Mănăstirea Căpriana, una dintre cele mai vechi
aşezăminte monahale din Republica Moldova, este situată la 35 km de Chişinău,
în partea centrală a Basarabiei, într-o zonă deluroasă acoperită cu păduri.
REPERE ISTORICE
Atât documentele istorice, cât şi cercetările
efectuate în ultimele decenii arată destul de clar că o mănăstire exista pe
aceste meleaguri incă din anii 20 ai sec. XV. Astfel, în documentul din 10
februarie 1429; acest locaş este menţionat ca „mănăstirea de la Vişnevăţ”
(prima menţiune documentară), al cărei egumen era pe atunci Chiprian3. Prima dată el apare intr-un act scris la 25 aprilie
1420’, când este atestat cu anumite proprietăţi pe aceste meleaguri unde va fi
mănăstirea. Precum reiese din cartea domnească din 1429, mănăstirea de la
Vişnevăţ apare ca una situată în centrul unui vast domeniu la obârşia
Vişnevăţului, donat de Alexandru cel Bun (1400–1432) soţiei sale Marena. Mai
multe decenii mănăstirea s-a aflat în stăpânirea Chiajnei, fiica lui Alexandru
cel Bun şi a Marenei, care la 1 aprilie şi 7 mai 14705, după moartea egumenului
Chiprian, a donat-o mănăstirii Neamţ. Activitatea îndelungată şi prodigioasă a
lui „popa Chiprian” la această mănăstire a făcut ca populaţia din împrejurimi
s-o denumească mănăstirea lui Chiprian sau Chipriana – Căpriana, denumire care
a trecut în sec. XVI şi în documentele scrise.
Ştefan cel Mare, domn al Ţării Moldovei (1457-1504),
dându-se nepot al lui Alexandru cel Bun, a continuat să aibă în grija lui
mănăstirea de la Vişnevăţ, unde a construit prin 1491-1496 o mare biserică de
piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului”'. Cercetările arheologice pe teren
au arătat că biserica a fost zidită pe un loc viran, defrişat de pădure, de
unde s-a tras concluzia că anterior mănăstirea cu toate construcţiile ei de
lemn era situată pe un alt teren din această zonă geografică. Se admite, de
exemplu, că urmele unui vechi cimitir în aria satului Căpriana din apropiere ar
fi chiar vechiul cimitir al mănăstirii Vişnevăţ, loc care nu a fost
identificat până în prezent. Din cauza unor calamităţi naturale (căderi masive
de precipitaţii, cutremure) sau a unor erori inginereşti, în următoarele
decenii tavanul şi acoperişul bisericii au căzut. La rândul său, Petru Rareş
în a doua domnie (1541-1546) a hotărât să renoveze biserica, fapt reflectat în
Letopiseţul lui Grigore Ureche şi în inscripţia de danie de pe Evanghelia de
învăţătură dăruită de voievod şi soţia sa Elena doamna”. Fie Ştefan cel Mare, fie Petru Rareş, cu ocazia
construirii sau reconstruirii bisericii de piatră,
unul – „ctitor” şi altul – „înnoitor”, au acordat Căprianei statut de mănăstire
de sine stătătoare.
Aflarea pentru un
timp a mănăstirii Chipriana în subordonarea celei de la Neamţ – mare centru
cultural-spiri-tual şi cărturăresc al Ţării Moldovei - a avut o influenţă
binefăcătoare asupra celei dintâi, aici stabilindu-se pentru administrarea
averilor călugări învăţaţi de la locaşul sfânt de sub poalele Carpaţilor. Drept
urmare, mai mulţi istorici consideră că Letopiseţul lui Eftimie (1541-1552) a
fost întocmit la Căpriana. După cele zidite de Petru Rareş la Căpriana, un
rol deosebit în istoria locaşului sfânt l-a avut Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561;
1564-1568), care a întregit domeniul mănăstiresc cu importante donaţii de
moşii. Vasile Lupu, domn al Ţării Moldovei (1634-1653), care a efectuat
reparaţii de proporţii, alţi voievozi din sec. XVI-XVII, care, într-un fel sau
altul, au sprijinit Căpriana, au fost înscrişi în Pomelnicul mănăstirii.
În împrejurări mai
puţin fericite, drept urmare a înăspririi stăpânirii otomane, a invaziilor
străine, a unor calamităţi naturale, spre sfârşitul sec. XVII mănăstirea
Căpriana ajunge la decădere, fapt care îl determină pe Antioh Cantemir
(1695-1700; 1705-1707), printr-o carte domnească din 30 ianuarie 1698, s-o
închine celei de la Sfântul Munte Athos - Zograf, crezând că monahii
athoniţi vor fi în stare să redreseze situaţia. Cu regret, după un secol de
aflare în subordonarea Zografului, Căpriana ajunge la o şi mai mare ruină şi
delăsare, căci călugării bulgari de la Athos care diriguiau mănăstirea
moldoveană s-au îngrijit mai mult de buzunarele proprii. Trecerea anilor,
dezastrele naturale au agravat şi mai mult situaţia, aşa încât la hotarul sec.
XVIII-XIX Căpriana ajunsese într-o stare jalnică. Clopotniţa şi biserica erau
în prag de prăbuşire, moşiile în delăsare, veniturile şi cheltuielile se aflau
în afara oricărui control al ierarhilor moldoveni. Această stare de lucruri a
aflat-o la Căpriana Gavriil-Bănulescu Bodoni în 1808, când a fost numit de
autorităţile ruse mitropolit al Bisericii din Moldova.
După încheierea
războiului ruso-turc din 1806-1812 şi instituirea unei Mitropolii Ortodoxe la
Chişinău în 1813 în frunte cu acelaşi Gavriil-Bănulescu Bodoni, arhiereul
basarabean întreprinde o serie de măsuri în vederea renovării din temelii a
mănăstirii Căpriana, pe care şi-a desemnat-o drept reşedinţă mitropolitană de
vară. În primul rând, el decide, şi reuşeşte în 1813, să treacă locaşul sfânt
basarabean din subordonarea mănăstirii Zograf în cea a eparhiei sale. Drept
urmare, marea majoritate a veniturilor mănăstirii au început să rămână în
visteria Căprianei. În al doilea rând, mitropolitul, prin intermediul
economului Gavriil al Căprianei, după ce a întors enormele datorii şi embaticul
mănăstirii acumulate de călugării athoniţi, a hotărât să efectueze reparaţii de
proporţii la biserica Adormirea şi la alte acareturi ale mănăstirii. Lucrările
au fost efectuate între anii 1819-1820 sub conducerea inginerilor arhitecţi
Chirii Andrianopolitis şi Ioanichie călugăr, originar din Rusia, adus de
înaltul prelat basarabean de la mănăstirea Neamţ. Cei doi arhitecţi au întocmit
un plan al lucrărilor de reconstruire, nedescoperit până în prezent. În
conformitate cu planul întocmit, se pare că, la început, arhitecţii, estimând
starea edificiului, credeau că vor putea consolida şi repara zidăria. Dintru
început au fost demontate acoperişul, tavanul şi părţile superioare ale
pereţilor. Pe măsură ce înaintau în lucrări, arhitecţii s-au convins că pereţii
bisericii nu erau atât de mult afectaţi, de aceea au recurs la demontarea
edificiului doar până la partea de sus a ferestrelor. Fie din cauza timpului
limitat (atât Gavriil Bănulescu-Bodoni, cât şi arhitectul Chirii
Andrianopolitis erau la o vârstă înaintată şi doreau mult să vadă această
acţiune dusă la bun sfârşit cât mai curând), fie din cauza posibilităţilor
tehnice şi a materialelor reduse, cei doi au recurs la o serie de modificări (simplificări) ale aspectului arhitectonic exterior și itnerior al edificiului. Deoarece arhitecții erau prea puțin familiarizați cu stilul arhitectonic moldovenesc tradițional (probabil, activând până atunci mai mult în Rusia), refăcându-se biserica Adormirii, aceasta a căpătat ca stil și aspect arhitectonic o înfățișare de locaș de cult rusesc.
În special, a fost înălţată
o turlă pe pridvor în care a fost instalată clopotniţa (anterior clopotniţa
avea un edificiu aparte, în apropiere de biserică) şi altă turlă mult mai mare,
după modelul clasic rusesc, deasupra naosului. Lucrările au fost finisate către
luna august 1820.
Deoarece vechea
pisanie a bisericii Adormirea nu s-a păstrat, fie că s-a deteriorat până
într-atât încât nu se mai putea reinstala, fie ca s-a pierdut, s-a decis
montarea alteia noi în limba rusă săpată în marmură albă şi aşezată pe
frontonul de vest al bisericii, preluând informaţii din pisania de la Petru
Rareş: „întru slava unuia Dumnezeu, a celui în Treime slăvit a Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh. Din porunca preacucernicului autocrat a marelui
nostru împărat al întregii Rusii, Alexandru Pavlovici, cu binecuvântarea/
Sfântului de îndreptătorului Sinod a toată Rusia şi a preasfinţitului exarh /
Gavriil, Mitropolitul Chişinăului şi al Hotinului, s-a rezidit acest Sfânt
Lăcaş în numele / Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu stăruinţa şi
ajutorul Mitropoliei Chişinăului şi bine / voitorilor donatori, fiind însă din
temelie făcut în anul 1542 de la naşterea lui Hristos de către / fericiţii
întru pomenire domni ai Moldovei, Petru Voievod şi Ştefan Voievod pentru această
Mănăstire de la Căpri/ana, care mănăstire a fost dăruită de către numiţii domni
şi alţi preacucernici dre/gători cu diferite moşii şi venituri pentru mântuirea
sufletelor lor şi pomenire veşnică în anul / de la facerea lumii 7327, iar de
la naşterea lui Hristos anii 1819 şi 1820 luna august”.
După aceasta biserica
Adormirii Maicii Domnului nu a suportat reconstrucţii capitale până în 2003,
când din iniţiativa autorităţilor ecleziastice şi de stat ale Republicii
Moldova, susţinute masiv şi de populaţie, la Căpriana au fost declanşate
lucrări de restaurare de proporţii.
Aceste lucrări au
reclamat din partea arhitecţilor şi restauratorilor nu numai o pregătire
inginerească şi istorică specială, dar şi efort, perspicacitate. În căutările
lor retrospective necesare reconstruirii adecvate a bisericii Adormirii aceştia
au încercat să ajungă, pe cât a fost posibil, la aspectul iniţial al locaşului
edificat în domnia lui Ştefan cel Mare şi rezidit de Petru Rareş, ceea ce
le-a reuşit doar parţial. Dacă zidăria şi-a recăpătat aspectul pe care îl avea
pe timpul lui Petru Rareş, apoi acoperişul şi turlele au fost refăcute în
acelaşi stil rusesc, pe care l-au dat arhitecţii mitropolitului Gavriil în
1819-1820.
STAREŢII MĂNĂSTIRII
CĂPRIANA (SEC. XV-2013)
Mănăstirea Căpriana
are o istorie de circa 600 de ani de activitate neîntreruptă, cu excepţia celor
27 de ani (1962-1989) din perioada regimului totalitar comunist. De-a lungul
secolelor mănăstirea a fost diriguită de mai mulţi egumeni, stareţi şi
arhimandriţi, dintre care unii s-au dovedit a fi figuri importante ale vieţii
cultural-spirituale a Ţării Moldovei (1420-1812) şi Basarabiei (sec. XIX-XX).
Anterior au încercat
să întocmească liste de egumeni ai mănăstirii Căpriana Visarion Puiu, episcopul
Hotinului, iar în timpurile mai noi efortul a fost continuat de jurnalistul
Victor Ladaniuc22, însă aceste lucrări cuprind doar perioade limitate din istoria
mănăstirii. Listele întocmite de predecesorii noştri, uneori cu sumare
comentarii, sunt alcătuite în
baza unui număr extrem de limitat de izvoare. V. Puiu, bunăoară, se sprijină
doar pe un singur document (o listă venită la Mitropolia Basarabiei de la
mănăstirea Căpriana datând din 1919), iar V. Ladaniuc utilizează aceeaşi listă
a lui V. Puiu, pe care o completează parţial cu nume din perioadele interbelică
şi postbelică, din surse orale.
Şirul
stareţilor-egumeni prezentat mai jos cuprinde întreaga perioadă de existenţă a
mănăstirii Căpriana în baza unui material documentar şi narativ mult mai vast.
Numele diriguitorilor mănăstirii au fost depistate atât în izvoare inedite din
arhive, cât şi în cele publicate de-a lungul anilor în diverse culegeri,
reviste istorice şi bisericeşti. Caracterizând în ansamblu cercul de izvoare pe
care se bazează compartimentul, trebuie să arătăm că sursele ajunse până la noi
au, de regulă, un caracter fragmentar şi că numele unor înalte feţe
mănăstireşti de la Căpriana nu ne apar decât accidental. De notat că izvoarele
istorice documentare sau narative furnizează doar informaţii foarte zgârcite şi
sporadice referitoare la mănăstire, la viaţa ei internă şi, în special, la
activitatea conducătorilor frăţiei monahale de aici. în măsura în care ne-au
permis aceste surse, încercăm şi noi să prezentăm, fie şi date sumare din
activitatea stareţilor incluşi în listă.
Mai frecvent, în
special pentru sec. XV-XVIII, numele unor egumeni, stareţi şi arhimandriţi ai
mănăstirii Căpriana apar în izvoarele scrise doar ca martori la întocmirea unor
zapise („contracte”) de vânzare-cumpărare, ca semnatari de scrisori prin care
era demonstrată apartenenţa unei sau altei proprietăţi (sat, moşie ş.a.).
Cu excepţia
egumenului Chiprian (din sec. XV),
egumenii din veacurile XVI-XVIII figurează în documente doar câte o singură
dată. Cu toate acestea, informaţiile sumare arată că viaţa spirituală la
mănăstire a continuat aproape neîntrerupt circa şase secole. Cu rare excepţii,
egumenii sunt aproape unicii rugători cunoscuţi ai mănăstirii Căpriana din
această epocă, deşi alături de ei apare „Soborul de rugători” de la Căpriana,
dar nume concrete de călugări lipsesc aproape cu desăvârşire.
Majoritatea
istoricilor care au abordat subiectul trecutului mănăstirii Căpriana atribuie
începuturile acestui locaş monahal perioadei de domnie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432).
În special, este frecventă opinia conform căreia prima atestare documentară a
mănăstirii ar data din 25 aprilie 1420, când într-o carte domnească este
menţionată „poiana lui Chiprian”. Mult mai clară şi mai sigură este însă
informaţia din alt document de la Alexandru cel Bun, din data de 10 februarie
1429, prin care voievodul Moldovei a dat soţiei sale „Cneaghina Marena
mănăstirea de la Vişnevăţ, unde este egumen Chiprian”. Între cele două
informaţii privind poiana lui Chiprian şi mănăstirea de la Vişnevăţ cu egumenul
Chiprian în frunte se face, pe bună dreptate, legătură directă. Concluzia care
o putem trage din conţinutul acestor două documente este că începuturile
mănăstirii Căpriana datează din anii 1420-1429, iar primul egumen este „popa
Chiprian”.
Tocmai de la acest
călugăr începe numărătoarea egumenilor şi a stareţilor mănăstirii. Din acelaşi
izvor (10 februarie 1429) rezultă clar că mănăstirea nu avea încă pe atunci un
nume (căci în document i se spune „de la Vişnevăţ”, adică de pe râuleţul
Vişnevăţ, afluent din dreapta al Bâcului). Totodată, informaţia ar putea fi
interpretată şi în sensul că mănăstirea purta pe atunci acelaşi nume ca şi
râuleţul din preajmă, fenomen întâlnit destul de frecvent în Moldova din epoca
medievală. Prin urmare, deşi mănăstirea a fost trecută în stăpânirea
„cneaghinei” Marena, egumen a continuat să rămână acelaşi monah Chiprian, care,
după toate probabilităţile, a continuat să activeze acolo cu multă osârdie încă
vreme îndelungată, căci numai astfel au putut urmaşii să-i imortalizeze numele,
făcând ca, în final, aşezarea monahală menţionată să poarte numele de mănăstirea
lui Chiprian, care, treptat, s-a transformat în Chipriana-Căpriana. Prima
menţiune cu această din urmă denumire datează din a doua domnie a lui Petru
Rareş (1541-1546).
Deoarece pe la 1470 mănăstirea de la Vişnevăţ îşi continua din plin activitatea, putem afirma că
egumenul Chiprian a desfăşurat o activitate vastă în toate direcţiile
(religioasă şi gospodărească), pentru a consolida şi a perpetua existenţa
mănăstirii. Din actul de la 1420 este evident că Chiprian avea în proprietate
„o poiană” la izvoarele Vişnevăţului, care, probabil, deja în timpul vieţii
sale a fost trecută în stăpânirea mănăstirii. Pe la 1470, cu ocazia unor danii
substanţiale făcute de Ştefan cel Mare mănăstirii Neamţ, sunt evocate şi alte
proprietăţi imobile care aparţinuseră aceluiaşi „popa Chiprian”, dar la această
vreme el nu mai era în viaţă: „...prisaca lui Chiprian, la Botne, şi cu
mănăstirea care este la obârşia Vişnevăţului şi cu toate poienile şi cu
prisăcioarele câte sunt în acest hotar, pe care le-a stăpânit popa Chiprian...”.
„Prisaca de la Botne”, fostă proprietate a lui Chiprian, care în anumite
împrejurări trecuse în posesia mătuşii lui Ştefan cel Mare Chiajna, conform actului din 7 mai 1470, este închinată mănăstirii Neamț.
