant din centrul oraşului New York. Lucrează mai mereu, iar la cei 30 de ani ai săi este încă singură. Asta până în momentul în care realizează că e însărcinată cu jurnalistul culinar, Mike, care a scris o recenzie negativă despre restaurantul său.

Viaţa celor două se schimbă radical. Chiar dacă acţiunea romanului este în jurul celor două personaje.
April şi Mike până la urmă se căsătoresc, în ciuda faptului că cel din urmă a crescut într-o familie cu părinţi alcoolici şi nu se vedea căsători şi cu copii.

La fel se întâmplă şi cu Valerie Wyatt şi Jack Adams. Chiar dacă Jack refuză oferta unui salariu mai mare la un post de televiziune din Miami.

Sursa imaginii: faramiere.ro

La cumpărături în Las Vegas de Sophie Kinsella de la editura Polirom

Romanul La cumpărături în Las Vegas a apărut la editura Polirom din Iaşi în anul 2016. Titlul original al romanul este Shopaholic to the Rescue.

În romanul La cumpărături în Las Vegas de Sophie Kinsella, Becky a pornit într-o misiune de salvare care o va purta în oraşul Las Vegas. Tatăl său şi soţul lui Suze, cea mai bună prietenă a lui Becky. În toată aventura asta merge şi Luke, Suze, soţul şi mama lui Becky, Alice-picioare-lungi şi Janice, o prietenă a mamei lui Beck. 

Nici nu au început bine drumul spre Las Vegas că au şi fost opriţi de poliţie. „Un poliţist se îndreaptă spre autorulota noastră închiriată Clasa C, de şapte metri şi jumătate... E genul ăla de poliţist american cu aer cool, cu ochelari de soare tip oglindă şi bronzat, care te bagă în sperieţi. Inima începe să-mi bubuie şi mă uit din reflex în jur după un loc în care să mă ascund” afirmă Becky la începutul cărţii.

Aventura călătoriei lor începe cu stângul, dar asta nu înseamnă că nu se descurcă până la urmă. Pe parcursul aventurii îi găsesc pe ceilalţi prieteni a tatălui. Toţi sunt evazivi când vine vorba de ce se întâmplă, de fapt. Dar cel mai important e că Becky începe să îşi pună întrebarea de ce tatăl ei a ales să-i pună numele Rebecca... 

Odată ajunşi în Las Vegas, se cazează la un hotel. Becky şi Suze sunt supărate, învinuindu-se reciproc. În final misterul e dezlegat. Suze îi destăinuie lui Becky că şi-a înselat soţul şi acum e şantajată. 

În fine. Până la urmă toate problemele se rezolvă. Suze se împacă cu soţul ei, care îl credea deja pierdut. Tatăl le explică care e faza cu invenţia şi prietenii săi din copilărie şi toată lumea e fericită.

Sursa imaginii: casa del libro

Salată cu midii în vin: Dacă îți plac midiile, trebuie neapărat să încerci această rețetă

De ce ai nevoie?

- midii curăţite 40 g
- un căţei de usturoi - vin alb sec 100 mi
- un castravete -ridiche 3-4 buc,
- ouă de prepeliţă 8 buc - mix de salată 200 g pentru dessing:
- un căţel de usturoi
- busuioc verde - 3 crenguţe
- oţet de vin alb 2 linguri ulei de măsline
- sare şi piper după gust

Pregătim dressingul:
Punem în pahar frunze de busuioc, usturoi, oţet ulei de măsline, sare şi piper. Mărunţim până obţinem o emulsie.  La foc mediu în 1 linguri de ulei de olive punem midiile şi un căţel de usturoi mărunţit şi prăjim 1-2 minute. Turnăm vinul şi gătim până nu se evaporă арrоаpе tot lichidul. Sărăm, pipărăm după gust şi luăm de pe foc.

Castravetele şi ridichea tăiem pai. Într-un vas mare punem o parte din dressing, mixul de salată, castravetele și ridichea. Amestecăm şi punem în farfurii. Deasupra punem midiile şi ouăle de prepeliţă tăiate în jumătate.

Turnăm deasupra dressigul rămas.

Poftă bună!

Vizitatorii oraşului Buenos Aires pot asimila o gamă largă de experienţe ale Argentinei urbane, de la clădirile istorice de lângă Piaza de Mayo până la cimitirul de VIP-uri din Recoleta, locul de odihnă al Evitei Peron

Buenos Aires este o metropolă cu milioane de locuitori şi o capitală de talie mondială, dar şi un oraş format din cartiere primitoare. Denumit „Parisul sudului”, Buenos Aires este un oraş al imigranţilor din Lumea Notă, cu o diversitate plină de viaţă şi o energie continuă care îl aseamănă mai degrabă cu New Yorkul.

Fiind cel mai mare şi mai important oraş din Argentina, Buenos Aires este, ca şi New York, ţinta batjocurii şi antipatiei celor din provincii. Chiar şi aşa, ale sale barrios (cartiere) păstrează aspectul „marelui sat” din secolul al XlX-lea, până ca imigranţii să inunde oraşul înainte de Primul Război Mondial, şi mulţi oameni din provincie vin să îşi încerce norocul printre nativii portenos.

 

Făcând legătura între Congreso și Palatul prezidențial, Avenida de 

În trecut

În 1536, când Pedro de Mendoza a fondat Buenos Aires la marginea pampasului umed, acolo erau doar tabere răsfirate unde indienii Querandi vânau guanaco şi nandu şi căutau mâncare în sălbăticie. Reconstruit de Juan de Garay în 1580, timp de două secole, oraşul a fost o aşezare izolată, dar crearea Coloniei Rio de la Plata a reprezentat un prim pas spre transformarea lui într-unul dintre cele mai mari oraşe-port din lume.

De la proclamarea independenţei din 1816, oraşul s-a extins dincolo de malul râului, spre pampas, absorbind aşezările mai mia şi devenind un centru urban care găzduieşte astăzi o treime din populaţia Argentinei. în zona Buenos Aires locuiesc mai mult de treisprezece milioane de oameni, dar oraşul în sine – un district federal asemănător cu Washington D.C. – este un teritoriu compact cu aproximativ trei milioane de locuitori.

Experienţa barrios

Buenos Aires are patruzeci şi şapte de barrios (cartiere), însă doar câteva sunt uşor accesibile şi au obiective turistice pe care călătorii trebuie să le viziteze. Puterea politică îşi are tabăra în Monserrat, în Piaza de Mayo, unde îşi au reşedinţa preşedintele şi cabinetul său. Spre nord, „Microcentro” din San Nicolás este centrul financiar şi comercial al oraşului. În linie dreaptă spre est, Puerto Madero este o replică însufleţită şi sofisticată a lui Inner Harbor din Baltimore.

La sud de Monserrat, străzile coloniale pietruite din San Telmo devin din ce în ce mai elitiste, dar tradiţia tangoului şi târgul de duminică din Plaza Dorrego nu au dispărut. Mai la sud, La Boca este încă un cartier al clasei muncitoare care atrage turiști prin multicolora sa galerie de magazine Caminito şi prin popularul şi bătăiosul club de fotbal Boca Juniors.

La nord de Microcentro, Piaza San Martín din Retiro este locul unde oligarhia argentiniană a construit conace imense, dând oraşului pretenţiile sale pariziene. În continuare, spre nord, moda s-a răspândit spre Recoleta şi al său rezidenţial „Barrio Norte” şi chiar şi cei trecuţi în nefiinţă o „experimentează” în renumitul Cemeterio de la Recoleta Odată o mahala de evitat, Palermo este acum centrul nervos al gastronomiei, designului şi agrementului argentinian, în timp ce Belgrano este un barrio rezidenţial mai liniştit, cu o mulţime de muzee frumoase.

Dincolo de şoseaua de centură Avenida General Paz, oraşul riveran Tigre este o destinaţie ispititoare, mai ales datorită accesului său la luxurianta deltă Pârană şi la insula istorică Martin García.

Piaza de Mayo şi împrejurimile

Monserrat, cel mai vechi barrio din Buenos Aires, este locul unde Juan de Garay a refondat oraşul la aproape patruzeci de ani după ce coloniştii înfometaţi ai lui Pedro de Mendoza – dintre care unii au ajuns chiar la canibalism – l-au părăsit în 1542. Aşezarea mai trainică a lui Garay este acum centrul vieţii publice din Argentina, cu toate instituţiile-cheie în sau lângă Piaza de Mayo. Toate drumurile către provincii încep din apropiere, din Piaza Mariano Moreno. Mulţi vizitatori şi chiar portenos alipesc San Telmo, care, de fapt, începe cu şase străzi mai la sud de Monserrat.

Piaza de Mayo este faimoasă şi ca fiind locul unde Madres de Piaza de Mayo au înfruntat pentru prima oară junta care le-a răpit şi ucis mulţi dintre copii. Grupul s-a divizat de atunci, însă demonstrează încă în tăcere joia la ora 1530, în jurul obeliscului din piaţă.

Punctul de referinţă al pieţei este palatul preşedintelui, Casa Rosada (vopsită în roz), al cărui balcon este locul de unde Peron îşi striga deseori discursurile către adepţi săi. Sprijinit de coloane din cărămidă roşie, palatul includea odinioară o fortăreaţă colonială şi un birou vamal la subsol. Acum există aici Museo de la Casa Rosada, unde poţi vedea obiecte ce amintesc de preşedinţi ţării, indusiv obiecte personale, caricaturi, caleşţi, tablouri şi sculpturi. Muzeul compensează lipsa de materiale contemporane prin organizarea în weekend de tururi ale palatului în sine (tururile încep din strada Bakarce nr. 50).

Vizavi de muzeu, marmura ciobită a pereţilor clădirii Ministerio de Economía y Finanzas Públias este o mărturie vie a istoriei tulburi a pieţei. Aceste ciobituri sunt urme lăsate de gloanţele avioanelor marinei, care au tras în Casa Rosada în timpul unei incercări de lovitură de stat din 1955.

În partea de nord a pieţei, fațada în stil neodasic a Catedral Metropolitana este o înfăţişare amăgitoare a unei biserici în stil târziu colonial. Susţnută de coloane masive, aceasta are o linie de cupole prin care lumina se aşază timid pe pardoseală. Catedrala reprezintă pentru religie ceea ce Casa Rosada este pentru politică, dar nu cu mult timp în urmă ea influenţa amândouă domeniile: înainte să fie adoptat un amendament constituţional în 1994, apartenenţa la religia romano-catolică era obligatorie pentru a deveni preşedinte. Drapat cu steagul Argentinei, Mausoleo del General José de San Martin, eroul independenţei, ocupă o capelă exterioară în care arde o flacără eternă.

