Aceasta trebuia să fie harta României Mari!

Această hartă a României Mari este aproape de negăsit pe internet, prin motorul de căutare Google întrucât, din motive „misterioase”, nu apare listată. Cât privește detaliile documentare, nici atâta.

Există mai multe hărți cu același contur, este adevărat, DAR NU ACEASTA. Este vorba, așadar, despre „Harta României și țărilor vecine” în granițele revendicate în ajunul Conferinței de Pace de la Paris și a fost întocmită de generalul de brigadă Constantin Teodorescu, la Institutul Cartografic Iași, în anul 1918. Această hartă, care reconstituie „granițele naturale” ale României (adică teritoriile locuite majoritar de români), a participat și la „Războiul hărților”, premergător aceleiași Conferințe de la Paris din ianuarie 1919.

Și acum explicația ocultării acestei hărți în mediul online: „Harta României și țărilor vecine”, întocmită de generalul Constantin Teodorescu în 1918, la Institutul Cartografic Iași, reprezintă mărturia încălcării, la Trianon, a unor norme consacrate de drept public și drept internațional, întrucât această hartă – și nu alta! – a fost prezentată la Paris, în ajunul Conferinței de Pace, ea fiind realizată conform „Declarației de Unire cu Țara” la Adunarea Națională Constituantă de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918.

Situația, sub aspect juridic, a fost amplu și în detaliu analizată de istoricul Mircea Dogaru în cartea sa „Între Alba-Iulia Și Trianon. Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de succesiune (1918 – 1920)”, din care prezentăm un fragment. (Miron Manega)

Adunarea de la Alba-Iulia – act juridic cu valoare de drept public și drept internațional

La 15 noiembrie 1918, Consiliu Național al Unității Române a promulgat ceea ce am numi astăzi „legea electorală” – coloana vertebrală a oricărei democrații autentice – adică regulamentul pentru alegerea deputaților Adunării Naționale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ și implicit de constituantă, Adunarea Națională a fost convocată, prin anunțul din 20 noiembrie, pentru data de 1 decembrie 1918 la Alba-Iulia. În număr de 1.228, delegații au fost aleși în mod democratic, în cadrul circumscripțiilor electorale locale sau al organizațiilor tuturor partidelor politice, asociațiilor și organismelor economico-financiare, culturale, religioase și militare, primind fiecare mandatul susținerii Unirii „acestor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Pentru protejarea și susținerea delegaților, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităților românești cuprinse între Tisa și arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriașă adunare de obște reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voință națională.

Conform mandatului încredințat, președintele Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, Gheorghe Pop de Băsești, a declarat, în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept „CONSTITUANTĂ ȘI DESCHISĂ”, fapt care a îndreptățit-o, conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica „Declarație de Unire cu Țara”. În lectura lui Vasile Goldiș, aceasta făcea cunoscut că „Adunarea Națională a tuturor românilor dinTtransilvania, Banat și Țara Ungurească (teritoriile românești dintre Tisa și Carpații Occidentali – n.n.) adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al Națiunii Române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.

Votul în unanimitate al delegaților a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunțat de președintele Gheorghe Pop de Băsești: „Adunarea Națională a Poporului Român din Transilvania, Banat și părțile Ungariei (Partium – n.n.) a primit rezoluțiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel unirea acestei provincii românești cu țara-mamă… este pentru toate veacurile decisă!”.

Adunarea Națională, având caracter de Constituantă, fiind organ legislativ și al suveranității naționale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, etc., hotărârile sale au avut putere de lege păstrându-și până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internațional în baza cărora au fost adoptate, o importanță covârșitoare și de netăgăduit sub aspectul juridic și politic. Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgență fiind cele ce consfințeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al națiunii române de a decide soarta sa și a teritoriului moștenit de la înaintași. Formând izvorul de drept al dreptului constituțional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin „LEGEA DE UNIRE”, votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din 1 ianuarie 1920. Din punct de vedere juridic așadar, Unirea teritoriilor românești din fost monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Națională Constituantă de la Alba-Iulia, necondiționat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare și suveranitate națională, a fost cu un an și șase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat. Un acord încheiat între două entități suverane, deoarece Regatul României, ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe, prin organul său constituțional, ca și în cazul „Basarabiei” și al Bucovinei, decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania și Partium, teritorii ce-și redobândiseră suveranitatea. Din momentul sancționării „Legii de unire”, similar situației din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră unirea cu Țara au încetat să mai ființeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părți integrante ale teritoriului Regatului României.

De menționat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic și de deciziile similare ale minorităților alogene (parțial ungurii, sașii, svabii, secuii, evreii, țiganii, etc. în totalitate) care, consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de Pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale marilor puteri, nu au făcut decât să consacre acceptul Ungariei, în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, față de acordul încheiat și legiferat între două părți contractante suverane […].

Privită în lumina dreptului internațional, având caracterul unui adevărat plebiscit, național și reprezentativ, menit să permită manifestarea voinței colective (fundamentul cel mai puternic și titlul de drept necontestat al oricărei alcătuiri statale), Adunarea de la Alba-Iulia a consacrat ca act juridic cu valoare de drept internațional, cu aceeași valoare, așadar, ca și Tratatul de Pace de la Trianon, istorica DECLARAȚIE DE UNIRE. Astfel calificată pe plan juridic, internațional, Adunarea apare ca o formă populară de consultare neprescrisă de vreun act juridic internațional, având o valoare sporită, în ordinea morală și juridică față de simpla consultare la o zi determinată și impusă printr-un angajament prealabil […].

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba-Iulia a fost în întregime admis și de dreptul internațional public, de Conferința de pace și de stipulațiile tratatelor de pace […].

MIRON MANEGA / MIRCEA DOGARU via Andrei Niculescu.