Autoare: Sorina Alexandra Istode
Cafeaua din cană s-a terminat. Am băut-o rapid. Nu obișnuiesc să fac asta.
De obicei, o savurez în tihnă de frică să nu se termine.
Dar azi, a fost altfel.
Azi, părea că lichidul închis la culoare aflat în fața ochilor mei, își dorea să dispară.
Asa că i-am îndeplinit „dorința”.
*
Port un tricou roșu, lung. Părul mi-e ciufulit, iar lacrimile de pe obrazul drept își fac apariția de parcă le-ar fi împins cineva de la spate.
*
Încă îmi lipsește.
Aș fi pariat pe aproape orice că sunt pregătită să merg mai departe.
Dar, surpriză: NU SUNT.
Mă doare că n-am apucat să ne întâmplăm altfel.
Că n-au reușit să ni se intersecteze haosurile pe perioadă nedeterminată.
Deși suferința nu are un ghid în care să poți găsi informații suplimentare, am învățat s-o fac.
Mi-a devenit rutină.
Știu să sufăr.
Nu e chiar așa greu.
Mor și revin la viață de mii de ori pe minut.
Oglinda îmi schimonosește chipul, pereții mă strâng, iar în lume plouă.
De parcă Dumnezeu s-ar afla în aceeași barcă cu mine.
Prin ploaie, Dumnezeu îmi spală o parte din vină. Sau cel puțin încearcă s-o facă.
Și astfel, pot spera la un alt mâine.
Un mâine în care voi fi mai îndemânatică referitor la exercițiile de echilibru, pe care le-am cam dat uitării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu