Vacanța lui Rachel de Marian Keyes

Nu e o vacanță obișnuită. Este, de fapt, o „vacanță” la o clinică de dezintoxicare. Este vorba despre Rachel Walsh, care, la cei 27 de ani, e internată de părinți la o clinica de dezintoxicare Cloisters.

Este o mare fană a distracțiilor și... drogurilor. Deși este din Dublin, locuiește în New York, într-un apartament închiriat cu cea mai bună prietenă a ei, Brigit, irlandeză și ea.

consumul de droguri este un rău necesar pentru Rachel, de multe ori mințea și fura de la prieteni și colegi pentru a putea să-și cumpere droguri. Permanent, mințea și șeful, pretinzînd că e bolnavă, deși în realitate, nu era chiar așa. Asta pînă într-o zi cînd a luat mai multe pastile, somnifere, pentru că nu putea adormi. 

Și de aici începe povestea. Brigit, văzînd flaconul de pastile lîngă pat și că Rachel nu se trezește, a sunat la spital. Iar cînd i s-a zis că e dependentă de droguri, a deranjat-o, pentru că după cum afirmase și ea, „era o fată din pătura de mijloc a societății, fusese educată la mănăstire, iar droguri nu luam decît în scop recreativ. Și, cu siguranță, oamenii dependenți de droguri erau mult mai slabi.” Poate așa și este. Dar chiar și așa, nu iei droguri în... scop recreativ. :)
A fost internată la o clinică de dezintoxicare, unde, Rachel credea că e o „fermă de sănătate” cu jacuzi, masaje, vedete.  Citise o „grămadă despre Cloisters și părea un loc minunat. Mă și vedeam petrecînd ore întregi înfășurată într-un prosop din alea mari. Visam la camere pline de abur, la o saună, la masaje, la tratamente cu iarbă de mare, la alge și alte chestii din astea. Mi-am jurat că o să mănînc o mulțime de fructe. Și o să beau găleți de apă. Cel puțin opt pahare pe zi. Ca să se ducă totul din mine, să mă purific. Ar fi fost bine să trăiesc o lună și ceva fără să beau nimic fără droguri.”

Dar pînă la urmă s-a dovedit o dezamăgire pentru ea. Acolo fusese internați oameni simpli: unii dependenți de alcool, alții dependenți de mîncare, alții de droguri ca și ea. Și toți au acceptat să fie internați la clinică doar ca să le facă pe plac cuiva.
Prima ei reacție cînd i-a văzut pe ceilalți alcoolici și dependenți de diverse alte substanțe a fost „bieții nenorociți”.
Dar, a acceptat situația în care s-a aflat și a tratat-o ca atare. S-a obișnuit cu regimul de la clinică, a făcut parte dintr-o echipă în care trebuia să facă micul dejun la toți, participa la ședințele de terapie și... a reușit pînă la urmă să facă față cerințelor. Ședințele de grup la care participa și Rachel au speriat-o la început. Deși ele făceau parte din tratamentul de recuperare a dependenților de droguri și chiar alcool. Josephine, era terapeutul. Deși era dură în ceea ce privește clientul, totuși, reușea să-l aducă pe drumul cel bun.
Autoare, Marian Keyes, reușește de minune să trateze problema drogurilor. E o carte ce conține mult adevăr. E o carte ce merită a fi citită. O recomand. Chiar dacă are aproape 700 de pagini. Nu o să vă plictisiți de ea.

Sursa imaginii: www.elefant.ro

Supermenajera de Sophie Kinsella

Am citit pentru a nu știu cîta oară romanul Supermenajera din colecția de cărți a lui Sophie Kinsella.

Este o carte care oarecum ma impresionat. Deși face parte din categoria cărților de bulevard, colecția CHIC a editurii Polirom, eu o recomand cu plăcere. 