În partea vestică se află Cabildo de Buenos Aires (consiliul orăşenesc), singura clădire colonială care mai există astăzi aici, în are se intră printr-un portic ascuns. Este o versiune mai mică a originalului, deoarece în secolul al XlX-lea maiorul Torcuato de Alvear a dărâmat o mare parte din ea pentru a face loc pentru Avenida de Mayo. Clădirea în sine este mai interesantă decât Museo Histórico National del Cabildo y de la Révolution de Mayo, cu ale sale câteva hărţi, picturi, portrete şi fotografii.

Proiectul controversat al lui Alvear a demolat străzile coloniale înguste pentru a construi un bulevard larg ce duce astăzi spre vest la Congreso de la Nation. Pe drum, el trece pe lângă binecunoscutele Café Tortoni (Avenida de A/lqyo nr. 825, tel. 011/4342-4328, www.cajetortoni.corn. ar), deschisă încă din 1858, Teatro Avenida (Avenida de Mayo nr. 1222, tel. 0114384-5680, www.balirica.oig.ar), o clădire ce deserveşte Teatro Colon mai ales în ţmpul uhimelor lucrări de restaurare ale acestuia, şi Palado Barolo (Avenida de Mayo 1370, tel. 011/4383-1065, wwwpbarolo.com.ar), o clădire de birouri cu ornamente detaliate, inspirate din „Divina comedie” a lui Dante. în faţa clădirii Congreso, Piaza de! Congreso găzduieşte un monument înalt cu statui ale foştilor membri ai congresului.

Monserrat

Două străzi la sud de Piaza de Mayo, Monserrat are mai multe clădiri importante din vechiul cartier colonial, care se întinde an Ignacio de loyola (1722), bazată pe planurile bisericii II Gesu din Roma, care fusese terminată în anul 1584. Lângă ea, Colegio Nacional de Buenos Aires este o şcoală publică de elită patronată de Universidad de Buenos Aires.

Iezuiţii preţuiau intelectul, dar a lor Procuraduria de las Misiones (depozitul), cu faţa spre Atena, arată că preţuiau şi banul. Împreună cu perspicacitatea lor comercială produsele din fermele proprii au făcut din iezuiţi cel mar bogat şi mai puternic ordin monastic din Imperiul Spaniol. Tunelurile defensive restaurate ale clădirii (folosite odinioară pentru contrabandă, împreună cu restul dependinţelor iezuite), sunt deschise publicului prin tururi organizate.

Situată cu un cvartal mai spre est şi decorată cu lemn lăcuit şi podele faianţate, Farmacia de la Estrella (Bulevardul Defensa nr. 201, tel. 011/43434040, farmadadelaes-trella.com) are aerul unei spiţerii homeopatice din secolul al XlX-lea şi chiar asta şi este Detaliile decorative indud şi fresca de pe tavan intitulată „El triunfo de la Farmacopea ante la Enfermedad" („Triumful farmaceuticii asupra bolii”), creată de pictorul italian Carlos Barberis într-un stil romantic ce îl aseamănă contemporanului său american Maxfield Rarrish.

Îndretpată către Plaza de Mayo, Casa Rosada este palatul prezidențial al Argentinei

Situat deasupra farmaciei, Museo de la Ciudad evită eventualele confuzii legate de istoria încâlcită a oraşului prin expoziţiile sale în continuă schimbare, organizate tematic, care expun obiecte de zi cu zi, cum ar fi băi, uşi, gresie şi mobilă Există o sală specială de expoziţii aflată la nivelul străzii, unde ferestrele farmaaei servesc drept vitrine, aşa că şi atuna când muzeul este închis tot poţi admira ceva Peste stradă, Basilica de San Francisco (intersecţia dintre Bulevardul Dansaşi strada Akina, td OTI/4331-0625) a fost creată de un iezuit în 1726, dai aparţine Ordinului Franciscan. Deşi interiorul îşi păstrează integritatea colonială cu podea de gresie decorativă şi cu o cupolă centrală, si-a pierdut mult din ornamentaţie din cauza incendiatorilor peronişti, după tentativa de lovitură de stat din 1955 împotriva lui Peron. Arhitectul Emesto Sackmann a refăcut faţada în stil baroc bavarez, cu două turnuri gemene, în 191T

Un cvartal mai la sud, subestimatul Museo Etnográfico Juan B. Ambrosetti arată şi povesteşte mai multe despre Argentina indigenă – mai ales despre tnburile Kolla din nord-vestul andin, despre seminomazii Mapuche din Patagonia triburile de vânători-culegători din Tierra del Fuego – decât oricare alt muzeu din oraş. Orientarea sa pluralistă este un antidot la o credinţă larg răspândită că argentinienii sunt aproape exclusiv un popor de origine europeană în plus, pe lângă expoziţiile obişnuite, muzeul găzduieşte des conferinţe ţinute de intelectuali din Argentina şi din afară încă puţin spre sud, datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Basilica del Santfsimo Rosario y Convento de Santo Domingo ajucat un rol important în invazia britanică dintre anii 1806 şi 1807, dar a pierdut aproape toate artefactele şi documentele coloniale când gmpuri de peronişti au incendiat-o în 1955. Curtea sa găzduieşte Mausoleo de Belgiano, unde o candelă eternă luminează locul de odihnă al generalului Manuel Belgiano, erou al independenţei şi creator al drapelului argentinian.

 

Dansatori de tango, în spetacol în San Telmo

Sein Telmo

San Telmo începe propriu-zis la şase cvartale sud de Piaza de Mayo, dar spiritul lui boem s-a răspândit spre nord peste Avenida Belgrano şi în interiorul străzilor din Monserrat De altfel, se zice că multe dintre afacerile legate de turism din Monserrat îşi au rădăcinile în San Telmo. Puţin neglijent pe alocuri, San Telmo este locul unde averile vechi şi noi sau cele mici şi chiar neînsemnate coexistă într-un amalgam de PH-uri tradiţionale (o propriedad horizontal este o casă cu un singur etaj), mansarde transformate, hoteluri intime, saloane de tangou, restaurante şic şi baruri de degustare de vin şi conventillos dărăpănate – conace vechi ocupate de oameni fără adăpost. Mulţimea de pensiuni de aici face ca zona să fie foarte îndrăgită de călători.

Deşi străzile din San Telmo sunt destul de obişnuite, câteva alei pietruite şi străzi întortocheate dezvăluie atmosfera patriarhală a cartierului.

Centrul de netăgăduit este Piaza Coronei Dorrego, piaţa pietruită al cărei târg de duminică, Feria de San Pedro Telmo, este una dintre atracţiile de top ale oraşului atât pentru argentinieni, cât şi pentru străini. Este atât de îndrăgit încât autorităţile au închis opt cvartale pe Bulevardul Defensa pentru a face loc mulţimii de vânzători, dansatori, mimi, muzicanţi, cântăreţi şi căutători de curiozităţi care inundă cartierul în fiecare duminică. în restul săptămânii, piaţa umbrită este un loc ideal pentru a lua prânzul sau a servi o cafea la una dintre cafenelele şi restaurantele din împrejurimi care îşi scot mesele aici. Se spune, deşi nu e sigur, că prima tabără a lui Pedro de Mendoza a fost înălţată pe terenul înalt din ceea ce astăzi este Parque Lezarea la patru cvartale spre sud, acob unde râul uda odinioară malurile Chiar dacă este adevărat sau nu, o statuie impozantă de bronz tronează în colţul de nord-vest al parcului, deasupra unui monument de marmură cu basorelieful unui indian Querendi sculptat pe el. Duminica, o piaţă de artizani ocupă aleile străjuite de palmieri ale parcului şi chiar se întinde spre nord de-a lungul Bulevardului Defensa către Piaza Dorrego, oprindu-se doar la marele Avenida San Juan.

Peste Bulevardul Defensa, la jumătate de cvartal depărtare de monument, caută faţada pictată cu filete a lui Centra Cultural Torquato Tasso în ciuda aspectului obscur şi nepretenţios, este unul dintre locurile ideale din oraş pentru a vedea şi a auzi dansul şi muzica de tangou live – spre deosebire de spectacolele stridente pe care mulţi dintre portenos le consideră „pentru export”.

La sud, lângă parcul de pe Avenida Casero, Museo Historico Nadonal (Muzeul naţional de istorie), aflat în pregătiri intense pentru sărbătorirea a două sute de ani de la revoluţia de la 1810, a fost supus unei renovări îndelung amânate, atât în ceea ce priveşte clădirile, cât şi în privinţa întregii prezentări. De exemplu, până nu demult, colecţiile frumoasei clădiri in stil italian nu conţineau aproape nimic despre Argentina pre-columbiană; majoritatea expoziţiilor se concentrau asupra lui San Martin şi a altor personalităţi naţionale, iar cel mai recent portret prezidenţial era cel al lui Hipolito Yrigoyen, izgonit de la putere de către armată în 1930. Acum, muzeul insistă mai mult asupra istoriei sociale, indusiv a originilor indigene şi imigrante ale Argentinei, şi asupra mişcărilor de masă (în acest context, portretele lui Juan şi Evita Peron sunt o noutate).

Diversitatea religioasă a celor care au imigrat în Argentina este expusă în apropiere Cu faţa spre parc de pe Avenida Brasil, Catedral Ortodoxa Rusa de la Santisima Trinidad (Brasil nr. 315), o biserică ortodoxă rusă, are atât bovindourile, cât şi domurile turcoaz importate din Sankt Petersburg. Două cvartale mai spre est, Svenska Kyrkan (Biserica Luterană Suedeză), într-un stil nordic cumpătat, ţine slujbe în spaniolă şi în înfloriturile filete decorează unele autobuze de oraş încă din anii 1970. Acest gen de artă a fost în cele din urmă interzis pe autobuze, dar în ultimii ani a revenit prin artişti ca Martiniano Arce sau Jorge Muscia, dar nu pe transportul în comun.

Felurile de mâncare cu vânat, majoritatea din Patagonia, își fac încet loc pe meniurile argentiniene. Înghețata argentiniană, cu originile în tradiţia italienească, este printre cele mai bune din lume

Privită din afara graniţelor ţării, bucătăria argentiniană pare să se bazeze doar pe carnea de vită. Când Charles Darwin a traversat pampasul în 1830, a remarcat că ghizii săi gaucho nu mâncau „altceva decât came de vită... Poate că regimului de carne i se datorează faptul că gauchos, asemenea animalelor carnivore, pot să reziste mult timp fără mâncare... Nişte soldaţi au urmărit voluntar un grup de indieni timp de trei zile fără să bea sau să mănânce”.

 

Un maté și o bombilla își așteaptă yerba

Realitatea este, desigur, mai complexă. Deşi puţini argentinieni pot refuza un asado (grătar) de came suculentă de vită câmpiile şi păşunile ţării dau produse alimentare din belşug care, combinate cu o tradiţie culinară diversificată şi inovatoare, au ceva de oferit pentru fiecare. Buenos Aires şi alte oraşe mari oferă o gamă largă de mâncăruri autohtone şi internaţionale, dar unele oraşe provinciale au propriile lor enclave: în nord-vestul andin, de exemplu, mâncarea orientală este foarte obişnuită. E uşor să fii vegetarian, cel puţin teoretic, dar tradiţia naţională de a oferi carne la masă îi poate face pe unii vegetarieni „începători” să revină la regimul iniţial. Vegetarienii dedicaţi trebuie să evite ambiguitatea din jurul cuvântului „came”, care în Argentina înseamnă came de vită nu carne în general, altfel se pot trezi cu came de pui sau şuncă în porţia de paste, să zicem.

În Argentina, masa necesită o atenţie specială. Orele la care se servesc micul dejun şi prânzul sunt cele obişnuite pentru străini, deşi masa de prânz durează mai mult decât în America de Nord. Cina, în schimb, este la fel de târzie ca în Italia sau în Spania. Cine se aşteaptă să cineze mai devreme de ora nouă poate avea parte de o privire nedumerită din partea chelnerilor şi a personalului din restaurante, iar mulţi dintre argentinieni iau cina chiar şi mai târziu.

„Carnea” şi carnea de pui

Felul clasic argentinian este parrillada, un grătar mixt care cuprinde atât achuras (măruntaie), cât şi cârnaţi chorizo (mai puţin picanţi decât cei din Mexic), vacio (fleică), costillas (costiţă) şi alte feluri de carne. De obicei se prepară cu chimichurri marinade pe bază de usturoi şi nu foarte picant – altfel de mâncăruri sunt rareori pe placul argentinienilor – şi poate include, de asemenea, carne de pui sau de porc şi ardei copţi. În Patagonia, punctul de atracţie al acestei mâncări este mielul suculent, de obicei fript la proțap. În unele zone se folosește chair capra. Majoritatea argentinienilor preferă carnea de vită bien cocido (bine făcută), dau unii comand a punto (gătită mediu) sau  jugoso (în sânge).

Anumite feluri de mâncare pot fi considerate „de răsfăț”. Vândut deseori la tarbe,  choripanul înconjoară cârnatul fript cu o crustă și este garnisit cu chimichuri sau muștar. Milanesa este un cotlet în foitaj, de obicei prăjit (și unsuros), dar câteodată este și copt. Felurile de mâncare cu vânat, cum ar fi venado (căprioară sau cerb), jabalí (mistreț), ñandú (ștruț), majoritatea din Patagonia, își fac încet loc pe meniurile argentiniene.

Peștele și fructele de mare

Opinia generală este că argentinienii nu sunt mari consumatori de fructe de mare, dar arheologul Daniel Schávelzon a descoperit dovezi cum că locuitorii vechi din Buenos aires consumau cantități substanțiale de pește. Tradițiile spaniole și basce se disting clar în feluri precum abadejo al arriero (caserolă de merlan), gambas al ajillo (creveți cu usturoi) sau rabas (inele de calamar). Merluza (merluciul) este cel mai bun peşte oceanic pe care îl poţi găsi, iar centolla (crabul regal) este crustaceul numărul unu.

Trucha (păstrăvul) argentinian se găseşte în meniuri din întreaga ţară, dar râurile din Mesopotamia sunt renumite pentru peşti precum boga, pocú (o rudă a piranha) şi surubí (somn de Paraná). În Buenos Aires şi alte câteva oraşe există numeroase restaurante de sushi care variază în funcţie de calitate.

Comida Criolla

Bucătăria argentiniană are multe feluri de mâncare, inclusiv regionale, gustări sau deserturi ce nu pot fi încadrate cu uşurinţă în nicio categorie, dar sunt caracteristice acestei ţări „Soul food” ar putea fi cel mai apropiat echivalent pentru cititorii vorbitori de limbă engleză.

Puchero, de exemplu, este o tocană cu came de vită fiartă, şuncă sărată, cartofi şi alte legume. Carbonada are cam aceleaşi ingrediente, dar conţine în plus ştiuleţi de porumb, stafide şi alte „detalii regionale”. Într-o ţară în care mâncarea picantă este neobişnuită, locro întâlnit în nord-vestul Argentinei este o tocană cu mămăligă în care se pun o mulţime de cărnuri diferite, cârnaţi şi legume asezonate cu chimion, boia şi ardei iuţi. Originar tot din partea de nord-vest, humitas seamănă cu tamales mexican.

Pastel de papa este un fel de plăcintă din came tocată cu piure de cartofi. Empanada argentiniană, o plăcintă din aluat pufos cu diferite umpluturi, printre care carne de vită tocată, pui, şuncă şi brânză sau miel, cu legume, ouă, măsline, stafide şi mirodenii, este o gustare sau un aperitiv deosebit de gustos.

Paste şi pizza

Aproape orice fel de mâncare posibil al cărui nume se termină într-o vocală poate fi găsit pe listele de meniu argentiniene, mulţumită în mare parte imigraţiei italieneşti care a transformat ţara în secolul al XX-lea. Mâncărurile italo-argentiniene de calitate pot fi găsite chiar şi în cele mai îndepărtate hanuri din Gran Chaco.

