vineri, 23 august 2019

Biografia lui Zamfir Arbore, activist politic român originar din Bucovina, inițial activ în Imperiul Rus, istoric, geograf și etnograf

Zamfir Arbure s-a născut la 14 decembrie 1845 în Cernăuţi, în familia boierului Constantin Ralli şi al Smarandei Arbure. Bunicul său, Zamfirache Ralli, deputat în Consiliul Suprem al Basarabiei, era un boier înstărit din părţile Nisporenilor, căruia pe la 1821 îi aparţineau moşiile satelor Doina, Tânjăleşti cu Soltăneşti, jumătate din moşia satului Vărzăreşti, părţi din moşia Găurenilor şi o casă impunătoare la Chişinău. Fiului său mai mare, Grigore, acesta îi dăruise în 1821 jumătate din moşia Vărzăreştilor, iar un alt fiu, Ioan, intrase în posesia moşiei Iurcenilor. 

Pe la 1830 bătrânul Zamfirache Ralli mai achiziţionase moşia Modval şi o bucată din cea a Şendrenilor, însă, din cauza unor mari datorii contractate anterior, a pierdui o parte a domeniilor sale, pe care le amanetase ceva mai înainte.
Zamfirache Ralli, rămas văduv către sfârşitul anului 1821, avea o familie numeroasă. In afară de cei doi feciori nominalizaţi mai sus, el mai avea încă trei băieţi şi trei fete: Mihail, Manole, Constantin (tatăl viitorului istoric şi publicist), Ecaterina, Maria şi Elena. Constantin (1811-1856) fusese adoptat de bunicul său, Dimitrie Arbure din Cernăuţi, şi de aceea va purta un nume de familie dublu: Ralli-Arbure. O anumită perioadă, cu acest nume va semna lucrările şi fiul lui Constantin, Zamfir.

La vârsta de 13 ani Zamfir rămâne orfan de tată, iar doi ani mai târziu a decedat şi mama sa, Olga. A crescut sub supravegherea bunicului său, Dimitrie Arbure.

Tânărul Zamfir a învăţat iniţial la liceul din Chişinău. în anul 1863, „pentru purtare scandaloasă” a fost exmatriculat, dar cu dreptul de a se înscrie la o altă şcoală. Şi-a continuat studiile la gimnaziul din Nikolaev. Peste un an, însă, a trebuit să şi le întrerupă din nou, deoarece clasa a şaptea, în care fusese promovat, nu a fost deschisă din cauza numărului insuficient de elevi. Astfel, s-a văzut nevoit ca, timp de un an, să colinde, împreună cu un tânăr ucrainean, satele şi oraşele guberniei Herson, practicând muncile câmpului prin gospodăriile ţărăneşti. în paralel, se pregătea pentru examenele de bacalaureat. în vara lui 1864 soseşte la Moscova. Către sfârşitul anului şi-a luat bacalaureatul şi s-a înscris la facultatea de medicină a universităţii din acest oraş.
Pentru întâia dată a cunoscut temniţele ruseşti la vârsta de 20 ani, când era student în anul I. în anul 1866 s-a produs primul atentat la viaţa împăratului Alexandru al II-lea, autorul lui fiind Dimitrie Karakozov. Faptul că Zamfir Arbure locuise, ca şi Karakozov şi vărul acestuia, Nikolai Işutin, în casele proprietarului Ipatov (cu Işutin, student şi el, Z. Arbure era în relaţii apropiate), a determinat poliţia moscovită să-1 aresteze şi pe studentul basarabean. Din lipsă de probe concludente că ar fi fost implicat în atentatul asupra ţarului, Z. Arbure, peste patru zile, a fost pus în libertate. Investigaţiile făcute ulterior de autorităţi au demonstrat că în atentatul din 4 aprilie 1866 n-a fost implicat nimeni, în afară de autorul acestuia. Poliţia, însă, dornică să descopere o întreagă organizaţie revoluţionară, arestase mii de oameni nevinovaţi (în consecinţă, unsprezece tineri au fost condamnaţi la muncă silnică în Siberia; N. Işutin este întemniţat în închisoarea Schlisselburg, unde, după zece ani de detenţie, decedează).
Atrocităţile şi abuzurile la care se dedase poliţia moscovită pe durata anchetei, precum şi condamnarea nejustificată a câtorva dintre prietenii săi, l-au determinat pe Z. Arbure să părăsească Moscova şi să se înscrie la Academia Medico-Chirurgicală din Petersburg. în capitala imperiului, tânărul Arbure participă la mişcarea studenţească din anii 1868-1869, provocată de decizia autorităţilor de a interzice întrunirile şi societăţile studenţeşti, de a desfiinţa bibliotecile şi casele de ajutor reciproc. Iniţiatorii acestei mişcări au fost studenţii de la Academia Medico-Chirurgicală din Petersburg. Ceva mai târziu, la mişcare au aderat şi studenţii de la alte instituţii din capitala imperiului. Mişcarea risca să se transforme în una cu caracter general, care ar fi cuprins toate instituţiile de învăţământ superior din Rusia.

În toiul tulburărilor studenţeşti, pe la sfârşitul anului 1868, Z. Arbure l-a cunoscut pe Serghei Neceaev, pe atunci învăţător la o şcoală parohială din Sankt-Petersburg. Tendinţa acestuia de a-şi subordona mişcarea studenţească şi de a-i imprima o conotaţie politică a condus la scindarea conducerii mişcării în două orientări: una “moderată” şi alta “radicală”. Reprezentanţii acesteia din urmă se pronunţau în favoarea unei agitaţii active, (inclusiv prin intermediul difuzării cărţilor) în rândul populaţiei, străduindu-se să-i cultive stări de spirit antiguvernamentale. Z. Arbure împărtăşea opiniile orientării radicale, manifestându-se ca unul din cei mai energici oratori.
