Paella cu pui și legume

Ingrediente (4 porții):
1 piept de pui mare,
1 ardei gras verde
250 g orez cu bobul lung
100 g boabe de mazăre
1 ceapă mare
2-3 ciuperci champinion
2 căței de usturoi
1 l supă strecurată de pui
1 linguriță boia dulce
1 linguriță pudră de curry
rozmarin
șofran, sare, piper

Mod de preparare:

Se porționează pieptul de pui și se rumenește ușor în ulei bine încins într-o tigaie cu fundul mai gros sau specială pentru paella. Se adaugă ceapa tocată mărunt, usturoiul zdrobit, boabele de mazăre, ardeiul și ciupercile tăiate fîșii. Se condimentează cu rozmarin, sare și pier, după gust, se adaugă pudra de curry și se continuă călirea legumelor pînă se înmoaie. Se pune supa de pui strecurată, orezul, un praf de șofran, boiaua dulce și se lasă totul să fiarbă, la loc potrivit, fără să se amestece, pînă se absoarbe supa și orezul înflorește.

Sursa: Paella cu pui și legume. În: Moldova Suverană, 2015, 31 mai, p. 4.

Voi cum vă alegeți prietenii?

Voi ați avut vre-un moment în care ați înțeles că v-ați ales greșit prietenii? Și dacă nu sunt indiscretă... cum v-ați simțit? Și ce ați făcut?

E un pic aiurea. Și e așa nedrept nu știu cum. 

Dar, mă întreb în același timp și altceva: dacă ați citi undeva ce urmează mai jos... ce ați face? Și cum ați reacționa?

- Ultimul lucru pe care i l-am spus a fost că mi-a distrus viața. Și că o s-o urăsc pentru asta cît o să

trăiesc. Cum e asta cînd nu te gîndești că ar putea muri?... După ce ai plecat tu, am sunat-o și am întrebat-o de ce ți-a spus. A zis că a fost un accident, dar nu am vrut s-o ascult. Am țipat la ea. I-am zis... i-am zis că e o scorpie geloasă; că o urăsc. Că ne-a distrus viețile. ... E primul om care a murit din cîți cunosc.

(N-am zis-o eu, dar am citit într-un roman și a fost un pic de inspirație pentru postarea asta.)

Voi ce ați face dacă vi s-ar zice așa ceva? Ajungi să nu mai vorbești niciodată cu o persoană anume. Și nu realizezi ce înseamnă „niciodată” decît cînd nu mai poți face ceva. Mai ales cînd e o ceartă cu cea mai bună prietenă a ta.
Simți absența persoanei respective, simți nevoia de comunicare, simți nevoia să discuți o problemă fără frica de a fi judecată. E o relație așa, mai specială și nu ai frică de nimic.
Nu pretind că nu ar fi o limită unde nu ai spune ceva anume, sau nu ai intra în detalii referitor la un subiect anume, pentru că, oricît de bine nu te-ai înțelege, oricum păstrezi limita.
Deși mi s-a întîmplat și alte situații, cam bizare, cînd am ajutat... și mi s-a întors spatele cînd avem eu nevoie de ajutor.

Așa că...

Sursa imaginii: elite-prietenievirtuala.blogspot.com

Lucruri pe care le-am învățat pînă acum

Anii trec și odată cu ei, ne trecem și noi. Ce am învățat pînă acuma?
1. Nu mai am nevoie de prieteni. Oamenii pot fi falși (nu pretind că eu sunt ideală).
2. Oamenii se uită suspect la tine cînd le propui ceva.
3. Oamenii îți reproșează atunci cînd le propui ceva.
4. Am învățat să am mai multă încredere în mine.
5. Am învățat să îmi rezolv singură problemele ca să nu aud reproșuri că... aș fi prea bogată și nu n-am ce face cu banii. Și nu doar cu banii (de parcă banii ar rezolva toate probleme din lume. Poate și rezolvă, dar nu întotdeauna).
6. Am învățat să zic NU.
7. Am mai mult timp pentru mine.
8. Sunt mai liniștită.
9. Sunt mai calmă.
10. Și alte lucruri.

Julieta de Anne Fortier

„Fericirea este cea mai mare amenințare la adresa afacerii mele. Visuri, despre asta e vorba.  Frustrări. Fantezii care nu devin niciiodată realitate. Bărbați care nu există. Femei pe care nu le poți avea.”

Despre așa ceva poți citi în romanul lui Anne Fortier, Julieta, carte, care ți-o recomand doar în cazul în care ești împătimit de Romeo și Julieta lui Shakespeare. dar și de cultura italiană. 

Iată un fragment din roman:

Din păcate, nu eram gemene identice. Janice era pe atît de brunetă și de voluptoasă pe cît eram eu de
palidă și de rezervată. Sigur, fuseserăm create pe aceleași linie de asamblare, în mare cam cu aceleași proporții și același rezultat, dar din vreme ce Janice fusese testată și aprobată de mai mulți tehnicieni competenți, de nivel mediu, cu locurile din spate spațioase și zîmbete șterse, eu alunecasem printre crăpături fără să mi se dea nici o atenție. Era ca și cum cineva uitase să apese un buton pe parcurs...”

După moartea mătușii Rose pe o ploaie torențială, Jules primi o cutie de la defunctă în care avea legătură cu părinții ei decedați în Italia, în Siena. A fost încurajată să meargă în Italia și acolo se întîmplă multe evenimente. 

Julie află că cele peste șase secole care o despart de evenimentele din 1340 n-au stins dușmănia dintre două clanuri. Ce se întîmplă pînă la urmă... aflați citind romanul.

„Anne Fortier jonglează cu măiestrie cu întorsăturile de situație și pistele false, iar rezultatul este o poveste de dragoste plină de suspans, un Cod al lui Da Vinci destinat femeii inteligente și moderne”

Publishers Weekly

Sursa imaginii: libris.ro

Echilibrul și singurătatea

De ce singură?

Pentru că e mai bine. Pentru că reușești să faci mai multe pentru tine. Pentru că nu te mai judecă nimeni pentru ceea ce faci. Pentru că nu mai rămîi dezamăgită în oameni, că ai prea multă încredere

în ei. Ajungi într-un moment al vieții tale în care oamenii nu mai sunt o prioritate, și nici o necesitate. La fel și prietenii. Ajungi într-un moment al vieții tale în care nu mai ai nevoie de prieteni. Pentru că te judecă pentru un fapt anume ori o vorbă spusă, la fel și o problemă spusă pentru că simțeai nevoia de un umăr pe care să plîngi. Primești tot felul de reproșuri de  genul ce e aici așa deosebit în asta? Cum vei face asta? De ce e așa și nu așa? Lucrurile care se întîmplă, se întîmplă pentru că așa se întîmplă. În funcție de circumstanțe. Că nu depinde totul numai de mine. Din păcate. Ori ți se reproșează că te ajută să te integrezi în mediu. De parcă eu tare mare nevoie aș avea de ajutor și de integrare. Unde să mă integrez? Că doar nu am nevoie. Dacă suntem colegi de serviciu sau mai știu eu ce - asta nu înseamnă că trebuie să fim prietene la cataramă. Dacă nu sunt de aceeași părere cu tine, asta nu înseamnă că trebuie să te superi pe mine. Ajung în situații în care ești obligat să-i dai dreptate, deși... nu are. Sau nu zice cine știe ce. Am observat că în față o persoană e lăudată, dar pe la spate... ironizată. De ce naiba aș avea nevoie de integritate și prieteni?

După anumite experiențe, am reușit să îmi găsesc un echilibru. M-au ajutat și lecturarea unor cărți de ordin psihologic. Dar și unele romane. pe care am ajuns să le citesc de cîteva ori. Și garantat că le voi mai citi. În singurătatea mea există un echilibru pe care mă bucur că mi se întîmplă și vreau să-l împărtășesc doar cu... mine.
Deși mai sunt momente cînd simți nevoia să vorbești cu cineva. Chiar dacă oricum te judecă pentru acțiunile tale. Și vorbele tale. Sau întoarce cuvîntul tău împotriva ta. Așa, de chestie. Ca să te irite și să te enerveze.

Dar tu? Cum îţi echilibrezi viaţa?