Tort de banane

Ingrediente:
5 ouă, 80 g unt, 150 g zahăr pudră, 150 g făină, 50 g alune, 2 banane, 1/2 praf de copt.

Mod de preparare:

Se freacă untul cu zahărul pudră apoi se adaugă cîte unul gălbenușurile celor 5 ouă. Se adaugă făina cu praful de copt, alunele măcinate și albușurile bătute spumă. Toate se amestecă ușor, apoi se pune în forma de tort tapetată cu unt și făină. Se coace la foc potrvit. După ce s-a răcit se taie în două. Blatul se unge cu cremă de banane și se așează și rondele de banane, după care acoperim cu cealaltă jumătate pe care o ungem cu restul de cremă. Se ornează cu frișcă.

Cremă de banane:
200 ml lapte, 120 g unt, 30 g făină, 120 g zahăr pudrăm 20 g cacao, 4 banane, puțin rom.

Mod de preparare: 

Din lapte și făină se fierbe o compoziție groasă, amestecînd continuu. Cînd este gata se lasă să se răcească. Separat se freacă margarina cu zahărul, apoi o adăugăm la compoziția cu lapte, iar la urmă de tot se toarnă romul și se amestecă toate. 

Sursa rețetei: Tort de banane. În: Prăjituri și torturi. București, Editura Aquila ’93, 1999, p. 85.
Sursa imaginii: www.trimdownclub.com

Mîncarea de la cantinele din Chișinău

Zilnic, îmi iau ceva la pachet. Pentru prînz. Ceva simplu, dar și gustos pentru necesarul zilnic atunci cînd îți este foame de amiază. Ieri... din păcate nu mi-am pregătit nimic. Fost-am azi a Gălbenuș și... mi-am promis solemn să nu mai merg prin cantine. Decît în situații de criză. Dar, chiar și atunci, la ceva mai bun, nu în orice local.

Cînd mănînci prin cantine... se cunoaște că e cantină. Localul în sine, care miroase a... combinație de mîncare plus un iz specific, care miroase de la un metru și e ușor să-ți dai seama de asta, nu?

Dacă e să revin...
Am mîncat o porție de zeamă. La cîtă acreală au pus în zeamă... am avut disconfort pînă la sfîrșitul zilei. Chiar și a doua zi am simțit acea stare de disconfort. Nu știu cum fac ăștia mîncare, dar... cred că ar trebui să o lase mai moale cu, virgulă, ca să evit o cacofonie, pusul borșului acru în zeamă și supe. Nu fac acuzații, dar tot mai bine e atunci cînd faci tu mîncare și o faci așa cum vrei tu. O mănînci tot tu și concluzia e că te simți bine.

Am mai fost și în alte localuri... Mîncare bună, confort, senzații bune deși mi s-a adus reproșuri că eu umblu prin oraș prin localuri nu știu de care și aș fi umblată. De ce nu aș face-o?  Din moment ce îți place un local anume, mi se pare firesc să devii deja client fidel și de ce nu să-l recomanzi prietenilor, cunoscuților. Și asta nu că ai avea ceva anume, doar așa, ca fapt divers.

Nu vreau să las impresia că aș fi pretențioasă la mîncare sau așa ceva, dar, după unele experiențe culinare... mi-e frică de senzații tari și recomandări.

Sursa imaginii: www.totul.md

La cumpărături cu Minnie de Sophie Kinsella

În ultima apariție din La cumpărături..., Rebecca Brandon, născută Bloomwood, atacă din nou, împreună cu fiica ei, Minnie, în vîrstă de doi ani, care deja a preluat din obiceiurile mamei: determinarea precoce și dependența de produsele cu etichetă de marcă. Mai rău, Minnie pare să fie însăși întruchiparea vocii din capul lui Becky, care n-o lasă să spună nu, cînd vine vorba de hainele de designer, cu cele mai drăguțe accesorii. Criza financiară lovește și familiei Rebeccăi, astfel, încît Luke, capul familiei, își pune soția la punct (în materie de cumpărături, evident). Însă cînd se apropie ziua de naștere a lui Luke, Rebecca, sau Becky, încearcă să organizeze o petrecere surpriză, cu un buget limitat. Situația scapă de sub control, dar pînă la urmă finalul e fericit. 

E o carte interesantă, cu momente hazlii și amuzante. Dacă treceți printr-o perioadă mai stresantă vă recomand să citiți această carte. Cu siguranță vă veți descărca emoțiile negative și veți avea o altă dispoziție. 

Etică și moralitate la posturile de televiziune din Moldova

Mda.

Ştirea asta de la PRO TV tare a mai inundat internetul. Senzaţii tari, opinii, reacţii şi cel mai important, petiţii şi mobilizarea societăţii în ceea ce priveşte drepturile omului şi dreptul la viaţă a unei persoane. Important de remarcat că totuşi, pentru moment, opinia publică mai are moralitate şi ţine la acest fapt. De ce au făcut aşa o ştire cei de la PRO TV, de ce mai ţin pe site aşa o ştire, boicotarea postului de televiziune şi tot aşa.
Şi în al doilea rînd, acel tip de la PRO TV care a dat undă verde unei asemenea ştiri, cred că n-are o iubită acasă ca să-i facă aşa ceva şi deja... imagineaţia lucrează altfel. Chiar şi dacă postul ăsta trimite un filmuleţ de genul ăsta, asta nu înseamnă că faci ştire chair din orice. Cum s-a tot menţionat, este vorba de respectarea Codului deontologic şi a drepturilor omului... dar, ştirea pentru senzaţional. Şi trafic. Şi audienţă maximă, cînd e audienţă maximă...
Ce a declarat profesoara de la Ungheni... îi dau dreptate.
Profesoara de la Ungheni: „Nu eram în sat când a venit televiziunea. Eram la Universitate, căci fac masteratul și sunt tocmai în perioada examenelor. Mama mi-a telefonat şi a spus că au venit reporterii să facă un reportaj despre tinerii specialişti din învățământ. Seara am aflat că reportera i-a spus mamei despre acel video, şi pentru că mama nu ştia nimic,  i l-a arătat pe mobil, la poartă. Mama a plâns în faţa camerei ţi a spus că nu e bine ce fac reporterii, dar ei au arătat-o pe mama plângând la televizor."
De ce să arăţi o biată femeie plîngînd la TV? De ce i-a arătat acele imagini? Iar la şcoală... Deşi reportera a o fost rugată să nu înregistreze şi a promis că nu o va face, de ce totuşi a făcut-o? Interesant cod deontologic au jurnaliştii.
Cînd mama profesoarei din Ungheni a menţionat că „ca să ajungă cu lecţiile în trei sate merge în fiecare zi mulţi kilometri pe jos, câte două perechi de încălţăminte rupe pe sezon. Ea lucrează şi de la şcoală nu au zis niciodată nimic de rău. Acum oamenii din sat comentează, adaugă de la ei, e tare rău ce ni s-a întâmplat”. O cred şi asta tot ar trebui de luat în considerare, nu credeţi?
O opinie a subiectului dat, aparţine scriitorului Dumitru Crudu, pe care puteţi să-l citiţi aici.

După multe zile, totuşi, postul TV PRO TV a venit cu acele scuze, unde mai vedem şi punctul lor de vedere. Mi se parecam insipid dacă sincer. Nu e un punct de vedere real. Iar pentru asta... este poliţie, departamenteresponsabile de învăţămînt şi mai ştiu eu ce alte organe care ar trebui să ia atitudine de aşa situaţii. Ce treabă are un post de televiziune cu aşa problemă.
Eu dacă aş trimite la un post de televiziune precum că... am găsit o hîrtie aruncă aiurea în stradă şi nu lacoşul de gunoi... e deja ştire? Ce? De ce? Dar unde? Ce dimensiuni avea? Ce culoare avea?


Sursa imaginilor: www.radardemedia.ro şi mujer95.wordpress.com

Vestimentația și moldovenii

Citisem azi o postare a unui blogger despre vestimentația la moldoveni, vezi tu, de ce nu poartă ei haine colorate? Dar chiar așa, de ce?

Deja depinde de fiecare din noi ce stil vestimentar avem, dacă ne plac culorile țipătoare, dacă impune serviciul să te îmbraci la patru ace, dacă poți să îți permiți financiar o garderobă bine merci. Cică acest Vitalie Cojocari, și-a cumpărat o pereche de pantaloni. Dar nu oricare afirmă el. „Pantaloni erau portocalii. Portocalii ca portocala, ca mandarina. Până în acel moment toți pantalonii îmi erau negri, gri sau… blugi albaștri. Doar sunt moldovean, deci trebuie să mă înscriu cromatic în norodul din care provin. Nu-i așa?” 

Nu neapărat. Fiecare se îmbracă cum vrea, deși fiecare țară are obiceiurile, tradițiile și stereotiopurile sale. E adevărat ca noi suntem încă sub influența mentalității sovietice, dar asta e. Suntem rusificați și mai avem ceva timp ca să ne... „dăm cu lumea”. Dar chiar și așa, fiecare se îmbracă cum dorește, nu? Suntem individuali și punctum. Colorat, alb, negru, gri, deja asta e partea a doua. 

Ce am observat eu e alta. Te îmbraci bine și apar întrebări de genul: ai o zi de naștere? Dar cu ce ocazie așa frumos îmbrăcată? Ce elegantă ești azi îmbrăcată! Ai așa o coafură așa frumoasă azi, te întîlnești cumva cu un băiat? 

Chiar asta e problema? Consider că te îmbraci pentru că trebuie să fie o etică a vestimentație, respectiv trebuie să te îmbraci corect și frumos în fiecare zi, nu doar ocazional. Adică hai acuma să ne îmbrăcăm frumos doar la zile de naștere, nunți și cumătrii, iar în restul zilelor... să luăm exemplul celor care nu au casă și se îmbracă cu hainele murdare și urît mirositoare. 

Grija de sine ar trebui să fie un atu și să te pună în avantaj și nu invers. La noi și așa se exagerează în ceea ce privește vestimentația și de multe ori se exagerează. Dar, în schimb, știm să ne plîngem că avem salarii mici. 

Sursa imaginii: www.anunturi.crom.ro

Tînăr ca la 20 de ani

Cine mai ține minte versurile melodiei formației Voltaj Tînăr ca la 20 de ani?
 

Tânăr vreau mereu să fiu 

Să trăiesc asa cum stiu 

Că la douăzeci de ani 

Fără griji si fără bani...

 
Ei, iată că m-am întors eu în Chișinău... întîmplător și foarte întîmplător cu mașina unei colege din generală (șofer fiind soțul acesteia) și vecinul meu de... 20 de ani (protagonistul de 20 de ani). Mi-a adus aminte cu nostalgie de cei 20 de ani ai mei.... care din păcate nu se mai întorc. E un tip comunicabil și de treabă. Nu-i mai tăcea gura.

E amuzant să auzi cum vorbește despre prima dragoste; deși era o colegă de facultate, nu o observase decît după cîteve ore de nu știu ce curs, pentru că „nu avea nimic special, dar în momentul cela... nu-mi puteam lua ochii de la ea”. Chestii din astea... cît de îndrăgostit era de ea, că plecase la ea cu taxiul de cîteva ori în miez de noapte pentru că ea se plictisea etc. Fusese foarte îndrăgostit, iar povestea de dragoste de la cei 20 de ani a durat numai cîteva luni pentru că... fata nu vedea în el decît un simplu prieten. Ceea ce nu înțelege el e „cum e posibil să mă vadă doar ca un simplu băiat dacă îi palce de felul meu de a fi?” Deși nu regretă scurta poveste de dragoste, totuși e la vîrsta întrebărilor, pentru că vedeți Dumneavoastră, fata era prima dragoste. Cu toate dezamăgirile astea, totuși are speranță. Pentru că „nu regretă nimic”.