În opinia destul de
întemeiată a scriitorului Nicolae Dabija, popa şi egumenul Chiprian de la
mănăstirea Vişnevăţ a desfăşurat şi o activitate cărturărească. Fiind venit de
la mănăstirea Neamţ şi întreţinând strânse legături cu şcoala de caligrafi de
pe lângă aceasta, după cum încearcă să demonstreze cu temeinice argumente
acelaşi autor, Chiprian a alcătuit o lucrare hagiografică despre Sfântul
Varvar, căruia îi dedică şi nişte versuri. Operele au fost scrise în limba
slavonă pe la 1435, prin urmare, la o dată foarte apropiată de primele menţiuni
documentare ale „popei Chiprian” în hrisoave oficiale, ieşite din cancelaria
domnească (vezi documentele menţionate mai sus, din 1420 şi 1429). Lucrările
lui Chiprian au fost incluse într-unul din „sbornicele” (miscelanee) ale
celebrului cărturar moldovean Gavriil Uric de la mănăstirea Neamţ, datând din
1448. Nicolae Dabija consideră versurile lui Chiprian drept cea mai veche operă
în versuri atestată documentar în literatura românească scrisă la est de
Carpaţi29. Din nefericire, ştiinţa istorică nu dispune până astăzi de alte date
privind activitatea acestui monah, iară îndoială, celebru. Conform estimărilor
lui Nicolae Dabija, egumenul Chiprian s-a stins din viaţă pe la mijlocul
veacului XV. Cât ne priveşte, considerăm că primul egumen al Căprianei a
decedat mai curând, pe la începutul anului 1470, căci doar în asemenea
împrejurări a putut să apară problema moştenirii proprietăţilor mănăstirii,
problemă pe care o rezolvă Ştefan cel Mare prin actele sale din 1 aprilie şi 7
mai 1470, prin care acest locaş sfânt cu toate averile este subordonat
mănăstirii Neamţ. Memoria sa însă s-a păstrat vie încă multă vreme, numele
contopindu-i-se ulterior cu cel al mănăstirii.
Din sec. XVI ne este
cunoscut numele doar al unu: egumen de la Căpriana, de pe timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). Cu mai bine de un secol
în urmă, Polihronie Sârcu publică o amplă relaţie din 1585 a unui oarecare
monah Isaia care a fost tuns la mănăstirea Căpriana pe când acol egumen era un
oarecare Eftimie. Acelaşi istoric emite ipoteza că respectivul egumen Eftimie
ar fi autorul cunoscutei cronici slavo-române (1541-1552 Ipoteza a fost
susţinută de unii istorici (de exemplu de P. P. Panaitescu şi E. Russev), iar
in ultime reme aceeaşi ipoteză, mai mult sau mai puţin categoric este de unii
susţinută33, iar de alţii respinsă. Din relația lui Isaia mai aflăm că
Eftimie de la Căpriana a fost sol din partea lui Alexandru Lăpuşneanu la ţarul
Ivan al IV-lea al Rusiei. Printre altele, egumenul Eftimie avea misiunea
de a-i transmite ţarului rus Sintagma lui Matei Vlastares, tălmăcită în
slavoneşte in Moldova. Din an de domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu se mai cumoaște că voievodul a emis un act de danie datând din 1559, prin care dăruia
mănăstirii Căpriana mai multe sate şi moşii. Însă lipsa altor informații documentare nu ne permite să aflăm cu certitudine dacă daniile bogate ale lui
Alexandru Lăpuşneanu mănăstirii Căprina pot fi puse în legătură directă cu anumite merite deosebite ale egumenului Eftimie față de acesc domn.
Primul egumen
cunoscut trimis de la Zograf la mănăstirea Căpriana a fost monahul Nichifor, pe
care îl aflăm în calitate de martor la o afacere de vânzare-cumpărare
înregistrată la 16 septembrie 1698 în satul Rădeni de pe râul Ichel. De
asemenea ca martor din 30 mai 1708 la hotărnicirea unor sate din ţinutul
Lăpuşna îl aflăm pe Nichifor care semnează „stareţ al mănăstirii Căpriana”.
În sec. XVIII, mai
exact după 1716, egumenul Hrisoscoleu construieşte lângă biserica Căprianei un
turn. Probabil că este vorba de zidirea unui turn pentru clopotniţă.
Un alt nume de egumen
al Căprianei ne vine dintr-un document din 26 mai 1760, din care aflăm că „în
anul 7232 (1723-1724) Chiril, egumen de Căpriana”, se judecă pentru un ţigan al
mănăstirii. Pe acesta îl mai aflăm menţionat într-o carte domnească de danie
de la Grigore Chica voievod din 15 mai 1730, prin care sfântului locaş îi este
dăruită o parte din satul Şendreni, ţinutul Iaşi, precum şi într-alta, de la
21 aprilie 173250. La 9 iulie 1734, egumenul Chiril al Căprianei primeşte
pentru toată comunitatea de acolo o carte domnească de întăritură de la
Constantin Mavrocordat pentru moşia Buda. Tot egumenul Chirii face şi o altă
înţelegere (în anii 1744-1745) cu Iordache vistiernicul în împărţeala unei
familii de ţigani ai mănăstirii. La 28 septembrie 1754, egumenul Chirii este
implicat într-un proces menţionat într-un document posterior (13 mai 1812), în
privinţa hotarului moşiei mănăstirii, în care se judecă cu un grup de
proprietari din satul Ciorăşti. La 15 octombrie 1754 îl găsim în aceeaşi
postură. Prin cartea domnească a lui Constantin Racoviţă din 22 iunie 1758,
în persoana egumenului Chirii, comunităţii monahale i se întăreşte o danie a
lui Carp Brad pentru o parte din moşia Horotca. Este interesant de menţionat
că la 31 octombrie 1751 a fost semnată o mărturie de „Bărăiacul, egumenul
mănăstirii Căpriana”. Posibil că egumenul Căprianei Chirii şi Bărăiacul este
una şi aceeaşi persoană - Chirii Bărăiacul.
Episcopul Hotinului
Visarion Puiu, în baza raportului nr. 65 din 7 mai 1919, înaintat
arhiepiscopului din Chişinău de către stareţul mănăstirii Căpriana, în
încercarea sa de a alcătui o listă a stareţilor mănăstirii îl include primul în
lista arhimandriţilor cunoscuţi pe Antim, care din 1775 se afla plasat în
fruntea frăţiei acestei mănăstiri. Din păcate, nici noi nu am izbutit să
identificăm numele acestui stareţ, cu începere din 1775, după documente
autentice din perioada dată. Conform documentului citat, el s-a aflat în
fruntea mănăstirii până la 1811. Limitele cronologice indicate nu sunt totuşi
confirmate pe deplin, deoarece în acest interval de timp mai este atestat şi
numele a cel puţin câţiva arhimandriţi, despre care prezentăm mai jos şi
informaţia pe care o deţinem.
La 5 iulie 1795,
conform alegerii făcute de exarhii de la Sfântul Munte Athos, domnul Moldovei
Alexandru loan Callimachi îl numeşte stareţ al mănăstirii Căpriana şi al
schitului Condriţa, subordonat acesteia, pe egumenul Serafim66. El e menţionat
în calitate de egumen al Căprianei şi în anul 180067. Acelaşi egumen eliberează
la 26 octombrie 1802 o adeverinţă lui Condrici din satul Malcoci precum că i
s-a permis construcţia unei mori pe pârâul Catarha. Egumenul Serafim este
menţionat şi în documentul de la 13 noiembrie 180360, tot el semnează la 12
decembrie 1804 o jalbă către domnul Moldovei împotriva strângerii nelegitime de
impozite în satul Şendreni, iar din 14 februarie 1805 este numit de
mitropolitul Veniamin al Moldovei egumen al schitului Hârbovăţ.
Din 1805 la
conducerea mănăstirii Căpriana vine Antim, călugăr de la Zograf. După 1806, în
calitate de ierarh al bisericilor din Moldova şi Ţara Românească, Gavriil
Bănulescu-Bodoni încearcă să pună în bună orânduială mănăstirile din aceste
ţări. Printre altele, înaltul prelat caută să ia sub control plăţile
mănăstirilor închinate. Aici el se ciocneşte de o rezistenţă dârză din partea
stareţilor acestor mănăstiri şi în special din partea lui Antim, egumenul
mănăstirii Căpriana. Despre Antim mai cunoaştem că permite, printr-un zapis
din 18 octombrie 1809, unui morar din satul Malcoci să construiască o moară pe
pârâul de lângă Condriţa. Egumenul este menţionat şi într-o scrisoare din 18
octombrie 1810 cu privire la nişte plăţi. în urma unor revizii efectuate din
porunca exarhului Gavriil au fost depistate mari încălcări în cheltuirea
finanţelor mănăstirii de către Antim (s-au făcut mari împrumuturi, nu se ţinea
condica veniturilor şi a cheltuielilor, nu s-a plătit embaticul pe trei ani
ş.a.). Aceste fapte necuviincioase au determinat destituirea egumenului, în
181175, şi numirea de către exarhul Gavriil în calitate de gestionar temporar
al Căprianei pe călugărul Pamfilie, care urma să stingă embaticul76. La 28
aprilie 1811 călugărul Nicodim scrie o plângere împotriva lui Antim, fost
egumen, care nu i-ar fi înapoiat 500 de lei. La 24 aprilie 1813, când erau în
plină desfăşurare acţiunile mitropolitului Chişinăului şi al Hotinului Gavriil,
în scopul trecerii mănăstirii Căpriana sub controlul şi îngrijirea sa, îl aflăm
refugiat pe arhimandritul Antim (cu toate datoriile sale) la Iaşi. Vom mai
adăuga aici că acelaşi mitropolit îl caracterizează pe Antim drept „acest şiret
şi perfid grec”. După cum rezultă dintr-o scrisoare a mitropolitului (23
august 1813), acelaşi fost
arhimandrit al Căprianei şi-a însuşit pe nedrept embaticul pe trei ani al
mănăstirii Căpriana, datorat mănăstirii Zograf, cerut cu insistenţă de
călugării athoniţi de la mitropolitul Basarabiei.
Egumenul Sofronie al
aceleiaşi mănăstiri este menţionat într-o „poruncă”, scrisă la 1 februarie
1811, care avea misiunea de a înştiinţa pe egumenul Antim de a plăti datoriile
şi dobânzile creditorilor săi. Tot el mai semnează o scrisoare la 22 iunie
1811 către Dicasterie cu privire la datoriile băneşti tăcute în numele
mănăstirii de predecesorul său Antim. La 14 aprilie 1811 aceluiaşi Sofronie i
se trimite o scrisoare din cancelaria Dicasteriei Exarhiceşti a Moldovei. La
14 octombrie 1811 egumenul Sofronie prezintă un document din 3 august 1775
pentru a apăra drepturile de proprietate ale mănăstirii Căpriana asupra moşiei
Şendreni. Egumenul Sofronie mai apare într-un şir de acte din 1812, aşa de
exemplu în luna martie el dă poruncă „de a se scoate dintr-o hrubă clopotele
mănăstirii”, iar în octombrie îi prezintă mitropolitului Gavriil cererea de
retragere din acest post88. După cum arată nişte documente de epocă, el a dorit
să plece de la mănăstire cu demnitate şi, pornind de la situaţia economică
deosebit de grea a Căprianei, a lăsat comunităţii din partea sa „100 chile pâine şi cu restul de pâine ce-i aparţine personal roagă să achite banii ce are
a-i da la mănăstire”.
După cum am arătat
mai sus, în urma controlului la mănăstire, exarhul Gavriil îl numea în calitate
de diriguitor temporar al Căprianei pe Pamfilie, care urma să stingă şi
embaticul. Dintr-o jalbă (19 iunie 1813) a călugărului Ioanichie de la
Căpriana rezultă că diriguitor al mănăstirii era
pe atunci părintele Pamfilie90, care oficial a fost numit în acest post în
octombrie 1812.
După încheierea
războiului ruso-turc (1806-1812) şi instituirea de către Sfântul Sinod al
Bisericii Ruse a unei episcopii la Chişinău, Gavriil Bănulescu-Bodoni ca
episcop întreprinde acţiuni energice în vederea trecerii mănăstirii Căpriana,
închinată pânăatunci mănăstirii Zograf, sub controlul şi îngrijirea sa directă.
Acest lucru reuşeşte să-l ducă la bun sfârşit primul episcop al Basarabiei în a
doua jumătate a anului 1813, când îi înlătură de la mănăstire pe ultimii
arhimandriţi numiţi de la Athos şi este sistată plătirea embaticului. începând
cu această dată, veniturile mănăstirii Căpriana sunt administrate de Casa
Arhierească din Chişinău, care numeşte cu începere de la această dată
arhimandriţii Căprianei. Asemenea stare de lucruri se menţine până în 1837,
când călugării de la Zograf reuşesc să-şi reîntoarcă sub administrarea lor
mănăstirea. Până atunci conducerea curentă a mănăstirii era transmisă, de către
episcopii Chişinăului şi ai Hotinului, Gavriil Bănulescu (1813-1821) şi apoi
Dimitrie Sulima (1821-1837), economilor mănăstirii, care semnează majoritatea
documentelor din acea perioadă, şi un monah Gavriil, care mai poartă şi titlul
de egumen sau arhimandrit cu specificarea că ar fi şi stareţ92. După aceleaşi
izvoare, economul Gavriil îndeplineşte această funcţie din 5 aprilie 181493.
După cum rezultă din documentele de la 21 septembrie 1817, egumenul,
arhimandritul Gavriil, economul Căprianei, cere mitropolitului Gavriil
Bănulescu-Bodoni permisiunea de a reconstrui biserica schitului Condriţa. El
a procurat, în 1821, o Biblie în limba română (Petersburg, 1819) pentru
mănăstirea Căpriana. Dintr-o serie de scrisori şi documente emise la
mănăstirea Căpriana, acelaşi Gavriil rămâne la conducerea mănăstirii până în
anul 1823, iulie 16%. Dintr-un document cu un conţinut ieşit din comun aflăm şi
date biografice despre acest monah de neam moldovean, din familie
duhovnicească, care a învăţat carte moldovenească. Trecând în tagma monahală, a
fost la ascultare de la 13 februarie 1797 până la 19 decembrie 1798 la
mănăstirea Slatina, apoi econom al aceluiaşi locaş până la 1808. în acelaşi an
a fost primit de către exarhul Gavriil în Mitropolia Moldovei în calitate de
scriitor de acte, iar din 6 aprilie 1811 este numit egumen la mănăstirea
Bârnova. Odată cu retragerea armatei ruse a fost alungat din Principatul Moldovei,
pentru fidelitate faţă de Rusia. în 1813, cu ajutorul consulului rus a primit
cetăţenia rusă. În 1814 a sosit la Chişinău şi la 5 aprilie e numit econom al
mănăstirii Căpriana, care la acea dată ţinea de Casa Arhierească din Chişinău. În 1818 i s-a acordat o pensie de 400 de ruble de argint, cu începere din 1811
decembrie 2197. Mai ales în timpul arhipăstoriei lui Gavriil Bănulescu-Bodoni
(1813-1821) şi al economului arhimandrit Gavriil, la Căpriana au fost efectuate
ample lucrări de reconstrucţie a bisericii Adormirea ... şi a altor imobile.
Posibil, acelaşi
Gavriil preia şi conducerea gospodăriei mănăstirii Căpriana din 24 august 1825,
conform unei inscripţii de pe un TipiconOricum, pe 5 iulie 1828102 el continua
să deţină această funcţie. La 24 noiembrie 1831 „blagocinul, economul
mănăstirii Căpriana arhimandritul Gavriil” adresează arhiepiscopului Dimitrie
(Sulima) o scrisoare în care solicita permisiunea pentru ieromonahul Pahomie de
la Condriţa de a umbla cu condica şi a aduna ajutor de la credincioşi pentru
reparaţia bisericii schitului Condriţa. Acelaşi arhimandrit, în februarie
1832, semnează un raport privitor la hotarele unei păduri a mănăstirii.
În raportul
„egumenului Irinei, economul mănăstirii”, din 9 februarie 1837 adresat
arhiepiscopului Dimitrie, aflăm numele unui oarecare arhimandrit Victor, care a
răposat de curând la Căpriana106. Irinei s-a dovedit a fi ultimul egumen
băştinaş al Căprianei, deoarece în scurtă vreme mănăstirea a trecut din nou în
subordonarea mănăstirii Zograf a Sfântului Munte Athos. Conform informaţiilor
unui contemporan, în 1837 este numit egumen Ilarion, trimis de la mănăstirea
Zograf. În anul următor îl găsim implicat la 11 octombrie într-o pricină
privind moşiile mănăstirii, la 30 aprilie 1839 egumenul semnează o scrisoare
privind nişte ţigani ai Căprianei109, iar la 2 noiembrie 1841 acesta semnează o
scrisoare, în care se numeşte «настоятель Киприанского монастыря игумен Iларiон», rămânând în această postură până în 1843. A zidit între 1837-1840
biserica de iarnă cu hramul Sfântul Mare Mucenic Cheorghe (din 1903, după
finisarea celei de a treia biserici a mănăstirii, sfinţită de asemenea cu
hramul Sfântului Cheorghe, va purta în continuare hramul Sfântul Nicolae) şi un
corp de case cu două beciurш. În vara anului 1839, vizitând mănăstirea
Căpriana, publicistul rus N. 1. Nadejdin a făcut cunoştinţă cu stareţul
Ilarion, arătând că acesta era de neam bulgar, dar vorbea curent limba rusă.
Călătorul rus mai observa o împletire interesantă a tradiţiilor mănăstireşti
athonite cu cele din partea locului.
În noiembrie 1920
stareţ al mănăstirii era Natanail (Rotaru), protosinghel, român basarabean,
care, cu prilejul unei vizite canonice la mănăstire a arhiepiscopului
Basarabiei Gurie, a fost ridicat la treapta de arhimandrit146. Natanail ia
parte la lucrările Congresului stareţilor mănăstirilor din toată România, care
a avut loc la 1-2 mai 1924 la mănăstirea Căpriana.
Se poate admite cu o
mare doză de siguranţă că, începând cu 1470, prin cunoscutele cărţi domneşti de
la Ştefan cel Mare, Căpriana este subordonată celei mai mari şi mai
înfloritoare mănăstiri din Moldova de pe acele timpuri -Neamţ. Cum se obişnuia
în asemenea cazuri, mănăstirea principală trimitea la mănăstirile şi schiturile
subordonate egumeni, economi, călugări, care urmau să se ocupe de diriguirea
duhovnicească şi administrarea averilor locaşurilor. în legătură cu aceasta se
poate presupune că pentru un anumit timp la mănăstirea Căpriana s-au stabilit
şi monahi nemţeni. Cunoscând valoarea şi importanţa clerului nemţean din acea
perioadă, am putea presupune că aceste legături au fost dintre cele mai benefice
pentru nivelul de pregătire spirituală, cărturărească şi de viaţă duhovnicească
a comunităţii monahale de la Căpriana.