Mâncărurile standard sunt lasagna, polenta, ravioli şi risotto. O specialitate anume are un statut aparte în cultura argentiniană: obiceiul este ca popularele şi ieftinele ñoquis (gnocchi de cartofi) să fie mâncate în a douăzeci şi noua zi din lună, atunci când familia rămâne fără bani. Ñoqui este şi un termen lunfardo (argotic) pentru funcţionarii publici care nu fee mai nimic, dar apar la sfârşitul lunii ca să îşi încaseze salariul.

Pizza argentiniană are de obicei crusta subţire a la piedra, cu mozzarella şi felii subţiri de şuncă sau pepperoni deasupra. Populare sunt şi fugazza fără sos, doar cu ceapă, şi ruda sa fugazzeta cu ceapă şi mozzarella. În ultimii ani, unele pizzerii au început să inventeze variante mai interesante, adăugând, de exemplu, legume la grătar.

Fructe şi deserturi

Argentina produce toate fructele tipice climei sale, cum ar fi mere, struguri, piersici, pere, prune, portocale şi altele. Acestea sunt ingredientele obişnuite din ensalada de frutas (salata de fructe, cunoscută şi sub numele de macedonia), o prezenţă obişnuită în meniurile din toată ţara.

Flan (cremă de ouă cu caramel sau frişcă pe deasupra) este şi el un desert des întâlnit. Argentinienii întind o cantitate considerabilă de dulce de leche – un fel de lapte condensat caramelizat – peste orice şi îl mănâncă chiar şi direct din borcan.

Având originile în tradiţia italienească, argentiniana helado (îngheţata) este printre cele mai bune din lume. Aromele de vanilie, cacao şi căpşune sunt cele mai obişnuite, dar se găsesc zeci de alte variante ale acestora –  ciocolată dulce-amăruie sau ciocolată (u alune, de exemplu - şi în plus specialităţi cum ar fi spumă de lămâie şi, desigur, dulce de leche. Cele mai bune heladerias sunt buticurile micuţe de cartier care produc cantităţi mici în fiecare zi.

Vin, bere şi băuturi spirtoase

Argentina este al cincilea producător de vin din lume, dar abia în ultimii doi ani a devenit un exportator de talie mondiali. În ultima vreme, în Buenos Aires şi, de asemenea, în multe oraşe din provincie au apărut baruri sofisticate pentru băutorii de vin.

Provincia Mendoza este producătorul dominant, cu sute de podgorii, inclusiv în jurul capitalei cu acelaşi nume, dar există importante regiuni viticole şi în provinciile San Juan şi Salta şi, de asemenea, în provincia Rio Negro din Patagonia. Producătorii cultivă toate soiurile cunoscute, dar soiurile de marcă ale ţării sunt „Malbec tinto” (roşu) şi secul, dar aromatul „Torrontes blanco”  (alb).

În Argentina se consumă multă bere, cea fabricată industrial cum este „Quilmes”, dar producătorii regionali fac şi bere artizanală în oraşe precum El Bolson, din nordul Patagoniei.

Majoritatea băuturilor spirtoase sunt importate. Ginebra Bols (băutură distilată din orz, grâu şi secară) şi caña (băutură din trestie de zahăr) sunt tipice pentru Argentina.

Socializează sorbind ceai în ritualul Maté

Argentinienii pot petrece după-amieze întregi la o cafea şi un croasant în confiterías din oraşe, dar acasă băutura preferată este maté. Această infuzie de frunze uscate şi tocate de llex paraguayensis, o rudă a laurului comun, este mai mult decât un tonic – „ceaiul paraguayan” este parte a modului de viaţă argentinian.

Crescută în nord-vestul subtropical, yerba maté, planta crudă, se găseşte şi în afara Argentinei. Mulţi turişti iau acasă ustensilele necesare: o tigvă sculptată (cunoscută şi sub numele de maté, câteodată cu decoraţiuni foarte complicate) pentru infuzie şi o bombilla (un tub metalic) pentru sorbit.

Este mult mai dificil de exportat ritualul preparării ceaiului. După ce un cebador (cel care serveşte) umple tigva cu yerbas uscate şi adaugă apă fierbinte, el sau ea aruncă de obicei prima tranşă fiindcă este prea amară sau prea fierbinte, apoi o umple iar şi o dă mai departe celor prezenţi. În această ceremonie, toată lumea soarbe din aceeaşi bombilla până când ultima persoană spune Gracias.

Deoarece maté este o tradiţie ce ţine mai mult de cămin, mulţi vizitatori nu au ocazia să ia parte la ea, dar o conversaţie cu un nativ poate aduce cu sine şi o invitaţie. Dacă ţi se oferă ocazia, nu refuza – licoarea amară poate fi un gust cu care te înveţi mai greu, dar ritualul social îţi poate aduce multe amintiri frumoase.

Biografia lui Julio Iglesias, Între Paradis și Infern

Biografia lui Julio Iglesias, Între Paradis și Infern a apărut la editura Rao din București în anul 2008. Iar dacă îți plac biografiile marilor personalități, această carte te așteaptă să o citești. Iar despre Julio Iglesias, artistul perfecționist, s-au scris atîtea lucruri. Între Paradis și Infern este autobiografia scrisă cu patos și sinceritate, în care, Iglesias își povestește cu o nebăuită forță literară viața rămasă până acum necunoscută multor cititori. 

Interpretul spaniol a vândut mai bine de 80 000 000 de discuri în 50 de țări. Cântă în limbile spaniolă, engleză, franceză, italiană. Vorbșete fluent cele 3 limbi. Este invitat la diferite emisiuni și are conerte în orice colț a lumii.
Julio Iglesias face referință la băiețelul care nu s-a putut numi Julio César, Tânărul care zîmbea, dar nu se ridica niciodată de pe scaun, De la copil la bărbat, Să vorbim de iubire, căci n-avem încotro; Benidorm, noaptea aceea de la Benidorm, Originele galiciente etc.

Permanent descopăr melodii care îmi plac. Iar tangourile interpretate de Julio Iglesias sunt cele care îmi plac cel mai mult. Tangoul Gozar la vida este cel care îmi place cel mai mult. În traducere înseamnă Bucură-te de viață. 
Cartea tradusă în limba română am luat-o de la o bibliotecă din Chișinău, dar din fericire am autobiografia în original.

Asasin la feminin de Monica Ramirez

După multe referințe bune, iată că am reușit să citesc și eu romanul ăsta. Cu plcăere am descoeprit că toată seria a fost cumpărată de Biblioteca Hasdeu din Chișinău. N-am ezitat să încep lectura. Sincer, eram pe punctul de a renunța la carte. Prea multe explicații, prea multe detalii. Deși citisem aproape 200 de pagini. Dar, în final, subiectul romanului a început să mă captiveze și... am citit tot romanul. Trec deja la volumul 2.

Volumul 1 din seria Alina Marinescu, Asasin la feminin a fost publicat în anul 2017, la editura Librex Publishing din București. Cea de-a doua ediție a romanului a fost tradusă chiar de autoare.
Romanul are ca subiect agenții operatici implicați în operațiuni secrete ale războiului din urmbă. E vorba despre  recrutarea agenților la o agenție care are ca sediu undeva în Munții Carpați.
Alex Therein a fost recrutat de agenția SSO. Pentru că avea potențial.  Deși inițial a rămas surprins de  antrenamentele la care a fost supus, a reușit să se conformeze și să îndeplinească cerințele. A ajuns să fie un agent foarte bun. Ajungând la nivelul dorit de șefi, i se oferă misiunea de a coopta o tânără, pe nume Alina.

De la încredere la trădare nu e decât un singur pas
Alex trebuia să-i câștige încrederea Alinei. Să o aducă în agenția SSO, ca în final să o trădeze. Chiar dacă nu era mulțumit de ceea ce făcea. Și asta dintr-un motiv foarte simplu: se îndrăgostise de ea.
Plus la asta, misiunea lui era să-i fie mentor. În timpul proceselor de antrenament, trebuia să se confrunte cu responsabilitatea de a transforma o persoană inocentă într-o unealtă a morții. Dar, cei doi sunt atrași unul de celălalt și relația ură-iubiere devine complicată. De la antrenamente au mers direct pe teren. Au făcut echip bună, chair dacă au existat multe riscuri.

După cum zicea și Adina Chițu pentru Chinefille Bookeeper, seria Alina Marinescu poate reprezetna oricând un scenariu de film legitim competitiv cu Mission Imposbiil spre exermplu.
Sinceră să fiu, aștept cu nerăbdare ecranizarea cărții.

Fragment din roman

Argentina are una din cele mai mari comunităţi evreieşti din lume. Cardinalul argentinian Antonio Quarracino a fost apologet al dictaturii dintre anii 1976 şi 1983

Argentina indigenă

 Când spaniolii i-au întâlnit pentru prima oară pe amerindieni, au cunoscut măreţele civilizaţii cu populaţii extinse în Mexic, America Centrală şi înălţimile andine Au găsit mult mai puţini oameni la periferia latitudinilor de mijloc (America de Nord şi conul sudic) unde cele mai multe popoare precolumbiene erau formate din agricultori sau vânători-culegători.

Argentina se afla la una dintre aceste extremităţi, dar populaţia indigenă de aici s-a dovedit a fi foarte rezistentă. Tribul Querandi din pampas era restrâns, dar nord-vestul Argentinei s-a dovedit a fi un bastion al civilizaţiilor andine şi azi, după statisticile oficiale, cel puţin 70.500 de membri ai tribului Kolla cultivă cartofi pe versanţi terasaţi şi pasc lame pe platoul Pună. În provinciile din Mesopotamia şi în Gran Chaco trăiesc aproximativ 40.000 de membri Guaraní, 48.000 de membri Toba şi un număr mai mic de Wichi, Mocoví şi alţii.

Cei mai numeroşi indigeni argentinieni sunt cei din tribul Mapuche (aproximativ 114.000), care au reuşit să transforme frontiera Patagoniei într-o zonă periculoasă pentru spanioli şi argentinieni la sfârşitul secolului al XlX-lea. La fel ca indienii din America de Nord, tribul Mapuche s-a adaptat repede la viaţa călare, iar caii s-au înmulţit considerabil pe măsură ce hergheliile sălbatice ale spaniolilor s-au mărit Aceşti cai şi vitele sălbatice au făcut posibil stilul de viaţă al gauchoului. Mulţi dintre reprezentanţii Mapuche din zilele noastre reflectă originile gauchoului.

Religia argentinienilor

Din pună de vedere istoric, Argentina este o ţară romano-catolică, iar biserica acţionează, de obicei, ca o forţă conservatoare. Cardinalul Antonio Quarracino (1923-1998), de exemplu, a fost un apologet al dictaturii dintre anii 1976 şi 1983 care a condus „Războiul Murdar” şi un adversar îndârjit al homosexualilor. În 2005, episcopul militar Antonio Baseotto a spus despre ministrul Sănătăţii, Gines Gonzâles Garda, că ar trebui „aruncat în mare cu capul înainte şi cu o piatră de moară legată de gât” – asemenea multor victime ale Războiului Murdar – pentru că susţinea distribuirea gratuită de prezervative şi legalizarea avortului.

Re de altă parte, clerici binevoitori ca iezuitul Carios Mugica (1930-1974) au lucrat cu oamenii din zonele defavorizate şi au susţinut deschis drepturile omului, deseori punându-şi viaţa în pericol. Mugica a murit într-un asasinat terorist, probabil al miliţiei de extremă dreaptă cunoscută sub numele de Alianza Anticomunista Argentina (Alianţa Anticomunistă Argentiniană sau Alianţa Triplului A).

În ciuda istoriei sale remarcabile, Biserica începe să-şi piardă influenţa De la reforma constituţională din 1994, preşedintele nu mai este obligat să fie romano-catolic, iar guvernul fostului preşedinte Nestor Kirchner a provocat deschis Vaticanul atunti când l-a demis din funcţie pe episcopul Antonio Baseotto.

Biserica oficială nu a reuşit nici să gestioneze extinderea catolidsmului popular Instituţia nu îi recunoaşte pe „sfinţii” neoficiali ca gauchoul Antonio Gil din provincia Corrientes sau Difunta Correa (o femeie din secolul al XlX-lea) din provincia San Juan, dar mii de pelerini vizitează încă altarele lor fără a se preocupa de îngrijorarea bisericii.

În timp ce Biserica şi-a consumat energia cu astfel de mici erezii, ea a pierdut şi mai mult teren în favoarea protestantismului evanghelic, care s-a extins aid mai mult decât oriunde altundeva în America Latină. Există şi rituri protestante standard, cum ar fi cel anglican sau luteran, dar numărul lor este mai mic

Pe lângă creştinism, Argentina are una dintre cele mai mari comunităţi evreieşti din lume din afara Israelului, iar monumentele ei sunt deosebit de proeminente – de fapt atât de proeminente încât două dintre ele au fost distruse în atentate teroriste la începutul anilor ‘90. Deşi o jumătate de milion de argentinieni sunt originari din Orientul Mijlociu, capacitatea Centrului Islamic din capitală depăşeşte cu mult numărul musulmanilor practicanţi. De origine siriană, crescut în religia musulmană în provincia La Rioja, fostul preşedinte Carlos Menem s-a convertit la romano-catdicism în anii ‘60, devenind în acest fel eligibil, după litera fostei Constituţii, pentru a ajunge în cea mai înaltă funcţie din stat..

O analiză a instituţiilor religioase ale Lumii Vechi trece deseori cu vederea credinţe ca acelea ale popoarelor andine din nord-vestul Argentinei, Toba şi Wichi din Gran Chaco şi Mapuche din Patagonia. în plus, există culte ca acela numit Mesajul lui Silo, fondat de autoprodamatul guru „umanist” Mario Luis Rodriguez Cobos (1938-).

Primarul orașului Orhei în perioada interbelică: Vasile Mahu

S-a născut în localitatea Scaieni, Soroca în anul 1898. A fost om de stat și politic, ilustru pedagog, primar de Orhei (anii 1938-1940). Sursa informației este cartea lui Andrei Calcea, Personalități orheiene, editată în anul 2003 la editura Pontos din Chișinău. 

Absolvește Facultatea Matematici a Universității din Iurecsk, Estonia. din august 1909 își leagă destinul de Orhei. Este director al gimnaziului de băieți din Orhei. Este unul din fondatorii Astrei Basarabiei - secția științifică. La I.IX.1983 devine primar al orașului Orhei. Din salariul său a constituit burse studențești pentru copii dotați din rândurile țăranilor. A construit un cămin pentru studenții săraci. Primul director al Liceului de băieți Vasile Lupu din Orhei, care s-a proslăvit prin șoimii săi - membri ai organizației ilegale antisovietice Majadahonda a tineretului studios din jud.  Orhei A fost arestat de către organele NKVD la 3 iulie 1940 și a decedat în închisoare.
A fost decorat cu Ordinul Stanislav, gradul III, medalia românească Pentru sârguință în școală, înmânată persoanla de minstrul de Interne al României Anghelescu, două medalii ale României.

Salată de vară de legume cu olive. Rețeta are cinci ingrediente de bază

Salata de legume cu olive este o salată care poate fi făcută în orice sezon al anului și se prepară ușor și rapid. Plus, are multe vitamine.

Ingrediente:
-       roşii - 3 buc.
- ardei gras - 1 buc.
- ceapă - 1 buc.
- usturoi - 2 căţei
- busuioc - 7-8 frunze
- pătrunjel - legătură
- ulei de olive - 3 ling.
- oţet de vin - 1 ling.
- sucul unui lime
- olive
- sare, piper - după gust

Mod de preparare:
Mai întâi facem un dressing pentru salata noastră. Se amestecă uleiul şi oţetul. Strângeţi usturoiul în el, tăiaţi mărunt frunzele de busuioc şi adăugaţi în ulei. Amestecaţi totul bine şi lăsaţi deoparte la macerat. Tăiaţi tomatele şi ardeiul dulce în cuburi, tocaţi fin ceapa şi pătrunjelul. Adăugaţi la roşii. Condimentaţi. Adăugaţi uleiul. Amestecaţi bine. Înainte de servire, tăiaţi măslinele, adăugaţi-le în salată, apoi stropiţi cu puţin suc de lime.