În această carte, veți face cunoștință cu Samantha Sweeting, o fată de 29 de ani, pe cale să devină asociat la o prestigioasă firmă londoneză de avocatură Carter Spink. În ziua în care urmează să i se comunice dacă va fi numită partener la această firmă,  făcîndu-și un pic de ordine în biroul ei, găsește un memo de la un coleg de serviciu, Arnold, în care urma să găsească atașat certificatul de emitere a titlului de credit pentru o companie, Glazerbrooks Ltd, să înregistreze un împrumut. E un memo pe care nu la văzut niciodată și nimeni nu i-a spus. Convinsă fiind că a făcut o greșeală impardonabilă, pleacă de la firmă. Merge pe străzile Londrei incapabilă de a mai gîndi, urcă într-un tren în care nu știe unde o ducă, coboară la o stație de care habar nu avea unde coboară și... se trezește la o familie care erau în căutarea unei menajere. 

Se angajează pe post de menajeră deși habar nu are să gătească, să coase, să calce haine. Bine, că le învață pe parcurs, fiind ajutată de... mama grădinarului familiei la care lucra. Bine, fără ca să știe stăpînii ce face ea, evident. Viața de menajeră se dovedește a fi tihnită, și nu lipsită de satisfacții. Avea program stabil, orele și week-end-uri libere doar pentru ea, în comparație cu viața pe care o ducea la Carter Spink. A descoperit o nouă viață, și... o iubire. 

Deși a lucrat vreo 7 ani la firma de avocatură, Carter Spink, totuși, află de la cineva cu un coleg, Arnold Saville, vrea să plece. Surprinsă de acest fapt, Samantha, caută informații pe internet, pune lucrurile cap la cap și își dă seama că nu a făcut nici o greșeală cu acel memo. Nu e vina ei.

Deși își rezolvă problema cu colegii ei de la Carter Spink și numele ei e reabilitat, acest fapt nu o împiedică să revină la meseria ei de menajeră, care, cică îi place.

O carte cu mult umor aș zice, este scrisă cu farmec și inteligență, specific autoarei, Sophie Kinsella. 

Sursa imaginii: www.elefant.ro

Femeile şi invidia

De-a lungul timpului, știm cu toții, că femeile au optat pentru egalitatea în drepturi cu bărbații – dreptul fetelor de a învăța, dreptul la muncă, dreptul la vot etc. Nu știu cum erau vremurile de demult. Poate că erau, întradevăr, sătule să stea acasă, și după cum zicea cineva „te strici, stînd acasă”. Nu știu cum poți să „te strici” cînd stai acasă din moment ce trăim în secolul XXI. Ș-apoi, un produs alimentar se... strică, nu un organism viu.
Dar chiar și așa, accesul la informația pe care îl ai azi, nu înțeleg cum ai putea să... te strici. Asta înseamnă că nu știi să-ți folosești timpul util.

Mă rog, în fine.
Chiar dacă de-a lungul timpului, femeile și-au cerut niște drepturi, considerînd că sunt egale cu bărbații, poate că nu e chiar așa de rău. Vremurile se schimbă, națiunile se schimbă, cheltuielile se schimbă, viața se schimbă, totul e într-o permanentă schimbare. Poate și era firesc așa ceva.
Dar problema e alta, părerea mea.

Odată cu această mișcare, feminism, drepturi, democrație, am uitat să fim oameni simpli. Femei simple. O doamnă ar trebui să fie doamnă, elegantă, luminoasă. Dar ce se întîmplă, de fapt, în ziua de azi? De la prea multe drepturi, feminism, democrație și putere de decizie, doamnele cam uită ce e aia să fii o doamnă.
O doamnă trebuie să știe a se respecta. Dacă te respecți pe tine, respecți pe cei din jurul tău. O doamnă trebuie să fie elegantă, rafinată, eleganță, inteligență și înțelegătoare. Iar în ceea ce rpivește bîrfa și răutatea... e ceva ce nu ar trebuie să existe.
Lucrînd într-un colectiv în care majoritatea sunt femei, observi cu ușurință mai multe elemente negative în ceea ce privește o femeie. Dacă e să facem o listă, cred că invidia e pe primul loc. Doamne ferește, persoana X ori Y să fie mai presus decît tine. Să poate face un lucru mai bine decît tine. Ori cineva să aibă două servicii în comparație cu tine, doar ăsta pe care îl ai.

Of!

Oare de ce invidia între femei e așa mare? Oare de ce știm a ne invidia și a ne bîrfi pe la spate pentru succesele unora dintre noi pentru ceea ce are, pentru ceea ce este și pentru ceea ce a ajuns o persoană anume?
Eu înțeleg că cei deștepți se subestimează, iar cei aroganți se cred inteligenți, dar chiar și așa, un pic de creier în cap să ai – nu ți-ar strica. Cineva îmi zicea: „păcat că nu se vinde minte prin magazine”. Da, păcat! Unele ar avea nevoie de ceva minte. Și cel mai straniu lucru, e atunci cînd vezi o doamnă trecută „prin viață” cum se spune, și la vîrsta ei, ai anumite așteptări. Dar, ca de obicei, rămîi dezamăgit de oameni, indiferent de vîrstă, indiferent de statutul social pe care îl are.

„Femeia nu e inferioară bărbatului și nici superioară lui, 

iar despre egalitate nici nu poate fi vorba!” 

Bernard Shaw

Certurile care apar între femei, problemele de serviciu care se tot iscă, invidiază ceea ce ele nu au și asta pentru că unele din ele au senzația că lor li s-ar interzice să aibă ori să facă acel ceva. De bine ce vi s-a oferit drepturile pe care le aveți, ați uitat de corectitudine, minte, feminism și omenie. Decît ați fi așa preocupate de ceea ce au unii/unele și voi nu aveți, mai bine vi s-ar anula drepturile pe care le aveți și ați sta acasă, la cratițe și gura sobei, cum era odată. Că asta meritați.

Sursa imaginii: my-pocket-full-of-sunshine.blogspot.com

Mîncarea și băutura mexicană

Timp de 5 000 de ani, porumbul a fost considerat drept cea mai importantă sursă de hrană din Mexic, această plantă avînd o semnificație religioasă pentru mayași și ale populații băștinașe. Mezoamericanii au adus lumea dovlecelul, fasolea, ardeii iuți, curcanul, avocado, roșiile, cartofii dulci și ciocolata. Spaniolii au adăugat grîul (și pîinea), zahărul, orezul, dar și vaca de lapte sau capra.

Odată cu vacile de lapte și caprele a venit și brînza, în prezent existînd mai multe varietăți (cojita, panela). Oarecum sărată, queso fresco este un sortiment de brînză proaspătă, folosită la multe preparate, ce este servită pe lîngă deserturi, pentru a le diminua din gustul dulce. Din Oaxaca provine quesillo, niște roți de brînză moale, cu gust specific. Este folosită pentru a prepara queso fundido, brînză topită delicioasă, servită cu tortilla din făină și adesea umplute cu ciuperci, cîrnați chorizo sau feliuțe de ardei iute ori dulce. Deși tortilla din făină sunt servite de obicei cu anumite feluri de mîncare, de bază rămîn tot tradiționalele tortilla din porumb. Conchistadorul Hemán Cortés le-a denumit „turte de porumb”. În prezent, „fabricile” de cartier produc tortilla proaspete pe tot parcursul zilei, deși multe restaurante și femei de la țară le prepară singure. Chiflele de pîine sunt servite atît acasă, cît și la restaurante, dar, pentru mulți mexicani, o masă tradițională fără tortilla este de neconceput. Pentru o familie săracă, o masă poate consta doar din tortilla cu sare. 

Masa (făina de porumb) este folosită pentru a face tamales: turte groase, dreptunghiulare, înfășurate în foi de porumb sau în frunze de banane și apoi fierte. Îndulcite puțin, tamales sunt servite la cină, ca un preparat ușor sau o cacao fierbinte; pe post de desert, pot fi înconjurate cu bucățele de ananas; tamales pot avea în interior bucățele de carne cu sos de chili. Există o mare varietate de gustări, făcute pe bază de tortilla sau masa. Denumite „aperitiv”, aceste antojitos sunt cele mai cunoscute preparate. Printre aceste se numără enchilada (tortilla cu sos de chili), dar și tacos umplute sau taquitos, chalupas, gorditas și memelas. Specializate în tacos, taquería variază de la restaurante elegante pînă la magazine cu servire rapidă. Un tacos moale constă în torilla caldă, umplută cu carne la grătar și condimente. Tacos sunt serviți alături de carne de vită sau de pui, fiind servite cu guacamole (sos de avocado) sau cu un sos proaspăt, picant. 