Dacă admitem
existenţa unor relaţii dintre cele două mănăstiri, pare să nu fie atât de ieşit
din comun faptul apariţiei la mănăstirea din stânga Prutului a unui monah
deosebit de pregătit şi cult, atât în materie de cunoştinţe religioase, cât şi
în cultura cărturărească în general, fiind vorba de egumenul de la Căpriana
Eftimie, care a activat aici în timpul domniilor lui Alexandru Lăpuşneanu, ba
poate şi mai înainte. Din sec. XVI ne-a venit numele monahului Isaia, originar
din regiunile ucrainene stăpânite de polonezi, care a fost tuns în călugărie pe timpul aceluiaşi
egumen Eftimie prin anii ’50-’60 ai sec. XVI. Pornind de la faptul că în
scrisoarea sa din 1585 în timpul aflării la Moscova, Isaia îl caracterizează
în termenii cei mai elogioşi pe conducătorul soborului de rugători de la
Căpriana şi că îşi aminteşte cu multă evlavie despre faptul „că a fost tuns la
Căpriana”, se pare că găsise în această mănăstire un mediu destul de prielnic,
cu monahi de o cultură duhovnicească deosebită.
Documente din sec.
XVII arată că şi în această perioadă comunitatea monahală de la Căpriana
continua să-şi exercite toate îndatoririle legate de credinţă şi de munca de zi
cu zi. Astfel, în cartea domnească a lui Radu Mihnea voievod de la 12 ianuarie
1617 se arată că satul Alexinţi este întărit „rugătorilor noştri egumenului şi
întregului sobor de la mănăstirea numită Căpriana”176. Acelaşi sobor de rugători
de la Căpriana, împreună cu egumenul Ftodor, este atestat şi într-un zapis de
tocmeală dintre mănăstirile Căpriana şi Bistriţa din 28 mai 1667177. Iar
într-un act din 5 mai 1697 apare ca martor şi călugărul de la Căpriana
Pahomie.
Viața monahală
Deși locașul de rugăciune de la obârșia Vișnevățului este atestat ca existent cu statut de mănăstire încă pe la 1429, din întreaga epocă, de la Alexandru cel Bun și până la Ștefan cel Mare și primii săi urmași la tronul Țării Moldovei din prima jumătate a sec. XVI, nu cunoaștem decât numele unui singur de la această mănăstire, și anume Chiprian, care a fost și egumenul acestei mănăstiri. Chiar dacă însuși faptul existenței unei mănăstiri presupune în mod obligatoriu și prezența unei comunități monahale, izvoarele cunoscute nu oferă date concrete privind numele și numărul monahilor. În funcție de vechimea și importanța mănăstirii, numărul acestora putea să oscileze de la câțiva și până la câteva zeci, ba poate și mai mult. Însă, pornind de la faptul că în perioada indicată mănăstirea Căpriana nu făcea parte dintre cele mai importante din Țara Moldovei, putem admite că numărul monahilor ei puteau să ajungă la cel mult 10-12 persoane.
Se poate admite cu o mare doză de siguranță ca, începând cu 1470, prin cunoscutele cărți domnești de la Ștefan cel Mare, Căpriana este subordonată celei mai mari și mai înfloritoare mănăstiri din Moldova de pe ce acele timpuri – Neamț. Se poate presupune că pentru un anumit timp la mănăstirea Căpriana s-au stabilit și monahi nemțeni. Cunoscând valoarea și importanța clerului nemțean din acea perioadă, am putea presupune că aceste legături au fost dintre cele mai benefice pentru nivelul de pregătire spirituală, cărturărească și de viață duhovnicească a comunității monahale de la Căpriana.
Dacă admitem existența unor relații dintre cele două mănăstiri, poate să nu fie atât de ieșit din comun faptul apariției la mănăstirea din stânga Prutului a unui monah deosebit de pregătit și de cult, atât în materie de cunoștințe religioase, cât și în cultura cărturească în general, fiind vorba de egumenul de la Căpriana Eftimie, care a activat aici în timpul domniilor lui Alexandru Lăpușneanu, ba poate și mai înainte. Din sec. XVI ne-a venit numele monahului Isaia, originar din regiunile ucrainene stăpânite de polonezi, care a fost tuns pe timpul aceluiași egumen Eftimie prin anii 50-60 ai sec. XVI.
Nu putem şti ce
schimbări s-au produs la mănăstire la sfârşitul sec. XVII, facându-l pe Antioh
Cantemir voievod, ca la 30 ianuarie 1698 în cartea sa domnească de închinare
mănăstirii Zograf de Ia Muntele Athos să-i prezinte pe monahii de la Căpriana
într-o lumină cu totul nefavorabilă: „...prea s-a pustiit şi a sărăcit această
sfântă mănăstire, şi a rămas fără venit şi fără cele trebuincioase pentru
întreţinerea locatarilor ei, din nepăsare şi atitudinea neglijentă şi
nimicnicia călugărilor răi şi leneşi”. Izvoare ulterioare arată că şi după
această dată şi până în 1813 comunitatea monahală de la Căpriana a continuat să
activeze, fiind condusă de călugări sosiţi de la Zograf. Probabil că în afară
de egumeni la Căpriana s-au stabilit şi monahi de rând, veniţi din mănăstirile
de la Muntele Athos şi, în primul rând, de la Zograf, care erau în mare parte
bulgari şi greci. Astfel, pe parcursul perioadei respective comunitatea
monahală de la Căpriana este reprezentată atât de monahi din partea locului,
cât şi de cei veniţi din Balcani. Spre deosebire însă de epocile precedente,
toate averile, moşiile şi veniturile mănăstirii erau controlate şi administrate
de stareţi trimişi de la Zograf.
La fel ca şi în
perioadele precedente, şi în epoca caracterizată nu dispunem de date privitoare
la numărul monahilor de la Căpriana. însă, pornind de la faptul că mănăstirea
avea numeroase bunuri imobile şi mobile, putem admite că numărul lor era destul
de mare. Ei se ocupau atât de oficierea slujbelor religioase, cât şi de diverse
treburi gospodăreşti. Astfel, pe la 9 mai 1725, domnul Mihai Racoviţă, printr-o
dispoziţie specială, decide trecerea unei moşii şi a unei mori pe Bâc rămase de
la serdarul Drace în stăpânirea mănăstirii Căpriana, în schimb „călugării să
aibă a-i muta oasele lui să le ducă să le îngroape la sfânta mănăstire şi să-i
facă pomenire din an în an după obiciaiul creştinesc”180. Prezenţa soborului de
rugători de la Căpriana în frunte cu un egumen este atestată şi în alte cărţi
domneşti din epoca fanariotă, de la Grigorie Ghica voievod din 15 mai 1730181,
în cartea domnească din 25 iulie 1760, prin care Ioan Teodor Callimachi voievod
dă „...rugătorilor noştri călugărilor de la mănăstirea Căpriana” a treia parte
din satul Şendreni182. Din anii 1753-1754 ne-a venit numele unui călugăr de la
Căpriana, Iacov, care traduce un document, iar alt monah, Chesarie, pe la
1802 termină de copiat un „Sbornic”.
Nici materialele
documentare de la răscrucea sec. XVIII-XIX nu oferă informaţii privind numărul
şi componenţa etnică a comunităţii monahale de la Căpriana. însă aceleaşi
izvoare permit să se afirme că mănăstirea, cu toate veniturile ei, era în
continuare condusă de călugări de la Zograf. Deşi în 1698 Antioh Cantemir,
închinând mănăstirea Căpriana celei de la Muntele Athos, spera, în urma acestui
pas, mănăstirea moldoveană îşi va îmbunătăţi situaţia, după cum reiese din
izvoare, de-a lungul secolului fanariot starea de lucruri nu s-a schimbat spre
bine, căci în acest răstimp nu sunt atestate anumite lucrări importante de
reparaţie sau de reconstruire a mănăstirii. Ba mai mult, nu este atestată nicio
acţiune cultural-religioasă de proporţii. în schimb, abundă informaţia de ordin
economic, de sustragere şi cheltuire nemotivată a unor importante sume băneşti.
Unii dintre monahi, în primul rând dintre cei care administrau mănăstirea şi
moşiile ei, îşi „sclipuiau” în scurtă vreme averi fabuloase, care puteau fi
transmise prin moştenire184. Toate acestea nu puteau să nu atragă atenţia atât
a înaltului cler, cât şi a unor demnitari ai Ţării Moldovei. De aceea, îndată ce deveni exarh al
Bisericii din Principatele Române (1808), Gavriil Bănulescu-Bodoni întreprinde
acţiuni energice îndreptate împotriva abuzurilor. Controalele efectuate la
Căpriana (unica aşezare monahală cu statut de mănăstire din cele 15 din spaţiul
dintre Prut şi Nistru, conform recensământului din 18 aprilie 1809 în Episcopia
Huşilor) au scos la iveală un tablou deosebit de trist: lipsa totală a unei
documentaţii adecvate privind veniturile şi cheltuielile mănăstirii, datorii
enorme faţă de creditori, furturi comise de unii călugări186, bisericile şi
alte acareturi zăceau în ruină, fiind rău afectate de trecerea anilor şi de
cutremure. într-o stare şi mai delăsată era viaţa spirituală duhovnicească de
la mănăstire. Astfel, ordinea şi canoanele monastice nu se respectau. La
primirea noilor membri în comunitatea monastică nu se făcea nicio prescripţie,
nu se respecta nici termenul de trei ani de încercare pentru cei care doreau să
primească călugăria, mulţi monahi umblau din mănăstire în mănăstire tară
binecuvântarea ierarhului, deseori la mănăstire se oploşeau oameni suspecţi,
chiar fugari din armata rusă. Despre starea deplorabilă vorbeşte şi faptul că
egumenul mănăstirii Antim refuza să se supună şi să îndeplinească dispoziţiile
înalţilor ierarhi, irosind tară socoteală veniturile mănăstirii. Sub diriguirea
frauduloasă a aceluiaşi egumen mănăstirea intrase în mari datorii. Chiar şi
pentru serbarea hramului Adormirii Maicii Domnului mănăstirea a fost nevoită,
în 1811, să împrumute 500 de lei. Pe lângă acestea, în 1812 viaţa
comunităţii monahale de la Căpriana a fost tulburată de aşezarea aici a
fostului egumen Agapie al Dobrovăţului, care „au început a răzvrăti pe părinţii
călugări, avându-l... părtaş şi pe fratele său Antonie, din carele s-au
pricinuit o mare tulburare între toţi casnicii”188.
Toate acestea l-au
determinat pe mitropolitul Gavriil să ia măsuri în vederea curmării
încălcărilor, între care şi trecerea în 1813 a Căprianei sub ascultarea Casei
Eparhiale Mitropolitane din Chişinău, dată la care află locaşui de-a dreptul
înglodat în datorii şi în ruină. Pentru a suprima aceste nereguli, mitropolitul
Gavriil emite o circulară prin care se cerea predarea la Dicasterie a
condicilor de venituri şi cheltuieli. în conformitate cu această circulară, de
acum înainte călugării nu mai puteau avea o gospodărie separată de cea a
mănăstirii şi nici nu puteau să se îndeletnicească cu creşterea vitelor, cu
lucrarea pământului sau cu negustoria, fiind opriţi de pravilele monastice. S-a
ordonat, de asemenea, să fie prezentată la Mitropolie lista călugărilor şi cea
a novicilor frăţiei, pentru o evidenţă strictă a numărului de călugări189. în
urma răsturnării de situaţie din 1813, prin acţiunile mitropolitului
Chişinăului au survenit schimbări şi în comunitatea monahală. Sunt înlăturaţi
de la conducere călugării athoniţi, dându-se prioritate celor din partea
locului. Treptat se schimbă şi componenţa etnică a rugătorilor.
În anii 1819-1820
comunitatea monahală de la Căpriana cunoaşte o perioadă de intensă activitate
în vederea reconstruirii bisericii cu hramul Adormirii şi aşezării mănăstirii
în calitate de reşedinţă de vară a mitropolitului Chişinăului. În această
perioadă este atestat arhimandritul Chirii Andrianopolitis, stins din viaţă la
5 noiembrie 1821. După cum arată inscripţia de pe piatra de mormânt, în
1819-1820 a fost „... ca un arhitect la prefacerea ca din nou a bisericii mari
din mănăstirea Chipriana” şi „namestnic (al) Mitropoliei Moldaviei”.
În primăvara anului 1821
călugării de la Căpriana sunt martorii ceremoniei de înhumare a mitropolitului
Gavriil, eveniment care scoate intr-un fel mănăstirea din monotonia ce se
stabilise aici de secole.
Pe la 1837 în
rândurile comunităţii monahale au loc alte schimbări importante, deoarece
mănăstirea este retrocedată călugărilor de la Zograf. După această dată, la
Căpriana îşi fac din nou apariţia stareţii şi monahii athoniţi. în 1839, când
mănăstirea a fost vizitată de scriitorul rus N. I. Nadejdin, la oficierea
slujbei religioase în biserică se rosteau rugăciuni în limba slavonă şi
„moldovenească” şi cântau două coruri: unul în limba greacă, iar altul -
„moldoveneşte” (româneşte). Aceasta ne face să credem că din frăţia de monahi făceau
parte în afară de moldoveni şi călugări athoniţi.
Deşi în 1873
mănăstirea Căpriana este trecută, cu toate averile ei, sub administrarea
Ministerului de Externe al Imperiului Rus, în perioada ulterioară, până la
Începutul Primului Război Mondial, călugării de la Zograf continuă să rămână la
conducerea mănăstirii. în 1888 monahul Andronic de la Căpriana este desemnat
preot în satul Ferapontievca de pe Dunăre. La 1891 îl aflăm din nou la
Căpriana, iar la 15 martie acelaşi an, el pleacă pentru un an să se închine la
Zograf. În 1890, călugării de la Căpriana Antonie de Zograf, Hristodul de
Zograf şi stareţul Grigore de Zograf au făcut donaţii în bani în folosul Societăţii
Misionare Ortodoxe din Chişinău. Tot în acelaşi an este admis ca posluşnic
Igor Tolmacev, venit de la Casa Arhierească de pe Don215, iar ieromonahul
Ilarion este transferat de la Căpriana la mănăstirea Frumoasa216. Prin
dispoziţia conducerii eparhiale din 25 octombrie 1890 sunt numiţi posluşnici la
Căpriana: Vasile Dron din Chişinău, Elisie Bivol din satul Costeşti şi Mihail
Golşa din Sucleea217, iar la 30 octombrie 1891 a decedat călugărul Avramie218.
în anul 1900 un grup de monahi de la Căpriana - Andronic, Antonie, Nicanor,
Samuil de Zograf şi stareţul Teofilact - îşi onorează cotizaţiile de membri ai
Comitetului Eparhial Chişinău al Societăţii Misionare Ortodoxe. În acelaşi
an au devenit ascultători ai mănăstirii Dumitru Salcuţan şi Alexei
Voiţiţchi220. La începutul lui 1901, după cum reiese dintr-o informaţie
prezentată instanţelor superioare de către stareţul Teofilact, comunitatea
monahală de la Căpriana includea un stareţ, 5 ieromonahi, 3 ierodiaconi, 8
monahi şi 6 posluşnici, adică 23 de persoane. Către 1905 creşte mult numărul
călugărilor de la Căpriana care făceau parte din Societatea Misionară Ortodoxă.
în afară de cei menţionaţi mai sus, către această dată îi aflăm înscrişi în
Societate pe monahii Ghenadie, Teoctist, Dometian de Zograf, Panaret de Zograf,
Teodorit de Zograf.
Intrarea Bulgariei în
război de partea alianţei germano-austriace a determinat autorităţile ţariste
să-i deporteze pe călugării bulgari de la Căpriana în provinciile din estul
imperiului. Din lista întocmită la 12 decembrie 1916 făceau parte monahii
bulgari Samuil, Nicodim, Meletie, Irinarh, Nichita, Arcadie, Daniil, precum şi
posluşnicii Hristo Diamandi, Raico Dimitriev şi Ivan Vasiliev. Tot atunci ei
au fost internaţi la Chişinău la dispoziţia Arhiepiscopiei Chişinăului şi a
Hotinului, de unde urmau să fie deportaţi. Soarta lor de mai departe rămâne
necunoscută. Conform aceleiaşi surse, la Căpriana au rămas numai monahi
moldoveni. După cum arată unele date, în aceste condiţii un număr destul de
mare de călugări bulgari originari din Basarabia, care făceau parte din
comunitatea Căprianei, au reuşit să evite deportarea, luând calea spre
mănăstirea Zograf, unde s-au stabilit pentru totdeauna. Astfel, dintr-o
informaţie privind comunitatea monahală de la Zograf aflăm că monahii Antonie,
Benedict, Pavel şi Teofil veniseră în frunte cu arhimandritul Vladimir, econom
la schitul Condriţa, dependent de mănăstirea Căpriana, aducând cu ei sume mari
de bani. Prin 1945 aceşti călugări aveau vârsta de
50-70 de ani, ceea ce însemna că pe la 1917, când părăseau Căpriana, erau
destul de tineri, încadrându-se foarte curând în viaţa monahală de la Athos.
Mai mult, arhimandritul Vladimir fu ales egumen al mănăstirii Zograf, rang pe
care în 1945 continua să-l deţină. Locul monahilor bulgari este pretins de
monahi ruşi, care ajung, treptat, să domine (până în 1918) frăţia monahală de
la Căpriana. Evenimentele ce s-au derulat în această perioadă, haosul provocat
de război, lipsa încă a unor autorităţi locale le-au dezlegat mâinile
călugărilor ruşi, care au recurs la mari abuzuri. După cum relata presa vremii,
ei au înstrăinat fără niciun drept obiecte de cult de mare valoare care
aparţineau de secole mănăstirii. între care şase cruci de argint aurite, două
evanghelii mari, îmbrăcate în argint aurit, între ele şi cea dăruită de Petru
Rareş la 1544, două potire mari aurite şi racla de argint cu sfintele moaşte
ale sfinţilor mucenici Chirie, lulita şi Gheorghe. În 1917-1918 mulţi monahi
ruşi, în frunte cu stareţii Iacob şi Pitirim de aceeaşi etnie, jefuind crunt
mănăstirea, o părăsesc. în aceste condiţii, treptat controlul asupra mănăstirii
este preluat de monahii din partea locului. Deja în 1918 frăţia monahală a
Căprianei se completează cu monahi băştinaşi: Ioachim Popa din satul Cornova,
Theodor Sârghii şi Simion Sârbu din Bravicea, judeţul Orhei, iar din judeţul Chişinău
– de fiii de ţărani Gheorghe Batâr din Horodişte, Gheorghe Clima din
Pârjolteni, judeţul Soroca, iar din satul Gura-Căinari – de Cozma Cazac, care
se aflau la ascultare în mănăstire de trei ani, toţi în vârstă de la 32 până la
45 de ani.
Ca urmare a unirii
Basarabiei cu România în 1918, biserica locală, inclusiv mănăstirea Căpriana,
trece sub cârmuirea bisericească naţională. La acea dată din frăţia monahală de
la Căpriana făceau parte 2 ieromonahi, 5 ierodiaconi, 13 monahi şi 51 de
fraţi. Consolidarea clerului băştinaş era sprijinită de arhiepiscopul
Basarabiei Gurie Grosu, care în noiembrie 1920 efectua o vizită canonică la
acest locaş sfânt. Cu această ocazie, ierarhul l-a ridicat la rang de
arhimandrit pe egumenul Natanail Rotaru şi a tuns în călugărie alţi doi
fraţi. Către 1924
comunitatea monahală a Căprianei era alcătuită din 37 de monahi şi 60 de
fraţi.
Evenimentele legate
de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi răpirea Basarabiei s-au
răsfrânt negativ şi asupra stării economice şi componenţei frăţiei de monahi.
Astfel, conform unor date statistice din 8 decembrie 1943, aceasta se
caracteriza prin următorii indici numerici: „călugări - 42, fraţi - 10”.
Alte informaţii
statistice privitoare la comunitatea mănăstirii datează din perioada
postbelică. Astfel, în 1945 aici erau 43 de monahi, iar în 1949 - 62 de
fraţi şi ascultători. La 1 ianuarie 1951, în documentele oficiale sunt
atestaţi 47 de monahi şi 18 ascultători238. Dintr-o altă informaţie oficială
din acelaşi an239 privitoare la mănăstirile de bărbaţi din Eparhia Chişinăului
aflăm alte date privind structura de vârstă a comunităţii de la Căpriana.
Astfel, vârsta celor 65 de monahi şi ascultători varia: între 18-30 de ani (1);
între 30-40 de ani (5); între 40-50 de ani (15); între 50-60 de ani (13); între
60-70 de ani (12); mai mult de 70 (17); mai mult de 80 (2).
Dintr-o scrisoare a
episcopului Nektarie din 1951 aflăm că monahul Ardalion Madan de la Căpriana a
plecat într-o direcţie necunoscută, pierzându-i-se urma240. Precum reiese
dintr-un raport oficial din 18 iulie 1952, se arată că, la închiderea
mănăstirii Hârjauca, 3 monahi din acest locaş au trecut benevol la Căpriana241,
iar din mănăstirea Curchi, conform rapoartelor din 29 octombrie 1953242 şi din
18 noiembrie 1953, au trecut alţi 18 monahi. Ulterior, până la închiderea
mănăstirii Căpriana, în 1962, aici şi-au găsit loc de sălăşluire şi monahi
pribegi din alte mănăstiri, persecutaţi de autorităţi, cum ar fi cazul
ieromonahului Averchie (Mereuţa Avxentii)243 sau a lui Epifan Vremere244, care
s-au stabilit la Căpriana în 1953 şi, respectiv, în 1954. In octombrie 1957, la
mănăstire trăiau 57 de călugări.
Către 7 iulie 1959 autorităţile au reuşit să închidă 5 mănăstiri, ale căror monahi urmau, o parte,
să se întoarcă la viaţa laică şi să fie angajaţi „în câmpul muncii”, iar alţii
erau repartizaţi pe la mănăstirile nelichidate, între care şi Căpriana, unde au
venit trei monahi de la Suruceni şi trei de la Ţigăneşti”, rămânând să
activeze, dar de data aceasta în condiţii deosebit de restrânse. Conform unor
informaţii oficiale din 12 decembrie 1959, mănăstirile rămase au fost supuse
la impozite deosebit de grele nu numai pe venit, dar şi pentru arenda
imobilelor naţionalizate de stat şi primite în folosinţă.
Destinul monahilor
care au părăsit mănăstirea rămâne în mare parte necunoscut, mulţi dintre ei au
pribegit, rămânând neajutoraţi pe drumuri. Ba mai mult, precum reiese din
corespondenţa episcopului Nektarie cu patriarhul Aleksie, acesta din urmă,
într-o scrisoare din 12 noiembrie 1962, solicită să fie ţinută evidenţa
călugărilor plecaţi de la Căpriana, să le fie interzisă oficierea serviciului
divin şi să fie încadraţi în câmpul muncii.
Astfel, din ultimii
ani de până la închiderea mănăstirii de către autorităţile sovietice posedăm
următoarele informaţii privind comunitatea monahală de la Căpriana: în 1958
aici erau atestaţi 55 de rugători252, în 1959, 1961 -8 1 255 - 91 de monahi de
toate categoriile, 13 erau egumeni, iar unul era schiegumen254 (călugăr în
treapta de schimă), iar în anul lichidării mănăstirii, în 1962, erau adăpostiţi
84 de călugări255. Creşterea numerică a comunităţii de la Căpriana în ultimii
ani de funcţionare a locaşului se explică prin faptul că în perioada indicată
existau doar trei mănăstiri de călugări din cele şapte câte activau odinioară
în toată Eparhia Chişinăului. Mulţi monahi şi ascultători de la mănăstirile
lichidate şi-au găsit refugiu pentru scurt timp la mănăstirea Căpriana. Chiar
în 1962 la Căpriana se stabilesc 21 de monahi veniţi după închiderea mănăstirii
Hârbovăţ.
Pe parcursul anilor
1945-1962, după cum reiese din unele surse documentare, autorităţile sovietice
au supus comunităţile monahale, inclusiv pe cea de la Căpriana, unor restricţii
şi hărţuieli rigide, care în ultimă instanţă urmăreau discreditarea monahilor
şi a mănăstirii in scopul limitării şi micşorării continue a numărului de
rugători, până la lichidare. Atât conducerea mănăstirii, cât şi călugării de
rând erau învinuiţi permanent de încălcarea legislaţiei sovietice cu privire la
culte. Interdicţiile şi învinuirile de tot felul din partea autorităţilor
deveniseră un fenomen obişnuit. Se recurgea la diferite şiretlicuri şi pentru a
nu admite stabilirea unor tineri la mănăstire. De asemenea, se făcea în fel şi
chip ca să izoleze mănăstirea, comunitatea monahală de credincioşii din satele
din împrejurimi, era
interzisă oficierea ritualurilor religioase pe la casele creştinilor. Deseori
călugării erau impuşi să facă declaraţii organelor de stat privitoare la
respectarea prescripţiilor autorităţilor de stat şi de partid. Asemenea
declaraţii au fost siliţi să semneze călugării Vitalie Clim, Ilarion
Sârbulenco, Pantelimon Mârza şi egumenul Evghenie Adam.
În 1962, odată cu
închiderea abuzivă a mănăstirii, este lichidată şi comunitatea monahală.
Conform dispoziţiilor autorităţilor sovietice, foştii monahi şi ascultători
urmau să se retragă la baştină259, unde li se interzicea categoric oficierea
slujbei religioase, ei urmând să se încadreze în câmpul muncii. în
continuare, foştii monahi erau urmăriţi de autorităţi, fiind suspectaţi şi
deseori nu li se încredinţa un loc de muncă. Unul din călugării Căprianei,
părintele Varahil, a mai slujit câţiva ani în parohiile din Susleni şi din Gura
Galbenei, apoi 15 ani a trăit într-o mănăstire din Odesa261. Această
împrejurare l-a determinat, de exemplu, pe fostul călugăr de la Căpriana Vasile
Sava Bernic să se adreseze la 7 decembrie 1964 autorităţilor republicane de a i
se elibera un certificat prin care se autentifica faptul că nu s-a făcut
vinovat cu nimic şi în acelaşi timp cere o recomandare pentru a obţine mai
lesne un loc de muncă. Fostul călugăr de la Căpriana Apolinarii Macrinici
(1902-1980), fost egumen al Dobruşei (1949), sălăşluind la mănăstirea Ţigăneşti
până în 1959, la închidere este transferat la Căpriana, unde s-a aflat până în
1962, adică până la lichidarea ei, ca după această dată să locuiască în
Chişinău, la rudele sale263. Averchie Mereuţă (1892-1979) din 1920 a intrat la
mănăstirea Bocancea în calitate de posluşnic, acolo s-a călugărit, devenind
ieromonah şi aflându-se până la închiderea mănăstirii în 1947, din 1959 până în
1962 a fost sălăşluitor la Căpriana, după care a trăit în satul Bilicenii
Vechi264. însă soarta de mai departe a marii majorităţi a foştilor slujitori de
la Căpriana rămâne necunoscută, astfel încât redeschiderea mănăstirii in 1989
şi refacerea comunităţii monahale a Căprianei se face de fapt fără participarea
foştilor călugări. Aceasta ne determină să credem că soarta lor in acest
răstimp nu a fost uşoară şi că doar foarte puţini dintre ei au ajuns, probabil,
la fericita zi de redeschidere a mănăstirii. Astăzi mănăstirea numără 25 de
călugări.
DOMENIUL MĂNĂSTIRII
CĂPRIANA
La fel ca şi alte
mănăstiri din Moldova, Căpriana devine încă din sec. XV-XVI un mare proprietar
de moşii şi alte averi mobile şi imobile. Principala sursă de creştere a
domeniului mănăstirii, mai ales în sec. XV-XVII, au fost donaţiile din partea
unor voievozi, apoi a unor reprezentanţi ai păturilor avute şi, în primul rând,
ai boierimii. La începuturile sale, mănăstirea apăru în aşa-numita poiană a lui
Chiprian, situată la obârşia râuleţului Vişnevăţ, precum şi în preajma unor
mici proprietăţi, care aparţinuseră odinioară fie lui Chiprian, fie domeniului
domnesc. Este probabil ca şi Alexandru cel Bun, sprijinind osârdia părintelui
Chiprian în vederea întemeierii unei mănăstiri în acest spaţiu, a venit şi el
cu unele donaţii, fie către Chiprian, fie, nemijlocit, către mănăstirea
nou-întemeiată. Pe cât se pare, în acelaşi perimetru geografic, se prea poate
la hotar cu modesta moşie a mănăstirii proaspăt zidite de la izvoarele
Vişnevăţului, avea anumite proprietăţi funciare chiar una dintre soţiile lui
Alexandru cel Bun, căci în desemnarea hotarelor altor moşii din preajmă pe la
1429 se vorbeşte şi de „hotarul cnea-ghinei”. După cum se admite şi de
cercetători, aceasta ar fi Marena doamna, căreia, printr-o carte domnească de
la 25 aprilie 1429, Alexandru cel Bun îi dă şi alte proprietăţi imobile din
zonă, inclusiv mănăstirea Căpriana cu toate averile sale „soţiei noastre,
Cneaghinei Marena, mănăstirea Vişnevăţ, unde este egumenul Chiprian, ca să-i
fie ei uric, cu tot venitul şi cu toate folosinţele care ascultă de această
mănăstire, ei, şi copiilor ei, iubitului nostru Petru şi altor fii şi fiice
a(le) noastre, care vor fi din Cneaghina Marena, şi copiilor lor, şi nepoţilor
lor, şi strănepoţilor lor şi răsstrănepoţilor lor, neclintit şi nemişcat
niciodată, în veci.” În baza celor arătate până aici, putem afirma că,
pentru a fi întemeiată mănăstirea, Alexandru cel Bun a delimitat o bucată din
domeniul domnesc situat în această parte a ţării, pe care se efectuau anumite
activităţi economice şi care aducea anumite venituri. Anume moşia în cauză, din
domeniul domnesc, al cărui hotar, precum am văzut, nu este arătat exact,
împreună cu poiana lui Chiprian au constituit averile iniţiale ale mănăstirii
de la Vişnevăţ. Prin actul din 25 aprilie 1429 mănăstirea, cu întreaga avere şi
veniturile sale, este dată cneaghinei Marena şi urmaşilor ei. După cum reiese
din actele ce poartă data de 1 aprilie 1470, după 1429 în averile şi statutul
mănăstirii nu au avut loc schimbări esenţiale. După încetarea din viaţă a
Marenei doamna, mănăstirea cu averi şi venituri a trecut în stăpânirea fiicei
sale Chiajna, care, în scurtă vreme după ce nepotul ei Ştefan cel Mare, prin
cartea domnească de la 1470, a transmis mănăstirea Vişnevăţ în subordinea celei
de la Neamţ, a insistat ca o parte din averile mănăstirii pe care ea le-a avut
drept moştenire de la mamă-sa, Marena doamna, să fie date mănăstirii Neamţ din
partea ei. Aceasta s-a întâmplat la 7 mai 1470, în conformitate cu hrisovul
domnesc dat de cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare. În act sunt indicate
în linii mari aceleaşi averi enumerate în actul de danie din 1429 al lui Alexandru
cel Bun, averi din care urma să fie oferită mănăstirii
Neamţ, în numele Chiajnei, „prisaca lui Chiprian la Botne”. Din descrierea
hotarului prisăcii putem conchide că era vorba de o avere imobilă destul de
întinsă: „iar hotarul acestei prisăci să fie începând din jos, de unde cade
Molovateţul în Vişnevăţ, apoi în sus de Vişnevăţ, până la obârşie, şi poienele
de la obârşia Vişnevăţului, toate până la hotarul cneghinei, iar de la
mănăstire drept la Târnauca, apoi peste Târnauca, drept la Cârlani, înapoi la
hotarul cneghinei”. Astfel, atât mănăstirea de la Vişnevăţ, cât şi fostele
ei averi, împreună cu cele ale lui Chiprian, primul egumen al mănăstirii, au
fost transmise de Chiajna sub stăpânirea mănăstirii Neamţ.
Din izvoarele care
s-au păstrat nu putem şti cu certitudine cât timp s-a perpetuat această stare
de lucruri, dar pe la 1544-1545, după cum se subînţelege din inscripţia lui
Petru Rareş şi a Elenei doamna, mănăstirea Căpriana capătă, se prea poate prin
gestul aceluiaşi fiu al lui Ştefan cel Mare, statut de mănăstire aparte,
stăpânind toate averile de altădată. Dacă în privinţa reconstruirii bisericii
mănăstirii Căpriana de către Petru Rareş se cunosc date destul de verosimile,
apoi referitor la unele danii de moşii sau de alte averi imobile tăcute de
Petru Rareş nu posedăm informaţii sigure. De exemplu, s-a păstrat prin copii
târzii o carte de hotărnicie de la Petru Rareş, care ar fi fost întocmită pe la
1544-1545, prin care se desemna hotarul unei deosebit de vaste moşii, care ar
fi aparţinut mănăstirii Căpriana. Această carte de hotărnicie cuprinde un număr
considerabil de moşii, inclusiv dintre cele care ulterior într-adevăr se vor
afla în stăpânirea mănăstirii Căpriana. La o examinare mai atentă a acestei
hotarnice pe care o cunoaştem după o copie (suret) din 20 mai 1852267, putem
conchide cu uşurinţă că ea nu are analogie cu niciun act domnesc din epoca lui
Petru Rareş şi din sec. XVI în general. Cel puţin din acest considerent putem
afirma cu certitudine că este vorba de un fals. Este interesant să menţionăm că
mistificarea la o dată anterioară, la 13 mai 1812, a fost demonstrată cu lux de
amănunte de către inginerul hotarnic Constantin Catargiu268. Prin urmare, acest
document nu poate servi drept temei pentru a găsi un răspuns la întrebarea dacă
Petru Rareş a dăruit proprietăţi imobile mănăstirii Căpriana.
Mai sigură ne pare
informaţia privind o bogată danie de multe moşii date mănăstirii Căpriana de
Alexandru Lăpuşneanu. Este vorba de o carte domnească din 11 aprilie 1560 (după
alţi editori -1552 (7060), 1559), păstrată după un suret din 1753-1754, făcut
de călugărul Iacov de la mănăstirea Căpriana, după care ulterior s-au făcut
alte copii. Conform acestui document, Alexandru Lăpuşneanu întăreşte şi
transmite mănăstirii Căpriana moşiile „Lozova, şi Miclăuşenii, şi Părjoltenii,
şi Oneştii, şi Sadova, şi Bălicenii, şi Lucenii, şi Vornicenii, şi Dumenii, şi
Glăvăşănii, şi Breţişcanii, şi Zăpenii, şi în jos Purcarii, la fântâna
Purcarilor, şi cu un iezăr şi toate gârlele Fătului, şi Fincova, şi Pepelii,
unde cade în balta Copanca, şi toate părţile satului Popăuţii, şi Alexinţii, şi
vadul Ciorăştii, şi trei fălci de vie la Cotnari... Iar hotarul acestor mai sus
scrise sate, ca să fie a tuturor satelor, cu iazuri şi cu mori, pe unde vor fi
locurile, şi după a sale vechi hotară, pe unde din veci au umblat.”269 Pe
parcursul unei îndelungate perioade, până în primele decenii ale sec. XX,
aceste moşii au figurat aproape permanent în documente ca aparţinând mănăstirii
Căpriana. Unele dintre moşii sau unele părţi ale lor, precum şi alte averi
imobile, cum ar fi mori, vii, iazuri, păduri, dar şi sălaşe de ţigani, au
devenit proprietate mănăstirească prin bunăvoinţa altor donatori, iar Alexandru
Lăpuşneanu şi alţi domni care au urcat ulterior pe tronul Ţării Moldovei nu au
făcut altceva decât să reîntărească prin cărţi domneşti apartenenţa lor la
domeniul mănăstirii Căpriana. Un exemplu grăitor în această privinţă ni se pare
a fi satul Alexinţi, care, la o dată anterioară lui 11 aprilie 1560, a fost
dăruit mănăstirii Căpriana de către Maria, fiica lui Spancioc270, iar Alexandru
Lăpuşneanu dăruind locaşului, la 1560, alături de alte sate şi „Alexinţii” nu
făcea altceva decât să confirme dania făcută de fiica unui boier. Drept
recunoştinţă, donatoarea a fost înmormântată la Căpriana. Această proprietate a
fost reconfirmată ulterior şi de alţi voievozi din a doua jumătate a sec. XVI –
începutul sec. XVII, după cum reiese dintr-un act de întărire al lui Radu
Mihnea voievod, din 12 ianuarie 1617271, precum şi din cel de la Miron
Barnovschi din 1626/1627, în care se delimitează şi hotarul satului Popăuţi272.