În calitate de membru al Comitetului coordonator al mişcării, Z. Arbure este trimis la Moscova pentru a-i convinge pe studenţii universităţii şi ai Academiei Agricole de aici să adere la mişcarea studenţilor din capitala imperiului.
Autorităţile ţariste decid să pună capăt acestor stări de spirit şi în noaptea de 14 spre 15 martie 1869 la Petersburg sunt operate numeroase arestări, (au fost reţinuţi peste 140 de studenţi). Printre aceştia era şi Z. Arbure. După o săptămână de detenţie în fortăreaţa Petru şi Pavel, este eliberat şi expulzat, sub escorta jandarmilor, în Basarabia. Pentru participare activă la “dezordinile studenţeşti”, este exmatriculat din Academia Medico-Chirurgicală, fără dreptul de a se înscrie la o altă instituţie de învăţământ superior din Rusia.
La numai câteva zile de la sosirea sa la Chişinâu, întâmplată tocmai în sâmbăta Paştilor, este arestat din nou şi escortat la Petersburg. în procesul cercetărilor întreprinse de autorităţi apăruseră probe suplimentare, care demonstrau că Z. Arbure a făcut parte din Comitetul coordonator care tindea să-şi subordoneze mişcarea studenţească. Este din nou întemniţat în fortăreaţa Petru şi Pavel, şi deţinut acolo aproape un an. în acest răstimp a fost supus interogatoriilor, urmărindu-se identificarea legăturilor dintre mişcarea studenţească şi cercul politic al lui S. Neceaev.
În cursul anchetei deţinutul basarabean reuşeşte să demonstreze lipsa unor legături directe cu conspiraţia neceaevistă, este acuzat însă de “nesupunere impertinentă şi agitare a tovarăşilor la dezordine”. A reuşit să evite judecata, graţie intervenţiei principelui Constantin Moruzi, care, fiind în bune relaţii cu ministrul de interne al Imperiului Rus, l-a convins pe acesta să contribuie la eliberarea tânărului basarabean. Eliberat la 8 martie 1870 sub cauţiune, achitată de C. Moruzi, Z. Arbure este trimis în Basarabia sub supravegherea poliţiei, aflându-se în imposibilitatea de a se deplasa în afara provinciei.
După un timp, solicită concursul guvernatorului Basarabiei pentru a se înscrie din nou la Academia Medico-Chirurgicală sau la o altă instituţie de învăţământ superior. Autorităţile ruseşti refuză să-i satisfacă cererea, însă, în cele din urmă, i-au permis tânărului Arbure să susţină admiterea la Şcoala zootehnică din Derpt (Tartu, Estonia). între timp el decide să emigreze. Folosindu-se de un paşaport străin, în august 1871, trece fără probleme frontiera ruso-austriacă pe la Noua Suliţă, ajungând, în cele din urmă, în Elveţia, la Zurich. Aici urmează un tratament al bolii sale reumatice, contractate în închisoare, după care se înscrie la facultatea de medicină a universităţii din acest oraş, continuându-şi astfel studiile întrerupte în legătură cu detenţia.
În aprilie 1872, la Locarno, Z. Arbure face cunoştinţă cu M. Bakunin, unul din fondatorii anarhismului rus, aderând ulterior la grupul de revoluţionari emigranţi condus de acesta. Grupul îşi propunea să asigure cercurile revoluţionare ilegale din Imperiul Rus cu literatură clandestină. Din iniţiativa lui Z. Arbure şi cu banii oferiţi de acesta a fost înfiinţată o tipografie, în care au fost imprimate mai multe lucrări cu caracter anarhist. Z. Arbure lucra aici în calitate de zeţar.
Activitatea revoluţionarului basarabean nu se reducea doar la munca prestată în tipografie. în 1872, Z. Arbure este ales în funcţia de secretar al Secţiei slave, înfiinţate de M. Bakunin, din care făceau parte reprezentanţi ai sârbilor, bulgarilor, croaţilor, ruşilor. Liderul anarhiştilor ruşi urmărea aderarea Secţiei slave la Internaţionala I, pentru a asigura astfel dominaţia anarhiştilor în această organizaţie internaţională a muncitorilor. Ca secretar al Secţiei slave, Z. Arbure a vizitat în câteva rânduri Serbia, pentru coordonarea activităţii revoluţionarilor sârbi în vederea pregătirii unei răscoale armate în spirit anarhist.
Conform mărturiilor lui Z. Arbure, M. Bakunin l-a trimis, în anul 1872, în România, pentru a însoţi un lot de literatură cu destinaţia Basarabia.” Tot din însărcinarea lui Bakunin, el trebuia să organizeze în România editarea unei publicaţii periodice revoluţionare. Până la urmă, această intenţie a eşuat din lipsă de mijloace băneşti.
Revenind în Elveţia, Z. Arbure îşi reia activitatea în tipografia din Zurich, însă relaţiile sale şi ale prietenilor săi - V. Holstein şi A. Elsniţ – cu M. Sajin, care căuta să se impună în mod autoritar ca şef al acestei tipografii, se deterioraseră de-a binelea. Atitudinea duplicitară a lui Bakunin i-a determinat pe cei trei s-o rupă definitiv cu acesta şi Sajin, şi să treacă la Geneva.
Împreună cu V. Holstein şi A. Elsniţ, Z. Arbure organizează la Geneva o nouă tipografie. Prima lucrare publicată aici a fost broşura Către revoluţionarii ruşi, (septembrie 1873), în care fusese expus programul anarhist al unei revoluţii mondiale de pe poziţiile doctrinei lui M. Bakunin. Broşura era expediată în Rusia pe căi clandestine.
În cadrul aceleiaşi tipografii, Z. Arbure, în colaborare cu colegii săi A. Elsniţ şi N. Jukovski, (un alt emigrant rus care devenise şi el colaborator al noii tipografii), editează lucrarea sa Comuna din Paris (1874).