În discuțiile noastre făcea referință în permanență la viața minunată de student în căminul studențesc. Deși știu că se afirmă sus și tare că viața de cămin e cea mai frumoasă parte a vieții, eu din păcate îmi aduc aminte cu oroare de această viață de cămin. Cinci fete în cameră, interese diferite, caractere diferite, unde e bucuria și fericirea de a sta în cămin? Fără duș sau bucătărie ca lumea, geam de pe vremea lui Papură Vodă de-ți înghețau organele interne pe timp de iarnă... Dar, mă rog, nu se pune, că doar viața de cămin în studenție e cea mai frumoasă perioadă a vieții, nu? Noroc de mine că fratele s-a oferit să facă un gest frumos și să mă ia la el în apartament, fapt pentru care îi voi fi recunoscătoare toată viața, deși nu i-am spus asta niciodată, din păcate. Lucru pe care ar trebui să-l fac.

Deși mi-a adus aminte de orele de facultate, totuși, aici mă amuza ceea ce povestea. E interesant aspectul ăsta al studentului: ore, teme și bibliotecă. Cel mai important să vă zic cum învață studenții de azi: cică grupa lor și-au făcut un grup pe www.facebook.com și acolo încarcă toate informațiile pe care le găsesc. Faină idee. Stau acuma și mă gîndesc, eu pe vremea mea nu am avut așa ceva. Păcat aș zice. Ideea e bună. Diferența dintre mine și el e că dacă el are un grup cu colegii de grupă de la facultate (unde încarcă informațiile găsite), păi eu am un grup pe această rețea de socializare cu colegii mei de liceu. Așa ne mai aducem și noi aminte unii de alții, postăm poze și facem schimb de informații.

Ei, în fine. A fost vesel și interesant, iar drumul nu ni s-a părut așa lung și anevois. Mi-a părut bine să-mi aduc aminte de mine la 20 de ani...

Sursa imaginii: www.sfm.md

Eu și soacră-mea de Jane Green

Nu prea fac eu schimb de cărți din colecția mea personală și mai ales, nu s-a întîmplat să am un schimb de păreri vis-a-vis de subiectul cărții care să stîrnească discuții mai mult sau mai puțin contradictorii cu cealaltă cititoare a cății. E vorba de cartea Eu și soacră-mea de Jane Green, apărută în anul 2008 la Editura Polirom din Iași. Face parte din colecția CHIC.

Și e printre puținele cărți care m-a făcut să plîng pe ici-colea.

Deși Jane Green n-a fost o studentă strălucită, după cum ea însăși mărturisește, reușește, totuși, să îmbine utilul cu plăcutul. Această carte, Eu și soacră-mea, este scrisă ușor și lejer. O citești dintr-o răsuflare. Sincer, eu am intrat atît de bine în pielea eroinei principale, Ellie, încît am impresia că sunt eu în mijlocul acțiunilor.

Dacă e să mă refer la subiectul cărții, păi iată rezumatul: Ellie, protagonista romanului Eu și soacră-mea, și-a găsit în sfîrșit jumătatea ideală. Însă, ghinion pe capul ei că această jumătate ideală are o mamă cică de groază în concepția Ellei, care o sună de trei ori pe zi, își idolatrizează fiul cel mai mare, Dan și își rezervă dreptul să fie ea pe primul loc în continuare. Preia controlul în toate aspectele noii familii a lui Dan: nuntă, nepotul care se naște, viața de familie etc. Asta pînă într-un moment în care, Ellei îi sare țandra și... familia ei se destramă. Dan pleacă de acasă și ea rămîne... cu copilul. Noroc de prietenele ei, Lisa, femeia fatală și Trish, familista, care o ajută.

Am împrumutat cartea colegei de cameră. Văzuse la mine teancul de cărți și... recomandă-mi o carte din cele citite îmi spune ea. Și să fie interesnată, mă avertiză tot ea. Ei bine, a început ea să o citească, punîndu-mi tot felul de întrebări referitor la personajele și subiectul cărții, pînă cînd... a zis că ea nu o înțelege pe Ellie de ce reacționează așa atunci cînd soacră-sa, Linda îi ajută, oferindu-se să cumpere haine viitorului copil sau alte chestii de genul ăsta.

Deși nu vreau să par insensibilă ori ceva de genul ăsta, dar eu o înțeleg pe Ellie (și asta fără care reproșuri cuiva J). Ellie, de pe la 13-14 ani a crescut fără mamă și deși pînă atunci nu avusese o relație prea bună cu maică-sa... probabil că vroia să-ți asume ea rolul de mamă pentru copilul ei, încă nenăscut. În multitudinea de momente de ceartă, de regrete, de opinii etc. subiectul acestei cărți te emoționează, totuși.
Făcuse cunoştinţă cu Dan Cooper într-un bar de la Calden. După cu mafirmă însăşi Ella „şi privindu-i chipul deschis şi prietenos, mi-am adus brusc aminte de el şi iată ce anume mi-am amintit: că atunci cînd zîmbea, zîmbea cu ochii. Că era foarte înalt. Genul de om înalt care te face să te simţi mereu ocrotităşi în siguranţă. Că era o persoană care se simţea bine în propria piele şi în lume.”
Deşi s-au reîntîlnit după aproape 5 ani, discuţia lor a fost un pic stîngace, dar după cum afirmase Ella - n-o să ştii niciodată, dacă nu încerci.

Sau discursul tatălui ei de nuntă. Deși după moartea mamei sale relația dintre ea și taică-su în loc să se îmbunătățească se distanțează, totuși, se pare că pînă la urmă lucrurile evoluează bine, pentru că, în ziua nunții, s-a apropiat de ea, i-a luat mîna și a ținut-o strîns, zicînd:

„Îmi pare atît de rău că nu am fost alături de tine.

Mai tîrziu, după ce s-au ținut discursurile, toată lumea a amuțit la vederea unui bărbat între două vîrste, aproape chel, într-un costum care se vedea că prinsese și zile mai bune, care a luat un microfon și a bătut nervos în el.

Știu că nu se mai aștepta nimeni la încă un discurt, spuse tata, iar eu m-am făcut mică, știind că era un gest spontan, și jenată la culme la gîndul a ceea ce avea să se întîmple. Dar Ellie e fiica mea și am vrut să spun cîteva cuvinte. La ora 3.27, în ziua de 2 septembrie a anului 1970, venea pe lume Eleanor Sarah. Soția mea fusese în travaliu timp de douăspreze ore și paisprezece minute, iar eu mă plimbasem în sus și-n jos pe coridor. În zilele acelea, noi, bărbații eram foarte curajoși și stăteam în siguranță, afară.  A ieșit o soră medicală și mi-a dat un ghemotoc. Privind în jos, am zărit o creatură micuță care urla, dar care s-a oprit și m-a privit în ochi. În clipa ceea, am înțeles ce voiau cu toții să spună cînd ziceau că nu iubești nimic pe lume cum îți iubești copilul. Nu i-am fost cel mai bun tată din lume lui Ellie, spuse el, iar eu am simțit un nod în gît și o lacrimă rostogolindu-mi-se pe obrazul stîng. Mama ei a murit cînd era mică. Astăzi, îmi amintesc de propria mea nuntă cu mama ei. Ellie, n-o să-ți aduci aminte, dar acum îi semeni leit. Ai aceeași frumusețe, energie și dragoste de viață.

Făcu o pauză, iar lumea aplaudă, fără să realizeze cineva ce impact aveau aceste cuvinte asupra mea.

Nu am știut cum să mă port cu o copilă de treisprezece ani, recunoscu el cu tristețe. O iubeam enorm, dar nu știam cum s-o ajut. Însă ce nu știam atunci, știu acum, Ellie. Vreau ca tu și Dan să învățați aceste lecții, toate lucrurile pe care le-am aflat prea tîrziu. Știu că dragostea nu e de-ajuns, că trebuie să-i prețuiești pe cei care îi iubești, că a spune „te iubesc” nu e suficient, că trebuie să-ți arăți dragostea în fiecare zi, chiar cînd greutățile vieții aproape că te împiedică să faci asta. Dacă îmi este permis să citez din cineva cu un mare dar al vorbirii, „cea mai însemnătate slăbiciune a oamenilor este ezitarea lor de a spune celorlalți cît de mult îi iubesc cît timp aceștia sunt în viață”. Ellie, te iubesc. Poate că nu ți-am spus-o destul de des, dar e adevărat. Iar voi doi, Ellie și Dan, să vă iubiți și să vă arătați dragostea în fiecare zi.”[1]

Un discurs emoționant zic eu. Dacă e să citez din carte, o lacrimă mi s-a rostogolit și mie pe obrazul stîng... ori poate drept... Și asta s-a întîmplat de cele trei ori cît am citit cartea. Deși scrisem undeva pe facebook despre asta, imediat apăruseră reacții: ce carte și ce moment anume ma făcut să... plîng.

Ei, lucrurile au evoluat după nuntă. Cu suișuri și coborîșuri. Cert e că m-am simțit în pielea personajului cînd citeam această carte. Sincer, deși nu am statutul lui Ellie, această eroină a cărții, o înțeleg. Am impresia că aș fi și eu deranjată de multe lucruri care mi s-ar întîmpla. Sau poate nu.

Un aspect foarte important e și „momentele de dragoste, de grijă și tandrețe, cînd știam exact de ce ne-am căsătorit și motivele pentru care plănuiam să fim împreună pînă cînd moartea ne va despărți, par atît de rare zilele astea[2].” Mda. Interesant aspect al vieții de familie.

„Nu m-am așteptat ca primele luni după nașterea copilului să fie atît de dificile și în nici un caz ca el să devină barieră între noi, în loc de o punte care să ne unească și mai mult.”[3] Oare chiar așa să fie?

„Presupun că dacă m-ar fi prevenit cineva, dacă mi-ar fi spus că urmează epuizarea, singurătatea și pierderea identității, m-aș fi gîndit fie că minte, fie aș fi presupus că li s-a întimplat altor femei, altor cupluri, dar că nouă nu ni se va întîmpla niciodată.”[4] Epuizare – sunt de acord. Singurătate – care e problema? În așa mod îți mai rezervi timp pentru tine – privești televizorul, citești cărți ori croșetezi (atît de mult îmi doresc o pauză...).

După un timp de rutină, cică e o surpriză să fii întrebat de o vacanță. Ce-aș zice de-o vacanță? Ce întrebare! Mi-ar plăcea la nebunie, merci de întrebare.” Oare cine din noi nu-și dorește o vacanță?

Mi-a plăcut afirmația următoare „sînt de părere că poți spune foarte multe despre oameni după cărțile pe care le au în bibliotecă”[5] zisă de un oarecare Charlie Durton, prieten cu Ellie. Așa că...

În fine, totul se termină cu bine. Mi-a plăcut cartea. E interesantă, cu umor, dar și cu momente așa, mai emotive.

 

---

[1] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – pp. 137-139.

[2] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[3] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[4] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[5] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 394.

Sursa imaginii: www.dol.ro