Pe la mijlocul sec. XVII stăpânirile mănăstirii Căpriana erau în continuare
destul de mari, căci după cum rezultă dintr-un zapis privind hotarele satului
Bostancea, ţinutul Orheiului, acestea aveau hotar comun pe un segment al lor cu
una din moşiile mănăstirii Căpriana.
După cum arată
izvoarele ulterioare, pe moşiile mănăstirii se constată totuşi o situaţie
destul de grea, deşi unii domni, Alexandru Coconul, Eustratire Dabija, fac
scutiri de dări pentru unii locuitori ai satelor mănăstireşti. De exemplu, în
cartea domnească dată de Eustratie Dabija la 16 ianuarie 1662 se arată că „...
venit-au ... călugării de la sfânta mănăstire numită Căpriana unde este hramul
Adormirii... şi plânsu-s-au cu mare jale că sfânta mănăstire a ajuns la sărăcii
şi lipsă şi toate satele pe care le-a avut sfânta mănăstire s-au pustiit şi nu
are nici un sat cu oameni”. Prin acelaşi act voievodul încearcă să ajute mănăstirea,
de aceea „miluit-am..., întărit-am şi dat-am slobozenie faţă de o selişte a
sfântei mănăstiri numită Popăuţi... care fusese pusteită de mulţi ani, şi pe
oamenii care se ocupă acolo
pe acea selişte ertatu-i-a domnia mea din acei treizeci de oameni, cu casele de
orice gloabe, de şugubină, de zloţi, de taleri şi cele mai mărunte angarale,
câte vor fi în ţara domniei mele, să nu dea nimic în vecii vecilor, ci să fie
numai pentru trebuinţa sfântei mănăstiri, şi să facă acei oameni moară... pe
gârla Ciorna...”.
Informaţii deosebit
de preţioase privind averile şi veniturile mănăstirii Căpriana, care de altfel
erau rău administrate de călugării din partea locului, descoperim şi în actul
de la 30 ianuarie 1698 al lui Antioh Cantemir voievod, prin care acesta inchină
Căpriana mănăstirii Zograf de la Muntele Athos. în acest document, printre
altele, se arată că mănăstirea moldovenească se închină „...cu toate ocinile
date de ctitori, cu sate şi cu vecini, care vor fi ai mănăstirii, şi cu vii, şi
cu vecinii bisericeşti, şi de casă, şi cu ţigani, şi cu iezături, şi cu mori,
şi cu iazuri, adică bălţi cu peşte, şi cu grădini, şi cu prisacă, şi cu tot
venitul, cu vite, şi cu alte dobitoace, şi cu tot venitul din câmp şi din
pădure, şi de peste tot, de unde vor avea privilegii şi documente, şi de la
alţi sfântrăposaţi domni ai Moldovei...”275. Aceste bunuri şi venituri ale
Căprianei urmau să fie administrate de „egumenii, şi ieromonahii, şi
arhidiaconii, şi călugării” veniţi în acest scop de la Muntele Athos. Pe parcursul
sec. XVIII, averile mănăstirii Căpriana au continuat să crească. Aşa, de
exemplu, la 20 februarie 1711 Ion Bedraga dăruieşte „mănăstirii Căpriana partea
sa din sat din Şendreni ot ţinut Iaşi”’77, iar la 9 mai 1725 mănăstirea obţine,
prin uricul de la Mihai Racoviţă, o moşie şi o moară pe Bâc lângă Chişinău
(satul Vister-niceni - n.n.), care rămăsese fără stăpân, după moartea
serdarului Drace77*. însă mănăstirea fu nevoită ulterior să cedeze o jumătate
din această moşie, deoarece aparţinea lui Nicolae Lozinschi postelnicul274.
Această împărţeală a continuat să fie recunoscută şi mai târziu, când prin
actul de la 3 decembrie 1772280 se stabileşte că satul Visterniceni este
stăpânit în comun de mănăstire şi de Constantin Râşcanu vornicul. în 1779 un grup
de proprietari „au dat şi-au dăruit ... sfintei mănăstiri Căpriana.... ocina
Şendreni..., partea lor ...cu vad de moară şi iazuri, şi cu pomi din câmpu cu
ţarină, şi din păduri, şi cu tot venitul ce să va alege... pentru pomenirea
noastră şi a părinţilor noştri din an în an”. La 20 iunie 1780 exemplul lor
este urmat de Vasile Triboiu, care dăruieşte partea sa de ocină din satul
Şendreni, „parte din bătrânul Săbor”. Pe apele pâraielor şi râuleţelor ce
străbăteau moşiile mănăstirii erau construite mori, care şi ele îi aduceau
anumite venituri. Nu rareori mănăstirea încheia înţelegeri cu persoane
particulare în vederea construcţiei şi exploatării în comun a morilor.
În timpul războaielor
ruso-turce din sec. XVIII, când armatele ţariste se aflau pe teritoriul Ţării
Moldovei, egumenii Căprianei, pentru a-şi asigura stabilitatea şi drepturile
asupra averilor mănăstireşti, se adresau comandanţilor ruşi cu rugămintea de a
li se recunoaşte privilegiile. În 1772, bunăoară, mănăstirea reuşeşte să
obţină de la comandantul armatei ruse, contele P. A. Rumeanţev, un document
prin care mănăstirii i se recunosc drepturile şi privilegiile pe care le
deţinea de la voievozii Ţării Moldovei, cu începere de la Alexandru
Lăpuşneanu iar în 1773, probabil la rugămintea egumenului, contele
recunoaşte apartenenţa satului Purcari şi a lacului din apropiere Corceval la
domeniul Căprianei286. în scurtă vreme, printr-o dispoziţie a comandantului
militar al oraşului Bender, colonelul Robinder scuteşte de impozite acest sat
în folosul locaşului.
Conform
recensământului din anii 1772-1773, efectuat în Ţara Moldovei de autorităţile
ţariste, mănăstirea Căpriana avea în stăpânire moşiile satelor Ciorna
(probabil, satul Alexinţi pe Pârâul Negru sau Cernavoda) cu 15 persoane (capi
de familie, contribuabili); Buda – 13; doreşti – 24; Pârjolteni - 26; Horodişte
– 41; Sadova – 26; Micleuşeni - 27; Lozova – 64; Vorniceni – 42; Malcoci – 4;
Scoreni – 16; Căpriana –16; Condriţa – 5288. Aceste date confirmă că moşiile
sus-numite au continuat să rămână fără nicio schimbare în stăpânirea mănăstirii
Căpriana.
Din alte izvoare din
aceeaşi perioadă mai aflăm că mănăstirea Căpriana, în afară de sate şi mori,
mai avea şi un număr considerabil de stupi. De exemplu, în 1772 mănăstirea
intră în urma unui schimb în posesia a „o sută de mătci”, iar în 1773
locaşul este scutit de impozite pe 500 de stupi. în plus, mănăstirea avea la
acea dată 500 de oi şi suprafeţe considerabile cu viţă-de-vie. Despre
aceasta aflăm indirect dintr-un document ieşit din cancelaria de campanie a lui
P. A. Rumeanţev, prin care mănăstirea era scutită de dări de pe 1000 de vedre
de vin.
După cum reiese din
izvoare, mănăstirea avea pe moşiile sale câmpuri arabile, vii, livezi, păduri,
fâneţe, care erau lucrate şi îngrijite de către populaţia dependentă de
mănăstire din satele ce-i aparţineau, fiind vorba de aşa-numiţii „vecini”
menţionaţi în cartea domnească din 30 ianuarie 1698 de la Antioh Cantemir.
Aceştia din urmă plăteau în folosul mănăstirii zeciuiala bisericească,
îndeplineau diferite prestaţii în muncă pe întreg parcursul anului agricol. în
afară de aceasta, după cum arată datele recensământului din 1772-1773, la
1774292 mănăstirea Căpriana mai avea şi un număr de scutelnici, care plăteau
impozitele cuvenite mănăstirii, fiind în schimb scutiţi de astfel de îndatoriri
faţă de stat.
Sursele istorice ne
mai informează că mănăstirea Căpriana a deţinut din timpurile cele mai vechi în
proprietate şi sălaşe de ţigani robi, care practicau pe lângă locaşul sfânt
diverse îndeletniciri, mai cu seamă meşteşugăreşti. Astfel, la 20 iulie 1763
este atestat un ţigan cizmar, la 13 noiembrie 1803 un căldărar ş. a. în
octombrie 1812 mănăstirea Căpriana poseda 20 de sălaşe de ţigani, 30 ţigani
robi şi 6 breslaşi (adică meşteşugari -n.n.)293. Prezenţa acestora la mănăstire
este atestată în documentele din 17 ianuarie 1660, 28 mai 1667, 1 iulie 1724, 5
martie 1755, 20 decembrie 1780, 13 noiembrie 1803 ş.a.294. Ca şi prin alte
mănăstiri, ţiganii de la Căpriana provin din donaţiile voievozilor şi
boierilor, alături de alte proprietăţi dăruite mănăstirii. Aşa, de exemplu,
Nastasia dăruieşte la 20 decembrie 1780 Căprianei cinci ţigani pentru pomenirea
sufletului soţului ei.
Din ultimele decenii
ale sec. XVIII şi începutul sec. XIX există un şir de documente, din care se
vede că mănăstirea încearcă noi forme de valorificare şi administrare a
averilor cu scopul de a obţine tot mai multe venituri. Astfel, sunt date în
arendă locuri şi vaduri unor persoane particulare, care urmau să construiască
mori, iar veniturile să fie împărţite. Uneori mănăstirea ia împrumuturi
băneşti, dă în arendă suprafeţe de pădure, deschide dughene, crâşme şi case pe
la târguri, în special la Chişinău.
Pe la 1811-1812, în
afară de moşiile menţionate mai sus, mănăstirea poseda „3 vii, 8 mori în Bâc,
Işnovăţ şi Ciorna, crâşme, unelte, vite, 300 stupi, nutreţ, 2 case în Chişinău
şi vin”. Toate moşiile cu averile lor, ce aparţineau mănăstirii, erau
administrate de vechili, selectaţi de egumen atât din rândurile mirenilor, cât
şi din rândurile clerului mănăstiresc. Bunăoară, pe la 1753 vechil din partea
mănăstirii la moşia Ciorăşti era monahul Daniil Mihnea, iar pe la 1821 era
ieromonahul Calist, vechil al moşiei Sineşti (parte a mănăstirii) figura pe
la 1817 un mirean pe nume Constantin Sterpu299, în Pănăşeşti pe la 1823
vechilul se numea loniţă Zâgăreanu, şi el un laic.
După unele date,
către începutul sec. XIX moşiile îi aduceau mănăstirii un venit de circa 16000
lei pe an, dintre care cea mai mare parte trebuia trimisă la Zograf. Pe timpul
stăreţiei egumenului Antim (1805-1811), după cum s-a constatat, au fost comise
mari abuzuri. La efectuarea unor controale s-a dovedit că lipsesc documentele
necesare care ar dovedi cum s-au cheltuit veniturile mănăstirii. în plus, în
aceşti ani mănăstirea a luat credite în valoare de alte 16000 de lei, cărora de
asemenea li s-a pierdut urma. În 1813, prin eforturile mitropolitului
Gavriil Bănulescu-Bodoni aceste abuzuri au fost curmate. Mai mult, mănăstirea
Căpriana, cu toate averile şi veniturile ei, a fost trecută, cu sprijinul
coroanei ruse şi al Sfântului Sinod din Sankt Petersburg, din subordinea mănăstirii
Zograf în cea a Casei Arhiereşti din Chişinău. După această dată, mănăstirea
Zograf trebuia să încaseze doar embaticul anual stabilit în sumă de 1 500 de
lei. Ulterior însă călugării de la Muntele Athos, în urma mai multor demersuri
către ţar, au obţinut majorarea embaticului provenit din veniturile mănăstirii
Căpriana până la 4500 de lei anual şi mai mult.
După 1813, precum
atestă izvoarele documentare, veniturile şi cheltuielile mănăstirii Căpriana au
fost supuse unui control mai riguros din partea Arhiepiscopiei Chi-şinăului şi
Hotinului. De astă dată mănăstirea Căpriana, moşiile şi veniturile acesteia au
început să fie administrate de monahi băştinaşi. Aceste măsuri au permis
mănăstirii să întoarcă toate datoriile creditorilor, iar prin 1819-1820 să
efectueze lucrări de proporţii în vederea reconstruirii mănăstirii şi mai ales
a bisericii Adormirea Maicii Domnului, lucrări care necesitau mijloace
financiare considerabile.
Una din măsurile
principale care avea drept scop îmbunătăţirea administrării averilor
mănăstireşti după 1813 a fost utilizarea pe larg a arendei. Astfel, pe parcurs
de câteva decenii au fost date în arendă majoritatea moşiilor mănăstireşti
(Todireşti, Lozova, Şendreni, Scoreni, Căpriana, Ciobanca, Ciorăşti, Pârjolteni
ş.a.). De asemenea, erau date în arendă sectoare de pădure, mori, părţi şi
chiar moşii întregi303. De exemplu, la 15 octombrie 1870 se încheie un contract
de dare în arendă a moşiei satelor Căpriana şi Ciobanca, cu excepţia
suprafeţelor de pădure şi a unor posesiuni mănăstireşti, între mănăstirea
Căpriana (în persoana egumenului Cozma), pe de o parte, şi Eftimie Stepanov, pe
de altă parte, pe un termen de 5 ani (1871-1875). Arendatorul se obliga să dea
în schimb mănăstirii 10 chile de grâu, 10 chile de orz şi 15
stoguri de fân, în valoare totală de 1 455 ruble. Iar dijma de la „nadelurile”
(loturile) ţărăneşti, în valoare de 3 121 ruble 20 copeici, 11 va reveni arendatorului. Dintre
moşiile Căprianei o parte (Pârjolteni, Horodişte, Scoreni şi Ciorăşti) au fost
împărţite drept loturi la 278 gospodării ţărăneşti, care însumau 1 386
desetine, 1 302 stânjeni.
Conform catagrafiei
din 1817, mănăstirii Căpriana îi aparţineau moşiile Horodişte, cu 85
gospodării; Sadova – 101; Pârjolteni – 63, Oneşti – 19, Buda – 20, Ciorăşti –
83, Căpriana – 57, Scoreni –- 55, Malcoci – 33, Micleuşeni – 55, Lozova – 129,
Vorniceni – 112 gospodării ţărăneşti. Conform unui contract de arendă din
1835, mănăstirii Căpriana îi mai aparţineau şi satele Popăuţi şi Parcani.
Ulterior, pe parcursul aceluiaşi secol, mănăstirea Căpriana intră în stăpânirea
altor moşii. După cum se arată într-un document din 1873, mănăstirii îi mai
aparţineau moşiile Şendreni, Todireşti (judeţul Tighina), Antonovca (judeţul
Cetatea Albă), Baurci-Moldoveni (judeţul Ismail). După calculele lui Mitrofan
Purişchevici, către 1873 întregul domeniu funciar al mănăstirii Căpriana număra
în totalitate 49 896 desetine.
Nu rareori între
mănăstire şi proprietarii (moşieri, răzeşi, ţărani) din vecinătate izbucneau
neînţelegeri în privinţa identificării hotarului, unii ţărani intrau pe
păşunile mănăstirii, tăiau ilicit pădurea, dădeau foc fânului, aducând pagube
economiei mănăstireşti309. Iată de ce adeseori mănăstirea apela la autorităţile
de stat în vederea redelimitării hotarelor310 diferitor moşii ce îi aparţineau,
iar câteodată apela şi la judecată.
La 6 martie 1837,
în urma unor demersuri repetate pe lângă guvernul ţarist şi Sfântul Sinod al
Bisericii Ruse, călugării de la mănăstirea Zograf, în baza actului de închinare
din 1698 al lui Antioh Cantemir, reuşesc să-şi restabilească drepturile şi
controlul asupra mănăstirii Căpriana şi asupra întregului ei domeniu. Astfel,
începând din 1837 şi până în 1873, mănăstirea şi veniturile ei sunt
administrate de călugări veniţi de la Muntele Athos. Nu este întâmplător că în
această perioadă (ca şi altădată) cea mai mare parte a profiturilor lua din nou
calea spre mănăstirea Zograf. După cum menţiona un contemporan pe la 1848,
mănăstirea Căpriana continua să stăpânească satele arătate mai sus, ale căror
moşii aveau „12850 desetine de pământ arabil şi 27 100 desetine de păduri cu arbori
deosebit de preţioşi”.
În izvoarele aflate
la dispoziţia noastră nu posedăm decât informaţii disparate în privinţa
destinului de mai departe al veniturilor Căprianei din perioada de subordonare
faţă de călugării de la Zograf. Prin anii ’60-’70 ai sec. XIX mănăstirea
Căpriana acorda ajutoare foştilor ei călugări bulgari, ajunşi episcopi în
teritoriile populate de bulgari în Imperiul Otoman, pentru studiile tinerilor
bulgari în şcolile din Imperiul Rus şi pentru susţinerea activităţii literare
şi cărturăreşti a unor tipografii şi a unor intelectuali bulgari314. Conform
datelor din 1870, mănăstirea Zograf stăpânea în Basarabia 50000 ha de pământ al
Căprianei, precum şi 400 000 ruble păstrate într-o bancă din Sankt
Petersburg. Soarta acestor bani rămâne necunoscută până în prezent.
La 9 martie 1873
statutul mănăstirii Căpriana se schimbă din nou. De astă dată, prin înalta
poruncă imperială toate bunurile mănăstirilor închinate locurilor sfinte,
inclusiv cele ale Căprianei, sunt transmise sub cârmuirea Ministerului
Afacerilor Externe al Imperiului Rus, în acelaşi an moşiile satelor Căpriana
şi Ciobanca sunt trecute din stăpânirea mănăstirii Căpriana în subordonarea
Direcţiei de administrare a bunurilor statului din guberniile Herson şi
Basarabia, iar veniturile lor
urmau să fie depuse
în secţia Chişinău a Băncii de Stat a Rusiei. Pentru a ne face o impresie
mai amplă despre bogatele moşii ale Căprianei, vom cita unele date concrete din
actul de transmitere a averilor moşiilor Căpriana şi Ciobanca instanţelor
nominalizate mai sus. Astfel, în 1873, aceste două moşii aveau în posesie
„Toată suprafaţa pământurilor moşiei – 7921 d(esetine) 2202 s(tânjeni),
inclusiv: a) pământ arabil şi fâneţe – 518 d. 1017 s.; b) nadeluri ţărăneşti –
1 249 d. 816 s.; c) păduri - 6 037 d. 500 s.; d) livezi şi vii – 35 d. 1 356
s.; e) suprafeţe necultivate – 44 d. 2245 s. Din pământul rămas din terenurile
ţărăneşti se trec în folosinţa posesorului 454 d. şi 1 708 s., iar restul
pământului - în folosinţa mănăstirii, inclusiv 2 livezi, 2 mori de apă, 2
stâni, 4 vii şi pământul bisericesc - 36 d. 1068 s.”3,8 Alte moşii la 3 şi 7
septembrie 1873 au fost vândute la mezat: Parcani şi Popăuţi 586 desetine cu 4
500 ruble; Scoreni 389 desetine cu 2 705 ruble şi Horodişte 201 desetine cu 970
ruble319.
Astfel, din
informaţiile citate se poate observa că până în anul 1873 mănăstirea Căpriana
poseda un domeniu funciar impresionant, alcătuit din moşii întinse, de zeci de
mii de hectare de terenuri arabile, livezi, vii, păşuni, fâneţe, păduri,
iazuri, precum şi alte averi imobile, cum ar fi construcţiile de diversă
destinaţie din incinta mănăstirii şi din preajma ei, apoi mai multe mori, case,
cârciumi, dughene, stâne, prisăci etc. Mănăstirea mai avea în proprietate
numeroase cirezi de vite, turme de oi etc. Toate aceste avuţii aduceau
mănăstirii venituri deosebit de mari, care numărau zeci şi zeci de mii de ruble
în aur anual. Imensele profituri ale mănăstirii Căpriana trezeau permanent
„interesul” diferitor părţi, cum ar fi mănăstirea Zograf, pe de o parte, şi
Casa Arhierească, pe de altă parte, apoi coroana rusă, prin intermediul
instituţiilor sale de stat (Ministerul Afacerilor Externe, Fondul proprietăţii
de stat ş.a.), moşieri, arendatori ş.a., care într-un fel sau altul încercau să
obţină controlul asupra unor moşii ale domeniului mănăstiresc, precum şi asupra
veniturilor provenite din activităţile economice şi de afaceri ale mănăstirii
în general.
Din 1873 situaţia
economică a mănăstirii Căpriana se schimbă brusc. Mare parte a domeniului şi a
veniturilor ei trece sub controlul Ministerului Afacerilor Externe şi al
Fondului proprietăţii de stat al coroanei ruse. Sub controlul direct al
mănăstirii basarabene a rămas doar o foarte mică parte a fostului ei domeniu.
Conform unor date
publicate, o parte din veniturile mănăstirilor străine care aveau moşii în
Basarabia (inclusiv stăpânirile mănăstirii Căpriana metoc al Zografului) erau
alocate pentru construcţia unor biserici, de exemplu, în 1887 au fost alocate
pentru înălţarea unor locaşuri sfinte în satele Rădeni, Sauca şi Trebujeni320.
Către sfârşitul sec. XIX mănăstirea avea în posesie, după unele informaţii, 12
850 desetine de pământ arabil şi peste 27 100 desetine pădure, după datele
Consistoriului din Chişinău, suprafaţa totală a proprietăţilor mănăstirii fiind
de 21 754 desetine, iar după datele Ministerului Domeniului Statului, suprafaţa
întreagă a proprietăţii era de peste 39 950 desetine.
Dintr-o informaţie
oficială aflăm că la începutul sec. XX mănăstirea Căpriana avea doar 150
desetine de pământ322, într-o asemenea stare mănăstirea Căpriana a intrat în
sec. XX, fiind controlată în mare parte de călugări şi stareţi străini, mai cu
seamă bulgari şi ruşi. Evenimentele legate de declanşarea Primului Război
Mondial şi intrarea Bulgariei în acest conflict de proporţii de partea
puterilor central-europene a determinat autorităţile ruseşti să intervină
prompt şi la mănăstirea Căpriana, unde erau adăpostiţi mai mulţi călugări
bulgari, care pe diferite căi susţineau financiar autorităţile şi biserica
bulgară. Această împrejurare a dus la luarea deciziei ca aceştia să fie
deportaţi în adâncul Rusiei. în condiţii de război, guvernul ţarist a confiscat
toate averile mănăstirii. Scaunul de stareţ al mănăstirii Căpriana a fost
încredinţat monahilor ruşi, care, în condiţiile dezastrului şi haosului
provocat de război, au recurs la abuzuri, risipind averile mănăstireşti şi
înstrăinând multe din valorile şi obiectele preţioase de cult ale mănăstirii.
în legătură cu aceasta un martor ocular relata de la faţa locului în 1918 că
stareţii ruşi Iacob şi Pitirim ai Căprianei au vândut: „40 vase mari cu vin,
3000 puduri de pâine, 50 porci mari, 100 porci mici, 8 boi, 70 care cu fân,
doage de gospodărie în valoare de 4 000 ruble, varză tot de aceeaşi valoare”.
Ba mai mult, aceşti stareţi au întâmpinat cu mare duşmănie mişcarea naţională
din Basarabia şi evenimentul Unirii provinciei cu Patria-mamă - România în
primăvara anului 1918.
În urma acestui mare
eveniment, averile („ruinele”) rămase „sunt luate de Statul Român, iar
mănăstirea trece sub cârmuire bisericească naţională”325. Dintre averile
expropriate numai pădurile numărau, conform unor date, circa 20 000 ha326. Din
fostul domeniu al mănăstirii Căpriana acesteia i-au fost acordate de către
noile autorităţi o moşie de 165 desetine. Confiscarea proprietăţilor
funciare rămase a fost efectuată în conformitate cu Legea agrară a Sfatului
Ţării din 27 noiembrie 1918, care prevedea că se expropriază pământul
mănăstirilor, lăsându-se fiecărei mănăstiri (inclusiv Căprianei) 0,5 ha pământ
arabil de fiecare călugăr sau frate, viile şi grădinile de pomi roditori, în
scurt timp însă această prevedere a fost modificată prin legea adoptată de
Parlamentul României la 13 martie 1920, prin care se stipula că mănăstirilor
locale li se lasă în proprietate câte 50 ha de teren cultivabil, viile şi
grădinile de pomi roditori. Legea a intrat în vigoare la data adoptării. în
urma reformei către 1922, mănăstirii Căpriana, cu o frăţie de 63 de monahi, îi
rămăsese în posesie „17 ha [teren arabil], vie 12 ha, livadă 6 ha, grădină de
zarzavat, 5 iazuri, 3 ha vatră neproductivă, 1 moară de foc [motor cu aburi],
[în incintă mănăstirea avea] 5 case cu mai multe rânduri [etaje], 5 case cu un
rând, la Chişinău are mitoc pe strada Mihai Viteazul nr. 48”329. Către 1924
averea mănăstirii a fost „redusă la 50 ha, ca la toate mănăstirile
basarabene”330. în 1931 un călugăr de la Căpriana, caracterizând situaţia
mănăstirii, arăta că ea se află „într-o stare materială deplorabilă şi în mare
criză financiară”. De altfel, după cum menţionează acelaşi autor, această stare
de lucruri era caracteristică pentru întreaga ţară331. în perioada respectivă
mănăstirea nu a primit subvenţii băneşti din partea statului.
Către 1939 însă
situaţia materială a mănăstirii s-a îmbunătăţit evident. O publicaţie
contemporană arăta că la acea dată „monahii se hrănesc şi se îmbracă din munca
pe care o desfăşoară pe pământul sfântului locaş. Mănăstirea avea pe atunci 50
ha pământ arabil, 25 ha pădure, 100 ha în folosire şi alte 200 ha tot de
pădure, cu care a fost «înregistrată». Mai avea vii, iazuri, mori şi case.”332.
Din păcate, nu am
izbutit să identificăm izvoare documentare care ar reflecta starea de lucruri
la mănăstirea Căpriana în perioada de la 28 iunie 1940 până în iunie-iulie
1941, când Basarabia a fost ocupată de Uniunea Sovietică. în schimb, deţinem
unele date privitoare la mănăstire din perioada celui de-al Doilea Război
Mondial. Astfel, răspunzând la o circulară a Consiliului eparhial Chişinău,
stareţul şi economul mănăstirii Căpriana prezintă, la 5 octombrie 1942, o
informaţie referitoare la averile locaşului, de unde aflăm că la acea dată
mănăstirea poseda: pământ arabil - 32 ha; păşune şi fâneaţă - 20 ha; vii şi
livezi - 28 ha; pădure - 100 ha; clădiri - 23; exploatări agricole şi
industriale - 3 (moară la Căpriana, presă de ulei purtată cu motor, moară la
Bucovâţ); mobilier şi obiecte bisericeşti - 495333. Dintr-o altă informaţie din
8 decembrie 1943 desprindem, în afară de datele înşiruite mai sus, alte detalii
privind averile mobile şi imobile ale mănăstirii. Astfel, din această sursă
aflăm că locaşul sfânt mai avea o pădure-parc - 20 ha, cai - 2, boi - 4, o
vacă, un juncan, oi - 30, porci - 2, o căruţă, 2 care, o presă pentru struguri,
un cultivator, 6 pluguri, 2 pulverizatoare, o batoză, o treierătoare, 2
semănători, precum şi câteva ateliere de lemnărie, fierărie, rotărie şi
dogărie, care nu aduceau venituri şi erau destinate nevoilor gospodăreşti ale
mănăstirii334.
La scurt timp după ce
noul regim de ocupaţie îşi instalează stăpânirea în Basarabia, noile autorităţi
îşi fac simţită prezenţa şi în economia mănăstirii Căpriana. Sub pretextul că
nu ajung unelte şi braţe de muncă, chipurile, chiar adunarea monahilor din 10
martie 1945 decide ca în proprietatea mănăstirii să rămână 45 ha, care includ
livezi, vii, grădini de zarzavaturi, iar restul 35 ha de pământ arabil şi
păşuni sunt cedate sovietului sătesc Căpriana335. în luna mai a aceluiaşi an
mănăstirea cedează fabricii de spirt din satul Vorniceni o moară pe Bucovăţ336.
Dintr-o informaţie furnizată în 1945 de un înalt demnitar de stat privind
averile mănăstireşti din RSS Moldovenească, aflăm că mănăstirea Căpriana poseda
60 ha, inclusiv: pământ arabil - 32 ha, livezi -10 ha şi vii -18 ha, apoi 4 vaci,
2 boi, un cal, 32 oi, 4 porci337. Prin informaţia din 18 septembrie 1945 dintre
averi sunt indicate 14-18 ha de viţă-de-vie şi 30 capete de oi şi porci;
veniturile mănăstirii sunt estimate la 37 mii de ruble, inclusiv 9 mii de la
biserică şi 28 mii de la activităţile gospodăreşti338.
Fie drept urmare a
secetei şi a foametei care bântuia pe atunci în RSSM, fie din alte
considerente, P. N. Romenski, împuternicitul cu afacerile Bisericii Ortodoxe
Ruse din RSSM, informează, la 3 aprilie 1946, organele de stat despre starea
deplorabilă a economiei tuturor mănăstirilor. Drept urmare, la 14 noiembrie
1946, Sovietul (Consiliul) de Miniştri al RSSM adoptă o hotărâre prin care se
dă dispoziţie organelor cadastrale să se efectueze măsurarea suprafeţelor arabile
şi nearabile de pământ ale mănăstirilor; să se întocmească documentaţia
respectivă şi să nu fie înstrăinat nimic din proprietăţile locaşurilor sfinte
şi... să fie acordat tot sprijinul în activităţile gospodăreşti, să se pună la
dispoziţia mănăstirilor mijloace pentru repararea clădirilor şi a tehnicii
agricole, să nu îngrădească activitatea atelierelor lor meşteşugăreşti ş.a340.
Cu toate aceste „înlesniri”, situaţia materială a mănăstirilor a rămas deosebit
de grea, căci în ultimele luni ale anului 1946 mai multe mănăstiri, inclusiv
Căpriana, fac demersuri insistente de a li se reduce dările în cereale către
stat. Situaţia mănăstirii Căpriana se complică şi mai mult în prima jumătate
a anului 1947, când este lichidată mănăstirea Condriţa şi când frăţiile celor
două instituţii au fost contopite, făcând să crească numărul monahilor de la
Căpriana. Condiţiile grele din mănăstire îi determinau pe aceştia să le
părăsească şi să pribegească prin sate în căutarea unei bucăţi de pâine
(exemplul monahului Pantelimon Panuţă de la Căpriana, care a fost urmărit şi
persecutat). Situaţia precară în care s-au pomenit mănăstirile încă în 1946
a determinat autorităţile de stat să emită o circulară (21 februarie 1947) prin
care urma să se acorde locaşurilor sfinte împrumuturi de stat în cereale,
alimente şi material semincer.
La 12 aprilie 1947 se
publică alte date referitoare la economia şi averile mănăstirii Căpriana.
Astfel, într-o scrisoare, stareţul Ieronim Grosu cerea autorităţilor de stat
material necesar pentru a însămânţa 14 ha cu orz, porumb şi ovăz, pe lângă cele
semănate din rezervele a numărului de
mănăstiri. Astfel, din 15 mănăstiri câte existau, trebuiau să rămână doar trei:
una de monahii (Japca) şi 2 de monahi (Chiţcani şi Hârbovăţ). în acest scop,
reapar notele critice (mănăstirile ca centre de desfrâu şi boli venerice ş.a.)
la adresa mănăstirilor, iar în faţa autorităţilor de stat, de partid,
comsomoliste şi a conducerii gospodăriilor săteşti se pune urgent sarcina de a
desfăşura o vastă activitate de lămurire în rândurile populaţiei,
subliniindu-se faptul că închiderea mănăstirilor este o măsură necesară, prin
care se urmărea scopul de a reduce în mod considerabil activitatea religioasă a
mănăstirilor, influenţa lor asupra populaţiei şi forţa lor economică. Se cerea
de la organele respective de stat ca şi suprafeţele de terenuri care trebuiau
să rămână în posesia celor trei mănăstiri să he reduse până la 0,15 ha pentru
un sălăşluitor364.
Hotărârea de
lichidare treptată a majorităţii mănăstirilor, între care şi Căpriana, s-a luat
printr-o decizie oficială din 18 februarie 1959 de către Sovietul de Miniştri
al RSS Moldoveneşti. Se arăta că pământurile rămase în posesia mănăstirilor să
nu depăşească 0,1 ha pentru fiecare monah, celelalte suprafeţe urmau să fie
transferate în fondul funciar de stat şi date în folosinţă gospodăriilor
agricole din preajma mănăstirilor care vor fi închise. Toate imobilele
mănăstirilor urmau să fie naţionalizate, iar pentru folosirea clădirilor de pe
teritoriul locaşurilor sfinte mănăstirile erau obligate să încheie contracte de
arendă cu sovietele raionale de deputaţi ale truditorilor.
Potrivit altor
documente, cu date între 16 aprilie şi 11 iunie 1959, hotărârea din 18
februarie 1959 a fost adusă la împlinire, fiind reduse într-un termen scurt
terenurile aflate în posesia mănăstirii Căpriana, astfel încât i-au rămas 5 ha
de pământ arabil şi 3,5 - incinta mănăstirii cu construcţiile sale, deşi,
conform hotărârilor oficiale arătate mai sus,
mănăstirii urma să-i rămână în posesie, în funcţie de numărul
sălăşluitorilor366, 8,4 ha de teren arabil.
În urma acestor
hotărâri au fost întocmite aşa-numite-le fişe de evidenţă pentru fiecare
mănăstire, care erau semnate de împuternicitul cu treburile Bisericii Ortodoxe
Ruse din RSS Moldovenească - A. I. Oleinik. în fişa întocmită pentru mănăstirea
Căpriana, nu mai târziu de 1959 erau trecute următoarele date: la mănăstire
sălăşluiai! 84 monahi, dintre care 52 slujitori de cult; avea în incintă 3
biserici cu suprafaţa generală de 810 m2 (biserica Sfântul Gheorghe – 260 m2,
biserica Adormirii Maicii Domnului - 478 in2 şi cea cu hramul Sfântul Nicolae –
72 nr); dispunea de 5 ha de teren arabil; de un autoturism, un autocamion, 4
cai, 2 boi ş.a.; trei ateliere în care munceau monahii368.
în urma altor măsuri
de constrângere întreprinse de autorităţile sovietice, către 7 septembrie 1959
suprafeţele arabile ale mănăstirii au fost aduse până la 2,5 ha, iar
comunitatea monahală s-a redus la 62 persoane, dat fiind faptul că în perioada
1 ianuarie - 1 septembrie 1959, un monah a fost transferat la Hârbovăţ, 2 – au
plecat acasă, 5 – au murit. A continuat campania de ponegrire a clerului
monastic, în presa periodică invocându-se acelaşi motiv – „desfrâu şi atitudine
inumană faţă de populaţie”, în cele din urmă, organelor centrale de stat li s-a
raportat că pe parcursul anului 1959 au fost închise 8 mănăstiri, iar în 1960
urmau să fie lichidate încă două.
În anii 1960-1961
continuă ofensiva autorităţilor sovietice centrale şi din RSS Moldovenească în
vederea reducerii în continuare a numărului de mănăstiri şi biserici, sub
pretextul încălcării legislaţiei sovietice de către clerici, a veniturilor şi
ritualurilor religioase. în acest scop, la 7 ianuarie 1961 a fost emis
documentul secret care prevedea o întreagă serie de acţiuni între care şi
închiderea a încă două mănăstiri - Hârbovăţ şi Călărăşăuca, iar cei 94 de
sălăşluitori urmau să fie transferaţi la Chiţcani (Noul Neamţ) şi Căpriana371.
Conform altei informaţii oficiale, din 19 mai acelaşi an, de la mănăstirea
Hârbovăţ, care a fost închisă, la Căpriana au venit 21 de persoane. în
aceste condiţii numărul monahilor din mănăstirile rămase, inclusiv la Căpriana,
era deosebit de mare în raport cu posibilităţile de asigurare normală a vieţii monahale,
fapt confirmat şi de arhiepiscopul Chişinăului şi al Moldovei Nektarie într-un
raport din iunie 1962 adresat patriarhului Aleksei. Această împrejurare era
convenabilă autorităţilor care i-au convins pe stareţii mănăstirilor Căpriana
şi Noul Neamţ să li se permită tinerilor monahi şi posluşnici apţi de muncă să
plece la baştină, unde să se încadreze în câmpul muncii. în urma acţiunilor di
luna mai rămăseseră doar 4 mănăstiri active, iar numărul monahilor a fost redus
cu 76 persoane, rămânând în total 36337'1, ca deja la 1 iulie, conform altui
raport, să rămână 3 mănăstiri, inclusiv Căpriana, cu un număr total de 273
monahi.
În urma acestor
schimbări dramatice la hotarul anilor 1961-1962, conform fişei oficiale de
evidenţă a mănăstirii Căpriana, locaşul sfânt număra 84 de monahi, inclusiv
slujitori ai cultului 52; dintre care egumeni - 17, ieromonahi - 23;
protodiaconi - 12. Mănăstirea poseda 3 biserici: Sfântul Gheorghe - 260 m2;
Adormirea Maicii Domnului - 478 nr; Sfântul Nicolae - 72 m2; 7 corpuri de
chilii - 1 979,9 m2; 7 imobile auxiliare -1 427,5 nv; un automobil defectat; un
autoturism; 4 cai, 2 boi, o vacă, 3 porci; o batoză veche; 5 ha pământ arabil
lucrat de monahi ş.a.376 Pe parcursul anului 1962 situaţia mănăstirii Căpriana
s-a agravat şi mai mult. Precum reiese din raportul aceluiaşi arhiepiscop
Nektarie din 21 octombrie 1962 către patriarh, „toate 25 imobile, inclusiv cele
3 biserici şi corpurile de chilii şi alte încăperi erau într-o stare
dezastruoasă, toate necesitau reparaţii urgente, dar mănăstirea nu avea
venituri, căci poseda la acea dată doar 5 ha pământ arabil (la cei peste 80
monahi), iar veniturile provenite din serviciul divin erau neînsemnate . Mulţi
dintre monahi înţeleg că în curând mănăstirea va fi lichidată şi este mai
nimerit ca ei să accepte propunerile autorităţilor de stat să fie asiguraţi cu
paşaport, bani şi alimente şi să părăsească mănăstirea, stabilindu-se la rude,
în satele de baştină, unde vor fi asiguraţi cu loc de muncă. Pe lângă aceasta
se înteţesc şi zvonurile precum că la mănăstire domneşte desfrâul, bolile
incurabile ş.a.3/8 în scurtă vreme mănăstirea a fost lichidată, iar printr-o
dispoziţie a Sovietului de Miniştri al RSS Moldoveneşti semnată de preşedintele
A. Diordiţa din 10 noiembrie 1962 „Cu privire la transmiterea tuturor
imobilelor, averii şi terenurilor ale fostei mănăstiri Căpriana Ministerului
Ocrotirii Sănătăţii al RSS Moldoveneşti in scopul instituirii unui sanatoriu
antituberculos” ' mănăstirea practic şi-a încetat existenţa. Astfel, prin acţiunile
distructive şi calomnioase ale autorităţilor de stat şi de partid sovietice
şi-a încetat activitatea una dintre cele mai vechi mănăstiri voievodale din
Moldova. întreg patrimoniul mănăstirii a fost jefuit, nimicit sau confiscat.
Pentru mulţi ani înainte la fosta mănăstire Căpriana s-a instalat ruina şi
indiferenţa.
După redeschidere, în
1989, paralel cu renovarea activităţii religioase a început refacerea economiei
mănăstireşti. în urma actului de redeschidere, mănăstirii i s-au restituit 22
ha de pământ. Către 1995 mănăstirea avea deja în posesiune 3 tractoare, 4
autovehicule, 2 vaci, 30 de oi, porci, păsări ş.a.
Astfel, urmărind pe
parcursul secolelor evoluţia domeniului şi activităţii economice a mănăstirii,
observăm că aceasta a avut perioade de creştere, dar şi de căderi, ajungând
până la lichidare în 1962 de către autorităţile sovietice. în prezent are loc
un proces de reaşezare a mănăstirii Căpriana în limitele vechilor tradiţii, iar
pe acest fundal şi înfiriparea unor activităţi economice care ar putea aduce
mănăstirii bunăstare şi înflorire.
ACTIVITĂŢI SPIRITUALE
Şl CULTURAL-CĂRTURĂREŞTI LA CĂPRIANA
Precum am arătat,
mănăstirea Căpriana a apărut încă în prima treime a sec. XV. în plan spiritual
şi cultural această epocă a domniei lui Alexandru cel Bun în Ţara Moldovei se
distinge printr-o intensitate deosebită. Astfel, paralel cu consolidarea
politică şi economică au loc evenimente deosebit de importante în viaţa
spirituală şi culturală a ţării. Apare şi se impune tot mai mult în viaţa religioasă
mitropolia, sunt fondate episcopii, noi mănăstiri şi biserici ş.a. Se amplifică
legăturile spirituale cu lumea ortodoxă şi mai ales cu Bizanţul381. Cultura
scrisă este simţită tot mai mult în viaţa de toate zilele, dar mai cu seamă în
biserică şi în aparatul administrativ de stat. Mănăstirile devin în această
perioadă importante centre ale vieţii spirituale şi ale culturii scrise. în
incinta instituţiilor ecleziastice sunt înălţate biserici de piatră, sunt
înfiinţate scriptorii şi şcoli.
Apărută pe fundalul
acestor importante transformări de ordin politic, economic şi cultural, prin
efortul fondatorului ei, părintele Chiprian, mănăstirea Căpriana devine în
scurtă vreme un important centru de activitate spirituală şi culturală în
partea de răsărit a Ţării Moldovei. Se prea poate că anume datorită
activităţilor de pe timpul acestui egumen, precum şi legăturilor pe care le
avea cu alte centre monastice din Moldova, Căpriana, încă de timpuriu, a atras
atenţia marilor voievozi ai Ţării Moldovei, cum ar fi Alexandru cel Bun şi
Ştefan cel Mare, a unor înalte persoane din familiile lor: Marena doamna, soţia
celui dintâi, cneaghina (prinţesa) Chiajna, fiica Marenei, mătuşa lui Ştefan
cel Mare.
Fiind plasată intr-o
zonă destul de populată din partea centrală a spaţiului dintre Prut şi Nistru,
mănăstirea Căpriana a devenit în scurtă vreme după fondare locaş de rugăciune
nu numai pentru monahi, dar şi pentru oamenii din toate satele din împrejurimi.
Prin activitatea deosebit de rodnică a primului egumen al mănăstirii de la
Vişnevăţ, Chiprian, aici s-a constituit o comunitate monahală deosebit de
evlavioasă şi cu un înalt grad de cultură religioasă. Oficierea slujbei
religioase de fiecare zi şi pe la marile sărbători creştine de peste an se
efectua aici de pe cărţi scrise, copiate şi aduse de Chiprian de pe la alte
mănăstiri din Moldova sau chiar din alte ţări. însuşi părintele Chiprian,
precum am arătat, era un monah deosebit de instruit, cunoscând carte
slavonească. Se pare că el a încercat să urmeze exemplul altor mănăstiri din
ţară, întemeind aici un centru de cultură scrisă, în care erau deprinşi cu
cititul şi scrisul atât monahii, cât şi copiii de la sate, care urmau să devină
preoţi. Din nefericire, din această activitate desfăşurată la Căpriana pe parcursul
sec. XV şi chiar din primele decenii ale sec. XVI nu avem decât unele
informaţii indirecte.
Despre perpetuarea
tradiţiei scrise la mănăstirea Căpriana din această epocă ne-ar putea vorbi
actele de proprietate păstrate încă de pe timpul lui Alexandru cel Bun şi
Ştefan cel Mare, precum şi unele mărturii cărturăreşti arătate în
compartimentul „Egumenii ...” cu privire la Chiprian. După cum rezultă din
varianta Pomelnicului mănăstirii Căpriana, o copie din primele decenii ale sec.
XIX, începuturile acestuia datează din ultimul deceniu al domniei lui Ştefan
cel Mare. Pe parcursul sec. XV, dar mai cu seamă în secolul următor, la
mănăstirea Căpriana s-a format treptat o bibliotecă de literatură religioasă
cuprinzând în cea mai mare parte cărţi manuscrise, dintre care multora li s-a
pierdut urma. De exemplu, se cunoaşte că mănăstirii i-a aparţinut un
Tetraevangheliar din sec. XVI, un Evangheliar din 1545, dăruit de Petru Rareş
şi de soţia sa Elena, un Miscelaneu copiat în 1552 pentru Căpriana de Evloghie,
Istorisiri din Noul Testament, un Liturghier din sec. XVI ş.a. Nu se ştie cu
certitudine, dar s-ar putea presupune că unele dintre aceste codice, toate în
limba slavonă, au fost copiate de călugări de la Căpriana. în baza faptului că
Evanghelia lui Petru Rareş din 1545 nu are analogii ca formă de executare şi
caligrafie cu lucrările similare efectuate în alte centre de cultură scrisă din
Moldova, şi chiar din alte ţări, s-ar putea presupune că opera cărturărească în
cauză a fost realizată la mănăstirea Căpriana la comanda voievodului. Pe
fundalul unor asemenea activităţi cărturăreşti ne pare firească apariţia la
Căpriana a unui cărturar de nivelul celor mai mari oameni de cultură ai Ţării
Moldovei din sec. XVI, Eftimie, care a alcătuit o cronică româno-slavonă.
Din sursele istorice
nu cunoaştem, dar s-ar putea presupune cu destul temei că locaşul sfânt de la
izvoarele Vişnevăţului era vizitat uneori de unii dintre domnii Ţării Moldovei
în calitatea lor de ctitori. Se ştie că Ştefan cel Mare, împreună cu mulţi boieri,
a participat la sfinţirea mănăstirii Putna (1470), slujba fiind oficiată de un
sobor de preoţi în frunte cu mitropolitul Teoctist. în cazul dacă admitem că
Ştefan cel Mare a înălţat o biserică de piatră la mănăstirea Căpriana, am putea
presupune că el a participat şi la sfinţirea ei, aducând cu această ocazie
daruri scumpe, între
care odoare şi veşminte bisericeşti, cărţi ş.a. în aceeaşi ordine de idei,
cunoscând faptul că Petru Rareş în a doua sa domnie (1541-1546) a efectuat
ample lucrări de reconstrucţie la mănăstire şi că a dăruit un bogat
Tetraevangheliar, cu acelaşi succes s-ar putea presupune că domnul, împreună cu
soţia şi copiii săi, însoţiţi de înaltul cler cu ocazia sfinţirii locaşului,
precum se cuvenea după astfel de lucrări, a vizitat mănăstirea Căpriana. Aceste
evenimente trebuiau să se înscrie ca deosebit de importante în viaţa spirituală
şi religioasă a mănăstirii. Exemplul acestor mari voievozi ai ţării a putut fi
urmat şi de alţi domnitori, cum ar fi Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu, de
alţi ctitori şi mari donatori în folosul mănăstirii.
La fel ca şi alte
mănăstiri vechi (Neamţ, Putna, Bistriţa), la răscrucea sec. XVI-XVII Căpriana
decade, fiind arătată la 5 decembrie 1629 ca una „pusteită”384, cedând locul de
primă importanţă culturală noilor ctitorii mănăstireşti: Suceviţa, Secu,
Dragomirna, Trei Ierarhi, care mai târziu au impulsionat viaţa culturală şi
religioasă a Ţării Moldovei în sec. XVII.
Cu sprijinul lui
Vasile Lupu, mănăstirea şi-a redresat situaţia materială. în următoarele
decenii la Căpriana şi-a desfăşurat activitatea o şcoală de dieci, care
pregătea cadre nu numai pentru structurile ecleziastice, dar şi pentru cele
laice locale care în activitatea lor necesitau oameni ştiutori de carte. Drept
dovadă în această privinţă servesc numeroasele inscripţii graffiti descoperite
cu ocazia restaurării bisericii Adormirii, în interiorul căreia mai mulţi
ucenici şi-au notat numele şi chiar data aflării la studii: „Proca”, „Toader
diac”, „Andronachi diac”, „Efim diacon” (1665), „Mafiei diac” (1692), Vasilaşco
(1695), „Vasilache diac” (1694, 1695), „Apostol diac” (1728), „Andrea Andrii
diac” (1732) ş.a.
Probabil că prin
susţinerea voievozilor trecuţi în pomelnic (Ştefan al II-lea Tomşa, Radu
Mihnea, Vasile Lupu, Eustratie Dabija ş.a.) în sec. XVII a fost pictat pentru
mănăstirea Căpriana un nou ciclu de icoane, ciclu care include subiectele
prăznicarelor: Naşterea Maicii Domnului, Botezul, Intrarea în Ierusalim şi Cina
cea de taină, care s-au păstrat până astăzi. Specialiştii apreciază înalt
valoarea artistică a acestor icoane, îndeosebi pentru împrospătarea evidentă a
cercului de motive care au inspirat iconarii populari din evenimentele biblice,
subli-niindu-se „tratarea sinceră şi expresivă a subiectelor, autorul interpretându-le
ca adevărate scene de gen, cu o mulţime de detalii şi amănunte, sesizate în
realitatea înconjurătoare”.
În epoca fanariotă
biblioteca mănăstirii a fost completată cu un şir de cărţi noi (un Miscelaneu
manuscris; un Liturghier, Iaşi, 1759; un Triod, Râmnic, 1761; o Psaltire, Iaşi,
1766; un Mineu pe luna decembrie, Râmnic, 1779; Cuvintele părintelui Teodor
Studitul, Râmnic, 1784; un Catavasier, Iaşi, 1792 - toate în limba română388).
Pe la 1753-1754 călugărul Iacov traduce un document din limba slavonă de
dincolo de Prut389. Aceste informaţii succinte ne arată totuşi clar că în
comunitatea monahală de la Căpriana erau şi călugări români. Unii dintre ei
erau ştiutori de carte şi oficiau slujba religioasă în limba română de pe cărţi
scrise sau tipărite. Tot ei trebuiau să se îngrijească, în caz de necesitate,
de întocmirea şi traducerea unor documente, de păstrarea şi prezentarea lor în
caz de necesitate în instanţele judecătoreşti. De exemplu, din a doua jumătate
a sec. XVIII avem informaţii despre un şir de scrisori şi adresări scrise ale
egumenilor de la Căpriana, prin care fac demersuri către diferiţi comandanţi ai
armatei ruse (în timpul războaielor ruso-turce), cu scopul ca aceştia din urmă
să recunoască averile şi moşiile mănăstirii sau să confirme că anumite
cantităţi de furaje şi alimente de la mănăstire au fost furnizate armatei ruse.
în prima perioadă de aflare a Căprianei în subordonarea mănăstirii Zograf
(1698-1813), în condiţiile când cea dintâi era diriguită de monahi athoniţi, au
avut loc anumite schimbări şi în viaţa monahală şi spiritual-religioasă. Aceste
schimbări trebuiau să fie văzute atât în rânduiala vieţii monahale, cât şi în
ceea ce ţinea de oficierea slujbei religioase în spiritul tradiţiilor athonite,
reintroducându-se alături de limba română oficierea liturghiei în limbile
slavonă şi greacă.
Din 1813 până în 1837
Căpriana s-a aflat în subordonarea Mitropoliei Chişinăului şi a Hotinului. în
această perioadă, prin grija şi sprijinul direct al mitropolitului Gavriil
Bănulescu-Bodoni (1813-1821), aici au loc transformări destul de importante de
ordin spiritual şi cultural.
Pe lângă faptul că
mitropolitul s-a îngrijit de ameliorarea atmosferei spirituale, el a căutat să
înzestreze biblioteca mănăstirii cu noi cărţi, să reconstruiască vechea
biserică, să repare şi să construiască noi obiecte de menire duhovnicească.
Astfel, în 1813-1814 sunt procurate noi cârti (Vieţile sfinţilor pe lunile
martie şi aprilie, mănăstirea Neamţ 1813; Scara lui loan Sinaitul, mănăstirea
Neamţ, 1814), iar în 1815 economul Gavriil procură pentru mănăstirea Căpriana
un alt Iot de cărţi tipărite la Chişinău. În anii următori sunt aduse alte
cărţi, intre care Noul Testament, Biblia, Sankt Petersburg, 1819 ş. a.
Atât Gavriil
Bânulescu, cât şi economul Gavriil înţelegeau că o aşezare monastică trebuie să
aibă biserici bine îngrijite, căci o mănăstire arată că are o viaţă
duhovnicească bogată şi prin edificii cu aspect arhitectonic atractiv. Şi,
deoarece întreaga viaţă spirituală a comunităţii monahale se organizează în
jurul Sfântului Jertfelnic, Sfântului Altar al bisericii, iar biserica la
rândul ei constituie centrul vieţii duhovniceşti a mănăstiri397, s-au luat
decizii importante privind reconstruirea bisericii şi reamenajarea mănăstirii
în general. Drept urmare, îcu hramul Sfântul Gheorghe, rebotezat mai târziu în
biserica Sfântul Nicolae, după 1840 reamenajată în trapeză. în acelaşi an este
aprobat planul de reconstruire capitală a vechii biserici mănăstireşti cu
hramul Adormirii, plan adus la îndeplinire în anii 1819-1820. De altfel,
mitropolitul Chişinăului şi al Hotinului vizita frecvent în aceşti ani
mănăstirea Căpriana, dedicându-se în atmosfera mai liniştită a mănăstirii unor
îndeletniciri cărturăreşti şi contribuind, totodată, la instalarea unui climat
spiritual şi moral adecvat unei comunităţi monahale, în conformitate cu
prescripţiile sfinţilor părinţi ai bisericii creştine. În 1821 este
instalată o lespede de marmură albă cu pisania bisericii, pisanie care,
evident, prelua mai multe elemente din vechea pisanie a bisericii dispărute în
timpul reparaţiilor. Din iniţiativa mitropolitului Gavriil, lângă biserica
Adormirii a fost construit şi un ingenios „ceas solar” dintr-un stâlp de
marmură.
Toate aceste
activităţi au dus la importante schimbări de ordin spiritual şi material la
mănăstire, s-a îmbunătăţit viaţa de obşte a călugărilor. în aceşti ani creşte
numărul pelerinilor, mulţi călugări de peste Prut se stabilesc la
Căpriana. Îndepărtarea monahilor athoniţi de la conducerea Căprianei duce la
consolidarea elementului autohton în comunitatea monahală prin tunderea şi
primirea la ascultare în mănăstire a unor persoane din Basarabia. Gavriil
Bănulescu participă la ceremoniile de tundere a monahilor, la serbările
hramului mănăstirii, precum şi la sfinţirea bisericii Adormirii după reconstrucţie
(19 noiembrie 1820). Acest din urmă eveniment a fost imortalizat de un călugăr
din partea locului, la îndemnul episcopului Dimitrie Sulima, într-o inscripţie
cu caracter cronicăresc în Pomelnicul renovat al mănăstirii. în scurtă vreme
comunitatea monahală de la Căpriana va trăi cu adâncă durere în suflet şi evenimentul
înmormântării aici a înaltului prelat basarabean. Treptat se face simţit la
mănăstire şi „suflul’' stăpânirii ţariste. Aici se stabilesc unii monahi ruşi,
iar in 1814 urma să se slujească un Tedeum armatei ruse.
Din puţinele surse
documentare referitoare la biblioteca mănăstirii Căpriana aflăm că pe parcursul
arhiepiscopatului lui Dimitrie Sulima (1821-1844) mănăstirea continua să
achiziţioneze carte religioasă românească4"’, fapt care arată că în
această perioadă slujba religioasă de la mănăstire se făcea în limba română.
Referitor la evoluţia
de mai departe a mănăstirii în plan spiritual şi cultural este foarte grăitor
un document din 1837, care arată că la mănăstire în această perioadă erau
monahi deosebit de instruiţi. Astfel, la decesul arhimandritului Victor a fost
întocmit „un opis” al averii răposatului, din care făceau parte 19 cărţi
moldoveneşti şi ruseşti, cuprinzând atât literatură religioasă, cât şi manuale.
Faptul că unele cărţi de slujbă religioasă, precum şi documentul în cauză au
fost întocmite în limba română vorbeşte despre aceea că limba maternă nu era
scoasă din uz şi la mănăstire. Prezenţa multor cărţi în limbile slavonă şi rusă
(de altfel, toate manualele erau ruseşti: Bucvari rusesc; 2 gramatici ruseşti;
Aritmetică) arată că limba rusă îşi face tot mai mult simţită prezenţa la
mănăstire. Atestarea acestor manuale pare să demonstreze şi existenţa unei
şcoli mănăstireşti cu folosirea în predare a manualelor în limba rusă.
În anul 1837, în urma
demersurilor călugărilor athoniţi, mănăstirea Căpriana trece din nou sub
controlul mănăstirii Zograf şi al monahilor bulgari. în 1840, sub stă-reţia lui
Ilarion, la Căpriana este construită biserica de iarnă cu hramul Sfântul
Nicolae. în anul următor, după ce monahul Iezechil termină de pictat
iconostasul, biserica este sfinţită. Din păcate, din această catapeteasmă s-au
păstrat doar unele fragmente, care totuşi le-au permis specialiştilor să-şi
facă o anumită impresie despre nivelul artistic al iconografului. Fragmentele
reprezentând unele scene biblice, „praznicele împărăteşti” (Intrarea în
Ierusalim şi învierea, Naşterea Maicii Domnului şi Intrarea în biserică ş.a.),
precum şi chipuri de sfinţi şi proroci (Ilie, Isaia, David, Iezechil, Daniil
ş.a.) le-au permis cercetătorilor .să vadă în Iezechil un artist înzestrat şi
influenţat destul de puternic de curentele care veneau din pictura laică,
academică a vremii. Printre altele se constată: „caracterul individualizat al imaginilor
vădeşte apropierea zugravului de chipurile concrete, reale, ale ambianţei
mănăstireşti”407.
În anii următori,
continuând sau renovând o veche tradiţie la Găpriana, acelaşi monah Iezechil a
zugrăvit o serie de alte icoane408. în 1868, după cum arată însemnarea de pe o
dar mai ales evidenţiază îndatoririle călugărilor şi chipul cum să vieţuiască
ei pentru a le împlini. La această cuvântare a răspuns frumos şi înţelept P. C.
Natanail, stareţul mănăstirii...”416.
De asemenea, în
timpul acestei vizite Gurie Grosu a oficiat tunderea în monahism a doi fraţi, a
făcut slujba de sfinţire a bisericii (reparată de curând), după toate
„rânduielile ce se practică în biserica din vechiul regat”, apoi a oficiat
Sfânta Liturghie. După aceasta îl înalţă la treapta de arhimandrit pe Natanail
Rotaru, stareţul mănăstirii ş.a."7
Un alt mare eveniment
s-a produs la Căpriana la 1-2 mai 19244,H. Aici s-a întrunit Congresul monahal
al reprezentanţilor eparhiilor şi mănăstirilor din toată România, având a se
discuta despre proiectul de Statut Organic pentru organizarea Bisericii
Autocefale Ortodoxe Române.
Congresul monahal de
la Căpriana se întrunea la câţiva ani după Marea Unire, ani în care înalţii
prelaţi ai Bisericii Române au văzut că rânduiala mănăstirilor din diferite
provincii ale României se deosebea destul de mult. în afară de aceasta, anii
grei de război şi cei care au urmat au provocat ruinarea şi sărăcirea
mănăstirilor şi de aceea toţi chiriarhii considerau că sunt necesare
îmbunătăţiri în viaţa monahală atât din Vechiul Regat, cât şi din provinciile
nou-unite cu ţara.
La congres au
participat ÎPS Curie, PS arhimandrit Paisie de la mănăstirea Condriţa,
arhimandritul Gherman de la Noul Neamţ, arhimandritul Serafim de la mănăstirea
Hârjauca, arhimandritul Teognost, stareţ la Hârbovăţ şi exarh al mănăstirilor,
ieromonahul Damian Stănoiu, de-
legat de la
mănăstirea Căldăruşani, din Vechiul Regat, ieromonahul Macarie, stareţ la Turnu
(Eparhia Argeşului), arhimandritul Natanail, stareţul Căprianei ş.a. Au mai
participat economi şi monahi de la diferite mănăstiri. Câteva icoane,
portretele familiei regale şi hărţi geografice împodobeau sala în care şi-a
desfăşurat lucrările congresul.
În prima zi, la
sfârşitul Sfintei Liturghii, ÎPS Gurie a citit o predică despre omul duhovnicesc.
Apoi, însoţit de sobor, a oficiat un Tedeum, după care a rostit o cuvântare,
arătând nevoia ce se simţea demult de a se face o astfel de adunare pentru
folosul vieţii mănăstireşti, atât în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, cât
şi pentru buna gospodărire a sfintelor locaşuri.
Descriind atmosfera
congresului, un martor ocular nota că pe faţa celor prezenţi la adunare se
observa o seriozitate sfioasă, proprie unor adevăraţi monahi evlavioşi. într-o
atmosferă de tăcere solemnă, arhiepiscopul Gurie, care prezida, rosti o scurtă
cuvântare de deschidere, prin care exprima mulţumiri ÎPS mitropolitului Primat
al României, care a binevoit să trimită reprezentanţi din eparhia sa, ridicând
prin aceasta valoarea congresului de la Căpriana. După aceasta, cei prezenţi au
cântat în cor „Mulţi ani trăiască”. Tot în luarea sa de cuvânt, arhiepiscopul
Curie a ţinut să-şi arate satisfacţia pe care o „simte ca creştin şi ca român,
că în ţara noastră este bună orânduială, că noi putem să simţim şi să ne
dezvoltăm liberi, pe când peste Nistru mănăstirile sunt desfiinţate, iar
călugării trăiesc pe la case particulare şi au îndeletniciri lumeşti.”
Arhiepiscopul a adus,
de asemenea, omagii Maiestăţii Sale Regele Ferdinand şi „vitejeştii sale
armate” şi a exprimat bucuria că statul român se îngrijeşte de bunul mers al
Bisericii şi al mănăstirilor. ÎPS a mai declarat că rostul acestei adunări este
de a găsi mijloacele necesare pentru reînvierea monahismului de odinioară şi să
întărească legăturile reciproce ale monahilor din întreaga ţară. La propunerea
ÎPS, congresul hotărăşte să trimită o telegramă de omagiu Maiestăţii Sale
Regele şi câte una de mulţumire ÎPS mitropolitului Primat şi PS episcopului
Nichita al Argeşului, care sunt reprezentaţi la congres.
Totuşi principala
„chestiune” discutată la congres a fost cea a Statutului Organic pentru
organizarea Bisericii Autocefale Ortodoxe Române.
în ziua a doua a
congresului, la ora 7 dimineaţa, a fost oficiată Sfânta Liturghie în biserica
cea mare de ÎPS arhiepiscopul Gurie, înconjurat de stareţi, ieromonahi. Corul
de călugări, scrie acelaşi martor ocular, a cântat admirabil muzică vocală, sub
conducerea PS arhimandrit Domeţian Hodorogea de la mănăstirea Hâncu, care era
maestru în amândouă muzichiile. A predicat părintele Andronic de la
Consistoriu. După oficierea Sfintei Liturghii, ÎPS Gurie, urmat de întregul
sobor, merge la mormântul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni din incinta
mănăstirii, unde oficiază un parastas. Trecându-se apoi în sala de şedinţe, se
ia în discuţie chestiunea înfiinţării de cooperative mănăstireşti.
După aceasta s-a
trecut la cel de-al treilea punct de pe ordinea de zi-excursiile pe la
mănăstiri. ÎPS arhiepiscopul Gurie a arătat foloasele ce ar rezulta dintr-o
cunoaştere mai apropiată a monahilor, şi-a exprimat părerea că ar fi foarte
necesar ca monahii şi monahiile din mănăstirile basarabene să facă frăţească
vizită la mănăstirile din ţară, iar cei de acolo să viziteze mănăstirile din
Basarabia. S-a hotărât ca aceste excursii să se facă în grupuri de câte 10-15
persoane. ÎPS a făgăduit să intervină pentru a obţine o reducere la biletele de
cale ferată. în final s-au discutat şi o serie de probleme ce ţineau de
dezvoltarea economiei mănăstireşti.
Prin asemenea acţiuni
de primă importanţă în viaţa Bisericii Ortodoxe Române Căpriana se încadrează
treptat în viaţa spirituală a mănăstirilor din întreaga ţară românească. Despre
atmosfera spirituală ce domnea la mănăstire în perioada interbelică sunt
deosebit de grăitoare cuvintele unui contemporan, probabil monah de la
Căpriana, care arăta printre altele: „... dar pe cât de grele sunt suferinţele
materiale prin care trece astăzi sfânta mănăstire, pe atât de înălţătoare sunt
suferinţele credincioşilor întru Domnul...”420. Nivelul de instruire a monahilor
din partea locului era deosebit de scăzut, căci din cei 100 de călugări câţi
avea mănăstirea la 1931 doar secretarul ei Paul Turcu avea studii de 5 clase,
el fiind venit, de fapt, din Vechiul Regat.
Această stare de
lucruri era o urmare directă a îndelungatei dominaţii ţariste antinaţionale în
ţinut. Ameliorarea situaţiei economice a mănăstirii la răscrucea anilor ’30-’40
ai sec. XX ar fi trebuit să reactivizeze viaţa mănăstirească şi în plan
spiritual, dar veni războiul, care aduse mari distrugeri şi nenorociri.
Basarabia „trecută prin foc şi prin sabie” se pomeni „eliberată” în 1940 de
bolşevici. Deja la 10 aprilie 1941 Comitetul executiv judeţean Chişinău
sovietic de ocupaţie adoptă hotărârea de a închide Căpriana şi de a deschide în
localurile ei o casă de copii, supunând locaşul sfânt unui jaf cumplit. După
eliberarea Basarabiei, Căpriana a revenit la viaţa cultural-spirituală de
odinioară, dar care a fost întreruptă din nou în septembrie 1944.
Conform hotărârii
Sovietul de Miniştri al RSSM din 31 mai 1947, a fost întocmită o listă a
monumentelor de arhitectură ocrotite de stat, între care este inclusă şi
mănăstirea Căpriana. Această decizie, după cum s-a văzut mai târziu, a
rămas doar pe hârtie, căci mănăstirile care trebuiau ocrotite prin lege au fost
devastate, închise şi ulterior transformate în case de copii, spitale,
sanatorii, case de odihnă, depozite ş.a.
În rapoartele
oficiale din anii 1945-1954 se subliniază permanent că mănăstirile, inclusiv
Căpriana, sunt vizitate de puţine persoane, deşi la sărbătorile mari religioase
se atestă un aflux destul de mare de oameni. Totodată, deşi autorităţile de
partid şi de stat practică o muncă asiduă de educare a maselor, populaţia
continuă în mare parte să rămână religioasă şi se atestă o influenţă destul de
mare a mănăstirilor asupra religiozităţii oamenilor datorită faptului că
monahii, inclusiv cei de la Căpriana, întreţin legături cu rudele şi cu
consătenii lor423. Drept exemplu poate servi prăznuirea la Căpriana a Adormirii
Maicii Domnului la 28 august 1954, când la hramul mănăstirii s-a adunat toată
populaţia satului Căpriana şi multă lume din satele din împrejurimi424. Aceeaşi
stare de lucruri este constatată şi într-un raport din 11 februarie 1957, pe
anul 1956, al cinovnicului sovietic, care arată că din cauza hramului Adormirii
Maicii Domnului de la mănăstirea Căpriana, „trei zile la rând în colhoz nu au
lucrat locuitorii satelor Căpriana, Străşeni, Scoreni, Pănăşeşti” ş.a.
Creşterea influenţei
Căprianei ca centru de cultură şi credinţă creştină a neliniştit autorităţile,
care în cele din urmă, prin măsuri de constrângere, lichidează mănăstirea.
Nu cunoaştem ce s-a
tăcut cu întreg tezaurul de obiecte de cult (icoane, cărţi, odăjdii şi alte
odoare bisericeşti) după închiderea mănăstirii în noiembrie 1962. într-un
ventar datat cu 25 martie 1986 se arată că un număr de 38 de obiecte, între
care icoane, sfeşnice, un jilţ arhieresc, un toiag, fragmente de iconostase din
bisericile Adormirea, Sfântul Gheorghe ş.a., întocmit de un grup de
colaboratori ai Muzeului de Stat de Arte Plastice din RSS Moldovenească426, au
trecut în fondurile acestei instituţii.
Alte informaţii
despre inventarul ecleziastic al mănăstirii nu se cunosc, ceea ce ne face să
credem că cea mai mare parte a acestui tezaur a fost pierdută. De asemenea, a
fost distrusă şi fresca interioară de la cele trei biserici ale mănăstirii. A
fost distrus în mare parte şi vechiul cimitir al mănăstirii Căpriana. Deşi la
insistenţa unor entuziaşti ai culturii complexul mănăstiresc de la Căpriana a
fost declarat monument ocrotit de stat, în realitate nu s-a făcut nimic pentru
a salva aceste monumente.
în 1989, sub
presiunea evenimentelor mişcării de eliberare naţională, mănăstirea a fost
redeschisă. Printr-o scrisoare din 26 ianuarie 198 9427 mitropolitul
Chişinăului şi Moldovei Serapion se adresează către l.P. Calin, preşedintele
Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti, cu rugămintea de a fi retrocedate
clădirile mănăstirii Căpriana pentru reactivarea vieţii monahale. La 1
februarie 1989428 a fost emisă dispoziţia Guvernului RSS Moldoveneşti cu
privire la transmiterea clădirilor fostei mănăstiri Căpriana către eparhia
Chişinăului şi Moldovei pentru reactivarea vieţii monahale.
Cu începere din 2003,
la iniţiativa autorităţilor de stat ale Republicii Moldova şi cu susţinerea
largă a populaţiei, pe parcursul câtorva ani a fost întreprinsă o întreagă
serie de acţiuni în vederea reparării şi restaurării celor trei biserici din
incinta mănăstirii Căpriana, au fost edificate, de asemenea, corpuri de chilii,
sediul stăreţiei, a fost reamenajat teritoriul mănăstirii, refăcut zidul de
incintă. Abia în ultima vreme lumina lină pare să se reverse şi asupra
Căprianei. Cu greu sunt recuperate valorile şi tradiţiile pierdute.
BIBLIOTECA MĂNĂSTIRII
De-a lungul secolelor
Căpriana a acumulat şi o bogată colecţie de carte manuscrisă şi tipărită. Un
timp aici a activat şi un atelier de copiere a cărţilor, din producţia căruia
s-a păstrat foarte puţin. Inventarierea cărţilor manuscrise de la biblioteca
mănăstirii Zograf de la Sfântul Munte Athos arată că multe din cele 286 codice
păstrate acolo, deşi sunt în limba slavonă, poartă numeroase însemnări în limba
română. Din păcate, cercetătorii bulgari care au efectuat această muncă de
descriere a acestor codice au arătat doar că ele au şi numeroase note marginale
în limba română, fără să le descifreze429. Pornind de la faptul că mănăstirea
Căpriana a fost închinată timp de circa două secole
mănăstirii Zograf, de unde în 1917 au fost duse mai multe lucruri, putem admite
că o parte din manuscrisele cu însemnări româneşti ar putea proveni de la
locaşul sfânt din centru Basarabiei. Numai cercetările viitoare ar putea
confirma sau infirma această ipoteză.
Mai fericită a fost
soarta cărţilor tipărite venite în biblioteca mănăstirii dintre care o parte am
reuşit să le identificăm după surse scrise. Multe dintre acestea au interesante
însemnări marginale - adevărate crâmpeie de istorie a locaşului sfânt. în
ultima vreme la mănăstirea Căpriana se formează un nou fond de carte.