În anul următor, 1875, revoluţionarul basarabean, împreună cu A. Elsniţ, scoate de sub tipar cartea Sătuii şi flămânzii, care s-a bucurat de o popularitate mare printre revoluţionarii ruşi din imperiu. Apariţia acestei cărţi a fost înalt apreciată de Gh. Plehanov şi M. Dragomanov.
În Elveţia Z. Arbure s-a căsătorit cu E. N. Hardina, studentă la Facultatea de matematică şi ştiinţe naturale a Universităţii din Zurich, care descindea dintr-o familie bogată şi moştenise o frumoasă avere de 10.000 de ruble. O bună parte din această sumă a fost folosită pentru utilarea tipografiei în care activa Z. Arbure.12
De la 1 ianuarie 1875, grupul de revoluţionari ruşi din care făcea parte şi Z. Arbure începe să editeze primul ziar revoluţionar rus, “Rabotnik”, destinat în special muncitorilor, dar şi ţăranilor ruşi din imperiu. Publicaţia milita pentru o revoluţie socială sub forma unei răzvrătiri populare spontane, în primul rând a ţărănimii, fără pregătiri politice prealabile. P. Lavrov, unul din liderii revoluţionarilor narodnicişti ruşi, salută apariţia acestui ziar. Un rol de frunte în editarea publicaţiei i-a aparţinut lui Z. Arbure, el scriind majoritatea articolelor şi, totodată, contribuind în mod decisiv şi cu mijloace financiare la tipărirea ei.
La sfârşitul anului 1874, Z. Arbure soseşte a doua oară în România pentru a organiza transportarea literaturii ilegale în Rusia. Cu ajutorul lui Eugen Lupu, student al Universităţii din Iaşi, şi al reprezentantului organizaţiei revoluţionare din Moscova, Gh. Zdanovici, el reuşeşte să asigure expedierea regulată în imperiu a literaturii subversive, tipărite la Geneva, prin satele de frontieră Sculeni, Măcăreşti, Bărboieni.
În primul an de apariţie, ziarul “Rabotnik” avusese un tiraj de 5000 de exemplare, în anul următor, acesta reducându-se în jumătate. Din cauza dificultăţilor de ordin financiar, la care se adaugă şi lipsa unor legături stabile cu Rusia, în 1876 ziarul îşi încetează existenţa.
În perioada ianuarie-decembrie 1878, emigranţii ruşi stabiliţi la Geneva editează revista “Obşcina”. Ideea lansării ei i-a aparţinut lui Z. Arbure. în afară de revoluţionarul basarabean, din colegiul de redacţie mai făceau parte N. Jukovski (fost coleg al lui Z. Arbure la ziarul “Rabotnik”) şi doi reprezentanţi ai cercurilor revoluţionare moscovite -P. Akselrod şi D. Klemenţ. Printre colaboratorii activi ai revistei figurau, de asemenea, ucraineanul M. Dragomanov, românul basarabean N. Zubcu-Codreanu ş.a. Noua publicaţie era destinată reprezentanţilor intelectualităţii revoluţionare. In paginile ei erau inserate articole care abordau diferite probleme de ordin teoretic ale mişcării revoluţionare şi prin intermediul cărora se încerca promovarea unei tactici de apropiere între reprezentanţii diferitelor curente revoluţionare din imperiul ţarist. în această perioadă se face remarcată o uşoară detaşare a lui Z. Arbure de curentul anarhist.
În decembrie 1878 revista şi-a încetat apariţia, cititorul din Rusia pierzând treptat interesul faţă de ea, în mare măsură, datorită faptului că informaţia nu mai era actuală din cauza difuzării ei întârziate în guberniile ruseşti.
La sfârşitul anilor 70 ai secolului al XlX-lea Z. Arbure desfăşoară activităţi revoluţionare atât la Geneva, cât şi în România. împreună cu colegii săi din emigraţie, profită de împrejurările favorabile create de războiul ruso-româno-turc (“când graniţa de la Prut aproape că nu mai exista”) pentru a difuza în Basarabia, dar şi în rândul soldaţilor şi ofiţerilor ruşi încartiruiţi în România, cărţi şi broşuri editate la Geneva.
Pe la mijlocul anului 1878, Z. Arbure vine din nou în România. Iniţial se opreşte la Iaşi, la vechea sa cunoştinţă E. Lupu, ocupându-se de organizarea transportării literaturii ilegale în Basarabia. Peste un timp pleacă la Bucureşti, unde este găzduit de N. Zubcu-Codreanu. împreună încep repartizarea literaturii revoluţionare, ce sosea de la Geneva, prin librăriile din capitală şi din provincie. Interesul vădit pe care-1 manifestau ofiţerii ruşi pentru acest gen de literatură alarmase comandamentul militar rus din România, care solicitase primului ministru al României, I. C. Brătianu, să curme difuzarea literaturii subversive a emigranţilor ruşi prin intermediul librăriilor româneşti. Primul-ministru român a răspuns cu multă demnitate la această somaţie: “Comandantul suprem al armatei ruse din Bucureşti poate să interzică ofiţerilor armatei ruse procurarea publicaţiilor revoluţionare şi atunci librăriile, fireşte, nu vor mai ţine această marfa”. Ofiţerilor ruşi li s-a interzis în mod categoric să mai frecventeze librăriile româneşti, însă Z. Arbure şi colegii săi au recurs la alte mijloace de difuzare a literaturii ilegale - inclusiv la distribuirea acesteia prin intermediul personalului medical al armatei ruse. K. Kaţ (C. Dobrogeanu-Gherea), refugiat politic rus, deschide la Ploieşti o spălătorie, frecventată şi de ambulanţele militare ruse din oraşele Buzău, Ploieşti şi Braşov. Printre rufârie era ascunsă şi literatură revoluţionară, care în acest fel ajungea în spitalele de campanie ale armatei ruse. Jandarmeria militară l-a reţinut însă pe C. Dobrogeanu-Gherea şi l-a expediat în Rusia, acesta fiind întemniţat în fortăreaţa Petru şi Pavel. Jandarmeria ţaristă şi-a intensificat căutările. Au fost identificate locuinţele lui Z. Arbure, N. Zubcu-Codreanu, N. Rusel-Sudzilovski. Consulul general rus de la Bucureşti, baronul Stuart, solicitase extrădarea lui Z. Arbore autorităţilor ţariste. Pentru reţinerea acestuia erau promise 20.000 ruble.
Cei doi români basarabeni – Z. Arbure şi N. Zubcu-Codreanu - au fost salvaţi de la o arestare iminentă de către prefectul oraşului Bucureşti, Radu Mihai. Despre aceasta, Z. Arbure relatează cu lux de amănunte în lucrarea sa “In exil”. La acest subiect va reveni şi mai târziu, publicând detalii în paginile ziarului “Adevărul”, în timpul primului război mondial.
Prefectul capitalei trimise un inspector de poliţie, pe nume Nae Cristescu, să-i scoată pe cei doi basarabeni din casa lor, încercuită de jandarmi ruşi deghizaţi în civili. Z. Arbure şi N. Zubcu-Codreanu au fost conduşi în biroul prefectului Radu Mihai, care le-a mărturisit următoarele: “Ruşii cer extrădarea dumneavoastră, adică a d-tale şi a doctorului Codreanu. A vă extrăda ar fi o ruşine pentru noi; sunteţi români, de aceea am să vă scap, dar trebuie ca imediat să părăsiţi capitala. Aţi văzut că sunteţi înconjuraţi de jandarmi ruşi şi la toate gările sunt răspândite fotografiile d-voastră; mie mi-au trimis peste 90 de bucăţi -iad-le! Şi prefectul îmi arătă pachetul cu fotografii... - dacă veţi fi prinşi, vă vor împuşca. Vă dăruiesc acest pachet cu fotografii, păstrându-mi numai una.” Prefectul le-a mai spus celor doi basarabeni că vor fi obligaţi să stea câteva zile ascunşi într-un loc sigur, pentru ca ulterior să plece în acea zonă a Munteniei unde nu erau staţionate trupe ruseşti şi să aştepte acolo până la deplina evacuare a teritoriului românesc de către armata rusă.16
Versiunea uşor modificată a miraculoasei salvări a celor doi români basarabeni, inserată în paginile ziarului “Adevărul”, în anul 1916, vine cu câteva precizări importante. Din noua expunere a acestei istorii reiese că iniţiativa privind salvarea celor doi basarabeni nu aparţinuse prefectului capitalei (aşa cum uşor se subînţelege din citatul de mai sus, preluat din memoriile lui Arbure), ci fusese lansată chiar de guvernul român. Conform acestei versiuni din “Adevărul”, în cadrul întrevederii cu prefectul Radu Mihai, acesta le declarase celor doi basarabeni că “guvernul român, nevoind ca doi români, refugiaţi politici, să fie împuşcaţi de către ruşi pe pământul României, a dispus să ne înlesnească părăsirea ţării - sau dacă credem mai bine pentru noi - expedierea noastră în partea ţării neocupată de armatele ruseşti, unde vom putea liniştii să aşteptăm zile mai senine”.
Cei doi români basarabeni s-au despărţit pentru totdeauna, fără să ştie atunci acest lucru. N. Zubcu-Codreanu s-a îndreptat spre Curtea de Argeş, iar Z. Arbure a mers la Ploieşti (în zona controlată de armatele ruseşti), unde se afla soţia împreună cu cei doi copii ai săi. în scurt timp, la 31 decembrie 1878, N. Zubcu-Codreanu se stinge subit din viaţă la Curtea de Argeş, în urma unei pneumonii însoţite de o pericardită acută, iar Z. Arbure, după câteva luni de şedere clandestină la Ploieşti, se reîntoarce la Geneva. Dar nu se va reţine mult timp aici. în România, grupuri răzleţe ale socialiştilor români, împreună cu emigranţi politici' ruşi, organizează editarea unei noi gazete de orientare socialistă, care ar fi urmat să aibă un rol de catalizator în activitatea de constituire a unui partid politic socialist.
Pentru a participa în mod nemijlocit la înfiinţarea noii publicaţii, Z. Arbure revine, în aprilie 1879, în România. între timp hotărâse s-o rupă definitiv cu ideologia anarhistă şi să se retragă din mişcarea revoluţionară rusă. în plus, era frustrat de tendinţele de centralizare a acestei mişcări în detrimentul principiului federalist, care nu mai permitea reprezentanţilor populaţiei neruse din imperiu să-şi revendice drepturile şi libertăţile naţionale, pe lângă cele cu caracter social. La laşi, el află şi de intenţiile socialiştilor români de a lansa un nou ziar, cu o denumire semnificativă: “Basarabia”. Pleacă la Bucureşti, pentru a contribui personal la apariţia acestei gazete.
Primul număr al „Basarabiei” a văzul lumina tiparului la 28 septembrie 1879. Din redacţia acestei publicaţii făceau parte fraţii Ioan şi Gh. Nădejde, T. Speranţa, A. Dobroga, profesor de liceu din Iaşi, emigranţii ruşi N. Russel-Sudzilovski, C. Dobrogeanu-Gherea, P. Akselrod, precum şi Z. Arbure.
Abordarea chestiunii basarabene, apariţia corespondenţelor despre realităţile din provincia dintre Prut şi Nistru în paginile noii publicaţii se datorează cu siguranţă lui Z. Ralli-Arbure, singurul român basarabean din conducerea acesteia. între altele, redacţia ziarului căutase să explice cititorului în editorialul din primul număr că denumirea “Basarabia” fusese preferat pentru ca “să nu dispară din inima românească amintirea despre cea de-a doua jumătate a Moldovei, aflată sub jugul barbar al Rusiei”.
Suprimarea acestei publicaţii periodice s-a produs drept rezultat al unor permanente presiuni exercitate de diplomaţii ruşi acreditaţi la Bucureşti şi laşi asupra autorităţilor române. Cel de-al cincisprezecelea număr al ziarului a fost şi ultimul.
Z. Arbure se va detaşa treptat de activităţile cu caracter socialist, dar nu într-o manieră definitivă şi ireversibilă, cum se întâmplase în cazul cu ideologia anarhistă.21 Nu este exclus ca rezervele sale faţă de socialiştii români să fi fost generate de refuzul acestora de a aborda chestiunea basarabeană, care pentru el era una extrem de importantă.
Din cercul prietenilor intimi care vizitau frecvent casa lui Z. Arbure făceau parte câţiva români basarabeni, refugiaţi în Regat. Printre ei se aflau Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Stere, Axentie Frunză, Petre Cazacu. La începutul anilor 90 acest grup a format Societatea “Milcovul”, care îşi propunea să contribuie la unirea provinciei dintre Prut şi Nistru cu România, iar ceva mai târziu a creat Liga Culturală a Romanilor Basarabeni, ce urmărea scopuri similare.
Problematica basarabeană era una specială şi în cadrul activităţii de publicist a lui Z. Arbure. El desfăşoară o activitate prodigioasă în acest domeniu, fiind colaborator şi redactor la publicaţiile „Românul” (oficiosul Partidului Liberal, al cărui director era C. A. Rosetti), “Telegraful”, „Telegraful român” ş.a.22. A colaborat şi la “Revista nouă” a lui B. Petriceicu Hasdeu. S-a afirmat, de asemenea, şi în literatura românească pentru copii, editând pe parcursul anilor 1891-1895, împreună cu un alt român basarabean, Victor Crăsescu, revista “Amicul copiilor”, care îşi propunea să cultive tinerei generaţii “iubirea pentru patrie, iubirea pentru neam şi iubirea pentru omenirea întreagă”.2-1 în paginile acestei publicaţii insera schiţe şi povestiri proprii cu caracter educativ, „pătrunse de duioşie şi compasiune”, precum şi unele încercări în literatura de aventură, inspirate din F. Cooper şi J. Verne (“Istoria unui român în America”, “Diamantul pierdut”, “Fraţii Lupu” ş.a.). A mai prelucrat pentru copii “Don Quijote de la Mancha (Cervantes), “Robinson Crusoe” (Daniel Defoe) şi “Tartarin din Tarascon” (A. Daudet), a redactat lucrări pe teme istorice (“Din viaţa Egiptului antic” şi “Tudor Vladimirescu”), a publicat câteva basme şi legende mitologice.
În perioada anilor 1893-1894 Z. Arbure a colaborat cu schiţe şi povestiri la cotidianul bucureştean „Corespondenţa Română”, al cărui redactor responsabil a fost Ioan Slavici.
În 1894 vede lumina tiparului volumul memorialistic „Temniţă şi exil”, în care va zugrăvi, înaintea lui Constantin Stere, infernul închisorilor din Rusia. în acest sens el poate fi considerat un precursor al descrierii gulagului rusesc din secolul al XX-lea. Mai editează „Nihiliştii”, lucrare consacrată revoluţionarilor narodnicişti ruşi şi spiritului de sacrificiu al acestora. Anii pe care i-a petrecut în Elveţia şi-au găsit reflectare în volumul „în exil”.
Despre valoarea memoriilor lui Z. Arbure, dar şi despre naţionalismul lui sincer şi înflăcărat, marele N. Iorga menţiona următoarele: „Naţionalist dintre aceia care înţeleg că iubirea cea mai mare e datoare să găsească şi expresia cea mai stăpânită, Arbore, părtaş la agitaţiile umanitarismului rusesc din tinereţea sa, nu putea să uite acele visuri de frăţie între oamenii în care s-a vădit nobleţea, aproape neînţeleasă astăzi, în vremea când omenirea se scuipă şi se sângeră, a generaţiei sale. Memoriile pe care le-a publicat arată cât de trainice rămăseseră la dânsul amintirile unor zile în care era o înălţare a cugetelor şi o curăţenie a inimilor spre care râvnim în zadar astăzi, noi care îmbătrânim”.
În anul 1898, la prestigioasa editură a Academiei Române va vedea lumina tiparului cea mai importantă lucrare a sa, Basarabia în secolul XIX, despre a cărei valoare acelaşi N. Iorga scria: „Cartea despre ţara familiei lui este şi până astăzi ce se poate găsi mai deplin, mai sigur şi mai lămurit cu privire la Moldova de peste Prut. Academia Română s-a onorat publicând-o şi ea, dacă nu i-ar lipsi aşa de mult mijloacele, ar trebui să dea o a doua ediţie, ţinută în curent cu imensele schimbări care s-au petrecut de atunci: un Ştefan Ciobanu ar putea-o face mai bine decât oricare altul.” La 1904 Z. Arbure editează o altă lucrare preţioasă - „Dicţionarul geografic al Basarabiei”.
Primii basarabeni care au reacţionat la schimbarea situaţiei în Imperiul Rus în legătură cu declanşarea revoluţiei, în ianuarie 1905, au fost liderii celor două societăţi ale românilor basarabeni din România: Liga Culturală a Românilor Basarabeni şi Societatea “Milcovul”. La sfârşitul lui ianuarie 1905, B. Petriceicu Hasdeu, Z. Arbure, P. Cazacu, A Frunză, Ion G. Bibicescu (regăţean, fost director politic şi proprietar al cotidianului “Telegraful Român” în anii 1888-1891), lansează în numele Ligii Culturale a Românilor Basarabeni un manifest adresat populaţiei româneşti din Regat şi Basarabia. în condiţiile revoluţiei care se declanşase în Imperiul Rus, liderii Ligii îşi asumau responsabilitatea să pledeze în toate instanţele oficiale în apărarea românilor basarabeni refugiaţi în Regat. în cazul unui eventual exod de populaţie din Basarabia în România, Liga promitea să-i protejeze şi să-i asigure cu cele necesare pe refugiaţii basarabeni. în mod special, conducerea Ligii promitea ajutor şi susţinere tinerilor basarabeni la înmatricularea lor în instituţiile de învăţământ din Regat.