Ardeiul iute este nemaipomenit în combinație cu tortilla. Aroma ardeilor se schimbă foarte mult, în funcție de procesul de uscare. De exemplu, jalapeño, un sortiment de ardei, foarte iute atunci cînd este uscat, produce acel distinctiv chile chipotle, cu gust afumat. 

Restaurantele care au ca scop mulțumirea turiștilor, oferă adesea, în mod inexplicabil doar sucuri ămbuteliate sau la cutie, în loc să folosească fructele specifice, cum ar fi mango, papaya, guava sau pepene roșu. Alte băuturi sunt atole (o băutură groasă, nu foarte dulce, făcută din orez sau porumb măcinat și îndulcit cu zahăr, servită caldă sau la temperatura camerei) și horchata (băutură răcoritoare, făcută de obicei din apă de orez filtrată, zahăr, scorțișoară, în care se adaugî cîteodată fructe proaspete și fulgi de migdale. 

Sursa: Mîncare și băutură. Din: Onstott, Mexic. București, Biblioteca Adevărul, 2010, pp. 34-37.

Sursa imaginii: www.timpul.md

Spania: o istorie (II)

Pămîntul pe care se întinde astăzi Spania și Portugalia constituie o părticică din fostul continent Hercinic, care s-a frînt în două pe linia Strîmtorii Gibraltar, cu puțin timp înaintea ultimei glaciațiuni. Dintre țările occidentale, Spania este depășită ca întindere doar de Franța, și este după Elveția cea mai muntoasă țară europeană: altitudinea medie a peninsulei este de aproximativ 600 de metri.
Spaniolii întotdeauna au avut tendința de a vorbi despre Europa ca și cum aceasta s-ar afla în altă parte.
Peninsula a fost numită Iberia – Țara Rîurilor – de triburile care au traversat-o mergînd dinspre nord spre Africa. Daor rîurile Ebro și Guadalquivir au un volum suficient de apă pentru a putea fi întrebuințate în navigație și irigații.
Peste 4000 de cuvinte de origine arabă sunt folosite în spaniola modernă. mîncărurile introduse de mauri sunt – azúcar (zahăr), berenjena (vinete), naranjas (portocale) și sandias (pepeni verzi) – alcătuiesc meniul multor spanioli. Cuvinte din administrație, irigație, matematică, arhitectură și medicină îți au etimologia în arabă. În Evul Mediu, Córdoba fusese capitala științifică a Europei. Introducerea numerelor arabe în Spania a determinat realizarea unor progrese în matematică. Fabrica de covoare era renumită, iar țesătorii de mătăsuri din Córdoba au dus faima mai departe. Au fost construite fabrici de sticlă și ceramică, iar vechile vase grele au fost înlocuite cu sticlă sau ceramică smălțuită.
Maurii au influențat Spania prin arhitectura lor. Bisericile romanești din primele secole au fost întrecute de construcțiile maurere, care erau mai simple, mai aerisite și mai luminoase. Cupola, arcadele în formă de potcoavă și cele mai suple  coloane au fost aduse de mauri și pot fi apreciate vizitînd Moscheea din Córdoba (sau Mezquita).

El Dorado
Talentul ibericilor în prelucrarea metalelor a atras atenția popoarelor comerciante din întregul bazin estic al Mediteranei. Se crede că vechea prelucrare a metalelor în Spania a deschis ochii întregii lumi asupra adevăratei valori a aurului. În anul 1100  î.Hr., comercianții fenicieni au descoperit resursele minerale ale Spaniei și au întemeiat porturi de-a lungul țărmului, mai ales la Gadir (Cádiz), care a devenit în scurt timp cel mai cunoscut oraș prosper. Tot fenicienii au adus cu ei în Spania din Tir arta murării peștelui în sare, alfabetului punic și muzica specifică.
Grecii au fost alt popor dornici de a face comerț, în momentul în care un vas grecesc a fost mînat spre Tartessos, un oraș aflat în apropierea Málagăi. Ei au început colonizarea Iberiei în secolul VII î. Hr. la Empúries (Girona) și Mainake în sud. Contribuția grecilor la cultura spaniolă include măslinele, vinul, pasiunea pentru tauri, precum și influența asupra artei.

Romanii și vizigoții
Spania devine cea mai dezvoltată dintre provinciile Imperiului Roman. După 300 de ani de dominație vizigotă ca națiune creștină, aceasta este cucerită de mauri. Cartagina a invadat Spania sub conducerea lui Hamilcar Barca. Cu o armată superioară numeric, Hamilcar a preluat conducerea Andaluziei. A pornit spre nord, de-a lungul coastei Valenciei, nimicind așezările iberice care au i-au stat în cale. Hamilcar a început fortificarea așezărilor cartagineze de pe țărmul peninsulei: Barcelona și-a luat numele de la Hamilcar Barca. Carthago Novo a devenit al doilea oraș cartaginez, Cartagina de azi.
După moartea lui Hamiclar, fiul său Hannibal și-a scos armata formată din 60000 de soldați din Carthago novo și s-a îndepărtat spre nord către Pirinei. În drumul său spre nord, el a încheiat alianțe cu grupuri de celți și de iberici, care au contribuit cu bani și s-au înrolat în armata sa. Cu grupul său de elefanți de război de-acum celebri, Hannibal a trecut în Franța, și s-a năpustit asupra Romei dinspre nord. În anul 216 î. hr., la Cannae, el a înfruntat și a pus pe fugă o armată romană mult mai numeroasă. Victoria decisivă însă avea să-l ocolească pe Hannibal; pentru următorii 13 ani, trupele sale aveau să străbată Italia în sus și în jos, fără a putea să-i învingă pe romani în mod definitiv. În această perioadă, roma a trebuit să țină piept și bazei cartagineze din Peninsula Iberică. În 218 î. Hr., Publius Scipio s-a așezat la Empúries cu o forță gata de luptă. De-a lungul timpului s-a luptat cu cartaginezii, iar în 209 î.Hr., cucerește Carthago Novo. Au urmat mai multe bătălii sîngeroase înainte ca armata lui Scipio să invadeze Gadirul (Cádiz) în 206 î.Hr., învingînd Cartagina definitiv.

Victoria romană
Romanilor le-a trebuit șapte ani pentru a supune Galia, dar cucerirea Hispaniei (Spania s-a prelungit de-a lungul a aproape două secole. Războaiele cu Spania au sărăcit tezaurul roman și au forțat armata să recurgă la recrutări, deoarece nimeni nu dorea să lupte în Spania.Sursa imaginii: www.ricardocosta.com

Mexicul secolului XX-lea

Înainte de anul 1910, Ciudad de México a fost o capitală liniștită, cu biserici coloniale, înconjurată de sate tradiționale. Conflictele din timpul Revoluției i-au facăut pe localnicii mediului rural să caute siguranța în capitală. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Mexicul a intrat în era industrializată, astfel că valuri de muncitori s-au mutat în capitală, pentru a ocupa locurile de muncă disponibile.

Preşedintele Miguel Alemán (1946-1952) a încurajat dezvoltarea infrastructurii și a atras investițiile naționale și străine în industrie. Partidul Revoluționar Industrial, înființat în anul 1929 a devenit partidul oficial de guvernămînt, adoptînd tricolorul ca drapel mexica și conducînd în maximă sigurnață. Conflictele interne și incapacitatea de a rezolva nemulțumirile țăranilor, dar și ale clasei de mijloc au făcut ca partidele de opoziție să fie complet ineficiente, iar Partidul Revoluționar Industrial nu a fost capabil să mențina starea curentă a lucrurilor.  Din anul 1929 și pînă în 2000, Partidul Revoluționar Industrial nu a pierdut niciodată alegerile prezidențiale.

Economia Mexicului de după cel de-al Doilea Război Mondial a început să crească. Explozia demografică a avut ca urmare și creșterea numărului de cetățeni săraci, iar reformele lui Adolfo Ruiz Cortines (1952-1958) și ale altora nu au reușit să aducă o viață mai bună. Investițiile masive în producția petrolieră au făcut ca economia să fie vulnerabilă la fluctuațiile pieței mondiale pe care se tranzacționau această marfă, iar scăderea prețului petrolului de la începutul anilor ’80 a dus la recesiune și datorii uriașe.

În anul 2000, fostul director de la Coca-Cola, Vicente Fox Quesada a fost ales președinte, din partea ón, care a cîștigat într-o luptă strînsă cu Andrés Manuel López Obrador, un candidat de extremă stînga din partea coaliției dintre partidele muncitorești și cel convergent. 

Partidului Acțiunii Naționale, cu o platformă de centru-dreapta. Reforma politică a avut loc treptat. Fox a urmat în anul 2006 de candidatul PAN Felipe Calder.

Sursa: Mexicul în secolul al XX-lea. În: Onstott, Jane. Mexic. București, Biblioteca Adevărul, 2010, pp. 32-33.

Sursa imaginii: www.speakerpedia.com

Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson

Prietenia dintre două femei e un subiect așa, mai delicat. Cîte din noi oare ar recunoaște că s-a certat cu „cea mai bună prietenă”, nu s-a așteptat la așa ceva, venind tocmai din partea „celei, mai bune prietenă” ori mai rău, s-au certat din cauza... unui bărbat. Dacă bărbații trec mai ușor peste anumite probleme, orice gen de problemă, păi o femeie iartă, dar nu uită. Poate că se împacă cele două, dar nu uită și evident că nu va mai fi prietenia aia care era odată.

Cam așa pare a fi și subiectul acestei cărți, Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson. Dacă e să fiu sinceră, am citit-o de vreo 4-5 ori. De ce? E carte cu un subiect delicat, dar de la care avem ce învăța. Deși ne simțim uneori trădate, totuși, fărîma aia de prietenie rămîne. După cum afirmă și cei de la Star Magazine, este „un roman ușor de citit, dar greu de uitat, care îți aduce lacrimi în ochi.”

Dorothy Koomson reflectă în romanul său probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moarte și iertarea, într-un mod emoționant și plin de umor cald, dar și despre dificultatea adopțiilor interrasile.

Cînd Kamryn Matika, o tînără de culoare, descoperă că logodnicul său a înșelat-o cu prietena ei cea mai bună, o blondă superbă Adele Brandon, ba mai urmează să aibă și un copil, decide să rupă orice legătură cu cei doi. În momentul în care Adele sau Del cum îi spunea Kamryn, îi scrie din spital că e bolnavă de leucemie și nu mai are mult de trăit, ceva se schimbă în Kamryn. Merge la spital, rămîne surprinsă dacă pot spune așa despre situația în care se află Adele și își revizuiește opțiunile. Să adopte un copil era ultimul lucru la care se gîndea.

Deși Adele urmase niște proceduri la spital, nu era numai ea implicată în povestea asta, trebuia să nu scape din vedere persoana cea mai importantă din viața ei, Tegan, fetița de 5 anișor. Așa că, făcuse pasul:

– După ce n-o să mai fiu... Del se opri, trase adînc aer în piept și continuă: Vreau să o adopți pe Tegan.

– Ce?

– Vreau... Nu, trebuie să o adopți pe Tegan după ce mor eu.

Simțeam cum mi se așterne o încruntătură pe frunte și cum mi se contorsionează fața într-o grimasă gen: „Ai înnebunit?” Se uita țintă la mine de parcă aștepta un răspun la ce se spusese mai devreme.

– Glumești, nu?

– Arăt eu de parcă glumesc? replică ea exasperată. Dacă aș glumi, ar fi fost o poantă la sfîrșit și ne-am fi amuzat. Nu, Kamryn, nu glumesc. Vreau să-mi adopți fiica după ce mor.

– Bine, Adele, dacă vorbești serios, o să-ți dau un răspuns. Nu. În nici un caz.

– Nici măcar nu te-ai gîndit.

– Nu am la ce să mă gîndesc. Știi foarte bine că nu vreau copii. Ți-am zis de o groază de ori, n-o să fac niciodată copii.

– Nu-ți cer să faci copii, doar să ai grijă de al meu. Eu am dus tot greul, greața de dimineață, pierderea siluetei, douăzeci și patru de ore travaliu... Tu trebuie doar să ai grijă de ea. Să fii mama ei. Să o iubești. 

„Doar” să am grijă de ea. „Doar” să fiu mama ei. De parcă era floare la ureche. Și oricum... 

– Del, n-am mai vorbit de ani buni și acuma îmi ceri să adopt un copil? Chiar nu vezi scîrție ceva? Nu înțelegi de ce mi-e greu să înghit toată povestea asta? 

– Tegan nu-i „un copil”, mîrîi ea, înfuriindu-se la loc. 

Dintre toate lucrurile groaznice pe care i le spusesem de cînd am ajuns, tocmai ăsta a scos-o din sărite. Era fina ta. Ai iubit-o odată, refuz să cred că asta s-a schimbat.

Nu puteam s-o contrazic. O iubisem pe Tegan. Încă o iubeam. [1]

Asta cam așa fusese. Știind cît de mult ținea Kamryn la Tegan, Adele nu putea să manipuleze cu asta. Știa ea ce știa.

Adele și Kamryn se cunoscuse la facultate. Trebuia să facă un proiect. Merseseră la barul colegiului pentru a vorbi detalii legat de proiectul dat. Kamryn nu era tocmai genul de persoană sociabilă. Adele sesizase ce persoană era încît comentă:

– Nu ești prea prietenoasă, nu?

– Cred că nu, am încuviințat.

După patru pahare, îți dădea și ea seama că nu eram genul care se confensa. Prea mulți își deschideau inimile cît ai clipi din ochi, cel puțin așa vedeam eu lucrurile. 

[...]

– Cel puțin recunoști, spuse ea. [...] Și totuși îmi placi.

– Sunt onorată. 

– Nu, eu sunt. Sincer.

Se uita la mine cu o privire atît de prietenoasă și de deschisă, încît n-am avut cum să nu mușc din momeală.

– De ce? am întrebat-o.

– Ești adorabilă. Chiar părea sinceră. Nu prea am întîlnit oameni adorabili în viața mea. Așa că, atunci cînd mi se întîmplă, mă simt onorată. Cînd te-am văzut prima dată în clasă, m-a izbit pe loc cît de adorabilă ești. Faci tu pe ariciul, dar, dacă sapă omul doar puțin, ești minunată. [...] Am avut o prietenă ca tine la școală. Atîta au terorizat-o încît nu mai avea pic de încredere în ea și și-a îndepărtat toți prietenii pentru că nu credea că poate să aibă încredere în ei. De fapt, nu eram chiar prietene. Sincer, nu prea am prieteni. [2]  Și tot așa. A urmat o discuție, așa, ca între fete, ca în cele din urmă să descopere că au multe în comun. Și imediat au devenit cele mai bune prietene. Unicul lucru pe care le putea despărți era... un bărbat. Ceea ce se și întîmplă, de fapt. 

În fine. Adele moare, din păcate. Acest fapt lasă urme adînci în mintea lui Kamryn, deoarece lăsase lucruri nespuse și nerezolvate între ea și Adele. Adopția lui Tegan, dar și grija ce trebuia să i-o oferă, fuseseră două lucruri nu tocmai ușoare. Trebuia să facă față și multor altor cerințe: problema adopției, întîlnirea cu fostlu logodnic, iubitul actual, problemele de serviciu, banii.

După cum zice și Kamryn, „îmi doream să fi fost un om mai bun, în stare să facă față situației cu curaj, să fie stăpîn pe situație și pe viața lui. Să accepte fără ezitare ideea de a lua un copil sub aripă.” [3]

Responsabilitatea și curajul de care a dat dovadă Kamryn e ceva de admirat. Poate că nu știi ce te așteaptă, nu știi cum să faci față unor lucruri, dar uite că unii par să se descurce. Într-o situație în care prietenia dintre două fete „scrîție”, totuși, bunătatea își face loc.  Asta demonstrează că prietenia dintre femei există. Totuși.

Referințe critice:

„Încă de la primele pagini, rîdeam printre lacrimi: în Fetița prietenei mele, Dorothy Koomson scrie depsre probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moartea, trădarea și iertarea, într-un mod în același timp emoționant și plin de un umor cald.”

Adele Parks

„O carte cu scene pe cît de mișcătoare, pe atît de amuzante - o poveste impresionantă.”

 Closer

„Un roman ușor de citit, dar greu de uitat, care îți aduce lacrimi în ochi.”

Star Magazine

NOTE:

[1] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, pp. 25-27.

[2] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, pp. 35-38.

[3] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, p. 132.

Sursa imaginii: www.elefant.ro