În scurt timp, acest document a devenit cunoscut atât diplomaţilor ruşi acreditaţi în România, cât şi autorităţilor ţariste din Basarabia. Ambasadorul rus de la Bucureşti, N. Ghirs, considera că, prin lansarea acestui manifest, Comitetul Central al Ligii Culturale a Românilor Basarabeni urmărea un scop politic bine determinat: sub pretextul salvării românilor de adversităţile suportate de ei în Basarabia, aceştia erau îndemnaţi, îndeosebi tineretul studios, să emigreze în România, promiţându-li-se că aici li se va asigura întreaga protecţie. La 11 februarie 1905, N. Ghirs a transmis un exemplar al acestui document ministrului de externe al României, însoţit de un demers oficial al Legaţiei ruseşti de la Bucureşti, în care se menţiona, între altele, că era “de interesul guvernului român de a pune limită condamnabilei propagande care poate conduce la neplăcute neînţelegeri între ţân e noastre”. In scurt timp, ministrul de externe al Imperiului Rus informa pe omologul său de la interne, A. Bulîghin, despre intenţia unor basarabeni, refugiaţi în România, “de a profita de împrejurările actuale pentru a iniţia o propagandă românească în gubernia Basarabia”. Acesta din urmă, la rândul său, însărcina pe şeful poliţiei imperiale să reprindă măsuri pentru a curma “extrem de nedorita propagandă”.
Autorităţilor ţariste din Basarabia li s-au dat indicaţii să ia măsuri menite să contracareze acţiunile Ligii Culturale a Românilor Basarabeni în provincia dintre Prut şi Nistru. La 22 februarie 1905 şeful adjunct al Direcţiei jandarmeriei guberniale, responsabil pe judeţele Chişinău, Akkerman şi Ismail, prin intermediul unei circulare secrete, a şeful postului de jandarmi Leova să ia măsuri severe împotriva unei eventuale difuzări a manifestului Ligii în Basarabia, iar în caz de interceptare a acestuia, să stabilească „timpul, locul unde a fost găsit şi persoana care-l răspândeşte”.
În ciuda acestor măsuri de precauţie, documentul a fost difuzat, totuşi, în Basarabia, tape pe care-l confirmă documentele de arhivă.
În acelaşi an, 1905, membrii Societăţii „Milcov” a Românilor Basarabeni şi ai - gii Culturale a Românilor Basarabeni” întreprind o tentativă de constituire a unei .i'.iuni politice intitulate Partidul Naţional Român din Basarabia, care îşi propunea sî ^rere cauza conaţionalilor lor aflaţi sub ocupaţie ţaristă. Animatorul principal al acestei acțiuni a fost Z. Arbure. Pentru început s-a decis să se editeze o publicaţie periodică de limbă română, cu denumirea „Basarabia”, care urma să fie difuzată clandestin în provincia dintre Prut şi Nistru şi care trebuia să joace rolul de catalizator în procesul de constituire al viitoarei formaţiuni politice. Prin intermediul acestei publicaţii se urmărea mobilizarea româninilor basarabeni (în condiţiile în care revoluţia cuprinsese întreg imperiul) la lupta pentru redobândirea drepturilor naţionale, suprimate de autorităţile ţariste. În nr. 5 al ziarului a fost publicat programul Partidului Naţional Român din Basarabia, care cuprindea întreg de deziderate ale mişcării naţionale din provincia înstrăinată.
În program se revendica autonomia administrativă a Basarabiei. În administraţie era preconizată folosirea obligatorie a limbii „celor administraţi – adică limba moldovenească”. În acelaşi context se mai făcea următoarea precizare: „în administraţia din Basarabia să nu fie un dregător care să nu ştie să vorbească în limba moldovenească”. Folosirea limbii române era prevăzută şi în organele de justiţie: pentru toţi angajaţii acestor instituții cunoaşterea limbii populaţiei majoritare era obligatorie.
În şcolile din Basarabia se preconiza, de asemenea, utilizarea limbii române. Fiecare copil între vârstele de 8 şi 11 ani era „dator a învăţa în şcoala moldovenească”.
În problema unirii Basarabiei cu România se recurgea la o stratagemă menită să neutralizeze eventualele suspiciuni din partea autorităţilor ţariste. Unirea, pentru moment, era considerată imposibilă, deoarece în România, în viziunea autorilor programului, nu fuseseră încă instituite libertăţile democratice.
În program erau revendicate, totodată, libertatea conştiinţei, „libertatea cuvântului  scris şi vorbit”, inviolabilitatea persoanei, votul universal, direct şi secret.
Pentru tinerii basarabeni se cerea exercitarea serviciului militar în Basarabia. Spinoasa problemă agrară şi-a găsit şi ea reflectare în acest program. Pământul în posesiunea boierilor, mănăstirilor, „generalilor şi coconilor”, împroprietăriţi de împărat, urma a fi răscumpărat de “clasa ţărănească, care cu mâinile sale îl munceşte şi îl va munci”.
Ziarul „Basarabia”, alături de alte publicaţii periodice basarabene de limbă română, a contribuit mult la revigorarea conştiinţei naţionale a românilor basarabeni. Ştefan Usinevici, un fruntaş al mişcării naţionale din Basarabia, afirmă că acest ziar era citit chiar şi de basarabenii mobilizaţi în armata ţaristă ce luptau în Manciuria împotriva japonezilor, în timpul războiului ruso-japonez.
După cum mărturiseşte însuşi Z. Arbure, această publicaţie şi-a încetat activitatea din lipsă de mijloace financiare. În context, naţionalistul basarabean mai menţiona că el fusese somat în mod ultimativ de către principele rus Dolgorukov şi ministrul Legaţiei ruse de la Bucureşti, N. Ghirs, „ca să înceteze scoaterea acestui ziar”. Refuzase să se conformeze şi atunci autorităţile ţariste au decis să admită lansarea la Chişinău a unei publicaţii cu caractere ruseşti33 (este vorba despre ziarul cu aceeaşi denumire „Basarabia”, care a apărut în perioada mai 1906 - martie 1907 în capitala provinciei dintre Prut şi Nistru). Această versiune a lui Z. Arbure nu se confirmă, cel puţin deocamdată, cu alte dovezi concludente. în acelaşi timp, ea pare să conţină o anumită doză de credibilitate, dacă se ia în considerare faptul că ziarul editat la Bucureşti se deosebea în mod radical de alte publicaţii basarabene, care vor apărea în anii 1906-1907, tocmai prin modul mult mai tranşant şi temerar de abordare a politicii promovate de autorităţile ţariste în Basarabia. Vom aduce doar un singur exemplu de atitudine intransigentă a publicaţiei bucureştene: „Cotropitorul barbar - se menţiona în acelaşi program al PNR - a călcat în picioare toate drepturile noastre de neam; a desfiinţat şcolile ce au existat, a distrus şi pustiit mănăstirile, a transformat biserica noastră autocefală într-una rusă necanonică, a prigonit limba românească, a oprit orice carte de a se aduce în ţară, şi-a bătut joc de tot ce e român, adoptând în limba sa barbară numele de „moldovan” drept un cuvânt de ocară”.
După înfrângerea revoluţiei ruse din anii 1905-1907, Z. Arbure şi camarazii săi, în mare parte originari din stânga Prutului, nu au renunţat la Basarabia. în condiţiile în care forţele conservatoare din Imperiul Rus îşi luaseră revanşa şi revoluţia fusese înfrântă, Z. Arbure şi basarabenii refugiaţi în Regat au considerat necesar să revină la munca de difuzare a literaturii revoluţionare clandestine care, în viziunea lor, trebuia să contribuie la consolidarea forţelor antiţariste. Aceasta avea menirea să zdruncine edificiul regimului autocraţiei ruse, creându-se astfel premise favorabile pentru lupta de eliberare naţională a popoarelor subjugate. Un agent al Siguranţei generale a Statului Român raporta superiorilor săi că, pentru ziua de 29 martie 1909, în casa doctorului Petre Cazacu (român basarabean refugiat în Regat), era prevăzută o întâlnire cu participarea lui Z. Arbure, a celor două fiice ale sale – Ecaterina şi Nina, a lui Sergiu Cujbă (fiul scriitorului basarabean Victor Crăsescu, refugiat şi el în România), C. Dobrogeanu-Gherea (care urma să sosească de la Ploieşti) şi a unui grup de tineri în frunte cu studentul ieşean, M. Vântu, originar şi el din Basarabia. Agentul Siguranţei n-a reuşit să afle care erau problemele ce urmau a fi puse în discuţie în cadrul întâlnirii, însă câteva luni mai târziu, la 11 iunie 1909, tot el raporta că Z. Arbure expediase la Iaşi, pe numele studentului M. Vântu, un lot de broşuri cu caracter revoluţionar, pe care ultimul le-a transportat în Basarabia, la Chişinău, predându-le unei rude de-a lui Arbure, care, la rândul său, le-a difuzat printre ţărani şi muncitori.
În perioada ce a urmat primei revoluţii ruse, Z. Arbure a continuat să rămână devotat principiului enunţat încă în timpul acesteia - de a-i ajuta pe toate căile pe conaţionalii săi din Basarabia care se refugiaseră în România. De o atenţie specială se bucurau tinerii basarabeni. Astfel, agentul Siguranţei române cu pseudonimul „Basarabeanul”, în nota sa informativă din 18 februarie 1911, relata că în casa lui Z. Arbure îl întâlnise pe un român din Basarabia cu numele Niţă, licenţiat în drept al Universităţii din Iaşi, care, datorită recomandărilor lui Arbure, obţinuse un post de profesor de limba rusă la Şcoala de Cavalerie din Târgovişte.36 Acelaşi agent al Siguranţei îşi mai informa superiorii că “acest Niţă, după spusele lui Arbure, strânge în jurul său pe toţi basarabenii tineri şi-i cultivă pe ei după cum cere dl. Arbure”. în urma unor investigaţii suplimentare ale Siguranţei Statului s-a stabilit că acest profesor de limba rusă, originar din Basarabia, se numea Sterie Niţă şi era angajat la Şcoala de Cavalerie din Târgovişte de la 1 ianuarie 1911.
În 1912, în cadrul diferitelor întruniri, precum şi prin intermediul presei periodice, oamenii de bună credinţă din Regat şi refugiaţii basarabeni au condamnat intenţiile autorităţilor ţariste de a sărbători cu pompă centenarul anexării (eliberării, în versiunea rusească) a Basarabiei. Printre protagoniştii manifestaţiilor din Regat s-a evidenţiat şi bătrânul Zamfir Arbure. Din raportul unui agent al Siguranţei Statului desprindem informaţia că în ziua de 13 mai 1912 studenţii din Bucureşti s-au convocat într-o şedinţă specială, la care au fost „veştejite” serbările proiectate în Rusia privind împlinirea unui centenar de la răpirea Basarabiei. In cadrul întrunirii a luat cuvântul Zamfir Arbure. Declaraţia sa a suscitat comentarii largi în rândul intelectualilor şi în cercurile politice ale capitalei, menţionându-se, între altele, că Arbure fusese autorizat anume de Majestatea Sa Regele să vorbească într-o manieră atât de îndrăzneaţă, astfel încât să arate şi atitudinea lui Carol I faţă de proiectatele serbări din Rusia. Reproducem în continuare această afirmaţie a naţionalistului basarabean: „Am avut ocazia să vorbesc mai zilele trecute cu făuritorul României moderne, şi el mi-a zis: „E adevărat că proiectează serbări pentru aniversarea anexării? Ce greşeală face! Noi am apărat pământul acesta la Griviţa în momente pe care n-ar trebui să le uite. Râu face că vor să ne sfideze cu ceea ce-au plănuit.”
Suita manifestărilor prilejuite de trista aniversare a răşluirii Moldovei dintre Prut şi Nistru a impulsionat activitatea diferitelor societăţi ale românilor basarabeni refugiaţi în Regat. Tot mai mult se conştientiza faptul că era necesară fuzionarea acestor societăţi in una singură, pentru a conferi activităţii naţionale a basarabenilor stabiliţi în România mai multă coerenţă şi eficienţă.
Tot din raportul unui agent al Siguranţei Statului aflăm că în ziua de 2 iunie 1912, la ora 20.30, în incinta Universităţii din Bucureşti s-a întrunit într-o şedinţă Societatea studenţilor basarabeni, care făcea parte din Cercul Basarabean. La această şedinţă participase Z. Arbure împreună şi ajutorul Primarului Bucureştiului (numele acestuia, din păcate, este indescifrabil în documentul de arhivă). Preşedintele societăţii studenţilor şi Z. Arbure au propus ca Cercul Basarabean să fuzioneze cu Societatea „Milcov”, al cărui preşedinte era Z. Arbure. în cazul fuzionării, Societatea “Milcov” promitea să doneze 12.000 lei pentru scopuri de binefacere. în urma dezbaterilor s-a luat decizia ca toate societăţile care întruneau români basarabeni refugiaţi în Regat să fuzioneze şi să formeze un Cerc Unic Basarabean. S-a decis, de asemenea, ca toate comitetele de conducere ale acestor societăţi să se dizolve în decurs de o săptămână şi să se procedeze la alegerea unui nou Comitet. Tot atunci „urma să se sfinţească drapelul Cercului, care trebuia să fie de culoare albă pe jumătate auriu, având în centru un cap de bour, care reprezenta simbolul Basarabiei”.
În aceeaşi şedinţă ajutorul de Primar a promis să obţină acordul Primăriei privind repartizarea gratuită a unui lot de pământ pentru construirea unui cămin destinat românilor basarabeni, a cărui înălţare ar fi costal estimativ 800.000 de lei. începând cu 1912, în acest cămin trebuiau să fie aduşi anual câte 50 de români din Basarabia, întreţinerea lor căzând pe seama Cercului Basarabean. Aceşti tineri urmau a fi înscrişi la diferite şcoli de meserii din oraş, iar în fiecare seară trebuiau să frecventeze cursurile profesorului Petrotopol, originar din Basarabia.
În încheierea acestei şedinţe i s-a dat cuvântul lui Z. Arbure. care a declarat că, pentru bunul mers al activităţii Cercului, el refuză să fie ales în Comitetul de conducere. Promitea, însă, să-şi depună toate silinţele pentru ca activitatea Cercului să progreseze, obligându-se să reînfiinţeze vechea tipografie cu caractere ruseşti din perioada primei revoluţii ruse, când editase ziarul “Basarabia”, pentru a relansa această publicaţie. Mai mult decât atât, el şi-a manifestat intenţia de a înfiinţa o tipografie românească la Chişinău.
În cei doi ani de neutralitate a României (1914-1916), Z. Arbure a fost unul din militanţii activi ai partidei germanofile, care pleda consecvent pentru aderarea statului român la blocul militaro-politic al Puterilor Centrale şi eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia ţaristă. În nenumăratele sale articole apărute în presa de orientare germanofilă, el căuta să demonstreze cu probe concludente avantajele acestei opţiuni pentru cauza românilor basarabeni.41 în anul 1915, în toiul aprigelor polemici dintre antantofili şi germanofili, Z. Arbure reeditează, sub formă de broşură, câteva fragmente din studiul său fundamental „Basarabia în secolul XIX” cu un titlu semnificativ – Liberarea Basarabiei. Prin intermediul acestei lucrări, patriotul basarabean căuta să atenţioneze opinia publică din Regat atât asupra caracterului românesc al provinciei dintre Prut şi Nistru, cât şi a pericolului care plana asupra românilor basarabeni (în cazul aderării României la puterile Antantei) de a fi deznaţionalizaţi şi asimilaţi cu desăvârşire de politica rusificatoare a ţarismului.
După Unirea Basarabiei cu România în 1918, cu toate că atinsese vârsta pensionării, Z. Arbore a continuat să desfăşoare activităţi publice, având o predilecţie specială pentru publicistică. A colaborat şi cu un şir de publicaţii periodice basarabene, mai ales cu revista „Viaţa Basarabiei”. în perioada de după 1918, a continuat să exercite funcţia de profesor de limbi slave la Şcoala Superioară de Război, activitate pe care o începuse în anul 1899 şi care a durat până în 1931. în decurs de 30 de ani a condus Biroul şi Buletinul Statistic al oraşului Bucureşti, adunând la primărie o bibliotecă de câteva mii de volume. Ca publicist, uneori îşi manifesta dezacordul faţă de unele decizii greşite, din punctul său de vedere, ale guvernelor României. Este adevărat că şi el a dat greş, în anumite situaţii. Pentru una din aceste erori familia sa va plăti extrem de scump. Vorba e că Z. Arbure a salutat victoria puciului bolşevic din octombrie 1917, iar fiica sa Ecaterina chiar a emigrat în URSS, fiind numită, peste un timp, în funcţia de ministru al ocrotirii sănătăţii în butaforica RASS Moldovenească din stânga Nistrului. Ea n-a putut însă evita monstruoasele represiuni care s-au declanşat în a doua jumătate a anilor 30, fiind condamnată la moarte de „troica” enkavedistă.
Z. Arbore a încetat din viață în aprilie 1933, la vârsta de 87 de ani. În necrologul semnat de N. Iorga se menționa, între altele: „În omul acesta de o blândețe fără margini, de o seninătate ca a înțelepților din antichitate, era o adevărată comoară din aceea ce nația noastră era mai bun ca judecată dreaptă, simțire aleasă și desăvârșită cinste”.

Sursa fotografiei: wikipedia.org

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu